Eliade Gh. Mircea ci. V reală 192l-l922 4 страница

In odă iţ a mea plină de unelte proprii, borcane ş i eprubete, rafturi de că rţ i, micul meu muzeu, uit toate amă ră ciunile ş i peste puţ in sunt cel mai fericit om.

î n lumea celor care nu gră iesc, î n lumea instinctului ş i a inteligenţ ei, î n lumea mută î n aparenţ ă, care-ţ i oferă fă ră ră utate tot ce are ea mai frumos ş i mai sfâ nt, î n lumea aceasta î mi petrec eu cele mai frumoase clipe ale copilă riei!

Uitâ nd că mâ ine am ş coală, că sunt condamnat să stau cinci ore î ntr-o clasă care n-are nimic care să o facă plă cută, uitâ nd că mâ ine poate m-ascultă, poate mă... ceartă, eu mă î ncă pă ţ â nez ş i stau neclintit î n faţ a micului acvariu, improvizat dintr-un borcan de mură turi, unde se zbate o î ntreagă familie de tritoni.

Mâ ine, la ş coală, voi auzi din nou î n dosul meu mustră ri batjocoritoare la adresa „nebunului" care-ş i „pierde vremea" cu gâ ngă niile ş i nu ş tie nimic la ş coală, iar la urmă, ultima injecţ ie cu fierul î nroş it, ultima pică tură de otravă: leneş. Leneş, leneş! Simt că lacrimi î mi î mpă inje-

nesc ochii, mă dau la o parte. Grupul trece fă ră a mă bă ga î n seamă, crimile nă vă lesc... fug. Leneş!...

1 noiembrie 1921

Prima bucurie! O notă bună la fizică. Fă ră a fi citit ceva, ca-ntotdea-una, ajutorat numai de fondul de cunoş tinţ e din anii trecuţ i, am luat nota nouă.

Ş i-aici mi-au venit lacrimi, dar nici de bucurie, nici de supă rare... de mâ ndrie.

Simţ ii pentru un moment plă cerea veninoasă a acestui viciu, dar repede am pă ră sit-o câ nd reluai ultimul capitol din La philosophie posi-tive de A. Comte ş i câ nd vă zui că un simplu semn î ntr-un catalog oficial e ca ş i un numulit pe lâ ngă un mamut faţ ă de scopul vieţ ii mele.

Citii pâ nă seara „philosophie" ş i de abia atunci mi-adusei aminte că mâ ine nu-i să rbă toare, că se poate foarte bine să -mi schimb dispoziţ ia generală printr-un simplu „insuficient" ş i de aceea că utai câ t mai curâ nd să ascund volumul, ca să nu fiu tentat de titlu-i sugestiv să î ntrerup tema î ncepută. Aveam de fă cut o comparaţ ie la româ nă; fă ră pregă tire, î ncepui de-a dreptul pe caiet, de remarcat asemă narea î n ce priveş te elementul... dramatic... Trecu un ceas ş i, î n sfâ rş it, mă sculai, ca s-o termin.

Cu tocul rezemat de buza că limă rii, cu cotul presâ nd greş it un pachet de foi din cartea de româ nă ş i cu capul aplecat peste scrisul proaspă t, adormisem... cu lampa aprinsă. Ş i câ nd mă sculai, primul cuvâ nt î l auzii de la tata: este cam „leneş ".

Iar leneş? Pâ nă câ nd?

Ş i, surescitat peste mă sură, mă pră vă lii pe scară ş i ajunsei fă ră î ntrerupere, drept î n faţ ă bă ii... ca să fac un duş!

malul lacului Heră stră u, ţ inta cercetă rilor mele. Pâ nă la î ncetineala ploii mă refugiai lâ ngă poduleţ, cu care ocazie observai cu vă dită pă rere de ră u moartea tuturor insectelor capturate. Le pusesem î ntr-un flacon cu sulfura de carbon, î n care le ţ ineam anume pentru anatomie! Certâ ndu-mi distracţ ia pă gubitoare, deş ertai flaconul, fă ră a fi mâ ngâ iat de nă dejdea că l-aş fi putut umple la loc. Dar... ce s-a fă cut, s-a fă cut.

Vă zâ nd că ploaia nu î ncetează, am ieş it din ascunză toarea mea ş i, î ncă lzit de entuziasmul meu pentru ş tiinţ ă, mă dezbră cai de pardesiu, scosei la iveală din î niunecoasele-i buzunare patru borcane de muş tar, două de miere ş i o duzină de eprubete ş i î ncepui explorarea locului. Amă nuntele acestei nepotrivite activită ţ i ş tiinţ ifice au fost destul de dureroase: e destul să amintesc că am fă cut de două ori cunoş tinţ ă cu ră ceala apei la picioare ş i că am avut nenorocul să vă d inundate de broaş te toate hainele mele udate de ploaia ce nu î nceta.

Rezultatul a fost umplerea a două borcane cu crustacei, insecte ş i larve acvatice pe care urma să le transport la locuinţ a-mi din mansarda caselor din strada Melodiei nr. 1.

Fu destul de trist că vatmanul de la tramvai nu mă primi î n vehiculul automat ce conducea, dat fiind ca argument principal cantitatea neobiş nuită de loess galben ce transportam î n pardesiu, precum ş i aspectul himeric a două broaş te moi, ce se zbă teau î ntre pereţ ii unui borcan de sticlă.

Nu mă descurajai ş i mersei mai departe pe bulevard oferind o priveliş te rară trecă torilor amatori de asemenea lucruri. Câ nd ajunsei acasă, mama î ncuie uş a ş i mă vă zui silit să mă cură ţ î n mijlocul curţ ii, ne-scă pâ nd bineî nţ eles din vedere recolta mea ş tiinţ ifică.

Bucuros, î n sfâ rş it, că scă pai de toate formalită ţ ile ce le î ntâ mpinam din partea mamei ş i a servitoarei ş i putui să pă trund î n odaia-mi că lduţ ă, studiai pâ nă la unsprezece, câ nd tata veni ş i-mi stinse lampa.

Sâ mbă tă, 3 noiembrie

Indispoziţ ia de zilele trecute mi-a trecut, ş i astă zi, cel mai î nfocat optimist, am pornit-o la excursie.

Da, la excursie, cu toate că bruma ce cade dimineaţ a e destul de groasă ş i cu toate că la patru se-ntunecă de trebuie să aprind lampa.

î mbră cat foarte rudimentar, cu ghetele lui unchiu-meu î n picioare, mă visam î n vacanţ ă, câ nd fă ră teamă de mutra profesorului de franceză ş i fă ră frică de spinarea ră ută cioasă a radicalilor herborizam mulţ umit, ca chinezul după ce ş i-a mâ ncat orezul, î n meleagurile dimprejurul Braş ovului. Dar o bură de ploaie repede mă aduse la realitate. Eram pe

Duminică, 4 noiembrie

Astă zi m-am sculat la nouă, contrar obiceiului meu de a mă deş tepta o dată cu gă inile.

Toată noaptea mă visai... î n Tunis, scă pat de ş coală ş i elevul unui î nsemnat naturalist englez, care venise să facă studii.

Dimineaţ a, câ nd m-am sculat, fui foarte deziluzionat, câ nd î n loc de trandafiriul cer al Tunisului, sub care-mi ră sfaţ asem spiritul noaptea î ntreagă, mă vă zui î nconjurat de o boltă plumburie, morocă noasă ş i ploioasă, care numai la poezie nu te predispunea.

Mi-adusei aminte de axioma lui Alecsandri: „Româ nul e nă scut poet", ş i niciodată imaginea zâ mbitoare a poetului nu-mi apă ru mai clar î n minte ca î n acel moment.

Vă zâ nd că nu vine nici un sol care să afirme cele visate de mine, mă vă zui silit să mă -mbrac, mai ales că odaia se cam ră cise.

Toată ziua am fost ocupat cu cercetatul animalelor din ziua precedentă ş i, vesel că -mi clasificasem cea mai mare parte, prelungii ş edinţ a pâ nă la opt.

Ora unsprezece ş i un sfert; aud paş i pe scară. Desigur că e tata care vine să -mi stingă lampa.

Sunt cinci ore de câ nd citesc ca un disperat Souvenirs entomolo-giques ş i de câ nd admir ş i preamă resc î n gâ nd pe nemuritorul Fabre.

Dar... trebuie să mă culc, că ci mâ ine avem engleza ş i nu prea ş tiu, cu toate că e singura materie la care î nvă ţ cel mai mult.

Mâ ine! mă -nfior câ nd aud cuvâ ntul acesta aducă ior de voie bună sau tristeţ e. Mâ ine!? Ce-o fi mâ ine? Ah, timpul!...

7 noiembrie

Azi a plouat toată ziua. Tristeţ ea naturii s-a transmis ş i asupra mea, că ci toată ziua astă zi am fost trist.

î ncepui seria a doua a Souvenir-xsnlor ş i, entuziasmat din ce î n ce mai mult de „Virgil al insectelor", nu mă ridicam de la masă decâ t seară, câ nd mă chema la masă. N-am putut mâ nca mai nimic. Aveam î ntotdeauna pe naturalist î n faţ a ochilor, î nconjurat de o aureolă formată din insecte ş i î i pizmuiam fericirea ce-a simţ it-o.

După -masă trecui să câ nt ceva la pian. î ncercai câ teva mazurci, cu potpouri, dar sunetele erau false, nu puteam transmite degetelor cele ce simţ eam.

Am luat atunci Marş ul funebru de Chopin ş i i-am câ ntat introducerea, pâ nă ce chiriaş ul nostru a ieş it ş i m-a rugat din inimă să î ntrerup aria, ceea ce am ş i fă cut repede.

Iată -mă din nou sus. Cu coatele pe masă, la că ldura dezmorţ itoare ce î ncepe să se ră spâ ndească, recitesc pentru a nu ş tiu câ tă oară L 'harmas din Souvenires.

... O casă dră guţ ă cu două caturi ş i î ntr-un stil modern, î nconjurată de o î ntreagă armată de copaci, tufe. ş i arini. î n dreapta o alee de liliac, î n faţ ă o gră dină cu verbine ş i petunii, iar î n fund, desiş ul fă ră umbră al „harmasului". Pe drumul spre Campestra...

In gră dină, un omuleţ fă ră barbă, cu ochii blâ nzi, dar cu o expresie de ciudă, ră scoleş te nu ş tiu ce la ră dă cina unui liliac, iar lâ ngă el un bă ieţ aş, cu pă rul blond ş i cu o faţ ă tristă, nespus de tristă. Sunt „eu", iar bă trâ nul e Fabre. Adevă rat?! Dar imaginea mi se ş terge repede din faţ a ochilor; î mi ridic capul care mă doare grozav.

Unsprezece ş i jumă tate! Ar fi timpul să mă culc.

Lampa e stinsă. Luminiţ ele focului joacă voioase pe pereţ ii de curâ nd vă ruiţ i. Afară a î nceput ploaia, iar vâ ntul î ş i chinuieş te prada, ce trosneş te, de te apucă fiorii, plecâ ndu-se î mpă ciuitor ca î n faţ a celui mai tare. Mi-e milă de bieţ ii copaci.

î n pat, cu faţ a î n sus, mă gâ ndesc.

De ce nu mi-a dat Dumnezeu ş i mie o că suţ ă la ţ ară, de ce nu m-am nă scut la munte, unde aş fi lucrat fă ră frică, fă ră teamă de profesori, de colegi, spre dezvă luirea misterelor cuprinse î n protoplasma? De ce?

De ce suiit condamnat să î nă epuizez î n conglomeratul acesta de patimi, de viclenie ş i intrigi, î n această lume care nu mă î nţ elege ş i mă sileş te să î nvă ţ, î n loc să studiez, pentru a-mi câ ş tiga pâ inea? De ce?

Simt cum o durere mare, mare mă cuprinde ş i repede pusei perna la ochi, ca să nu mai plâ ng din nou.

Dormitam; ca prin vis, auzii paş i pe scară, o mâ nă î mi ridică capul, mi-l puse drept pe pernă ş i apoi auzii: iar a plâ ns!

Ghicii: era mama!

28 noiembrie 1921

Trei zile am fost bolnav; am avut febră, dar ce febră? Credeam că n-o să mai scap niciodată de ea, afurisita. Din cauza prea marii temperaturi, aiuram; mama nu mai contenea din plâ ns, iar doctorul doar î ngâ na:

- Oboseala nervoasă, citeş te prea mult, poate să capete o...

Eu nu mai auzeam nimic. Visam, dar parcă eram treaz. Nu simţ eam nimic, pierdusem noţ iunea timpului, nu mai ş tiam unde sunt ş i uitasem că sunt pă mâ ntean.

î ntr-o ceaţ ă luminoasă, bră zdată cu milioane ş i milioane de ochi stră lucitori, ca jarul, ş i-n mijloc un tunel imens, care, cu toate că exista, se vedea prin el ca printr-un geam. Ş i tunelul fosforescent atâ t de frumos, că ră mă sei mult timp ca să -l admir.

Un singur lucru mă chinuia; unde sunt? Mă uitam î n sus, peste tot ceaţ ă luminoasă, jos ca un gol nemă rginit î n care, cu toate acestea, pluteam. Mă uitam mereu î n jos ş i eram uluit de frică, dar cu toate acestea

nu că deam. Atunci î mi pusei î ntrebarea la care totdeauna gă sisem ră spunsul, de altfel, foarte uş or: „Ce sunt? "

Ş i curios că altă dată î mi ră spundeam „un animal perfect uman", acuma nu puteam defel î nţ elege că aş fi om. Cum e aia? Mă privii, privirea nu î ntâ lni nimic, nici mă car o ceaţ ă. Atunci mă nă pă diră alte î ntrebă ri: „Unde e creierul? Pentru ce judec? De ce vă z?... "

De câ nd mergeam ş i tot la uş a tunelului sunt; simt că zbor, simt o durere uş oară î n tot corpul meu, de două ori invizibil ca ş i razele. î n faţ ă se î ntinde tunelul, infinit, fă ră sfâ rş it, pe care nu î l pot atinge...

A! m-apropii, o sforţ are! Mai! Mai! î ncă una! î n sfâ rş it, am ajuns!... Cum mă doare capul! Dar uite tunelul, tunelul...

- Ce ai, puiule, te doare ră u capul?

- Tunelul, tunelul... Cine eş ti... unde...

- Nu mă mai cunoş ti? Mama.

- Ah! Mama... ş i visul?...

- A fost un vis, culcă -te, puiule, c3 vine acum doctorul

- Uite ce e, doamnă, citeş te prea mult ş i acum e cuprins de o debilitate nervoasă care î i mă reş te î ngrozitor febra. Acum, î n aiureală, vorbeş te despre ce-a citit, î mbră cat î ntr-o imaginaţ ie pe care toţ i aceş ti bolnavi sunt convinş i c-o vă d. E ră u, poate să capete o... dar faceţ i reţ eta aceea ş i puneţ i-i gheaţ ă... Periculos, foarte periculos, oboseală nervoasă, mai ales dacă citeş te filozofie poate influenţ a î ntreaga viaţ ă. Ş i visează vedenii. Ceea ce nu e bine, nu e bine.

... î n tunel, ţ inâ ndu-mă cu mâ inile de pereţ ii fosforescenţ i, î naintam pas cu pas, î n timp ce mă apropiam de o deschiză tură î nchisă cu o poartă enormă roş ie pe care nu scria, nu se vedea nimic, ş i cu toate acestea simţ ii că silabisesc: „Ceea ce s-a nă scut din carne, carne este, ş i ceea ce s-a nă scut din spirit, spirit este. "

Vroii să trec î nainte, dar un ce neî nţ eles mă ţ intui î n faţ a uş ii, privind prin ea, prin nimic. î n jura-mi, nimic, eu? Un nimic.

î ncetul cu î ncetul, luminile tunelului se stinseră, ceaţ a se î ntunecă ş i... o durere vie simţ ii pe frunte. î mi punea mama gheaţ a.

30 noiembrie 1921

La ş coală. Nici un semn de prietenie din partea colegilor, nici un semn că le pricinuise un pic de bucurie î nsă nă toş irea mea. Câ nd le dă deam ziua bună, î nfiripau o vorbă -două ş i se eschivau. „A! ai venit?... Ce ai avut? Bine că te-ai vindecat... " Parcă se rupse ceva din mine, parcă pierdusem ceva, ceea ce cu câ teva minute î nainte simţ eam că

aveam. Acuma î i cunosc pe toţ i; interesul î i predomină. Cum simt că unul ş tie ş i i-ar fi de ajutor î n goana lor după note, „interesul lor", î ncep a-l lă uda, a-i ţ ine partea î n discuţ iuni, sperâ nd că, sub pretextul unei prietenii, să -i poată „sufla" la lecţ ie. Ş i pentru ce toate acestea? Pentru note sau „fiţ uici" la teze, pentru un simplu semn pe care profesorul î l î nsemnează, zice-se, cu mare seriozitate ş i prudenţ ă, î n catalog, un smoc de foi oficiale. Bieţ ii oameni! Pentru un nouă sau zece la istorie sau geografie sunt î n stare să roadă cartea, î mbuibâ ndu-se cu nume proprii, localită ţ i ş i ani, uitâ ndu-le a doua zi pe toate ş i lă sâ nd la o parte tot ce e principal din ş tiinţ ă.

Iar câ nd obţ ine „bine" ori „foarte bine" la toate ş i-ş i că pă tă coroana, se crede cel mai cult om, el premiantul, pentru că cunoaş te pe de rost cinci geografii, trei istorii, două algebre ş i nu ş tiu câ te religii! Bieţ ii oameni!...

Ş i ca să -ş i vadă idealul, nota ş i coroana, î ş i epuizează forţ ele î n hanalită ţ i fă ră de nici un folos, nici poetic nici moral, iar dacă vă d că au î nvins, recurg la tot felul de lucruri nepermise, numai ş i numai să ajungă. Iată oamenii care o să î nvingă î n lupta pentru existenţ ă. Iată viitorii oameni de ş tiinţ ă, alias ş i de politică, care vor conduce universită ţ i, vor î ntemeia societă ţ i ş i vor ră sturna tot ce nu corespunde gusturilor lor. Câ nd vor ară ta certificatul de bacalaureat cu „foarte bine", toate porţ ile li se vor deschide, lor, premianţ ilor, dintre care foarte puţ ini merită numele.

Ca să ajungă, luptă, toceş te cartea fă ră să î nţ eleagă nimic, dacă nu are protecţ ie, î ş i capă tă simpatia profesorilor î ntrebâ ndu-i lucruri extra-ş colare sau dâ nd dovadă că se „ocupă ", bagă intrigi, nu leagă nici o prietenie trainică, ci î mparte numai duş mă nii, iar peste 10-l5 ani, din fruntea statului, zâ mbesc. „Ei, eu am î nvă ţ at, prin muncă m-am ridicat aici, eu am î nvins. " Aci nu minte. A fost un î nvingă tor! Ş i acuma mă gâ ndesc: ce-o să ajung eu? Ca să -mi epuizez energia, puterea de judecată î n geometrie ş i gramatică nu voi face pentru nimic î n lume, ca să „lupt" iară ş i nu o să pot, că ci nu intră î n caracterul meu, cu chimia fiziologică pe care o urmez sau cu ş tiinţ ele naturale mor de foame sau putrezesc î ntr-un liceu de provincie. Atunci? Bine zicea bietul tata... Un om sucit.

3 decembrie 1921

30 noiembrie 1921

Da, da, un om sucit! Acuma vă d eu; de ce nu puteam suferi disciplina ce o credeam ridicolă din ş coală, pe care î nsă toţ i o acceptau fă ră discuţ ie, de ce nu mă î mpă că m eu cu programul ş colii, fie el analitic sau nu, care mă silea să repet ceea ce au repetat alţ ii de zeci de ani; pe mine, fire independentă, ce nu-mi plă cea să fac ce fă ceau alţ ii, de ce... etcetera, etcetera. Da, eu trebuia să mă nasc peste câ teva sute de ani.

Nu ş tiu ce-mi spune mie, de cred î n metempsihoză, că î n altă î ncar-naţ ie eram fachir sau aş a ceva.

î n clipe libere, câ nd fă ră a medita nimic privesc cerul, luciri ră zleţ e, fă ră nici un î nţ eles, î mi stră bat creierul, insuflâ ndu-mi sentimente de temere ş i de mai multă î ncredere î n mine. Ce-o fi? Ce pă cate din altă î ncarnaţ ie mă fac să sufă r acuma, aş a, fă ră nici un rost? Că ci cu toate că de multe ori treburile-mi merg bine, sunt tot trist, tot dus pe gâ nduri, gâ nduri ce nu-mi aparţ in, dar care mi le porunceş te necunoscutul!

Parcă bolnav, un egoist hipertrofiat, caut î ntotdeauna de a mă refugia de „plă cerile" zilnice, ajunse pentru mine curate chinuri.

Dar curios; aceste dovezi despre starea mea sufletească, î n loc să mă predispună la oarecare melancolie, la un î nceput de neurastenie, mai mult mă î ntă resc, mă î ndeamnă să muncesc ş i mai mult, ca să scap ş i să ajung. O putere neî nţ eleasă pentru mine, un infim vierme orb, ce mă tă iase pe scoarţ a unui atom al infinitului, o forţ ă supremă care î mi reî nnoieş te î n fiecare noapte puterea de muncă ş i curajul, o putere supremă î mi porunceş te: fă! ş i fac, cu toate că sunt convins că acest gâ nd a ieş it din judecata mea, creierul meu l-a plă smuit ş i lui î i aparţ ine...

Ş i acum, câ t de hâ dă e realitatea, mai mult sau mai puţ in materială. Ah! Doamne!

Realitatea, acest crud abstract care-ţ i ră peş te ş i cele mai nevinovate iluzii, iluzii niciodată realizabile, dar care totuş i ei i se par periculoase.

Pentru mine, realitatea, deci prezentul, niciodată n-a fost î mbucură -. tor; dacă n-a fost ră u, a fost comun, dacă n-a fost comun a fost material ş i aş a mai departe.

Nu ş tiu de ce cuvâ ntul acesta urâ t de tot ce-mi aparţ ine mie î mi insuflă un zgomot albă strui, fă cut anume pentru a atrage neî narmaţ ii î d lupta pentru existenţ ă.

Credeam că m-am fă cut bine, dar iar m-am î mbolnă vit. Mă doare î ngrozitor capul, mai ales regiunea ochilor. Mi-era frică să nu capă t vreo meningită din cauza surmenajului intelectual din ultimele zile. Cum deschideam ochii, o durere nă prasnică î i silea să se-nchidă. Aveam impresia că tot creierul e acoperit cu o pă tură de spumă cenuş ie care producea durerile, ş i de multe ori mă gâ ndeam să o cură ţ cu cuţ itul. Gâ nduri de bolnav!

De azi-noapte, ninsoarea n-a mai î ncetat. Câ nd î ncet, câ nd mai repede, schimbâ nd la iuţ eală direcţ ia, fulgii se aş tern, pregă tind totul pentru somnul lung de iarnă, prevestind o ameţ eală produsă de ger.

Nu ş tiu de ce azi mă gâ ndii la moarte, nu că era aproape, dar aş a, din lipsă de subiecte de meditaţ ie, izgonite de parţ iala aiureală a capului.

Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, ba ceva mai mult, de multe ori mă gâ ndisem ca, arunci câ nd s-o apropia, să î ncep să râ d, î nvingâ nd astfel instinctul conservator î nnă scut î n fiecare om. Ce bine e câ nd mori! Atunci afli dacă cu adevă rat forţ a planează sau dacă necunoscutul (devenit cunoscut) domneş te peste domeniile infinitului, atunci î ţ i explici atâ tea ş i atâ tea, atunci te pregă teş ti pentru nemurire, dacă, bineî nţ eles, nu cazi mai dinainte î n bezna fă ră margini ş i fă ră culoare, bezna care-ţ i ră peş te orice nă dejde ş i care te face să tremuri rostindu-i numele: materia!

Ah, ce grozavă ar fi moartea atunci, atunci câ nd toată inteligenţ a purificată ş i î mbogă ţ ită î n cincizeci de ani se transformă î n câ teva scâ ntei electrice, o lică rire de lumină, câ teva calorii, ca apoi să se materializeze, să moară cum zice Lebon, să se transforme î n câ ţ iva atomi de fosfor uzat, că rbune sau hidrogen, ş -apoi să fie î mbucat de „altul" ş i dat î napoi „altuia".

Parcă simţ i cum „eul" tă u devine din ce î n ce mai mic. Adică la aceasta să se rezume o î ntreagă viaţ ă de necazuri, de chinuri susţ inute numai de o singură nă dejde, „nemurirea"?

Nemurirea? Aş fi prea prost ca să nu cred î n ea... ş i dacă, cu toate acestea...?

î ncep să tremur!...

Durerea î ncepe din nou, cu mai multă ferocitate ş i neî ndurare. Fac sforţ ă ri enorme să -mi culeg gâ ndurile, să mi le amorţ esc, să nu le mai fac să sufere din cauza î nfrâ ngerii lor î n faţ a mirabilului, dar nu pot. Aiureala mă cuprinde, ş i o lumină vie mă orbeş te cură ţ indu-mă de tot ce e pă mâ ntean...

Câ teva idei mai le memorez, marele centru... „eul". „Nu se poate". Voinţ a. De ce? forţ a... Lumina persistă din ce î n ce mai tare, mai orbi-

toare, î n timp ce eu, uitâ nd că am ceva, uitam că sunt pă mâ ntean ş i mă că zneam să pricep...

Afară, ninsoarea a contenit; o simt, î i vă d culoarea ş i cantitatea, dar numai î n vis. Ş -aş a e de bine...

7 decembrie

î ncet! î ncet! Nu fugi prea mult, nu citi afiş ele de pe garduri, că iar te oboseş ti. Ce, nu vrei să mă asculţ i? Ei! Ei, iar o să te î mbolnă veş ti ş i iar o să te doară. Mai ţ ii minte câ t te-a durut? Ce, ai ş i uitat? Ei, asta-mi place. Câ nd eş ti bolnav ţ ipi că te-am surmenat ş i acum...

Ţ i-am spus, eu mă duc la Ş osea, dar tu nu mai zburda atâ t de mult: fă -te că nu vezi, nu auzi; nu te mai impresiona atâ t de figura cerş etorului ş i nu mai protesta contra trecă torilor care te î ntrerupeau odată din planul tă u. Atunci o să te faci bine ş i să mai spui multe. Kaiue, haide, nu te î ncă pă ţ â na, că acum mă î ntorc. Ce-ai cu biata pasă re? Ce, crezi că se uită la tine? Mă, ce prost mai eş ti? E nostim că te crezi subiectul gâ ndirii bietei pă să ruici, dar ş tii că e nostim, prea te crezi mult, puiule. Ei! acum taci! Taci, nu vreau să mai aud nimic. Ce? Zici că o să mă pă ră seş ti, î ncepi cu ameninţ ă rile? Zi, trebuie să te ascult pe tine, eu „Voinţ a", pe tine, niş te imponderabil că lduros, niş te „du-te vino" fă ră nici o voinţ ă. Pentru nimic î n lume!

Ei, fii cuminte! Te-ai supă rat, atunci dormi, aş a... foarte bine... ei, ei, acuma-mi placi.

8 decembrie

Astă zi, fiindcă m-am vindecat, am ieş it să mă plimb. î ncet, î ncet, tot certâ ndu-mi gâ ndurile, ca ş i ieri î n pat, ajung la Arcul de Triumf de la Ş osea. Mă reţ, impună tor, dar cu aspect zdrenţ uros din cauza schelelor sale, aş teaptă că ră bă nirea pulberei albe, care, hodoronc-tronc, l-a î nbră -cat aş a, fă ră nici un rost, pe el, al că rui ideal e „să fie de piatră ".

Stă m ş i, privindu-l, parcă „simţ eam" cum fierbe de mâ nie colosul că... au î ncercat să -i schimbe fizionomia; că utâ nd să -l î mbuneze pe el, fă cut anume pentru mă reţ ie. Adică nu merită o lecţ ie bună? Ba bine că nu? Dar se muncise el ş i nu se putuse scă pa de albiturile de pe el, cu zbucium, rostogoli vreo două schele, dar apoi se resemna, bucurâ ndu-se de câ te ori lucră torii cură ţ au paraziţ ii cu lopata ş i râ zâ nd din toată inima câ nd copiii - albiturile - se lungeau, se micş orau ş i-ş i schimbau forma,

ş i picurau î ncet-î ncet î n capul lucră torilor de jos, care î njură atâ t gheaţ a, câ t ş i soarele.

Trecui mai departe agale, dus pe gâ nduri, fă ră voia mea; priveam aleile albe pustii, zdrenţ uite ş i umilite, tufiş urile transparente, acoperite î n parte cu troiene, ş i pomii î nalţ i, veş nic independenţ i, care se î nă lţ au tot mai mult ca să gă sească, să ghicească mă car î n depă rtare, parfumul că lduros al primă verii sau uitâ ndu-se jos, jos pe la ră dă cină, dacă nu cumva ghioceii s-au ivit. Ş i-n miopia lor, copacii luau crenguţ ele pudrate drept ghiocei ş i, cutremurâ ndu-se de bucurie, î ncepeau concertul, î ntâ i î n adagio, apoi „con molto alegretto", ca să vestească semenilor că februar, piticul subpă mâ ntean, ş i-a trimis câ ţ iva spioni, mascaţ i î n ghiocei, ca să cerceteze dacă poate da drumul primei serii de flori primă -vă ratice.

Pe dată, î nsă, crivă ţ ul î l gonea î n „Alegro con fuoco" diabolici, silindu-l să ceară iertare ş i rupâ ndu-i crengile ca semn de pedeapsă.

... î n furxi vila lui Minovici se H^sena cochetă, ca o ţ ă ră ncuţ ă veselă, iar zmeul de brazi î i râ dea pe sub mustă ţ i, facâ ndu-i cu ochiul: „Ei, ce zici, leicuţ ă, de ză pezile astea mari? Apoi să -ţ i spun eu, pe Furnica ce de mai erau, ş i-un ger, de gemeau mugurii... "

î ncepuse să ningă.

10 decembrie

- Fugi, mă i omule, de-aici, nu mai minţ i, că doar n-ai bă ut gaz. Adică vrei să mă orbeş ti tu pe mine, că ai fost bolnav din „surmenaj". Mă, da prost mă crezi. Cică „surmenaj". Ş i la cine? Fugi mă c-ai tras chiulul ca un tată. Hei, hei, „surmenaj" adică.

Rezemat de bancă, priveam aiurit la colegul care, cu o mutră hotă râ tă ş i veselă î n acelaş i timp, î mi spunea aceste vorbe pe tonul cel mai simplu din lume.

Uitasem să mai scot ş i ş apca, scă pasem mă nuş ile din mâ nă ş i nu ş tiam cum să -mi î nghit lacrimile. O furie nebună î mi luă minţ ile ş i mă tentă gâ ndul să iau cu amâ ndouă mâ inile lemne din ladă ş i să -i sfarm capul, dar mă stă pâ nii. Ca să ară t că nu mă supă r ş i că afirm cele spuse, zâ mbii, dar zâ mbetul mi se slei pe buze, transformâ ndu-se î ntr-un râ njet de milă, dâ ndu-mi expresia unui condamnat.

Toată ziua auzii râ sete î nfundate prin fund, iar câ nd dirigintele citi biletul de motivare, cu motivul „oboseală nervoasă ", toată clasa izbucni î n râ sete.

Mă -ngă lbenii, î mi pierdui minţ ile, dar d-l ce examina notele, nu prea stră lucitoare, bineî nţ eles, spuse cu-n zâ mbet ascuns: „Nu se moti-vea-ză ". Alt hohot.

î n recreaţ ie plâ nsei î n odă iţ a de lâ ngă laborator, iar î n clasă, vă zâ n-du-mi ochii roş ii, bă ieţ ii, colegii mei, î nţ eleseră.

- Ia te uită cum se prepară Eliade pentru chiul, mă, da bine ş tii să te prefaci, felicită rile mele.

- Tu eş ti bun de actor, da' tragic, câ nd eroul plâ nge.

-Zi, te-nvâ rtiş i de-o să ptă mâ nă pe da'i boj! Să -ţ i fie de bine; da vezi că ulciorul nu merge de multe ori la apă!

Mama î mi ieş i sprinten la uş ă.

- Te mai doare capul „lelu"? Ce-au zisa bă ieţ ii, da' profesorii? Pe dată î mi schimbai fizionomia:

- Bine, mamă, nici nu mă mai doare capul, nici... A, dar să vezi, la ş coală toţ i bă ieţ ii m-au î ntrebat ce-am avut, mai ales profesorii!...

Observai cum i se luminează faţ a.

- Zi, le-a fost dor de tine. Apoi, aş a se face î ntre colegi. Ş i murmurai aiurit, cu mâ na pe clanţ a uş ii:

- Da... colegi.

3 ianuarie 1922

Ha! ha-ha-ha! ce de prostii, ce de prostii! Ha! ha-ha! Pâ nă acum am citit cele patruzeci de pagini din Jurnalul meu; să mor de râ s ş i mai multe nu. Bre, bre, ce filozofie! Tst tt!

Bine că m-am deş teptat. Zi, î mi intrase î n cap că sunt mai ceva ca alţ ii ş i fă ceam filozofie. î n loc să -mi vă d de lecţ ii? Ce ţ i-e cu un om scrâ ntit. Aveau dreptate bă ieţ ii. Ce de melancolie, ce de melancolie, parcă n-ar fi bă iat de 15 ani...

Uite ce m-a pierdut pe mine: laboratorul ş i Jurnalul", î n loc să î nvă ţ ş i să ies bine î n clasă, să ajung ş i eu ceva.

Ah! bine că m-am deş teptat, bine că mi-au venit minţ ile la loc, bine că am devenit ş i eu om ca toţ i oamenii.

„Un om"; ce frumos sună, mai ales acum, î n vacanţ ă. Desigur, dacă „suci-formă " de care mă plâ ngeam se prelungea pâ nă î n vacanţ ă, desigur că m-apucam să tocesc filozofia ş i ş tiinţ ele după obiceiul meu. î ncepusem pe Conta, pe Maeterlinck ş i pe Ch. Richet ş i aveam de gâ nd să devorez teoriile lui Einstein, chimia analitică ş i î ntreaga entomologie-

Am spus: ferească Dumnezeu pe om de scrâ nteală. Ia iniţ iativă de „omul sucit"; combate programa ş colii, nu-i plac profesorii, fiindcă face

pe grozavu' ş i e independent, pierde timpul cu experienţ e, observaţ ii ş i lecturi care nu-i vor aduce nici un folos material ş i tot el cu... -n sus. Cică e un om nenorocit. Eş ti nenorocit, fiindcă nu ş tii să te adaptezi, să -ţ i modelezi soarta pe care o ai î ntre degete, fiindcă î n loc să te ai bine cu toţ i, să minţ i ş i să te linguş eş ti cu predici, percepte morale ş i filozofice care nu au existat decâ t pe hâ rtie ş i la excepţ ii, la anomaliile umane. D-aia eş ti nenorocit. Adică... eram. De acuma, după ce primejdia a trecut, pot ră sfoi alene frivolită ţ ile moderne ş i fă ră gâ ndul de a le face critic, pot juca ruleta câ t vreau, pentru că de mult gâ ndul cumpă tă rii nu mă mai preocupă, necum cel al jocului; pot lua ş i mâ nca pâ n-oi voi, fă ră să mă gâ ndesc că lă comia multă etc... Aş a, ce bine mă simt, ce bine mă simt, mă car pentru ş apte luni fac pentru două sprezece ş i chiar pentru două zeci, ce bine, ce bine e!

6 ianuarie

Pe masă trei volume din filozofia pozitivistă, asta merge la post, n-am ce face cu ele; metafizica lui Conta? Haide ş i cu ea la pod. Astea: Sinthese de la vie et de l'â me, Hipnotism ş i sugestime, Sic cogito, Psihologia râ sului, astea nu mai fac două parale, cu ele la ladă. Restul, broş uri ş tiinţ ifice, chimii, botanici, manuale de anatomie ş i fiziologie, pot ră mâ ne, adică nu, n-am ce face cu ele, sus la pod. Aş a, parcă am mai scă pat de mirosul de anticar ce te sufocă. A! Mai sunt animalele! Ia să vă luaţ i tă lpă ş iţ a, cuconaş ilor, că eu nu vă mai sunt stă pâ n. Ia să vă torn eu o ţ â r' de cloroform, ş i să vă arunc. Ce să -ţ i fac, cumă tră salamandră, dacă aş a ţ i-a fost soarta, degeaba te mai baţ i î ntre pereţ i, acum nu mai scapi.

Aş a, ia acum să că ră bpnim ş i laboratorul; era o ladă de potcoave, acolo o să putreziţ i dacă n-oi gă si muş terii ş i pentru mă tă luţ ă.

Ei, acum mai zic ş i eu că -i odaie de elev, masă curată, numai cu că rţ ile de ş coală, manuscriptele parte le-am ars, parte le-am azvâ rlit î n pod, n-am oprit decâ t Jurnalul".

Câ nd m-o vedea mama aş a vesel, cu gâ nduri omeneş ti, cură ţ ele, ş i potrivit, să ş tii că -nnebuneş te de bucurie. Ptii, ce bucurie. Să ş tii că o să zică: „Pierdut a fost... "

Ei, aş a mai zic ş i eu, bă iat, nebă iat, dar vă d că te-ai apucat de treabă. Ce era dezordinea aia la tine? De te-ai pune pe lucru ş i la ş coală, ar ieş i ceva din tine.

Ş i tata, sclipind de veselie, î ş i mâ ngâ ie mustaţ a, î n timp ce eu î l anunţ că am să mă pun să î nvă ţ serios ş i-o să mă fac medic, ca să iasă mai multe parale, sau să urmez chimia industrială, să mă fac fabricant,

ş -atunci o să iasă ş i mai multe parale. Ş i tata, că ruia nu-i venea să -ş i creadă ochilor, mormă ia din câ nd î n câ nd. Să vedem.. -.

8 ianuarie

- Ce-ţ i mai fac gâ ngă niile?

- Le-am dat dracului! Prietenul se uită uluit la mine.

- Glumeş ti?

- Ba foarte serios!

- Ş i filozofia?

- M-am plictisit ş i am lă sat-o î n voia Domnului.

- Nu mai spune, care va să zică, te-ai fă cut ş i tu „om". Foarte bine, câ t priveş te partea mea, te felicit. Mă duc să le spun bă ieţ ilor. La revedere!

Cu pas gră bit, amicul trecu bulevardul ş i o coti la dreapia, pe lâ ngă Biserica rusească, î n timp ce eu mă -ndreptai să -mi iau o cravată, că de ailaltă râ d ş i curcile de ea, atâ t î i de roasă.

Pe drum mă -ntrebam cum de n-am vă zut eu pâ nă acum viaţ a câ t de frumoasă e ş i tră iam numai î n visuri, care cel puţ in n-aveau darul să mă î nveselească? Cum am putut eu rezista atâ tor aspecte pe care azi le doresc din tot sufletul, cum am putut suporta privirile care se opreau ironice pe caietele mele roase ş i câ rpă cite, pe gulerul meu neglijent ş i pe ş apca fă cută fă râ me? Mare dobitoc am fost! Ş i pentru a suta oară, poate, repetai tare: bine că m-am deş teptat. Ş i ca ş i cum aceasta ar fi neutralizat orice pornire ideologică a minţ ii, mersei î nainte fă ră nici un gâ nd ş i cu ochii-n patru, ca să mă bucur de atâ tea frumuseţ i ce mă î nconjurau.

La un prieten acasă.

- Aa! lume nouă. Bă ieţ i, ascundeţ i calendarul că a venit Eliade, să ne dovedească nouă că timpul e relativ. Ce mai veste, „doctore"? Cum stai cu cercetă rile?

- De data asta o să fiţ i la adă post de orice plictiseală savantă. Am dat dracului ş i ş tiinţ a ş i filozofia, toţ i gă rgă unii ă ş tia stupizi, ş i m-am apucat să tră iesc ş i eu, să devin ş i eu un om cumsecade.

Toţ i ră maseră cu gurile că scate. Nu le veniră să -ş i creadă ochilor. Pesemne că nu uitaseră discursul meu prin care î i î ndemnasem să lase patimile la o parte ş i să se apuce senin de ş tiinţ ă sau câ nd le dovedeam că raportul prieteniei este ş i el relativ. Aveam memorie bună.

- Acum ce s-a fă cut, s-a fă cut! exclamai eu vesel, ş i pe dată gheaţ a se rupse.

- Ce noroc!

- Haide, lă saţ i asta! Scoate paltonul, mă Eliade, ş i haideţ i cu toţ ii î n salonaş. Facem o bacara.

- Mai bine ruletă, suntem mulţ i.

- Joci ş i tu?

- Joc, cum să nu joc.

- Haideţ i, haideţ i.

Ş i gazda, cu doi prieteni la braţ, deschise larg uş ile. Ş i eu fredonâ nd: „ Que faites-vous madame ici... "

Mă simţ eam vesel, da' vesel de tot. Plă cerea jocului cu totul nouă pentru mine, mă atră gea, mă î nlă nţ uia cu ispitele ei, ca braţ ele unei coconite enorme, contra că reia orice apă rare e de prisos.

Cu toate acestea, eram mulţ umit ş i pă ş eam mâ ndru ală turi de ceilalţ i.

Câ nd mă -ntorsei seara acasă, cu patruzeci de lei mai mult î n buzunar ş i ameţ it î ncă de plă cerea vizitei î n timpul că reia fusesem obiectul tuturor discuţ iilor, mă simţ eam mare, cu mult mai mare, ş i gesticulâ nd Iară furie, repetam mereu: asta e viaţ a ţ i au hâ rţ oagele alea de miroase a prostii cale de-o poş tă, asta e viaţ a. Ş -apoi, ră suflâ nd uş urat, bine, da' bine că m-am deş teptat.

13 ianuarie

Prima zi de ş coală din viaţ a mea de „om cumsecade".

- Dumitrescu C. Ioan, Dumitrescu Victor, Eliade M., Farin Amler ş i Galimir, la lecţ ie.

Ş tiam; profesorul, cam surprins, mă î ntrebă din nou. Din fericire eram pregă tit.

î ş i lă să ochelarii ş i mă fixă câ tva timp.

- Iată o vacanţ ă care ţ i-a folosit.

- Bine! Sunt mulţ umit. Poţ i să te duci la loc. Nota nouă! Mă -ngă lbenii, fă cui feţ e-feţ e ş i mă aş ezai ca pe ghimpi î n bancă. Colegii se uitau zâ mbind la mine.

Nu-mi mai î ncă pui î n piele de fericire. Acasă:

- Mamă, m-a ascultat.

Mama, care obiş nuia să vin cu cinci ş i ş ase, afară de chimie ş i limba româ nă unde aveam zece, se î ngă lbeni.

- Iar te-a ascultat? Desigur că mai mult de patru nu ţ i-a dat.

- Ce patru, nouă, nouă.

Ş i de bucurie î ncepui să câ nt:

- La-la-la-la-la.

La masă, toţ i mă priveau cu respect ş i câ nd spusei cu gravitate: „. ' duc să -mi fac lecţ iile", feţ ele se î nveseliră. Doar eu le eram nă dejdea! Câ nd î nchisei uş a, auzii pe tata, î nă buş indu-ş i bucuria: - S-a dat pe brazdă!

Noapte. Pâ nă acum m-am că znit cu o problemă. Degeaba, n-am putut. Ce să poţ i tu dacă nu î nveţ i nimic de patru ani? Treabă e asta?

Nu ş tiu de ce mă simt mai supă rat decâ t atunci câ nd umblam prin nori cu ş tiinţ a ş i filozofia mea.

Eram să -mi arunc jurnalul î n foc, dar m-am oprit. Poate o să -mi trebuiască câ ndva... De acum nici n-o să mai scriu aici, pierd timpul degeaba. Las' câ nd o să fiu mare, tot de jurnal o să stau. Acum... la ş coală! Adio!

15 februarie

Ei, nu face nimica, ce-o să fie dacă oi pierde câ teva minute pe zi cu Jurnalul"? O bagatelă, î nchipuieş te-ţ i că te-ai plimbat puţ in.

Nu ş tiu de ce, dar nu pot fă ră el, nu pot dormi bine pâ nă ce nu-mi notez importanţ a zilelor trecute.

De câ nd m-am cuminţ it, viaţ a a trecut sub aceeaş i formă ca î n fiecare zi; acelaş i lucru î n fiecare oră, acelaş i gâ nd î n fiecare minută, să î nvă ţ. De ce? Nici eu nu ş tiu ş i nici nu î ncerc să dau ră spunsul.

î n tot cazul, ră u nu e, că ci cei dimprejur se bucură. Mama munceş te cu mai multă bucurie, iar tata zâ mbeş te de câ te ori î i ară t vreo notă bună. Bieţ ii pă rinţ i! Câ t i-am necă jit! Nici nu-mi vine a crede că atâ ta vreme î i supă ram î n fiecare zi cu ideile mele, nici nu-mi vine a crede că pâ nă mai acum câ teva să ptă mâ ni zâ mbeam la fiecare „succes" de-al meu, succes care nu le procura decâ t lacrimi.

Ş i cu toate acestea... nu sunt vesel, nu sunt fericit. Câ nd aveam că rţ ile mele de filozofie, câ nd î n micul laborator stă m î nfundat ore î ntregi, î n timp ce alţ ii î ş i preparau lecţ iile, eram mulţ umit, mă î ncredeam î n mine, ca ş i cum toţ i aprobau aceasta. Ş i acum... muncesc ca un desperat ca să obţ in note bune, toţ i sunt veseli ş i numai eu... numai eu nici mă car nu pot zâ mbi. De multe ori m-am î ntrebat: „Pentru ce? " -Dar n-am vrut să dau ră spuns. Mă neliniş tea gâ ndul să recunosc neputinţ a mea, mă î nfricoş a ideea de a fi un î nvingă tor stupid î n lupta pentru existenţ ă ş i mă î ngrozea gâ ndul că aş putea din moment î n moment muri.

î nainte era altfel. Toţ i dimprejur, triş ti ş i supă raţ i, ş i numai eu, cu toată paliditatea feţ ei, cu tot î ntunericul ochilor, „eram" fericit. Nu ş tiarn

ce se petrece, nu vream să ş tiu ş i numai î n gâ ndurile ş i experienţ ele mele î mi î nchideam eu toată bucuria. La ş coală, î n lume, î n casă, nu î ntâ lneam decâ t priviri duş mane, stupide, ş i, cu toate acestea, eram fericit. De ce?

Nu mai pricep nimic. Sunt î ntr-un fel de somnolenţ ă intelectuală, lipsit de voinţ ă ş i puterea de a judeca fă ră frică, stare care mă -î nfioară. De ce?

Mâ ine am lecţ ii grele, le-am pregă tit de mult... Ceasul două sprezece... Ce Dumnezeu, frate, cu insomnia asta? Nu pot dormi...

De ce această nemulţ umire? De ce această stare animalică? De ce atâ tea bucurii fă ră bucurie? De ce?

... Două... mâ ine am teză... nu mi-e frică. Dar atunci de ce mi-e teamă?

Ş i noaptea care mă î nconjoară momeş te o aureolă verzuie, lumină ce nu poate pă trunde î n beznă adâ ncă. Din fund, de la perete, î mi pare că se desprind umbre... aş i... tc-am spus... nu-i nimic, mi s-a pă rut. Ba nu, iată... De ce atâ ta teamă? Ş i dacă mă omoară, ce? Dar nu! Nu vreau! Mi-e frică... Ş i î ntr-un spasm isteric apă s nebuneş te pe sonerie. Ce e asta? Nu sună?! A, aş a e, e stricată. Simt cum frica, frica de necunoscut, de moarte, de tot, de tot ce vă d... mă cuprinde. Ş i cum stau î n lumină, pe peretele din stâ nga mi se desenează umbra ş tearsă de neguri, umbra ţ intuită ca o stafie, cu braţ ul î ntins, cu mâ inile crispate, cu capul î ntors ş i cu corpul î ncovoiat pe masă. Ş i atunci, ca din pă mâ nt, ră sună ca din pă mâ nt propriile mele gâ nduri, materializate, izvorâ te ca niş te fantome albe, î nconjurâ ndu-mă ş i strigâ ndu-mi: „Eş ti nebun, eş ti nebun".

17 februarie

Nu, e cu adevă rat curios, î n fiecare dimineaţ ă mă scol mai abă tut ca seara. Parcă e un fă cut! Ce Dumnezeu atâ ta melancolie. Eram speriat ş i nu devenisem atâ t de mizantrop ca acum. Nu pot ieş i pe stradă. Ş i mi se pare că toţ i voiesc să mă omoare, nu pot citi pâ nă nu inspectez uş ile, nu mă uit pe fereastră de teamă să nu mă ochească cineva de pe stradă. De tramvai, autobuz sau tră sură nia vorbă, mi se pare că din moment î n moment aş putea să mă sfă râ m.

Ş i câ nd mă gâ ndesc că mai sunt două ceasuri pâ nă la noapte.. Off! mă cuprinde neurastenia. Simt cum mi se moaie vinele, cum mi se î ngustează creierul, cum tocesc mereu ş i prevă d totul... De ce? Ei, nu pot nici să scriu fă ră să nu las î n caiet urmele gâ ndurilor mele.

Zece ş i jumă tate. Tremur din tot corpul. Nimeni nu este acasă. Am ză vorâ t uş ile, am astupat ferestrele, am î ngră mă dit scaune pe la uş i, ş i acum, cu cuţ itul î n mâ nă, aş tept. Pe cine? Pe „ea". Ş tiu că are să vie, î ntruna tremur cum ating cuţ itul. Să dau... să -i sfarm oasele gă lbejite, să -i rup coasa ameninţ ă toare, s-o distrug pe „ea", pe... moarte. Aş a? Ce-am spus? Nu... nu e nimic. Ce moarte? Stai să... Cioc, cioc. Lumina se stinse, rupsesem firele de groază, ş i acum scriu la lumâ nare. Am luat cuţ itul, dacă o vă d... Că trebuie să vie. Aş i, ce pă rere, parcă visez. Cuţ it... da, dau, s-o omor. Sau... A... nu! nu! Să mă... omor. De ce? Ca să n-o vă d. Cu cuţ itul, nu! nu pot... nu pot.

Trei fă ră un sfert. Mi-am turnat toată apa din lighean î n cap. A... acum mă simt mai uş urat... Dar n-a venit? Cine să vină? Ei, mă, dă -o... Cioc, cioc, cioc!

Cine e?...

Cioc, cioc, cioc!

Cine e?

Lumina se stinse... Uş a e zguduită din ţ â ţ â ni. Nici un zgomot. Una, două, trei. Ea e. Ea e... Moartea. Nu da, nu da, ce ţ i-am fă cut? Mor, capul, capul... Nu mor, da...

Ce vrei cu mine? Ce cauţ i? Nu mor, da' lasă coasa nu mai da.

S~a aprins lumina. Tata î n uş ă, galben ca un mort, mă priveş te. Eu, cu că maş a ruptă, zgâ riat ş i plin de spume, scă pasem cuţ itul ş i priveam aiurit. Nu mai î nţ elegeam nimic. Ba da! Ce! Vrea să mă omoare, el a venit să mă omoare. Uite, coasa, uite moartea.

Lasă -mă, lasă -mă., nu mă bate. Ce-ai cu mine, ia-raă, ia-mă odată. Cuţ itul? De ce n-am dat? Uite că pleacă, uite c-a plecat? Nu mai da, pleacă de-aici. haide, pleacă de-aici.

Nu mai da, nu mai da...

Cutremur-at de friguri ş i prins de vedenii rele, n-am putut dormi toată noaptea. Doctoral chemat î n grabă a dat gâ nditor din cap. La plecare l-am auzit: nu mai scapă. Ş i-a fă cut efectul... cel mult să tră iască nebun. Auzi... nebun.

Uite o carte... ba nu... e o ceaş că. Ai... ce fel de ceaş că? Seamă nă cu o biblie. Aş i, cu o carte. Chiar aş a, cu o carte mare... mare ş i rotundă... ca o că pă ţ â nă de mort. Ce „mort"? Ba nu... Moartea... Iară ea.

A... Uite ce frumos... porci, e o biserică. Ba nu! Nu vezi că î n fund e o pă dure...

... Parcă nu vezi că aiurez. Aiurez, desigur. Chiar prinţ să fiu, tot nu pot să am picioare... pâ nă la infinit mai trebuie să mergi câ t e clasa a cincea ş i cu domnul...

Ş i vorbeam î ntruna... î n minte mi se fă cuse un gol nemă surat... uitasem numele lucrurilor... Ş i î nlocuiam cuvintele după cum î mi venea mai uş or... Supă rat, am adormit... nu pentru totdeauna.

[ROMANUL UNUI OM SUCIT]

Pe strada pră fuită trec oameni flă mâ nzi. Pă ş esc î n neş tire de-a lungul zidurilor, cu privirile absente. Toropeala le î ngreunează mă dularele, le oboseş te ră suflarea. Ochii li se î nchid, ş i merg fă ră gâ nduri.

Dintr-un fund î ndepă rtat, ţ iui chemarea unei fabrici. Un licean umbla abă tut, abia ţ inâ ndu-ş i ghiozdanul sub braţ ul ce alunecase î n buzunarul tunicii. Apuc3 pe o stră diţ ă umbro^ă, obosit, visate, *M să -ş i ridice privirea, pă ş ind din ce î n ce mai î ncet. Se trudea să -ş i stă pâ nească gâ ndurile. Voia să cugete la un anumit lucru, să cugete adâ nc ş i să ia o hotă râ re. Nu izbutea. Se oprea dm loc î n loc, strâ ngea din dinţ i, î ş i schimba ghiozdanul î n cealaltă mâ nă ş i lovea de ciudă cu piciorul î n trotuarul scrijelat. Nu izbutea să -ş i adune gâ ndurile ş i pornea î nainte neatent, descreţ indu-ş i dezamă git sprâ ncenele. î n faţ a unui burlan vineţ iu fluieră ş i ridică capul, zâ mbind dintr-o dată fă ră să ş tie de ce. Ii trecu prin minte gâ ndul că iarna burlanul va fi umplut de ză padă, ş i se bucură de gâ ndul acesta. Vă zu strada acoperită cu troiene, streaş inile î ngreunate ş i burlanul adâ ncit î n ză padă. Repetă cu jumă tate glas:

„... Ză padă, ză padă, ză padă, ză padă... "

Se necă ji ş i î ş i pripi pasul. „La urma urmei... "; ş i se hotă rî să potrivească de acum lucrurile. î ş i î ncorda grumazul.

Nu mai ră mâ ne î ndoială; se va tră da de la uş ă. Ca î ntotdeauna, mama î l va î ntreba din pragul bucă tă riei, ş tergâ ndu-ş i un ochi î nlă cră mat de aburii cepelor tocate:

- Ei? te-au mai „ascultat" la ceva astă zi?

Ş i el va ră spunde:

-Nu.

Dar se va bâ lbâ i. Mama va î nţ elege, ş i... Ei?! ş i la urma urmei, ce are să -i facă?... Nu e oare el un bă iat... distins? Ba bine că nu. Ar vrea să mai vadă pe altul î n clasă tot aş a de „citit" ca ş i el. Gâ ndul superiorită ţ ii î i î ndreptă trupul ş i-l fă cu să surâ dă.

Să nu se mai gâ ndească... Nu are să se mai gâ ndească. Ei, o dată... una, două, trei... patru, cinci... Se pomeni că numă ra î n gâ nd. Ş i-ş i aminti că tot aş a numă ra câ nd, cu mulţ i ani î n urmă, trecea vreodată pe

lâ ngă ş irurile de ş colă riţ e. Timid ş i miop, se î mpiedica î n mers ş i i se dogoreau obrajii.

... Râ se. Apoi se î ncruntă ş i vorbi ca î n faţ a mamei. „Profesorul e un dobitoc: o ş tiu toţ i. Ş i tocmai niş te lucruri care î mi scă paseră... "

- Pardon!

î ntoarse ochii după domnul care-l izbise ş i i se pă ru că seamă nă cu un inginer desenat lâ ngă o locomotivă jalnică pe o copertă a Ziarului ş tiinţ elor populare. Se î ncruntă iar ş i calcă î nainte obosit, asudat, cu ochii supă raţ i de arş iţ ă. Nu-ş i dă dea seama de nimic din cele ce gâ ndea. Dar nu gâ ndea nimic; visa numai. Ş i nu putea ş ti ce visa. Lucrul acesta i se î ntâ mpla de multe ori câ nd se î ntorcea tâ rziu de la ş coală. Erau orele suplimentare, care î l chinuiau de foame ş i de că ldură. „Dar dacă va vedea mama insuficientul la germană? "

Strâ nse ochii ş i se scutură de amorţ eala visurilor. Poarta î naltă de fier vopsit î n verde o deschise larg ş i apoi o î nchise cu luare-aminte, fă ră zgomot.

Totul se petrecu după cum î ş i î nchipuise. Urcă cu paş i ce voiau să fie indiferenţ i scă riţ a î ngustă de lemn dinspre mansardă. Trecu prin odă iţ a fratelui să u Nicolaie ş i-ş i trâ nti obosit ş apca î ntr-un cuier. Apoi deş ertă geanta câ rpită la cheietoare sub o masă care î i folosea drept laborator. Două că rţ i cu copertele î ntunecate, un caiet ş ubred ş i o tablă veche de logaritmi se alipiră umilite de gră mada „materialului didactic". Un carnet albă strui, cu o etichetă mare, albă, pe care scria: „Liceul Spiru Haret. Carnetul elevului Marin Popană, ci. VI. Reală " că zu peste stinghia î mprejmuitoare. Prudent, bă iatul î l vâ rî adâ nc sub maldă rul de ter-feloage.

î ş i privi o clipă chipul î n oglinda rotundă, î ş i mâ ngâ ie fruntea colţ oasă - î nchipuindu-ş i, ca de obicei, că ar fi un celebru doctor chimist -ş i-ş i ş terse cu batista ochelarii. Câ nd fu strigat la masă, î ş i luă o faţ ă indiferentă poruncindu-ş i să fie cinic ş i majestuos.

O odă iţ ă î ngustă, pe care o masă o deslocuia aproape î n î ntregime. Marin se aş eză lâ ngă sora cea mică, după ce se plâ nse de că ldură. Supa se mancă î n tă cere, î n absenţ a mamei, care râ nduia friptura la bucă tă rie.

- Mai iei?

- Nu, mulţ umesc. (Se ş terge, fă ră a fi nevoie, cu ş ervetul. ) Tă cere. Cezara, sora cea mică, î l î ntrebă câ nd se dă vacanţ ă.

- Nu ş tiu.

- Cum nu ş tii?

- (categoric) Pentru că nu ş tiu.

Sora cea mică se resemnează, apucâ ndu-se să fă râ miţ eze miez de pâ ine. Tată l nu-ş i gă seş te locul pe scaun. Priveş te pe fereastră î n să liţ ă. Sună, apoi scoate capul pe uş ă. /

- Jeanne! Jeanne.

Câ teva clipe de liniş te completă, după care se auzi ală turi, î n bucă tă rie, bombă nind o voce î ncruntată. Mama intra cu o cratiţ ă fierbinte din care se ridicau aburi. Avea faţ a î nroş ită, ochii micş oraţ i de bă taia focului ş i se ş tergea necontenit de sudoare cu colţ ul ş orţ ului câ rpit.

- Ce mai mă chemi? Nu ş tiai că e friptura pe foc? Doar n-am cincizeci de mâ ini!

Tată l î ncearcă timid:

- Da' Ră diţ a ce face?

- Ră diţ a a muncit de azi-dimineaţ ă ş i pâ nă acum; n-a stat ca tine...

- Putea să vadă ea de mâ ncare...

- Ş i-n casă cine să mă ture? Lesne î ţ i vine dumitale, care te plimbi toată ziua.

- Iar î ncepi...

- î ncep, da... nu vă vine la socoteală câ nd vă spune omul adevă rul...

-... că de cinci ani n-aduci un ban î n casă.

Tată l î ncepu să î nghită cu ochii aţ intiţ i î n farfurie; era cel mai bun mijloc de-a potoli cearta. Se ş tia nervos, pripit î n vorbe ş i î ncercă să se stă pâ nească câ t mai e vreme. Mama î ş i suceş te scaunul ş i, î ncruntată, dumică ţ eş te o felie rumenă de pâ ine. Nă duş eala i-a lustruit ca o unsoare faţ a. Că ldura, oboseala ş i dogoarea focului o fac să tremure de necaz. Copiii mă nâ ncă î n liniş te, obiş nuiţ i cu cearta zilnică, ce se sfâ rş eş te î ntotdeauna prin plecarea bruscă a unuia din pă rinţ i. S-au obiş nuit chiar să se gâ ndească la altceva î n timpul zgomotului de voci. La felul al doilea, dialogul e cu totul potolit.

- De ce nu mă nâ nci?

- M-am să turat.

- D2' ce-ai mâ ncat, să te saturi aş a de repede? Sora tace. Mama î ntreabă iar:

- Ai mâ ncat la ş coală pâ inea cu unt? -Da.

Iar tă cere. Marin mă nâ ncă indiferent.

- Dar pe tine te-a ascultat azi la ceva?

O clipă a voit să spună: nu. E atâ t de uş or. Pâ nă mâ ine dimineaţ ă -câ nd va trebui iscă lit carnetul, î n care se treceau zilnic notele că pă tate -ar avea atâ ta timp... Ş i nu va fi certat, iar dimineaţ ă va pleca la ş coală, aş a că n-ar fi cică lit cu observaţ iile morale. Cu toate acestea spune:

- Da, la germană.

- Ş i câ t ai luat?

- Insuficient, pentru că m-am î ncurcat la urmă. Minciuna i se pă rea foarte firească. Glasul nu-i tremură câ tuş i de puţ in. Priveş te liniş tit î n

ochii mamei ş i se miră cum poate fi atâ t de liniş tit. Doar ş tie câ te observaţ ii î l aş teaptă ş i câ tă supă rare va î ncerca mama. Se admiră, cu toate acestea, conş tient de senină tatea feţ ei. Ş i o poftă ciudată de râ s î l cuprinde câ nd se gâ ndeş te la calmul muş chilor faciali.

-... Aş a te î ncurci tu î ntotdeauna. Zi mai bine că nu ş tii nimic la germană.

Pâ nă să ră spundă, pâ nă să caute un ră spuns care să pară o mă rturisire a greş elii, intervine tată l, pedant:

- De ce nu cauţ i să dai mai multă atenţ ie limbilor? Toţ i au spus că tară germană nu faci nimic la chimie...

Mama:

- î ţ i pierzi vremea cu fleacuri ş i la ş coală î ţ i iau î nainte toţ i nă tă ră ii. Aş vrea să vă d dacă ş i Bă rbulescu, ş i Florin au „insuficient" la germană...

- Nu mă comparaţ i, vă rog, cu toate mediocrită ţ ile. (Spune formula plictisit ş i î n acelaş i timp vesel că scapă atâ t de uş or. )

- Ş i tu eş ti mai pricopsit... Ia să -ţ i mai vezi de treabă ş i să mai laş i laboratorul. Mi-ai pră pă dit o mulţ ime de lucruri, ai ars lumâ nă rile ş i ai ajuns de râ sul liceului.

- (supă rat) Las-să râ dă.

- Ş i d-aia dau eu, vasă zică, bani să te ţ in la ş coală, ca să râ dă toţ i de tine?!

- Dar nu râ de nimeni...

-... că să ră mâ i iar corigent.

- Asta mă priveş te pe mine.

- Dar banii mei cine mi-i dă? Că tat-tu n-a adus un gologan de pâ ine...

Tată l se arată nervos:

- Iar te legi de mine?

-... O să ră mâ neţ i pe drurmiri, de pă că toş i ce sunteţ i.

Tată l plecă din odă iţ ă cu o sticlă de oţ et. Marin profită că trecerea pe lâ ngă perete e liberă, î ş i strâ nge ş ervetul, ş opteş te un „merci pentru masă " ş i scapă. Gră beş te paş ii pe coridor, pe scară ş i se repede î n mansarda din fund, unde e stă pâ nul netulburat. Ră suflă greu, deschide toate ferestruicile ca să se facă curent, leapă dă tunica ş i, cu că maş a descheiată de-a lungul pieptului, se î ntinde pe pat. O mulţ umire, de multe ori î ncercată, î l cuprinde. A scă pat de o greutate care l-ar fi apă sat ziua î ntreagă; acum î i e liberă mintea.

Marin se gâ ndeş te câ teva clipe la pă rinţ i ş i se sileş te să -i fie milă. Ar vrea să le ierte totul, dar se î nciudează câ nd nu gă seş te î n sine nimic de iertat. Monologul interior se desfă ş ură abundent, ş i Marin î nchide ochii de plă cere... Ce pă cat că nici tată l nici mama nu erau niş te intelectuali distinş i! Cum l-ar fi î nţ eles atunci pe el. Ce? Parcă el nu ş tie că î i supă ră

mereu cu ş coala, cu laboratorul, cu că rţ ile, pe care le citeş te noaptea la lampă? Dar cum să nu ş tie... Cu toate acestea, vezi, el nu-ş i poate pă gubi gloria, viitorul să u de savant chimist, pentru dragul unor pă rinţ i ignoranţ i... El trebuie să -ş i urmeze*calea, laboratorul ş i că rţ ile care î i plac, nu să -ş i umple capul cu toate stupidită ţ ile (cuvâ ntul î l alină ) care i se predau la ş coală. El e chimist, să se ş tie odată că e chimist... Dar mai tâ rziu, cu renumele pe care ş i-l va câ ş tiga prin descoperirile lui - ooh! descoperirile!... are să vadă imbecilii de la liceu cine e el - câ te mâ ngâ ieri nu va aduce pă rinţ ilor! Ii vedea ş ezâ nd la masă î ntr-o odă iţ ă, cu aceleaş i feţ e ca acum, ş i pe el, Marin, intrâ nd pe uş ă, cu o coală pe care scria: „Diplomă Magna cum laudae"... Tată l, fă ră î ndoială, î ş i ca pune ochelarii de prezbit ş i va citi cu glas tare diploma, bucuros că nu va mai fi cică lit î n acea zi mă reaţ ă. Mama î l va să ruta ş i va râ de... Bă iatul se î nduioş ează; apoi, deodată, faţ a i se schimbă, dunga dintre sprâ ncene i se adâ nceş te, ş i Marin se ridică zgomotos de pe pat.

- Trebuie să mă apuc de lucru, ce dracu!

Pronunţ ă fraza hotă râ t ş i-ş i trece mâ na prin pă rul tuns mă runt, după porunca directorului. Apoi se aş ază pe scaunul din faţ a mă suţ ei, pe care stau risipite că rţ i, ş i-ş i priveş te „laboratorul". O masă acoperită de el cu tă bliţ e albe de faianţ ă, gă site î ntr-un ungher din pod. Pe masă, rezemată de peretele vă ruit, o etajeră de bucă tă rie, pe rafturile că reia stau î nş iruite borcă naş e ş i flacoane colorate, sticluţ e etichetate, cutiuţ e rotunde de carton, eprubete cu dopuri provizorii de vată, tot ce gă sise prin că mară, prin cutiile mamei, prin pod sau ră scolind lă zile din pivniţ ă. î n raftul de jos se odihneau, depă rtate cu prudenţ ă una de alta, două retorte cu gâ turile î ncovrigate. î ntre ele se ară ta un balonaş de sticlă, pe jumă tate plin cu o licoare albă struie ş i astupat cu un dop de cauciuc. Pe restul mesei, sticle ş i fiole, un suport să ră că cios cu câ teva eprubete, o pensetă rezemată de un vechi aparat Wolf, o lampă cu spirt astupată cu un bonet de sticlă, niş te hâ rtiuţ e roş cate, o sugativă pe care erau î nfipte ace de mă rimi deosebite ş i un borcan mare î n care Marin ţ inea apa curată, trebuincioasă experienţ elor... Priveliş tea aceasta î l fericea. Nu se putea hotă rî să -ş i ia ochii de la ş irul de pă hă ruţ e Berzelius, î n care precipitate colorate aş teptau mâ na chimistului. Se gâ ndea... Câ nd va fi un mare chimist, hei! va ş ti el cu ce să se „ocupe". Tot probleme mari: transmutaţ ia metalelor, de pildă. Se ş i vede î n mijlocul unei să li imense... ba nu, î ntr-o odă iţ ă ca aceasta, dar celebru, ce are-a face! O odă iţ ă ca de alchimist, ş i el - î ncruntat ca. î ntotdeauna - aplecat asupra că rţ ilor î nţ elepte sau mâ nuind fantastice instrumente...

... Se ridică supă rat de pe scaun ş i se hotă rî să vorbească tare, ca să nu uite cele ce trebuia să facă.

- Ce dracu, unul ca mine să -ş i piardă atâ t de neghiob timpul?!...

Spă lă râ zâ nd o eprubetă, lă să î ntr-î nsa apă ş i topi câ teva boabe portocalii.

- Bicromat de potasiu, bicromat de potasiu, a... ş aaa...

Fă cu ochii mici ş i se î nsenină. Apoi deveni atent, tot mai atent.

Dimineaţ a î ncepuse să se î ncă lzească atunci câ nd tată l î l strigă din capă tul scă rii că î i aduce ceaiul. Marin se î mbră că frecâ ndu-se leneş pe cap ş i că scâ nd. Apa adusă decuseară î a mansardă era caldă; obrajii î i ră maseră tot neră coriţ i. Se î ncruntă ş i-ş i î ncheie resemnat ş ireturile: î i plă cea î n clipele acelea să se creadă un bă iat persecutat. După ce deschise ş i ultima ferestruică, î ş i luă o carte din gră mada pră fuită ş i o zvâ rli cu un necaz dorit câ t mai aprig ş i mai firesc î n ghiozdan, ca să -l vadă tată l care î i adusese pe o tă viţ ă un pahar scurt cu ceai.

- Unde să iscă lesc?

- La ziua de 17: acolo unde sunt ascultat.

Tată l semnă fă ră să bage î n seamă „insuficientul". Marin, î n timpul acesta, î ş i vă dea o poftă nefirească la sorbitul ceaiului. Câ nd goli paharul, î ş i trase tunica, vâ rî o dată cu carnetul o revistă î mpă turită î n geantă, î ş i luă ş apca ş i se repezi pe scară. La ultima treaptă î ş i dă du seama că ghetele î i sunt nevă csuite. Privi î n treacă t cutia cu cremă ş i periile negre de sub scară ş i, prea obosit ca să ia o hotă râ re, deschise uş a, pă ş i pripit î n curte ş i zâ mbi de cum fu î n stradă. Fă cu drumul bă tă torit zilnic fă ră să -ş i dea seama de timp. Privi de câ teva ori cerul ş i copacii aplecaţ i pe deasupra grilajurilor. î ncercă să fluiere o arie, dar sunetele se topiră repede. Zâ mbi, strâ nse ochii, oftă fă ră pricină, apoi gră bi umbletul, puţ in adus din spate, ş i deodată fu aproape să vorbească tare de bucurie, î ş i aminti că e î ntr-o sâ mbă tă ş i că a doua zi nu va fi ş coală. La un colţ se simţ i urmă rit ş i î ntoarse capul.

- Salve, doctore!

Bă iatul care-i vorbi î l privi râ ză tor ş i-i î ntinse mâ na. Apoi, pe tonul cu care se spun vorbele menite să aducă veselia:

- Umbla doctorul cu ochii la fete... hai, doctore?... He, hei, berbantul!...

Marin se simţ i mă gulit ş i, î n acelaş i timp, î ncurcat. Zâ mbi ş i ră spunse ca ş i cum lucrurile s-ar fi î ntâ mplat î ntocmai:

- Fii om serios... Apoi, schimbâ nd vorba:

- Ai fă cut la matematică?

- Aş i!... sunt ascultat...

- Pfiii! stai bine!... Eu nu ş tiu cum am să scap... Nici mă car n-am copiat problemele, ş i avem ora î ntâ i...

- Ai timp... Banciu î ntâ rzie î ntotdeauna.

- Să dea Dumnezeu!...

Celă lalt râ se. Era cel mai bun prieten. Avusese pe vremuri aceeaş i patimă ca ş i Marin, - laboratorul -, dar după un an de entuziasm, de experienţ e prelungite pâ nă noaptea, câ nd lipeau o lumâ nare pe speteaza unui scaun ca să aş tepte rezultatul ce î ntâ rzia î ntr-o retortă, după sticle sparte, haine arse cu acizi, scâ nduri pă tate cu soluţ ii, bani risipiţ i zilnic î n drogherii, de unde se î ntorceau cu pungliţ e roz, î ş i pă ră si ş tiinţ a favorită, amâ nâ ndu-ş i activitatea pentru universitate. Era bogat ş i frumos; iar umblâ nd lâ ngă Marin, î ş i potrivea mereu ş apca ş i tunica strâ nsă pe ş olduri. Ajunseseră î n faţ a liceului. Poarta era larg deschisă, iar î n curtea adumbrită de platani se fugă reau zgomotoş i câ ţ iva elevi din clasa î ntâ ia.

- Bună dimiaeaţ a!

î ntinseră mâ na unui bă iat din clasa a cincea, care-i salută respectuos, scoţ â ndu-ş i ş apca.

- Nu-l pot suferi pe bă iatul ă sta.

- Ş i mie mi-e antipatic. Are o mutră de tocilar. -Pă i ş i este...

- E premiant.

- Fericit muritor...

- N-aş vrea să -i fiu î n piele.

- Ş i parcă eu aş vrea?...

Urcară trei trepte scă zute, trecură printr-un coridor pe care se vâ nturau elevi din cursul inferior ş i alergară veseli pe scara cea mare ce ducea la etaj. î ş i zvâ rliră ş epcile î ntr-un cuier ş i intrară î n clasă. Marin ră mase î n ş irul dintâ i al bă ncilor. Dinu se strecură pâ nă î n fund. Veniseră aproape toţ i bă ieţ ii. Potoliţ i, ca î n dimineţ ile de vară, î ş i că utau fiecare câ te un coleg cu care să vorbească. Unul câ nta lâ ngă soba rece, cu o mâ nă î n buzunar, cu bă rbia rezemată î n piept. Pe ferestra deschisă priveau triş ti câ ţ iva elevi din aristocraţ iune. Prin bă nci î ncepea frunză ritul caietelor; cei mai sâ rguitori, ca ş i cei avuţ i î n note rele, repetau sau î nvă ţ au. Marin ş i alţ i câ ţ iva copiau pripit problemele, î ntrebâ nd deseori pe vecin.

- Câ t mai e, mă?

- Patruzeci ş i cinci de minute... -M-am ars...

- Câ t ai scris?

- De-abia am ispră vit pe prima.

- Lasă ş i tu aş a. Spui că celelalte nu le-ai putut face...

Peste câ teva clipe intră ş i profesorul de matematică, voinic, impună tor, î ncrezut, cu catalogul cartonat î n mâ nă.

- Stai jos...

Marin ascunse repede că limara ş i î napoie, î nfrigurat, caietul după care copiase, unui bă iat din fund. Tremură puţ in: nici î ncai nu ş tia despre ce era vorba î n problemă.

N-avu câ tuş i de puţ in noroc. După ce cestorul dă du absenţ ii, profesorul fixă sever câ teva clipe pagina ş i-l chemă:

- Să iese Popană.

Ajunse la tablă, aproape fă ră să -ş i dea seama că se petrec. cu el lucrurile ş i nu cu altul. Aş eză caietul pe catedră, î n faţ a profesorului, ş i luă buretele î mpreună cu un ciot de cretă.

- Câ te probleme am avut?

- Trei.

- Unde sunt?

- N-am putut să le fac pe ultimele do'iă.

Profesorul î l privi î ncruntat ş i cu un vă dit dispreţ. Inconş tient, Marin î i rabdă privirea. Parcă era ameţ it: pierduse noţ iunea exactă a situaţ iei. Nu putea cuprinde cu nici un chip realitatea. Se î ncruntă numai ş i-ş i strâ nse buzele să nu zâ mbească.

- Fă problema. Ş tii enunţ ul? -Da,..

Dar nu-l ş tia defel... î ş i zbâ rci faţ a, î ş i frâ nse degetele, se apucă de haină, ca să vă dească adâ nca chinuire a memoriei. Profesorul î nsă î l cunoş tea; credea că nu-l ajută mintea. Convins că Marin lucrează î ndâ rjit la matematică, dar că nu prea î nţ elege ş i mai ales nu profită î ntru nimic din hă rnicia lui, era î ntotdeauna mai î ngă duitor cu el decâ t cu alţ ii, î ncepu deci să -i dicteze:

- î ntr-un cerc de rază R, zona nă scută de un arc, câ nd cercul se î nvâ rteş te î n jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca bază un cerc, a că rui suprafaţ ă este egală cu sfertul zonei. Să se calculeze î nă lţ imea x a zonei.

Marin desenă î ncet un cerc; î ş i amintise că ş i î n caiet fă cuse unul, alunecâ nd creionul pe marginea unui capac de că limară. î l ş terse î ntr-un colţ ş i-l î ndreptă. Profesorul î ntorsese scaunul ş i, cu braţ ul rezemat de spetează, aş tepta.

- Ei, cum faci?

- Avem un cerc...

î ş i dete î nsă seama de ridicolul formulei repetate stă ruitor de toţ i acei care nu-ş i ş tiu lecţ ia. Tă cu î ncruntat ş i se mulţ umi să privească atent cercul. La ră stimpuri strâ ngea pumnii ş i î ncorda grumazul, ca ş i cum ar fi că utat aprins dezlegarea. Era tactica lui la matematică. Cum

nu o putea suferi ş i cum nu fusese nici o clipă atent la vreo lecţ ie, iar acasă nu-ş i copia nici problemele, de câ te ori era scos la tablă, că uta să se arate strâ mt î n deş teptă ciune ş i fă ră ţ inere de minte, iar profesorul î l credea.

- De ce nu ş tii, Popană?

- Ş tiu, domnule Banciu, dar mă ză pă cesc... Ş i fă ră să vrea, î ntă ri cele spuse prin obrajii dogorâ ţ i ş i bâ lbâ ială vorbelor.

- Te ză pă ceş ti pentru că n-ai î nvă ţ at.

- Ba am î nvă ţ at, domnule Banciu, dar eu pricep greu matematica...

- De ce ai venit atunci la real?

- Credeam că la Chimie industrială se intră numai cu realul... Nu ş tiam atunci...

- Eu n-am ce-ţ i face... La loc.

Se aş eză î n bancă liniş tit: î i pierise tot necazul. Indiferent, î ş i vâ rî î n ghiozdan carnetul albă strui pe a că rui ultimă pagină scrisă se iscă lise magistral I. Banciu sub slovele unui citeţ „Insuficient". Fu chemat vecinul lui de catalog. Luâ ndu-ş i o faţ ă atentă, Marin privea cifrele de pe tablă, gâ ndindu-se că corigenta la matematică tinde să se realizeze. Se î ncruntă brusc, ca să -ş i poată urmă ri firul gâ ndurilor. Copie un sfert de ecuaţ ie pe caietul de clasă, apoi î ş i aţ inti vag privirea spre sobă.

... E o nedreptate cele ce i se fac. Nu e ră splă tit, nu e î ncurajat...

î ncepu să -ş i vorbească cu patimă.

... La urma urmei, ce-i trebuie lui matematică, germană ş i fleacuri d-astea? El e chimist ş i naturalist; ce-i umple capul cu lucruri nefolositoare?... Ş i î n aceeaş i clipă se vă zu î ntr-o situaţ ie exagerat de nenorocită, glă suind fraze foarte frumos alcă tuite, cu atitudine de martir. El ar fi un geniu neî nţ eles, persecutat, că ruia î nsă la urmă i se recunosc dă ruitele î nsuş iri. Apoi, repede, imaginea se schimbă î ntr-un Marin victorios asupra lui î nsuş i, dispreţ uitor ş i î nconjurat de glorie. „Are să vadă ei... "

Glasul scă zut, aproape ş optit printre buzele strâ nse, î l trezi... Vecinul să u de catalog, un italian cu ochii mici ş i obrajii că ră mizii, lucra cu aprindere. Marin î ş i clă tină capul, apoi voi să ră mâ nă iară ş i singur cu el î nsuş i. Dar gâ ndurile î i erau sugrumate de necazul ce-i creş tea necontenit. Că uta să se liniş tească î n viziunea unui Marin-filozof, dar nu reuş i decâ t î n parte. î l atingea tot mai mult realitatea unui dispreţ din partea profesorilor. Voia să i se recunoască meritele pe care era sigur că le are. Gâ ndul unei ră zbună ri, al unei apoteoze, î l î ntă râ ta. Se miş ca dispreţ uitor î n bancă, privi rece pe cei din fund ş i î nchise ostentativ caietul de notiţ e. Dar nimeni nu-l luă î n seamă.

Peste puţ in, sună de ieş ire. Ca î ntotdeauna, Banciu î ntâ rzie aproape toată rec reaţ ia pe catedră: nu-ş i gă sise explicaţ ia. Câ nd ieş i, Marin se ridică alene î n picioare ş i î ncepu să râ dă silit, ca nu cumva să bă nuiască

ceilalţ i că „insuficientul" i-a lă sat urme î n suflet. Colegii de la modern aş teptau cu ghiozdanele, afară. î ş i fă cuseră î ntr-o sală de jos ora de latină ş i acum erau gră biţ i să intre î n clasă, pentru că aveau chimia.

- Ce dracu v-a ţ inut atâ ta?

- Noi facem carte, bă; ce, ca voi?!

î ncepură veş nicele riposte la care nu se lua seama ş i care aveau numai menirea de a fi glumeţ e.

- „Ante, apud, ad, atversus... "

- Ai greş it: „adversus". *

- Pă i ce: eu î nvă ţ ca voi ş ase ore la latină pe să ptă mâ nă?

- Te tâ mpeş ti tu destul cu matematica... -Realiş ti!!!... insulte!

Câ ţ iva din fund se repeziră peste bă nci, râ ză tori.

- Aaaă... aoo... care e ă la?

- Care e nemernicul?

- Să riţ i, modernul¹...

Doi bă ieţ i se strecurară zgomotoş i pe deasupra bă ncilor, urmă riţ i de ră zbună torii realiş ti.

- Ţ ine-l, „babo"!

- Bă ă... ă... Ei! nu fii „scâ rbos"!

- Dă -i!

- Astâ mpă ră -te, Costandake...

- A insultat menirea sfâ ntă a realului. Să -l crucifică m!

-... 're dreptate.

- Să -l crucifică m. Să... -Bă ă... Să riţ i!

-... spă lă m insulta cu sâ nge!

Marin era printre cei mai aprigi. Se î nvâ rtea, apuca de picioare, să rea î n spatele moderniş tilor, pă lmuia glumeţ, câ nta, se suia pe catedră predicâ nd. Ră sufla pripit, cu ochelarii alunecaţ i de-a lungul nasului, micş o-râ ndu-ş i ochii din pricina prafului. Broboane să rate de sudoare i se prelingeau pe faţ ă. Cu reputaţ ia lui de cel mai „ză pă cit" ş i nervos bă iat de clasă, nu pă rea î nsă prea bizar. Numai un modernist mă runt, Bă nă -ţ eanu, cu nasul mare ş i cu coş i pe frunte, fă câ ndu-ş i loc prin mulţ ime cu un ghiozdan frumos de piele, î l î ntrebă:

- Ce te-a apucat, doctore?

- L-a pâ rlit Vanciu.

Bă nă ţ eanu î ntrebă, pocind dintr-adins numele:

- Vanciu, Vanciu?... Condoleanţ e!

- Pă i nu-mi pasă...

Se î ntoarse î n loc, trâ nti doi colegi care se „î ntrebau" reciproc la chimie ş i se vâ rî î ntre mulţ imea gă lă gioasă de lâ ngă catedră. î l ră stig-

neau pe unul mic, gras, bondoc, - Galimir -, ş i el urla câ t î l ţ inea gura. Doi realiş ti î l tră geau de picioare ş i doi de mâ ini. Marin î ncepu să -l gâ dile pe sub vestă. Bondocul se zvâ rcolea î ntre râ s ş i ră get, iar ceilalţ i hohoteau ş i fă ceau glume pe care le ţ ipau ca să se audă. Moderniş tii, după ce se adunară î n numă r mare, se repeziră la ră stignit ş i î ncercară să -l scape. Cu î mbrâ ncituri, trâ ntă, chiar cu ghionturi, izbutiră să libreze un picior ş i o mâ nă. Lupta era î n toi, peste bă nci, î n jurul ră stignitului, câ nd de jos se auzi sunâ nd vag clopoţ elul anunţ â nd profesorii. Morariu, cestorul de la real, ceru tă cere.

- Domnilor, vă rog... treceţ i î n bă nci. Poate mergem î n laborator, ş i domnul Voitinovici are să gă sească zgomotul ă sta...

Nici silueta mâ ndră a cestorului, - pe care î n adevă r î l necă jea onoarea ce i se fă cuse -, nici glasul cestorului Bră tă ş anu de la modern nu potoliră lupta. Galimir izbutise să scape ş i alerga acum peste bă nci ca să se ascundă î n mijlocul moderniş tilor. Cestorul î l ameninţ ă.

- Galimir, te dau pe listă!

- Ce stric eu, mă Bră tă ş anule.

- Peni, astâ mpă ră -te!

- Ce faci gură acolo?

- Ia vezi, c-acum te ră stignim.

Câ ţ iva realiş ti râ seră ş i se î mpă rţ iră pe la locuri. Mulţ i î ş i aduseră aminte că nu ş tiu nimic la chimie ş i că sunt neascultaţ i.

- Ce avem, mă?

- Aldehida formică, cetonele ş i chinonele...

- Ş i chinonele?

- Alea nu le-a explicat, dar trebuia să citim noi...

Trei bă ieţ i lucrau de zor la tablă formule simetrice ş i le comparau cu cele din carte. Atomii de carbon se aş ezau pripiţ i lâ ngă cei de hidrogen ş i oxigen, î ntre liniuţ e ce se depă rtau de la nucleu ca niş te raze. Numiri prelungite ş i greu de pronunţ at se memorizau cu glas tare, î mpreună cu formulele substanţ elor ş i î nsuş irile lor chimice. Mai ră maseră puţ ini afară din bă nci; ceilalţ i ră sfoiau î nfriguraţ i caietele de note ş i consultau prevă ză tori ş i ş tiinţ a vecinilor.

- Numai de nu ne-ar da extemporal. Bă nă ţ eanu se ridică revoltat, dintr-o bancă din fund.

- Cine a spus extemporal? Ce extemporal? Nu ne-a anunţ at.

- Pă i ce, mă, extemporalul se anunţ ă?

- Ce are a face... Voitinovici anunţ ă î ntotdeauna mai dinainte: „O să dă m o mică extemporală ".

Câ nd auzi stră vechea ş i mult repetata propoziţ ie a profesorului de chimie, Marin râ se cu poftă. Era liniş tit: ora aceasta era una din puţ inele la care nu-i era teamă.

Fu neatent pâ nă la sfâ rş itul cursurilor. După chinuitoarea oră de chimie, urmă una de istorie ş i una de franceză. Marin visă tot timpul. Spre sfâ rş itul orei de franceză î ncepu să -l doară capul: aerul stricat ş i că ldura î l î nă buş iseră. î ş i privi colegii: toţ i palizi, cu ochii duş i pe fereastră. Nu mai era nimeni atent: obosiţ i, dormitau molatec î n bă nci, aproape tă cuţ i, oftâ nd la ră stimpuri. Profesorul î nţ elegea că rezervele s-au sfâ rş it ş i, cuprins el î nsuş i de oboseală, se resemnase să vorbească, pentru că nu putea face altfel. î n fundul clasei, cestorul Bră tă ş anu lua notiţ e ş i nu-l privea nimeni cu uimire, apucă turile-i de bucher fiind de multă vreme cunoscute.

Prin fereastra larg deschisă venea la ră stimpuri ră coarea relativă a unui aer mai puţ in viciat. Marin î ş i aduse aminte de mansarda lui, unde că ldurile î ncepeau să ajungă de nesuferit ş i unde „laboratorul" î l stingherea. Pentru î ntâ ia dată î ncercă o senzaţ ie de oboseală, de plictiseală scâ rbită pentru chimie. Fură câ teva clipe î n timpul că rora nu reuş ea a î nţ elege bucuria ce i-pr putea-o aduce mulţ imea ceea de borcă mse desperecheate. Simţ i un gol î n suflet; o deziluzie care i se lă murea cu câ t ţ intea mai mult nemă rginirea albastră de deasupra casei vecine. î i lipsea parcă ceva, ş i se gâ ndea cu teamă că î n după -amiaza aceea va fi liber să citească orice carte ar vrea. Nu mai simţ ea nevoia experienţ elor, i se pă rea chiar că e dezgustat de ele. Era dezorientat. Nu-i pă rea ră u de despă rţ irea aceasta bruscă, dar n-ar fi dorit să se î ntâ mple. Lucrul, de fapt, nu era nou pentru el: se ş tia nestatornic ş i cu patimă. Suferise pâ nă atunci nenumă rate alte dragoste: cea a mă rcilor poş tale, a plantelor, a pietrelor, a bibliotecii ş i a insectelor. Fă ră să vrea, î i trecu repede prin minte toate aceste tovă ră ş ii vechi. Unde î l va duce acum dragostea? Nu ş tia, ş i aceasta î i neliniş tea, că ci acum nu se dezgustase de o ş tiinţ ă ca să se apuce de alta, ci ş i-o pă ră sise brusc pe cea de pâ nă acum ca să ră mâ nă singur...

î ş i scutură capul. Nu, mersese prea departe: nu era î ncă dezgustat de chimie. î i plă cea î ncă să se gâ ndească la ceasurile de după -amiază, câ nd va ispră vi, cu manualul lui Minovici î n faţ ă, analiza manganului. î ş i spunea: „Ce de precipitate minunate ş i nestatornice î n culorile lor aprinse sau tulburi... " Zâ mbea: ce prost era să creadă că nu-i mai place chimia!... Cu toate acestea, entuziasmul î i pierise.

Câ nd sună, coborî scă rile î ncet, î ncet, ca niciodată.

- Te-a moleş it că ldura, Herr Doktor. Se mulţ umi să ră spundă:

- Salutare!...

Ş i sfâ rş ind treptele, porni spre casă, fă ră să aş tepte pe Dinu. Ca ş i ieri, dar din alte pricini, se simţ ea mai bine singur. De ce să fie nevoit să râ dă ş i să spună glume? î nţ elese că -i e teamă ca să nu i se dezlipească

masca. Ş i zâ mbi la gâ ndul că era un prefă cut. Apoi, î ncruntat, gră bi pasul. Un profesor trecu. î l salută, dar nu fu vă zut. î ş i î ndesă ş apca cu necaz pe cap ş i î ncepu să bolborosească. Tâ rziu numai, î ş i aduse aminte că se î ntoarce ş i astă zi cu un „insuficient".

î n odă iţ a din mansardă, Marin citea pagini dintr-un caiet gros. Scrisul era pe alocuri neciteţ, ş i bă iatul î ş i supă ra ochii, apropiindu-i micş oraţ i de caiet. Faţ a î i era nemulţ umită ş i, nervos, să rea din timp î n timp pagini î ntregi. Lectura î l plictisea. Era un manuscris vechi de doi ani, un proiect magnific de roman, intitulat Jurnalul unui om sucit. Marin î ş i arrrnti melancolic serile d; toamnă din clasa?. patra, câ nd compunea inspirat frazele acelea lungi ş i nemeş teş ugite, pă trunse de un suflu romantic ş i scrise numai pe jumă tate. Un presupus elev î ş i î nsemna zilnic impresiile. Acel elev nu era altul decâ t el, Marin Popană, a că rui sensibilitate fă ră margini alcă tuia pe aceea a „omului sucit".

Nu mai citise de mult Jurnalul", ş i se simţ i acum decepţ ionat. î l deschisese cu gâ ndul să -l continue, să -l sfâ rş ească ş i să -l publice, ca să arate celor de la liceu cine e el ş i câ t a suferit. Ş i î nţ elegea acum cu tristeţ e câ t de falsă era suferinţ a lui ş i câ t de mincinoase erau paginile, jurnalului", î n care, pe ascuns, se idolatriza, batjocorind pe cei care nu-l î nţ elegeau. î nchise caietul ş i, zmâ ngă lind cu creionul coperta, se gâ ndea. Prin ferestruicile deschise, un vuiet î nvă tuit, depă rtat, ajungea cu râ uriri de vis pâ nă la el. Odă iţ a î ncepea să se î nfierbâ nte. î n adâ ncul sufletului, Marin era revoltat: î mpotriva ş coalei, î mpotriva profesorului de germană, î mpotriva lui I. Banciu. Simţ ea crunt nevoia de a se manifesta, de a-ş i vă di darurile, de a se ră zbuna de umilinţ e. Privi mă suţ a cu sticluţ e; un precipitat galben se adunase î n fundul unui pahar cu pereţ ii subţ iri, acoperit cu o foaie de hâ rtie albă. Fă ră voie se gâ ndi: bicromat de plumb. Ş i i se pă ru atâ t de î ncet drumul lui î n tovă ră ş ia bicromatului de plumb...

„Asta trebuie acuma, acuma, câ t mai e timp... Are să vadă ei!... "

Dar era sfâ rş itul lui mai: câ nd să -l scrie, câ nd să -l tipă rească?... Abă tut, Marin se rezemă cu tot spatele pe scaun.

... Nu mai e timp... Ş i corigenta la matematică...

Chipul lui I. Banciu î i trecu prin faţ a ochilor, î nfiorâ ndu-l... Dar poate nu va ră mâ ne... La urma urmei, sunt aţ â ţ i profesori care î l simpatizează... Au să -l sprijine câ nd va fi conferinţ a de fine de an. Are să

vorbească Nanul, profesor de limba româ nă, are să -l susţ ină ş i Moisescu de la ş tiinţ e naturale, ş i Soloveanu, ş i Moisil... Dar ce are a face? Matematica e „materie" principală la real. Ş -apoi, Banciu nu-l poate suferi... Nu scapă de corigentă... Nu poate să scape... Ei?! ş i ce?!... Cu atâ t mai mult... Cu atâ t mai mult?... Pă i da, să -l umilească pe el mult, ş -apoi are să vadă ei!

Supă rat de-a binelea, stă pâ nit de gâ ndul tiran al corigentei, se ridică de pe scaun ş i se plimbă prin odaie. Era lucru rar pentru el să se plimbe prin odaie: gâ ndea mai bine î n faţ a mesei lunguieţ e din faţ a ferestruicei. Dar acum nu putea sta locului. î ncepu să vorbească singur...

- Nu mai merge!

Ş i se trâ nti pe pat: un pat de lemn vopsit roş u, ce ocupă aproape tot peretele din fund.

- Am să scriu romanul! Trebuie să -l scriu la vară! Nu se poate!... Se vă zu î ntr-o vară de prin că rţ i, î ntr-o vacanţ ă î mpletită cu grâ u, cu

nouri, cu nuci stufoş i, scriind un roman Viziunea se ş terse î ndată. Amă nuntele î i precizară î n contururi ş i culori vacanţ a. Are să stea o lună î n tabă ra cercetă ş ească din Dumbrava Sibiului, ş i restul î n Bucureş ti. î l va scrie. Ş i hotă râ rea î l î mbucură î ntr-atâ t, î ncâ t zâ mbind, î ncruntâ ndu-se, fluierâ nd, să getâ nd gesturi cu mâ inile, coborî scă rile ş i se duse, lucru rar

pentru el, să vadă pe cei de jos.

Spre seară, veni Dinu. Bă tu î n treacă t la uş ă ş i intră, după ce-ş i zvâ rli o clipă ochii î n oglinda rotundă din odaia ală turată.

- Salve, doctore!... Ce citeş ti?

Marin î i ară tă coperta unui roman francez, apoi î l zvâ rli, î mbucurat - de venirea prietenului, la capă tul mesei.

- Stai jos! Ai să suferi de că ldură, dar trebuie să te resemnezi ş i ai să -ţ i scoţ i haina ca ş i mine...

- Nu vine cineva?

- Aa... nimeni!

Apoi, râ zâ nd, aducâ nd scaunul din odaia ală turată:

- Cine poate rezista la că ldurile astea caniculo-tropico-africane?... Ş i schimbâ nd gră bit vorba:

- Ş tii c-am recitit azi romanul? -Ei?!

Dinu se aş eză mai bine pe scaun, aş teptâ ndu-se să audă o conferinţ ă î ntreagă. Că ci, î ncă din iarna trecută, Marin fă gă dui c-o să -l recitească ş i să -l completeze. Publicarea Jurnalului unui om sucit trebuia î nde-pli-nită, după socoteala lui, câ nd Marin va î mplini cincisprezece ani Ori, de atunci, nu numai că Jurnalul nu se publicase, dar nici î ncai sfâ rş it nu era. Marin se ară ta nehotă râ t, nestatornic ş i nu lucra nimic. Se mulţ umea

numai să tipă rească î n Ziarul ş tiinţ elor populare articole asupra insectelor ş i câ teva fantezii tară greutate. Ş i de câ te ori î l î ntrebă Dinu, î ş i motiva totul prin chimia ş i că rţ ile care î i luau tot timpul. Crezuse un timp că Marin lucrează î n ascuns, dar î ş i dă duse repede seama de neadevă r. De data aceasta, curiozitatea î i era satisfă cută.

- E o prostie! -Ce?

- Jurnalul unui om sucit...

Celă lalt nu pricepu dintr-o dată schimbarea aceasta bruscă de pă reri. Ş tia că Marin are o idee excelentă de Jurnal ş i era convins că va pricinui zgomot î ndeajuns la apariţ ia lui.

- Da, o prostie... Nimic adevă rat, ş i ş tii... stâ njenitor de fals... Ş i prea dulceag... ş i prost scris... ş -apoi autorul prea se crede. Toată lumea e neghioabă, numai el e geniu, ş i geniu neî nţ eles... Banal... la foc!...

Vorbea precipitat, batjocoritor ş i supă rat. Se bâ lbâ ia, că utâ nd epitete chinuitoare. Ră stignirea ace?. sta P uş ura. Ş i după ce exdamă, puţ in teatral: „La foc!... " se simţ i mult mai liber. Era sigur că nu va zvâ rli manuscrisul la foc, dar gâ ndul acesta î i fă cea bine.

- Dar câ nd ai vă zut tu toate astea?

- Azi... Am vrut să -l sfâ rş esc ş i am... Dar stai să vezi... Ş tii că mă las de chimie, de laborator?

Dinu î i strâ nse, comic, mâ na. Râ dea, dar bucuria î i era adevă rată. Se simţ ea î ncurcat ş tiindu-ş i prietenul singur pe un drum pe care altă dată î l bă tă toreau î mpreună,

- Ei, ţ i-am spus eu? Nu face acum, la Universitate..

- M-am plictisit, 41 spun drept...

- Tâ rziu, dar î n siă rş it.

- Dar m-apuc iar de insecte.

- Pă i romanul?...

- î l scriu ş i p-ă ia, dar altfel... Mă gâ ndesc eu... nu-i mai fac jurnal. Un roman realist din viaţ a elevilor. Ş tii, cu note. Cinstit. In fiecare zi î nsemn: dialoguride ia ş coală, portrete, stă ri sufleteş ti. Nu s-a mai scris pâ nă acum un roman de felul ă sta...

Dinu asculta mulţ umit. î ntreaga schimbare a prietenului î l bucura. Observase ş i el, atunci câ nd, entuziasmat, Marin î i citea zi cu zi paginile scrise î n Jurnal, că e ceva silit î ntr-Insul, dar nu î ndră znise să -ş i spună gâ ndul, pentru că nu voia să -l supere, ş -apoi, Marin era cunoscă tor î n literatură iar ei prea puţ in. Acum, câ nd î î asculta vorbind, cu o repeziciune ameţ itoare, î ncâ lcind cuvintele, simpiificâ nuu-le, gă sind adjective inedite ş i vorbe ironice, î ncepu să aibă mai multă î ncredere î n talentul iui. Era convins câ are talent ş i de aceea î l urmă rea, curios să vadă ce-o să producă.

Ş i Marin vorbea, iar vorbind, vedea noua configuraţ ie a romanului, vedea personajele, le ghicea gâ ndurile, le ş tia cuvintele. Apoi, deodată, tă cu. î i trecu prin minte o î ndoială care î l dezarma. Se miră totuş i că nici

0 schimbare nu i se ghicea pe faţ ă ş i că prietenul î l socoteş te î ncă tot atâ t de entuziasmat.

Tă cerea î l apă sa pe Dinu.

- Ş i câ nd te apuci să -l scrii?

- Diseară...

- Ş tii cum să -ncepi⁰

- Asta aflu atunci... Ce-i nevoie să te mai gâ ndeş ti?

- Vasă zică, nu mai aduni fiş e.

- Ba adun... dar primul capitol din roman se petrece, ş tii, la ţ ară, undeva. E î n vacanţ ă, ş i eroul e la munte...

- La munte?

- Da, la murite... cum am fost ş i eu anul trecut, la Să cele... Ş i acolo se î ndră gosteş te de o fată...

- Pricep...

- Ce pricepi?

- Acum î ncepe povestirea (ironic) cuceririlor tale... -Ei? berbantule!...

Dinu socotea adevă rate toate scrisorile trimise din Să cele ş i povestirile lui Marin asupra dragostelor sale cu domniş oarele frumoase din localitate. Se î ndoise puţ in la î nceput, ş tiindu-ş i prietenul prea puţ in aplecat asupra celor lumeş ti, dar î nchipuindu-ş i contrastul î ntre Marin ş i tinerii din Să cele, î i explica, ş i numai aş a, succesele erotice. Marin, tră indu-le î nsă cu mintea atâ t de aprins, sfâ rş ise prin a le dă rui un vestmâ nt de realitate ş i acum, câ nd î l î ntrerupe Dinu, gâ ndi: „Cum de nu pricepe el că l-am minţ it ş i î -am minţ it pentru a avea ş i alţ i martori ai visurilor mele, afară de î nsă ş i imaginaţ ia mea? " Dar ră spunse fă ră codire:

- A... nu, nu toate. Numai cea din urmă, cu Liliana...

- Aş a o chema?

- Dar cum?

- Parcă Mă ria...

- A... nu, aia e alta, aia a fost î nainte... Cu Liliana a fost ce-a fost. P-aia am iubit-o.

Ş i suna atâ t de ciudat cuvâ ntul „iubit" pe buzele bă iatului adus din umeri, roş cat, cu obrajii pă traţ i ş i searbezi, cu ochii mă runţ i, miopi... î ncâ t el î nsuş i, dâ ndu-ş i seama de ridicol, roş i. Oriş ice alt cuvâ nt, afară de acesta: chimie, insecte, piatră, volum, volum... O umilinţ ă dureroasă

1 se strecură î n suflet.

Se smulse din gâ ndurile care-i surpau „subiectul" romanului ş i ră sturnă un ş uvoi de vorbe, î n timp ce cu pulpele î ncolă cea nervos picioarele scaunelor.

- Liliana, da... Ei, p-aia o exagerez, î i exagerez caracterul, ş tii, o fac zglobie, mai zglobie decâ t era... Aaa, am uitat să -ţ i spun c-avea un pă r negru tă iat ş trengă reş te, o frumuseţ e... Uu! ce pă r!... Pă cat că n-a vrut să -mi dea o fotografie.

- Ş i de ce nu ţ i-a dat?

- N-a vrut ea... (naiv) zicea să n-o calomniez... Fată, ce vrei?... Ei! din asta fac geniul ră u al eroului meu, î l fac să se î ndră gostească de ea, să fie ţ inut î n gheare ş -apoi umilit. î ţ i î nchipui că ă la, cum l-o chema, o să sufere, o să se zbată, să ţ ipe ş -apoi să alerge acasă, la Bucureş ti. Ş i aci, după marea suferinţ ă, se va ară ta acel „om sucit" pe care-l cunoş ti, î ţ i place?

- Frumos.

- Ş i să vezi mai î nainte... Dar n-am fiş e... Apropo, pe eroină am s-o ală tur cu firea veriş oarei mele, ş tii, Anette. E dată dracului.

Dinu tă cea zâ mbind. Nu-ş i mai î nţ elegea prietenul. Atâ ta elocvenţ ă pentru cauze stră ine preocupă rilor lui...

Tă cu deodată ş i Marin. Se î ntunecase. î ş i zâ mbiră unul altuia, câ tva timp. Marin se gâ ndea: „Câ t de mult î l iubesc! " apoi, repede: „Ce stâ njenitor cuvâ nt iubesc. Iubire: ce se potriveş te ea cu mine? Eu... adică... la urma urmei, î mi bat joc de proş tii care se lasă cuprinş i de pofte animalice (expresia î i plă cea). î i dispreţ uiesc, sunt deasupra lor... "

Aprinse lampa, î nchipuindu-ş i un Marin bă trâ n, î nvă ţ at, cu mâ inile î ncruciş ate, privind o mulţ ime fă ră ochi. Ochi ş i lampă... cum i se pă rea că se aseamă nă. Dar de ce se aseamă nă?

- Ce-ai spus?

- N-ai auzit?

- Nu fusei atent...

- Cum o să -l sfâ rş eş ti?

- Aa... Romanul? Tot aş a cum ş tii. La urmă, eroul - eu adică - fuge la Constanţ a, pentru că ră mă sese repetent Se face hamal î n port, apoi ajunge pe un vas care trebuia să plece din zi î n zi. Dar î ntr-o dimineaţ ă citeş te î n Universul anunţ ul dat de Dan, frate-să u, prin care î l roagă să se î ntoarcă, pentru că mama e ră u bolnavă, iar ceilalţ i î ngrijaţ i. Acum, o situaţ ie, ş tii, interesantă. Tipul e î ntr-o luptă sufletească aprigă; ori î ş i urmează visul lui de libertate, de că lă torii î n Orient, - atunci cine ş tie ce se î ntâ mplă maică -sii -, ori se î ntoarce, ş i atunci...

- Tu ce zici?

- E prea tâ nă r ş i nestatornic ca să se poată hotă rî la sacrificiile pe care i le cerea libertatea. Se î ntoarce, dară, abă tut, fă ră nici o î ncredere

î n voinţ a sa, trist. î nsă, cu câ t se apropia de Bucureş ti, parcă o lumină i se lă murea î n suflet. Simţ ea că e laş să fugă, că suferinţ ele au fost î n bună parte numai î n capul lui, că lupta e frumoasă. î ntr-un cuvâ nt, o lume nouă. O idee nouă... o revoluţ ie î n sufletul lui... Ce zici?

- Are să fie greu.

- Sigur... Dar am tot timpul trei luni. Ş tii că la toamnă trebuie să apară.

- Prea puţ in trei luni...

- Fugi, mă i!... Câ nd m-oi aş terne pe scris. Unde mai pui că sunt lucruri cunoscute. Doară eu sunt ă la!... Dinu nu ră spunse. Privi numai î nspre rafturile cu că rţ i ş i-l î ntrebă:

- N-ai tu cumva Pere Goriotl

- Ba da, dar î n româ neş te...

- Ei, dă -mi-l ş i aş a.

Marin scoase cartea dintr-un raft de jos, colbă it.

- Praful e culoarea locală, de bibliotecă imensă. Dinu î ncercă un ră spuns spiritual.

- Aci numai praful e imens.

- Asta aş a e... Dar ce vrei? Trei ferestre: se face un curent de intră tot praful stră zii... Canon î ntreg.

- Ce n-aş da eu să am o odă iţ ă ca a ta...

Dinu cuprinse cei patru pereţ i spoiţ i cu var, rafturile să ră că cioase pe care stau î nghesuite că rţ i, cu o privire zâ mbitoare ş i dornică. î ş i trase haina.

- Nu-i nevoie să mă conduci. Cunosc bine scara. Poţ i ră mâ ne la Jurnalul unui om sucit. Succes ş i inspiraţ ie.

Marin se porni pe râ s din capul î ntunecat al scă rii.

- Ha, ha, ha... Mai ales inspiraţ ie... Vezi să nu cazi.

Câ nd intră î n odă iţ a luminată prietenesc, gră i: „La lucru! " Dar era numai un cuvâ nt, cum le spunea de atâ tea ori, ca să -ş i dea curaj. Reluă romanul francez. Citi de câ teva ori aceeaş i frază, fă ră s-o î nţ eleagă. Gâ ndul capitolului î ntâ i din Jurnal î l persecuta. «Je la revetis pour la premiere... », dar cum am să -ncep? La o serbare populară?... «fois une dimanche, connu... » prea banal... î ntr-o casă din vecini, să -l roage să declame... «comme ilconvenait, puisque c 'etait un vtement neuft>. Ce să declame? «Oh! quandcejour-lâ... » Mai bine î n pă dure, el ş i ea... jour-lă je parrus dans la cour du colege pendant la recrea... » î n pă dure, de dimineaţ ă, î n pă dure. Du-te dracului! "

Zvâ rli romanul pe masă ş i, deschizâ nd î nfiorat un caiet neî nceput, se aş ternu să scrie, cu o slovă ră sfirată ş i de nepriceput:

3*1

Cap. I

UN BĂ IAT Ş I O FATĂ I

- Citiţ i mult?

- Câ teodată mai mult, câ teodată mai puţ in.

- Dar, aş a î n mijlociu...

- Hm! Cam opt, nouă ore pe zi.

- Opt, nouă ore pe zi? -Da.

Fata î l privi uimită, ca pe un lucru rar. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că sunt oameni care citesc pâ nă la zece ore pe fiecare zi. Credea că poveş tile acestea nu se petrec decâ t prin romane. Era, de altfel, o observatoare foarte slabă ş i niciodată " 'i ş i-ar fi putut H? seama ce se petrece î n afară de mediul ei.

Bă iatul plecă ochii î n jos, î nroş indu-se pâ nă î n ră dă cina urechilor. Apoi, ca să se dezvinovă ţ ească:

- Bine, dar nu citesc î ntruna. Mai scriu, mai lucrez la entomologie, mai traduc... Apoi, am colecţ ie de pietre, ierbar... mă ocup ş i cu chimia.

Vorbea repede, neluâ ndu-ş i ochii din vâ rful sandalelor, ca ş i cum s-ar fi lepă dat de o greş eală fă ptuită î n neş tiinţ ă.

Fata î i privea mereu, Iunecâ ndu-ş i ochii pe faţ a arsă de soare ş i pă tată cu coş i stâ rpiţ i de neră bdarea aceea necă jită caracteristică adolescenţ ilor, care din oriş ice neam ş i-ar trage viaţ a ş i î n oriş ice mediu ş i-ar tră i zilele, î n fundul sufletelor lor, doresc î ntotdeauna să placă.

Radu Giurgea era entomolog ş i, după cum mă rturisea el î nsuş i, avea mare ciudă pe oamenii care î ş i pierdeau timpul cu dragostele. Umbla î ntotdeauna cu nasturii tunicii descheieţ i, cu chipiul pră fuit ş i ghetele nefă cute, ş i aceasta numai din neglijenţ ă ş i dispreţ pentru eleganţ a caraghioasă pe care o trâ mbiţ au „aristocraţ ii" clasei. Ş i dispreţ ul acesta era departe de a fi fă ţ ă rnicie. Era ceva involuntar, care-i nă pă dea sufletul numai câ nd privea fapta î n sine, ceea ce se î ntâ mpla foarte rar, că ci Radu nu era mai niciodată cu gâ ndul la lucrurile privite. Ş i cu toate acestea se necă jea î ntotdeauna din pricina coş urilor acelea mici de pe bă rbie, care-i î ntunecau frumuseţ ea î n ochii fetelor.

Că ci Radu Giurgea, ca oriş ice adolescent î nclinat spre visare, se socotea frumos. Dar această frumuseţ e era un drept al să u, de care numai î nchipuirea-i se putea servi, ş i niciodată nu-i trecuse bă iatului prin minte că acest dar dumnezeiesc l-ar putea î ntrebuinţ a, cu succes, î n viaţ a de toate zilele.

î ncă, î n rarele lui ieş iri prin lume, i se pă rea că, cu câ t se apropie de pă mâ nt, - pe unde nu-l duceau gâ ndurile? —, cu atâ t î i scade minunata frumuseţ e.

O! ş i nu era frumos deloc bă iatul!

î nchipuiţ i-vă un copilandru î nalt ş i deş irat, adus puţ in din umeri, cu capul mare ş i acoperit cu un pă r rar ş i gă lbejit, fruntea colţ uroasă, ochii mici ş i miopi, faţ a smeadă ş i cu un nas lung ş i ascuţ it, care-i dă dea un aer de paiaţ ă melancolică. î mbră caţ i acest trup schiţ at fugar cu o haină din acelea pe care burghezii le recomandă de purtat „la ţ ară ", cu niş te pantaloni largi, plini de praful muş uroaielor de furnici pe care ş ezuse entomologul la pâ ndă, cu niş te sandale iară ş i bune de purtat „pe munte", puneţ i pe cap o ş apcă cu cozorocul reî nnoit de patru ori, ş i aveţ i portretul î n creion al tovară ş ului domniş oarei Aura. De-ar fi să -l facem î n culori, ar trebui să scriem câ teva pagini, că ci Radu, ca un adevă rat naturalist ş i visă tor ce era, nu ş tia niciodată cu ce era î mbră cat. Poate î n gâ ndurile sale se creHea neî mbră cat defH că ci nu se sfia nio'nrlată să se culce pe nă molul malurilor ca să „observe" cine ş tie ce gâ nganie ciudată care plutea pe apa pâ râ ului ş i iară ş i î i venea foarte lesne să se trâ ntească pe toate gră mezile de lut proaspă t, pregă tindu-se să î ntâ rzie acolo ore î ntregi ca să -ş i î ntregească cunoş tinţ ele sale asupra industriei casnice la furnici. Din aceste cauze, vestmintele cercetă torului lă sau mult de dorit, atâ t î n privinţ a structurii ş ubrede a ţ esă turilor, câ t ş i esteticei coloritului.

Dar fiţ i siguri că Radu nu ş tia nimic.

- Oriş icâ t, vorbi fata, jucâ ndu-se cu un fir de pă iuş ce i se prinsese de rochie, e mult.

-... De!

Apoi tă cură. Tâ nă rul naturalist era recunoscut ca fiind de o timiditate de care colegii să i se ruş inau. Umblâ nd tot timpul după insecte sau pierzâ ndu-ş i nopţ ile î n lectura unor că rţ i tipă rite parcă anume ca să î nspă imâ nte pe amatorii de literatură uş oară, - că rţ i care, cu toată erudiţ ia lor, nu-l î nvă ţ au niciodată cum se vorbeş te cu fetele -, Radu avea toarte puţ ine de spus î n faţ a ochilor adumbriţ i sau uniformelor cu rochie scurtă. î l ză pă cea privirea lor ca fundul unei pră pă stii, iar corpurile lor zvelte aveau ceva necunoscut î ntr-î nsele, de care el, cercetă torul faptelor celor mai cunoscute, se î nspă imâ nta. E ciudat obiceiul acesta la oamenii savanţ i de a dispreţ ul tot ceea ce nu intră î n raza cunoş tinţ elor lor. Ş i pe el, Radu Giurgea, câ t de mult î l atră gea necunoscutul, cu toată groaza î ntunericului lui... Dar nu ş tia care necunoscut. Sunt mai multe, era sigur el că sunt mai multe, ş i lui numai unul singur î i plă cea. Dar pe acela unde să -l gă sească? î n insecte? Apoi le-au studiat savanţ ii pâ nă î n vâ rful aripilor, ş i n-a mai ră mas mustaţ ă de ţ â nţ ar nereprodusă î n cei puţ in o duzină de manuale. Ce o să mai descopere ş i el?... Ş i era atâ t de

trist câ nd se gâ ndea la lucrul acesta... Dar de femei avea mereu teamă, ş i mai ales de fete.

De altfel, Radu î ş i î nsemnase pe hâ rtie schema î ntregii lui vieţ i, ş i, după cum era de aş teptat, nici un râ nd nu era rezervat dragostelor cu urmă ri durabile. Neaplicâ nd niciodată principiul conservă rii speciei la viaţ a pe care se pregă tea s-o ducă, pasemite pentru că nu-i pricepea î ncă î nsemnă tatea, numea cu un singur cuvâ nt pe toate reprezentantele sexului frumos, „femele". Ş i î ntr-adevă r că, î n ochii lui, femeia se fă cea vinovată de mari ş i nenumă rate greş eli. Aş a cum o cunoscuse din romane, ea nu cerea decâ t bani ş i iar bani, ş i î n cel mai bun caz ardea de pasiuni pe care liceanul nu le î nţ elegea, ş i ale că ror urmă ri, sfâ ş ietoare pentru alţ ii, i se pă reau ridicole. Ş i v-aş putea aduce ca exemplu cele câ teva zeci de romane franţ uzeş ti citite numai pe jumă tate ş i cu î nsemnă ri pe margine: „nu e adevă rat! ", „stupid", „minte" etc. ş i puzderia de semne de î ntrebare presă rate mai la fiecare frază.

TVprinzâ ndu-ş i apH> i mintea ş i obiceiurile, era foarte naturi ns nce-la care clasifică cu atâ ta uş urinţ ă toate speciile de himenoptere din Valea Largă să ră mâ nă completamente dezarmat î n faţ a unei viespi tinere, că reia nu-i crescuse î ncă acul. Ş i de aceea, mutra lui ză pă cită ş i ochii care parcă tot că utau o că ră ruie pe unde să se piardă î n tufiş î nfaptuiau mare bucurie î n sufletul fetei.

Trebuie să ş tiţ i că nu se află pe lume o mai nevinovată plă cere pentru fetele acelea pe care bă ieţ ii le-au numit cu oarecare dreptate „de viaţ ă " decâ t o convorbire î ntre patra ochi cu un bă iat prostuţ, care se î nroş eş te pâ nă la ră dă cina pă rului. Ş i Radu era unul dintre aceia.

Vă zâ ndu-l că tace, fata î ntoarse discret ochii, apoi, parcă aducâ ndu-ş i aminte de ceva, î l apucă de braţ. Radu se î ngă lbeni.

- Uite, zise ea, luminâ ndu-se de zâ mbet... am uitat să mă recomand... Aura, Aurora Onciu, ş i dacă doriţ i ş i vâ rsta, clasa a ş asea, faceţ i socoteala!

Ş i recomandaţ ia aceasta avea darul să stâ rnească adevă rat belş ug de râ s asupra domniş oarei Aurora Onciu.

Radu zâ mbea cu inima strâ nsă ş i tot î ntrebâ ndu-se:

- Ce tot are fata asta de râ de?...

-Marin! Marin! ... 'amasă!

Trâ nti vesel tocul, î nchise că limara ş i usca cerneala pe ultimele râ nduri. Iar, î n credinţ a mă iestriei capitolului Un bă iat ş i o fată, coborâ rea scă rilor a fost cea mai fericită clipă din copilă ria lui.

Câ teva zile î n urmă, Marin pă ră si Jurnalul unui om sucit. Nu-l mai tră gea inima spre foile acelea desperecheate ş i se simţ ea obosit, scâ rbit de câ te ori se aş eza la masă cu gâ ndul să scrie. î n odă iţ ă, că ldura î l ameţ ea, î i gonea atenţ ia. Citea cu greu, numai î n că maş ă ş i cu pumnii apă saţ i pe frunte. O adiere de somn î i legă na la ră stimpuri trupul ş i arunci î ş i lă sa privirile pe ferestruica din faţ ă, dormitâ nd. î ncerca să se trezească afundâ ndu-ş i capul î ntr-un lighean cu apă proaspă tă. Ochii se odihneau î n ră ceală, se î nviorau, iar luminiţ ele î nnegurate de miopie se aprindeau.

Se despă rţ i de roman, liniş tit, aş a cum se despă rţ ea î ntotdeauna de luciiuiic care nu-i mai piă ucau. Pierduse nă dejdea unei reabilită ri î n u> ut profesorilor prin volumul pe care l-ar fi putut publica. Ş i pentru că, deocamdată, nu gă sise alt mijloc de a le vă di î nsuş irile lui, se î nciuda, se î nroş i de necaz ş i î i urî cu gâ ndul.

Adună atent foiţ ele scrise, fă ră să le citească, ş i le î nghesui pe toate î ntr-un plic mare galben, pe care scrise: î ncercă ri pentru „Romanul unui om sucit". Credea că e mai nimerit noul titlu. Cum nu mai putea fi vorba de Jurnal", trebuia numit Romanul unui om sucit. Iar câ nd deschise lă diţ a î n care-ş i pă stra hâ rtiile ş i caietele lui, î l cuprinse un entuziasm neaş teptat ş i vorbi: „Câ t am scris, câ t am scris!... " Gâ ndul acesta î i î nfiora spinarea de plă cere. Se ridică deodată nervos, desfă cu braţ ele ş i ocoli de câ teva ori odă iţ a. O nemă rginită î ncredere î n sine î l nă pă di ş i, î ncordâ ndu-ş i braţ ele, adaogă, ameninţ ă tor, cu dinţ ii strâ nş i: „Am să scriu, să scriu!... ahhh!... " Tremură. Nu se putea liniş ti. Deschise lă diţ a, luă plicul ş i-l zvâ rli pe masă. Se pregă ti să î nmoaie tocul, dar se simţ i deodată rece, nemiş cat, trist, obosit, să tul. Astupă cu luare-aminte că limara. Era atent ş i se î ntrebă: „Ce dracu mi-a venit?... "

Sfâ rş i prin râ s, un râ s silit, pe care l-ar fi vrut ironic. Dezamă git, î ş i alese apoi lectura.

Nostalgia celor din urmă zile de ş coală.

Bucuria vacanţ elor fă râ miţ ată de prea multă aş teptare. Voluptatea libertă ţ ii secă tuită cu mintea î n orele lungi, apă să toare, de la sfâ rş itul trimestrului. Impresia de searbă d ş i inutil ce se strecură î n suflet: oboseala nemă rginită, simţ ă mâ ntul ză dă rniciei marei bucurii, care se apropia banal, î ngrozitor de banal...

Bă ieţ ii veneau î n dimineţ ile limpezi cu tunicile descheiate, cu ş epci de vară, unii veseli, alţ ii melancolici. Ochii unora sufereau de lipsa al-bastrului nesfâ rş it. Erau suflete care visau nemă rginirea, că lă toriile prin locuri unde omul se contopeş te cu firea. Dar nu ş tiau prea bine care vis l-ar dori repede î ndeplinit. Că ci lâ ngă viziunea unui Orient î ndumnezeit cu mintea, se ală turau, geloase, ţ arine ş i că tune prietenoase, pră pă stii, pâ raie, pă duri de brazi ş i valurile inedite ale unei mă ri despre care credeau multe... Ş i sufletele sufereau î n această î mpă rţ ire. Ele, care voiau să se dea î n î ntregime, sufereau nedreptă ţ ind unele visuri. Ş i nu ş tiau ce să aleagă: câ nd se hotă rau pentru hoină rerile din că rţ ile de că lă torii, se î nfiorau î n faţ a apusului indian, se simţ eau deodată î ntristaţ i. î ncepeau să î nţ eleagă cum sunt ţ intuiţ i de legă turile pă mâ ntului.

Pe unul dintre visă tori, un armean focos, î l cheamă Haig Bracterian. Era î nalt, bine legat, avea o faţ ă negricioasă ş i ochii adâ nci. II iubeau toţ i ş i î l vorbeau de bine; era ş tiut ca cel mai „simpatic" din tot liceul. Marin î i era prWft¹. dar nu se prea v^itan nu-ş i î mprumutai p^iduu că rţ i, nu-ş î î ncredinţ au confidenţ e. î i era drag ş i lui bă iatul, sentimental, î ndră gostit de muzică, cititor pă timaş, dar ş tiinţ a, pe care o mâ ngâ ia Marin, î i era indiferentă celuilalt. î l judeca ş i el, ca toţ i colegii, un viitor „savant". Dar Marin se î ndoia; se bucura câ nd visul î l ducea din clasa a treia, dar î ş i dete seama câ t de fals este, ce mască se nevoise să poarte neî ncetat, î l dureau notele rele, mediile proaste mai mult decâ t ară ta ş i î nţ elegea că nu se poate dezlipi cu totul de „prejudecă ţ ile" vâ rstei ş i situaţ iei lui de ş colar. Cu toate acestea, se ară ta nesimţ itor faţ ă de profesori, de lecţ ii ş i pretindea că dispreţ uieş te pe cei supuş i „mă runţ iş urilor" acestora. Clipa aceea câ nd ş î -a dat seama câ t de puţ in sincer î i este gâ ndul, î i luase toate puterile. î ş i ura fiinţ a ş i minciuna. î ş i ura masca pe care, inconş tient, o purta cu atâ ta senină tate. Dar clipa trecu mai repede decâ t ar fi crezut. Marin î ş i spă lă voios mâ inile la ciş meaua din curte, trecu palmele ră corite peste faţ ă, apoi alergă spre clasă.

Aceeaş i ză puş ală pră fuită, aceleaş i ferestre deschise prin care se strecura, î nă buş it, zgomotul bulevardului. Cei patruzeci ş i opt de colegi se ră vă ş eau, ca î ntotdeauna, printre bă nci. Mai puţ in veseli, mai puţ in zgomotoş i. Unii dormitau cu capul plecat pe braţ e, alţ ii î ş i dezmorţ eau mă dularele schimonosindu-ş i obrajii, scoţ â nd sunete prelungi ş i lovind cu piciorul î n podea. Era ora de româ nă, ş i mulţ i dintr-î nş ii nu aveau î ncă notă pe trimestrul al treilea. Ră sfoiau că rţ ile, oprî ndu-ş i ochii pe vreun vers din Iliada sau recitind fă ră voie râ nduri din Fă clia de Paş ti. Pe unii, aş teptarea clipei decisive î i î ngă lbenise, pe alţ ii dimpotrivă, ră scoliţ i atâ ta vreme de emoţ ie, clipa supremă î i fă cuse nesimţ itori.

Marin se rezemase distrat de-a lungul bă ncii, ascultâ ndu-ş i la ră stimpuri vecinii, care glă suiau î ntre ei.

- Cald „foarte"...

- Uuuuf... ş i ce că ldură!... Câ nd s-o mai sfâ rş i ş i asta...

- Rabdă, neică, î ncă zece zile, cum ai mai ră bdat...

- Două sute două zeci ş i două...

-... pâ nă acum. Au trecut...

- Să vă d dacă trec ş i eu.

- La ce ţ i-e frică?

- Chimia.

- Te trece conferinţ a.

- Parc-o să vrea Voitinovici?...

- N-are ce face. Aş a e regulamentul...

î n spatele lui, Marin auzi pe Bră tă ş anu, premiantul clasei, î nvă ţ â n-du-ş i „lecţ ia".

- Gen epic, gen dramatic, gen liric; ... gen liric... gen liric... ce mai vine? Liric, dramatic, epic!... Elegia. Ce este, domnule, elegia? Elegia este atunci câ uu poetul vrea să ue < uate sentimentele lui personale, de dragoste sau nemulţ umire, care î n acest caz sunt triste... Balada. Ce este balada? Balada este o poezie cu subiect ş i de obicei veselă...

Marin se trudea să nu râ dă. Intr-un râ nd voi să se scoale ş i să -l î ntrebe de nă zbâ tiile ce le cuvâ ntă cu cartea î nchisă. Se gâ ndi că ar fi o oboseală zadarnică: î n minte î i veni nesfâ rş itele discuţ ii î ntre „intelectualii" clasei ş i Brâ tă ş anu. Bă taia aceea de joc. pe care premiantul nu o î nţ elegea, i se pă ru acum o vorbă rie goală. Cu necaz, recunoş tea fericirea „tocilaaiiui", care va trece clasa cu cunună, ş i se gâ ndea la corigenta aproape sigură, î a matematică, care-l aş tepta pe el. El, Marin Popană, tocmai ei, corigent. Vechea imagine a urgisitului de soartă, a neî nţ eleş i-lor de plebe, a eroilor de romane ş i a personajelor nuvelelor lui Bră tes-cu-Voineş ti î i ră să ri ruginită î n minte. Pentru î ntâ ia dată, imaginea aceasta î l î nfurie î mpotrivă -i. Masca pe care o purta; care era mască? Lă sat î n voia gâ ndurilor, Marin simţ i că -i lipseş te ceva. Ce-i lipsea?...

-Hă uuuu'L.

Să ri î n sus, speriat. Crezuse că vine profesorul de româ nă. î n teama de a nu fi surprins tolă nit lenevos pe bancă, vă zuse chiar faţ a rotundă ş i ciupită de vă rsat a domnului Nanul, cu cioclul coliliu ră să rind mă runt î n mijlocul bă rbiei, cu ochelarii prinş i î n ş iret negru, că lcâ nd mă surat spre catedră. Era î nsă cu totul altceva: profesorul telefonase la Direcţ ie că, fiind bolnav, va lipsi de la ore două zile. Iar vestea, ş optită discret de profesorul de gimnastică, se ră spâ ndise zgomotos î n clasă, trâ mbiţ ată de câ ţ iva „neaş cultaţ i". î nlă turarea pericolului risipise amorţ eala ce copleş ise bă ieţ ii. Aprinş i acum de bucuria celor cincizeci de minute libere, pe „teren", să reau peste bă nci, se plesneau pe spină rile pline, că lcau ghioz-

dane, zvâ rleau râ zâ nd cocoloaş e de hâ rtie ş i-ş i strigau poreclele din cele patru colţ uri ale clasei.

- „Babo"!... „Babo", firi-al dracului!

- Pp... pf... feaţ ă... feeeaţ ă! pp... p...

- Bă ă...

- Care a dat?

- Marcă lă.

- Unde-i Marcă lă?

- „Cocoş ".

- Ai fost aseară Bracterian?... Bracterian!

- Ce-i, mă?

- Ai fost? -Noo... O prostie...

■ * Nu te lua după ce scrie Rampa...

- Bă, pâ rlitul^'

- Astâ mpă ră -te, Marcă lă.

- A fugit al dracului.

-... a dracului „Babă ". Cineva î l ghionti pe Marin.

- Scoală, doctore.

- Matale ce pofteş ti?

- Aicea nu se doarme.

- Aicea se ţ ipă.

- Al dracului „Herr Doktor". Ironic, hai? Ia pune mâ na, bă Popri-ş ane. Mai zici? Mai zici?

Marin î ncepu să râ dă. Apoi schimbă vorba.

- Ce ne facem ora asta, „Babo"?

„Baba" - vecinul lui de catalog, Perri Ermo Hanibal - se aş eză pe marginea bă ncii ş i vorbi cu o faţ ă î ntristată.

- Nu facem nimic, bă doctore.

- Nu ne dă voie pe teren?

- Am î ncercat: nu ne lasă directorul. Te usuci aici ş i rabzi. Dar bine că n-a venit ş i Nanul: ne omora.

Marin tă cea. î n clasă, zgomotul î ncepuse să se potolească; că rţ ile se iviră pe pupitre, bă ieţ ii se aş ezară mai toţ i prin bă nci. Intervenţ ia cesto-rului era de prisos.

- Vă rog... Vă rog, domnilor, nu faceţ i gă lă gie, că se aude jos la cancelarie...

Morariu, cu gura mică, ochii mici, î nalt, ş i cu tunica curată, lovea liniş tit cu creionul î n catedră.

- Vă rog... Tă cere... Faceţ i tă cere...

Perri ră mă sese cu ochii pierduţ i î n gol. Marin se tolă nise de-a lungul bă ncii ş i privea tavanul.

- Tu mergi la vară î n tabă ră? î ntrebă cel dintâ i.

- Tabă ra cercetaş ilor? Vasă zică, e sigur că se face?

- Sigur. O organizează Velcicu, Nae, Ră ducanu... sub comanda lui Georgescu de la Marea legiune. O să fie trai o lună de zile î n pă durea Sibiului... Dar cum se face de nu eş ti informat mai bine?

- Nu prea mă duc pe la sediu.

- Adică nu te duci deloc.

- Ce vrei, mă i, să -ţ i spun? Nu le pot suferi pă puş eriile ă lora de la Marea legiune; costume bă lţ ate, drapele, ordine de zi, parcă ar fi la cazarmă.

Perri vorbi fă ră convingere, molatec, ca ceva admis fă ră entuziasm.

- Ei... mă i! Au ş i ei dreptate. Gâ ndeş te-te că nu eş ti numai tu ş i eu; sunt o mulţ ime de „puş ti" d-ă ia, pe care nu-i poţ i ţ ine altfel î n frâ u. Ce poţ i să faci?

-... In tabă ră, î nsă, am să merg. î n august zici că e?

- De la 20 iulie, la 20 august.

- Tocmai bine.

//. PRIMUL DONJUAN

28 mai

M-am apucat serios de Romanul unui om sucit. Trebuie să -l scriu. Am modificat mult vechiul plan. Nu mai î l scriu la persoana I; prefer să fie un roman naturalist, cu descrieri multe ş i cu dialoguri. Am să pun ş i analiză; mie mi-a plă cut î ntotdeauna să mă analizez pe hâ rtie. Nu reuş esc î ntotdeauna să mă gă sesc aş a cum sunt, pentru că mă î nfierbâ nt la seri? ş i uit realitatea. De aceea petrec ore frumoase câ nd cites^r Jurnalele mele. Mai la fiecare pagină apar altul. Oare să fiu aş a î n realitate? Sau toate mă rturisirile mele nu sunt decâ t produsul fanteziei? Eu ş tiu că de cele mai multe ori sunt sincer câ nd scriu, câ nd scriu mai ales pentru mine. Dacă nu-mi place, mp totul ş i zvâ rl î n foc. Câ te „memorii" de-ale mele n-am zvâ rlit eu î n foc...

Un roman naturalist e mai greu de scris, dar pot pune mai mult î ntr-î nsul. Pot pune analiza celorlalte personaje, care nu pot apă rea î ntr-un roman conceput sub forma de. jurnal", cum am fă cut pâ nă acum. Subiectul î l aveam pregă tit î n minte, iar cel dintâ i capitol l-am ş i' scris. Scena se petrece la Să cele, satul de munte unde am fost eu astă -vară. E ciudat cum am î nceput să cred ş i eu î n realitatea acestui capitol; l-am spus de atâ tea ori, î ncâ t trebuie să mă gâ ndesc câ teva clipe ca să -mi dau seama că nu e decâ t o minciună. Mă mâ ndresc: î nvă lui cu atâ ta verosimilitate toate aventurile mele, î ncâ t sunt crezute ş i de cei mai sceptici dintre prieteni.

Astă -vară, eu am petrecut o lună la Să cele ş i tot timpul am umblat după insecte, cu că rţ ile lui Fabre sub braţ. Trebuia să scriu articolele de entomologie pentru Ziarul ş tiinţ elor, populare ş i mă vâ ram sub toate tufele ş i prin toate ş anţ urile. Dacă voiam să prind necrofori, mă apropiam, cu batista la gură, de cadavrele gă inilor zvâ rlite de gospodine î ntr-o curte pă ră sită. Am fost, deci, tot timpul studios. Câ nd mă duceam la Braş ov, î mi compuneam o faţ ă pedantă, ca să inspir î ncredere oră ş enilor; iar câ nd vizitam hora din Să cele, purtam totdeauna î n mâ nă un binoclu, ca să atrag atenţ ia. E drept, gazda mea avea o fată cam de-o vâ rstă cu mine ş i î ndestul de frumoasă, dar eu am ră mas tot timpul peste mă sură de corect.

Câ nd scriam î nsă prietenilor, procedam altfel. Pe fata gazdei o chema Ana, dar eu le-am comunicat că o cheamă Etta, o dră gă laş ă prescurtare de la Violetta. Pe deasupra, am vestit că mai are ş i o veriş oară, î ndră cită, care se numea Otilia, precum ş i nenumă rate prietene, care mai de care cu nume mai frumoase. î ntemeiat pe acest material, am î nchipuit mai î ntâ i o dragoste cu Etta, apoi una cu Otilia, apoi î ncă una cu o fată al că rei nume l-airfuitat ş i, î n sfâ rş it, cu o minunată ş colă riţ ă din Bră ila (de ce tocmai din Bră ila? ) ce se chema Liliana. Am dat amă nunte asupra plimbă rilor mele nocturne cu tovară ş ele repede schimbate, asupra geloziei dintre cele două veriş oare, asupra lipsei mele de scrupule î n privinţ a virginită ţ ii celor două fete, asupra petrecerilor câ mpeneş ti î n care eram ţ inta tuturor privirilor ş i asupra multor altor fantezii. Scriam toate acestea sincer, oprindu-mă la fiecare sfâ rş it de pagină să se usuce cerneala ş i bucurâ ndu-mă câ nd î ntâ lneam vreo frază reuş ită. Credeam ş i eu î n ele, ş i-apoi î ntâ rziam ore î ntregi ca să continui, numai pentru muie, scenele scrise prietenilor. Mă desfâ iain de minune.

Câ nd am venit la Bucureş ti, - cu un pachet î ntreg de „Convorbiri entomologice" î n geantă -, prietenii mi-au cerut amă nunte. Mai î ntâ i, î mi spuneau ei, s-au minunat citindu-mi scrisorile, deoarece mă ş tiau prea puţ in aplecat asupra celor lumeş ti. Dar gâ ndindu-se mai cu luare-a-minte, au crezut că faptul nu e prea greu de lă murit, date fiind curiozitatea ce o stâ rneam eu î n sat, chipul meu savant ş i cunoş tinţ ele mele uimitoare pentru domniş oarele din Să cele. Eu regretam un singur lucru; că scornisem atâ t de multe amă nunte asupra tovară ş elor mele din vară, î ncâ t nu le mai puteam ţ ine minte ş i riscam oricâ nd să fiu dat de gol. Mai multă prudenţ ă nu ar fi stricat.

Am povestit de atâ tea ori evenimentele, î ncâ t pă stram aceeaş i ordine ş i aceleaş i expresii. î ncepusem chiar să mă fă lesc faţ ă de mine, ca ş i cum toate acele tovară ş e ar fi existat ş i-ar fi fost cucerite aievea. Din câ nd î n câ nd î ncurcam unele date, unele numiri, fă ră ca î nsă - cred - să se bage de seamă. Poate că Dinu bă nuieş te ceva, dar nu gă seş te un moment prielnic să mi-o mă rturisească. Aceasta s-a petrecut ieri. I-am spus că m-am apucat serios de roman. El s-a ară tat vesel. Cred că se î ndoieş te de talentul meu scriitoricesc, pentru că nu-i dau să citească decâ t articole entomologice sau niş te amintiri searbă de din cercetă ş ie. E drept, acum doi ani, luasem obiceiul să -i citesc Jurnalul, dar se î ntâ mpla că î ntâ lneam pasaje atâ t de exagerate, î ncâ t roş eam amâ ndoi. Odată, mi-aduc aminte, i-am citit o pagină î n care era vorba despre el ş i am fost atâ t de stâ njeniţ i, î ncâ t am î ntrerupt lectura. L-am ţ inut mai î ntotdeauna la curent cu planurile mele literare, ş i el pretinde că toate acestea î l interesează. Dar eu tot cred că se î ndoieş te.

Ieri î nsă am î ntâ rziat mult de vorbă asupra romanului. î i povesteam ordinea evenimentelor ş i schiţ am analiza personajelor. Câ nd î mi cerea amă nunte, le inventam pe loc, ră mâ nâ nd a socoti eu mai pe urmă dacă erau demne sau nu de a fi scrise. Am alunecat î nsă pe o cale primejdioasă câ nd am î nceput a vorbi despre eroina romanului.

- Am să -i exagerez mult caracterul, i-am spus. Am s-o fac zburdalnică ş i ră ută cioasă faţ ă de bă ieţ i. Eu am'să mă î ndră gostesc de ea î n timpul unei plimbă ri î n pă dure, dar n-am să -i spun, pentru că n-am să î ndră znesc. Ea î nsă va pricepe... E dată naibii!

Aici am î nceput să î ncurc lucrurile. Am povestit cucerirea Lilianei î n amă nuntele cu care povestisem pe cea a Otiliei.

- Ia ascultă, frate, m-a î ntrebat Dinu bă nuitor. Pe care ai iubit-o î ntâ i?

- Pe. Otilia, am ră spuns eu sigur, pentru că lucrurile acestea nu se uită niciodată.

- Ş i pe carp «' n^oit-o din amâ nau? '?

- Care amâ ndouă?

- Otilia ş i Liliana.

- Ş i pe una ş i pe alta.

- Pâ nă acum î mi spuneai că numai pe Otilia. Pe Liliana, fie că o iubeai prea mult, fie că nu te-au ajutat î mprejură rile...

- Aş a, ai uitat tu!

Eu î nsă î mi adusesem foarte bine aminte că lucrurile se î ntâ mplaseră aş a cum susţ inea Dinu, iar nu cum pretindeam eu.

- Ia ascultă, doctore, reluă Dinu, hotă râ ndu-se poate să mă dea de gol. Nu mi-am spus tu mie că te plimbai cu Liliana prin pă dure, că aţ i î ntâ lnit un izvor, că tu ai vrut să bei, ş i ea ţ i-a propus să bei din pumnii ei? Că atunci câ nd ţ i-ai apropiat buzele, ea ţ i-a zvâ rlit apa î n ochi ş i tu ai să rutat-o?

- Chiar aş a s-a î ntâ mplat.

- Cred. Ş i nu mi-ai spus tu apoi mie că ea a fugit ş i tu ai urmă rit-o ore î ntregi?...

- Nu ore î ntregi.

- Mă rog. Ş i că ai prins-o, î n sfâ rş it, ş i că, tocmai câ nd cedase, ai auzit paş i prin apropiere ş i te-ai mulţ umit numai s-o să ruţ i? Ş i că apoi a plecat î n să ptă mâ na aceea?

- Ei, aici confunzi tu lucrurile. î n realitate, nu a venit nimeni să ne deranjeze. Cele ce spui s-au î ntâ mplat cu Paula.

- Care Paula?

- Prietena Otiliei.

- Parcă o chema altfel...

- Aş i, iar confunzi!

Dinu nu mai avea ce spune. Doar nu putea ş ti el mai bine decâ t mine cele ce s-au petrecut astă -vară la Să cele. Dar cele ce mi-a spus î n urmă m-au pus î n grea î ncurcă tură.

- Hm! ciudat! fă cu el, silindu-se să -mi vorbească indiferent ş i cu o mirare puţ in naivă. Dacă ţ i-aş spune, - n-ai să crezi.

- Spune, nu-ţ i fie teamă.

- Foarte ciudat^ dar am citit o nuvelă, de d'Annunzio, î mi pare, î n care amă nuntele unei dragoste se potrivesc uimitor cu cele î ntâ mplate ţ ie.

Eu trebuie că m-am î ngă lbenit puţ in. De cum î ncepuse vorba î nţ elesesem. Dinu citise ş i el nuvela din care, fă ră voie, adunasem ş i eu elemente pentru cuceririle mele de astă -vară. Simţ eam cum î mi fuge pă mâ ntul de sub picioare.

-... Ş i acolo, o fată zvâ rle cu pumnii apă la un izvor ş i apoi fuge. Mie mi-a apă rut ideea ca o mâ ntuire. M-am ară tat vesel.

- Acum î nţ eleg. A citit ş i Liliana nuvela ş i a imitat pe eroină. Ţ i-am spus că e dată naibii...

Mi s-a pă rut că Dinu a regretat că am gă sit portiţ a de scă pare. î n orice caz, cred că nu l-am convins.

Mă stâ njeneau mult cuvintele de dragoste. Câ nd pronunţ „iubire" ş i „iubită " î n faţ a unui prieten, ş i pronunţ conş tient, nu î n toiul unei avalanş e de cuvinte din care nu se mai î nţ elege nimic, roş esc. Mă miră respectul acesta religios faţ ă de un sentiment pe care nu l-am î ncercat niciodată. Am minţ it î ntotdeauna ş i mi-am fă gă duit să mint î nainte câ nd se vorbeş te de dragoste. Toţ i trebuie să creadă că eu, vara, devin dintr-o dată un Don Juan. î n realitate, î nsă, sunt foarte timid ş i mă pricep numai să imaginez scene de dragoste.

Dar eu nu roş esc din timiditate. Roş esc, pentru că atunci câ nd rostesc cuvâ ntul „iubire", eu mă vă d î ntr-o atitudine ridicolă sau lâ ngă o duduie prea frumoasă. Nu poate ş ti nimeni ce vă d eu câ nd rostesc cuvâ ntul „iubire" ş i nimeni nu poate î nţ elege ridicolul acelei viziuni. Ş i câ teodată sufă r de această neî nţ elegere.

Eu sunt un bă iat urâ t, cu buze subţ iri ş i veş tede, cu sprâ ncene neestetice, cu pă rul roş u ş i cu nasul gros ş i acoperit de pă r. î n faţ a unei dudui nu pot spune trei cuvinte fă ră să mă bâ lbâ i ş i fă ră să fac greş eli de fonetică. Iar câ nd mă vă d î n genunchi la picioarele unei fete peste mă sură de frumoase, care mă iubeş te, eu roş esc. Mi-e ciudă că nimeni nu poate vedea atâ t de exact scena aceasta. Ş i cu toate acestea, e atâ t de reală, atâ t de caraghioasă î n realitatea ei...

Nu ş tiu de ce, dar mă vă d î ntotdeauna cu ochelari lunguieţ i, cu cozi de nichel după ureche. Eu nu pot pricepe de ce nu mă vă d aş a cum sunt, cu ochelari mari de baga, cu cozi groase, ş i cu lentile scumpe?...

Acum, câ nd am obosit ş i vreau să mă culc, supă rarea tot nu mi-a trecut. Ş tiu că am fost ridicol vorbind lui Dinu despre dragoste, eu, despre dragoste. De aceea m-am ş i batjocorit, ca să mă liniş tesc. Nu vreau să devin romantic ca ceilalţ i prieteni. Un bă iat ca mine, care studiază chimia ş i publică articole ş tiinţ ifice, nu trebuie să -ş i piardă timpul cu fleacuri.

Dar eu sunt necă jit, pentru că nu pot î nţ elege de ce mă vă d caraghios atunci câ nd rostesc cuvâ ntul „iubire".

2 iunie

Azi am pă ră sit romanul.

Faptul ar merita poate mai multă î nsemnă tate decâ t î i dau. Dar astă -seară sunt plictisit ş i abă tut. N-am nici o tragere de inimă la scris. Nici nu-mi dau seama ce covâ rş itoare î nsemnă tate are pentru mine pă ră sirea romanului. Asta î nseamnă că ş i anul viitor voi fi socotit de profesori drept acelaş i elev mediocru de pâ nă acum. Pentru clasa a ş aptea, eu aveam alte gâ nduri. M-aş fi î nscris la laboratorul de chimie de la „Casa Ş coalelor" ş i aş fi lucrat cu tragere de inimă. Nu aş mai fi avut teamă de profesori: Romanul unui om sucit le-ar fi deschis ochii ş i m-ar fi preţ uit aş a cum trebuie.

Dar a trebuit să -l pă ră sesc. Se apropie sfâ rş itul anului ş i trebuie să -mi î ndrept nota la germană. Două corigente odată m-ar doborî. Am î nceput de pe acum să -i obiş nuiesc pe cei din casă cu corigenta la matematică, dar dacă aş ră mâ ne ş i la germană, ar fi un dezastru.

Trebuie să î nvă ţ ceva la germană. Trebuie apoi să î nvă ţ ş i la celelalte materii, că ci au î nceput tezele.

Poate am să scriu romanul î n vacanţ ă.

X. CAPITOLUL Î N CARE APAR FECIOARE, CASTELE Ş I BERETE SPANIOLE

Eu cred că m-am î nş elat î n toate paginile caietului acesta. Cred că acum î ncep să mă cunosc mai bine. Sunt eu ambiţ iosul care î ş i sfă râ mă pumnii strâ ngâ ndu-i ş i care ar vrea sâ -muş te cu dinţ ii din carnea pulpelor fierbinţ i ale femeilor de neam mare? Aş vrea eu să -mi vă d chipul î n toate vitrinele ş i să se vorbească de mine, ş i să am patru fecioare pe lună, aş a cum am auzit că avea d'Annunzio?...

Poate eram necă jit ş i excitat câ nd scriam toate acestea. Acum mă î nţ eleg altfel. Acum stau î n pă dure ş i mi-e silă de acel eu din Bucureş ti, ră ută cios, ascuns, mincinos ş i profitor de lucruri ce nu se pot că pă ta. Aici, in Dumbravă, m-am schimbat, pentru că in Bucureş ti stă team î n mansardă ş i respiram praf ş i dogoare, iar acum stau sub stejari...

Romantic? Nu, scriu foarte sincer. Dar mă î ntreb: am dorit eu î ntotdeauna pulpe fierbinţ i sau numai mi se pă rea că doresc? Poate că doream, poate că nu doream. Dar trebuie să aflu ceva sigur, ş i bag de seamă că n-am să izbutesc niciodată să ajung la aceasta. Pentru că eu nu mai mă recunosc. Nu trebuie să afle nimeni aceasta, dar aş a e. Nu mă recunosc nici î n mansardă, nici la bibliotecă, nici î ncruntat, nici scrâ ş nind din dinţ i. Nu sunt eu acela; o ş tiu sigur. Dar atunci, care sunt eu? Acela care scriu acum? Dar la Bucureş ti, cine era?

Nu mi-e necaz că nu pot dezlega problema aceasta. Nu mă interesează. Mă aflu foarte bine aş a cum sunt, fă ră nici o ambiţ ie ş i fă ră nici un gâ nd ascuns. Acolo trebuia să port cu grijă o mască, pentru ca nu cumva să -mi ză rească cineva, câ t de câ t, faţ a. Aici î nsă, nu-mi pasă de nimic. Spun ce gâ ndesc ş i nu se supă ră nimeni.

Trebuie că exagerez. Am recitit râ ndurile de mai sus ş i am î nţ eles: î ncerc să mă conving că devin angelic. Oare mă schimb eu aici, î n Dumbravă? Dacă m-aş schimba, ar bă ga de seamă ceilalţ i, ar bă ga de seamă Dinu, ş i s-ar mira, mi-ar pune î ntrebă ri. Dar vă d că toţ i mă socotesc cel dinainte; simpatic ş i „original". Atunci, ce e adevă rat din toate acestea? Unde mă mint eu, acum? Poate m-am schimbat, dar port î ncă mască? î nsă ceea ce era caracteristic la mine pâ nă acum era masca, iar dacă m-am schimbat, trebuie să lepă d masca. Ş i atunci, dacă m-am schimbat, de ce cred ceilalţ i că sunt acelaş i, că port deci masca? Cine mă sileş te s-o port?

Dumneata pricepi ceva din toate astea?

Totuş i, sunt convins că m-am schimbat. M-am schimbat mult, deoarece idealul meu din Bucureş ti mi se pare aici searbă d ş i josnic. Acum aş vrea altceva. Eu aş mă rturisi ce vreau, dar mi-e teamă că am să râ d prea mult câ nd mi-oi veni î n fire. Pentru că eu tot ş tiu că nu m-am schimbat.

A doua zi

E ciudat. Devin din ce î n ce mai melancolic. Caut să ră mâ n singur, să mă gâ ndesc la cele ce-mi plac mie. Mie î mi plac acum lucruri foarte curioase. î mi plac fetele din Sibiu, care vin la noi î n tabă ră ş i râ d de toate nimicurile. Eu n-am cunoscut pe nici una, pentru că mi-e teamă de ele, ş i câ nd vin, eu pornesc î n pă dure. Mi-e teamă ca nu cumva să -mi placă vreuna ş i să î ncep să oftez, să lă cră mez ş i să scriu epistole amoroase. Ceilalţ i le cunosc aproape toţ i ş i se plimbă cu ele, ş i le să rută. î mi pare ră u că nu le pot să ruta ş i eu, dar sunt prudent ş i mi-e groază de ridicol.

Dar nu-mi plac numai fetele din Sibiu. î mi mai place să visez o prietenă cu pă rul scurt, cu care să pornesc după insecte prin pă dure. Eu ş tiu de ce î mi î nchipui prietena mea pă timaş ă după entomologie, ca să cred eu că nu mă leagă de ea decâ t o tovă ră ş ie ş tiinţ ifică. Dar nu e aş a. Pe fata cu pă rul scurt o iubesc.

Ce?

Ei, parcă mă aude cineva?! O iubesc, ş i pace. Nu e nevoie să -mi mai reaminteş ti coş ii ş i miopia, pentru că ai î nceput să devii banal. Ş i-apoi n-ai avea nici un succes. Poţ i să mă zugră veş ti ca o broască purulentă, ca un motan bubos, ca un hoit de bivol î n care colcă ie viermii, ş i tot am să susţ in că -mi iubesc tovară ş a cu pă rul scurt. Recunoaş te-te de data aceasta î nvins. Dacă vei putea mai tâ rziu să râ zi, cu atâ t mai bine. Deocamdată, lasă -mă să mă plimb cu tovară ş a mea că utâ nd insecte.

Am spus că are pă rul tă iat. E foarte frumoasă, foarte inteligentă, foarte cultă ş i mă iubeş te foarte mult. Mi-a spus-o, iar eu am fost fericit ş i am să rutat-o pe gură. Lucrurile s-au petrecut astfel. Gă sisem amâ ndoi un cuib de Bombus terrestris ş i ne aş ezară m pe jos, ca să nu ne scape nici un exemplar. Câ nd ea potrivea batista la gura cuibului, pă rul î i aluneca peste urechi ş i-i flutura obrajii. Are o ceafă foarte frumoasă. Am uitat să spun că are o ceafă foarte frumoasă. Eu i-am spus, fă ră să roş esc:

- Te iubesc.

Iar ea mi-a ră spuns î nroş indu-se:

- Ş i eu te iubesc.

Ş i atunci am să rutat-o pe gură.

Mă î ntrebi dacă nu s-a î ntâ mplat ş i altceva? Nu, pentru că pe aceasta o iubesc. Era î n puterea mea, î ş i lă sase trupul pe braţ ele mele ş i î nchi-

sese ochii. Mi se pare că am auzit-o chiar ş optind ceva. Dar, pentru că o iubesc, nu s-a î ntâ mplat nimic. Altminteri, că dea ş i ea victimă poftelor mele, cum au că zut acum un an fetele din Să cele.

Ş i ceea ce e mai frumos, e că sunt melancolic, î ncâ t nici nu pot mâ nca ca lumea. Am crezut la î nceput că e glumă; dar nu era. Nu mai mi-e foame. Mă simt stingher, simt că -mi lipseş te ceva. Nu râ d, ş i-mi fixez ochii pe solniţ ă î n tot timpul prâ nzului. Dorm mult, dar nu se poate chema că dorm, pentru că mă trezesc de zeci de ori pe noapte, aş teptâ nd să aud ţ ipetele fetei pe care trebuie s-o salvez. Ş tiam de mult că menirea mea e să salvez fete, dar acum lucrul acesta mă î mpiedică să dorm. Ş i câ nd visez, visez castele cu parcuri imense, î n care stă pâ neş te o desă vâ rş ită melancolie. Perechi, perechi, î ndră gostiţ ii se plimbă pe malurile lacului. Eu fac parte, î n acelaş i timp, din fiece pereche. Sunt uimitor de frumos ş i port un costum din vremea Renaş terii. Nu mai am pă rul roş u, ci niş te plete negre, câ rlionţ ate. Mai am o sabie lungă ş i o pelerină violetă. Mă cam î ncurcă ochelarii, care nu prea s-ar potrivi cu bereta mea spaniolă, dar ii î ndepă rtez cu cea mai mare uş urinţ ă, cu toate că sunt ş ase dioptrii. î mi plac mai ales ochii. Niş te ochi mari, triş ti, mai ales triş ti, cu genele lungi ş i tremurâ nde, cu pleoapele negre ca la actorii de cinematograf, cu o expresie... Eu, aceasta mă bucură, ochii mei cei triş ti mai pă strează î ncă expresia ochilor din timpul zilei, pe care î i cunosc toţ i, dar nu-i admiră nimeni. Nu mă î ntrebaţ i cum se face aceasta; nu datoresc lă muriri.

Pe lac sunt ş i lebede, dar nu despre lebede vorbesc eu admiratoarelor mele. Le vorbesc despre lucruri abstracte, metafizice, care le fac multă plă cere. Vorbesc foarte frumos, ş i toate fetele din parcul imens se pierd de dorul meu; eu ră mâ n de cele mai multe ori impasibil. Câ nd, î nsă, una din admiratoarele mele are pă rul retezat ş i citeş te pe Fabre, o să rut pe gură. Aş a sunt eu.

Ş i nu mă interesează faptul că parcul imens seamă nă cu codrul nostru de stejar, castelul cu tabă ra noastră, lacul cu lebede cu lacul din Dumbravă, iar fetele care mă admiră cu fetele din Sibiu, care nu mă cunosc. Plimbă rile cu prietena mea - de obicei, o cheamă Milly - prin pă dure sunt delicioase. Ele î mi lasă î n suflet o melancolie nesfâ rş ită, care mă face să cedez porţ ia mea de varză cu carne lui Pake. Pake se miră de binefacerea mea; dar ce-mi pasă mie de Pake? Ar fi î n stare, vreodată, să aibe ş i Pake o Milly a lui? Nici nu mă î ntreb dacă tovară ş a mea l-ar putea place pe Pake. Pake = om cu carne ş i oase multe. Dar eu, - ah! eu - atâ t de subtil, atâ t de trist, atâ t de chinuit de problemele metafizice. Eu, fiinţ ă adorabilă, care cu adevă rat pot iubi o fată cu pă rul scurt; eu, care mă mulţ umesc să să rut numai pe buze o fată ce-mi ş opteş te cuvinte plă cute î n timp ce Pake... Eu, melancolic, ca un adevă rat î nţ elept ce iubeş te, eu, care singur din î ntreaga tinerime româ nă pot

procura fetelor acele clipe sublime de dragoste abstractă, eu... ş i Pake! Dar ce-mi pasă mie de Pake?...

Mă duc cu Aura - e mai frumos aş a: Aura - ş i î n Sibiu. Ea zâ mbeş te ş i mă soarbe din ochi. Zâ mbesc ş i eu, ş i o ţ in de mâ nă. E atâ t de frumoasă Aura! Mergem ş i ne cumpă ră m cutii pentru insecte, iar lemnarul ne priveş te fericit. E fericit, pentru că i-a fost dat ş i lui să admire o pereche atâ t de potrivită.

Eu nu mai port costumul din Renaş tere; acela e rezervat cuceririlor din timpul nopţ ii. Câ nd mă duc î n Sibiu, î nsă, î mi pun un costum de cercetaş, care mă prinde de minune. Am un brâ u roş u, care î mi î ncinge mijlocul ş i-mi vă deş te o talie, de-ş i sucesc fetele ochii ca să mă vadă. Am o bluză verde ş i niş te pantaloni verzi.

Aura e î n culmea bucuriei. O duc la cofetă rie ş i o silesc să mă nâ nce câ t mai multe pră jituri. î i dau să ducă ş i acasă; pentru că, asta se ş tie: Aura locuieş te î n Sibiu ş i e singură la pă rinţ i. Mie ce-mi pasă? Am gă sit geanta cu franci francezi ş i cheltuiesc câ t mă î ndeamnă inima. Am de unde.

Dar nu, ză u, prea sunt melancolic. î mi dau foarte bine seama că sunt de o melancolie apă să toare, niţ eluş caraghioasă ş i direct romantică. Nu numai că î mi dau seama, dar mă ş i distrez din pricina aceasta. Dar nu mă pot vindeca. Sunt trist, sunt foarte trist, ş i visez pe M. lly (pentru că aş a o cheamă ).

Am voit să iau notiţ e pentru Romanul unui om sucit. Mi-a fost peste putinţ ă; î n loc să î nsemn aş a cum simt, eram ispitit să batjocoresc puţ in. Ş i aceasta nu se poate, pentru că Romanul unui om sucit va fi un roman obiectiv, unde faptele ş i stă rile sufleteş ti vor fi î nregistrate fă ră supă rare ş i fă ră batjocură.

Ş i de câ te ori mă gâ ndesc la Roman, mă conving că ar fi foarte bine să -l î ncep la toamnă, imediat după corigentă. La Cră ciun va fi sfâ rş it, iar după Paş ti va apă rea.

Are să fie atâ t de plă cut să pot observa feţ ele domnilor profesori...

A treia zi ■

Dar asta nu se mai sfâ rş eş te! Dar am să devin ridicol. Dar sunt. ridicol.

Visez ziua î ntreagă ş i tâ njesc. Câ teodată uit că mă aflu î n Dumbrava Sibiului ş i ş optesc cu ochii pe jumă tate î nchiş i.

- Vino, Milly! Te aş tept, Milly! Sunt atâ t de trist, Milly... Atâ t de trist, Milly!...

Ce te-a apucat bă iete?

A patra zi Peste putinţ ă să -mi vin î n fire. Au î nceput să observe ş i bă ieţ ii.

- Ce-i cu tine, doctore? Nu mai prinzi nici o insectă?

- Nu mai prind. Ce am eu cu insectele?

Acum nu mai visez castele ş i fete cu pă rul tuns; acum cred î n ele. Melancolia a î nceput să -mi zdruncine ş i principiile mele, absolute pâ nă deună zi. Ş tiinţ ele ş i că rţ ile mi se par searbă de, iar munca ş i ambiţ ia mea inutile. Inutile! Asta mă necă jeş te mai mult: cred î n castele ş i nu mai cred î n munca ş i ambiţ ia mea. Asta are să se sfâ rş ească ră u. Mă simt lipsit de voinţ ă. N-am să pot lua nici o hotă râ re. Ş i trebuie luată o hotă râ re. Dacă ră mâ n luna î ntreagă î n Dumbravă, nu ş tiu ce are să se î ntâ mple cu mine. Am să devin altul. Ş i eu nu vreau să devin altul, pentru că am socoteli de regulat cu acela care sunt eu astă zi ş i am de tras profit după urma necazurilor î ndurate.

Dar parcă mai pot voi eu ceva acum? Pot numai pe hâ rtie. î n realitate, aş vrea să mă reixag î n fundul unei pă duri, să leg o prieteni ou o fată de î mpă rat, să fiu un ascet temut, dar să mă las ispitit de o fată cu pă rul tuns.

Ce vreau eu astă zi?

Poate nu vreau nimic, ci numai doresc.

Peste trei zile

Azi s-a hotă râ t; trebuie să mă mâ ntuiesc. Pe mine mă aş teaptă altă viaţ ă. Eu n-am nevoie de idile. Trebuie să î nţ eleg o dată că n-am nevoie de idile. Acestea sunt bune pentru oamenii simpli, burghezi, mă rginiţ i ş i supuş i poftelor imediate. Eu sunt de esenţ ă superioară. Eu vreau să ajung î ntr-o zi cineva. Eu am să rup cu idilele ş i am să pă ră sesc fetele cu pă rul scurt.

Am spus comandantului că plec, pentru că trebuie să î nvă ţ pentru corigentă. Am spus prietenilor că nu mai pot ră mâ ne, pentru că nu mai am ce citi ş i mă doare capul dacă nu citesc. I-am minţ it pe toţ i; că doară nu era să le spun adevă rul. Nu-mi intră î n obicei.

Iar acum am să plec. î n mansarda mea am să devin cel dinainte, omul care-mi trebuie. Cel de acum e trist; e trist, pentru că are să moară. Eu ş tiu că are să moară. Cu atâ t mai bine; î n mansarda mea nu primesc nici tineri cu beretă spaniolă, nici fete cu pă rul tuns. Acolo sunt eu stă pâ n. Acolo am să mă aş ez la masa mea ş i, câ nd voi obosi citind, am să strâ ng pumnii ş i am să mă mâ ngâ i gâ ndindu-mă la carnea femeilor de neam nobil, din ale că ror pulpe fierbinţ i voi muş ca odată ş i odată!...

SCRISOARE DIN TABĂ RĂ

-l Fragment —

Pregă teş te-te de clipe amare, dragul meu, ş i află că sunt hotă râ t să te informez, câ t mai complet posibil, asupra stă rii sufleteş ti ş i sociale a-prietenilor tă i din tabă ră. Chiar dacă lucrul acesta te interesează prea puţ in, resemnează -te că porţ i î n mâ nă teancul acesta de hâ rtii pe care gâ ndesc a ţ i-l trimite. Pentru că de citit, nu mai î ncape î ndoială că nu vei î ndră zni să -l citeş ti, dat fiind pericolul mortal î n care te poate aduce lectura acestei epistole prea puţ in voltairiene...

Ş tii foarte bine că Sibiul e un oraş î n Transilvania ş i î n acelaş i timp capitală de judeţ. Ceea ce nu ş tii e că acest Sibiu (î n Transilvania, capitală de judeţ ) pă strează ală turi de el un minunat codru de stejari, care poartă pitorescul nume de „Dumbrava Sibiului". Aici am descă lecat noi, cincizeci de cercetaş i, plus comandanţ ii respectivi, ne-am î ntins optsprezece corturi mici, două corturi mari ş i două corturi-magazii, ş i ne-am pregă tit să petrecem o lună de zile. Nici gâ nd pe mine să -ţ i zugră vesc minună ţ iile naturii etc, etc. Aş izbuti să fiu numai mai pedant ş i mai plictisitor ca de obicei. De aceea te anunţ numai că am fost primiţ i î n gară de muzici ş i autorită ţ i, de fete unguroaice ş i de meş teri tipografi, de dască li, de ş colă riţ e, de domni cu cioc ş i de un câ rd de vaci. Am parcurs oraş ul cu fanfara î n frunte, am dat de copaci ş i am î nceput să alergă m. Am alergat pe o alee vreo jumă tate de ceas, pâ nă ce dă dură m de un pod, de un luminiş cu lumină electrică ş i cu niş te corturi neî ntinse. Tabă ra! Chiotele erau impuse; mai puţ in zvâ rlitul bonetelor î n aer.

Entuziasm, oriş ice s-au spune, a fost din belş ug. î n a doua zi ne-am deş teptat î n ploaie, o ploaie mohorâ tă de toamnă. Ş i aş a a î nceput viaţ a de tabă ră pe care o duc de o să ptă mâ nă. Dimineaţ a ne sculă m (cum dormim, vezi mai la vale) la ş ase, î n sunetul unei goarne ră guş ite. Tu nu trebuie să te î ndoieş ti o clipă de reaua noastră dispoziţ ie câ nd ne deş teaptă goarna. Mai î ntâ i ne ghiontim tovară ş ii de saltea (saltea, vorba vine), apoi blestemă m oleacă î n gâ nd gornistul, cercetă ş ia, tabă ra, comandantul, Sibiul, Dumbrava Sibiului, sfâ rş ind a ieş i î nfuriaţ i afară din cort. In ce mă priveş te, operaţ ia aceasta e î ntotdeauna î ntâ rziată la mine din pricina ochelarilor, pe care nu-i gă sesc. î n fiecare noapte, la culcare, eu î i pun la marginea cortului, pe iarbă. Cum î nsă, datorită unui complex de cauze necunoscute, eu ca ş i, de altfel, ceilalţ i tovară ş i, descriem î n fiece noapte o miş care curbă de translaţ ie (aa! tu eş ti modernist! ), ochelarii mei î ntâ rzie î ntotdeauna să -mi cadă sub degetele

care bâ jbâ ie de-a lungul cortului... Pornim apoi la spă lat, la o ciş mea afară din tabă ră. Acolo trebuie să fac coadă, pentru că ceilalţ i tovară ş i, neavâ nd ochelari pe care să nu-i gă sească dimineaţ a, sosesc cu mult mai devreme decâ t mine. Mă resemnez î ntotdeauna ş i aş tept cu ş tergarul sub braţ, î n timp ce aud de departe, tocmai de la corturile grupei î ntâ ia, unde sunt ş i eu, ţ ipetele lui Pake. Te î ntrebi, desigur, că ror pricini se datoresc aceste ţ ipete care mă distrează î n lungile clipe de aş teptare. Află, dragul meu, că Pake e î nzestrat cu o lene imensă, cum nici tu, nici un muritor, nu-ţ i poţ i face idee. Trebuie să te sui cu picioarele pe el pâ nă să -l faci atent la î ngrozitoarea (pentru Pake) frază informativ-imperativă pe. care i-o spui: „A sunat gornistul! Scoală -te! ". După aceea, liniş tit, te scoli ş i-l dezveleş ti de tot ce are pe el, ca să -i risipeş ti aburii calzi ai somnului. După cum te-ai aş teptat î nsă, Pake ră mâ ne nesimţ itor ş i doarme vâ râ ndu-ş i capul î n iarbă. Atunci recurgi la o cană cu apă, apoi la un baston cercetă ş esc, apoi î l calci pe mâ ini (el ş i le bagă sub pâ ntec), î i pisezi picioarele cu o pereche de bocanci (el nu simte) ş i, la urmă, exasperat că se anunţ ă ceaiul ş i tu nu eş ti spă lat, ceri ajutorul lui Livbv-ski, al lui Opriş an ş i al altor Herculi din grupele vecine ş i, apucâ nd câ te doi la un picior ş i trei de cap, î l tâ râ ţ i afară din cort, gră mă dindu-vă toţ i cu ciomege ş i satâ re să apă raţ i intrarea acestei cazone locuinţ i. î n poziţ ia aceasta, Pake se mulţ umeş te să urle câ t î l ţ ine gura, câ teva minute, fă câ nd deliciile celorlalţ i cercetaş i ş i deş teptâ nd pe comandant, pe ţ iganul ajutor de bucă tar, care doarme sub un car, ş i pe madama de la dugheana de peste drum de tabă ră, care cu toţ ii î i seamă nă. Apoi se potoleş te, cere sticla de eau de Cologne din colţ (pe el nu-l mai lasă să intre), scoate o batistă ş i-ş i cercetează pă rticică cu pă rticică obrajii, bă rbia, fruntea, buzele, sprâ ncenele ş i, la urmă, dinţ ii. Apoi î ş i ia o strachină imensă ş i aleargă la cazanul cu ceai, strigâ nd „că ce fel de treabă e asta, că el aş teaptă aici de o jumă tate de ceas, că asta nu e regulă, că de ce nu-ş i fac toţ i datoria cum ş i-o face el, că ce e î ntâ rzierea aceasta, că ne apucă amiaza" etc, ş i sfâ rş eş te î ntotdeauna bombă nind. „Fir'aţ i ai dracului de somnoroş i! ". De aceea, dragul meu, pricepi acum cum eu -să rmanul de mine - care mă scol cu prea puţ ină î ntâ rziere, î l gă sesc î ntotdeauna pe Pake alimentâ ndu-se cu ceai, î n timp ce tot eu trebuie să fac coadă la cazan. Câ nd vin ş i eu bucuros de lichidul roş u, fierbinte, dulce ş i mă pregă tesc a-l ironiza pe Pake, care ar trebui să fie cu cana goală, î l gă sesc - î mpotriva tuturor aş teptă rilor - cu ea plină.

- Supliment! - î mi strigă el, strâ mbâ ndu-se.

Ş i î nchipuieş te-ţ i starea nervilor mei câ nd, obţ inâ nd acel rarisim supliment, î l vă d pe el din nou cu cana plină, aburind. Atunci mă informează cu amă nunte:

- I-am spus: „O cană pentru domnul comandant Vulpe". Ş i mi-a dat. Acum mă nâ nc.

33. 1

- Dar comandantul Vulpe?

- Pă i el nici nu-i î n tabă ră...

- Ş i dacă te prinde?

- Dacă m-o prinde, mă deznoadă î n bă taie... ş i continuă să -ş i î nmoaie statornic felii î ntregi de pâ ine neagră î n cana smă lţ uită...

Acesta-i planul. Ceea ce urmează e atâ t de vast, atâ t de complet, î ncâ t ar trebui scrise anale î ntregi ca să -i redea un palid chip. î n fiece zi, o grupă „de servici": mă tură tabă ra, adună lemne, cură ţ ă cartofi, spală vasele, aprinde focul, tâ rguieţ te din Sibiu, duce scrisori la poş tă ş i le aduce pe acelea pe care scrie Tabă ra Sibiu. Poste-Restante ş i, î n sfâ rş it, sarcina cea mai grea, pregă teş te - pe lâ ngă un foc straş nic - ş eză toarea pentru seară. Câ nd vine râ ndul gnipei mele, eu iau o cutie mare, î ncing curelele curiei de herborizat ş i mă prezint la Livovski:

- Plec după insecte ş i după plante!

- Pă i bine, doctore, tocmai astă zi, câ nd avem atâ ta treabă?

- Azi e ră rwre: se prind himeronterele de minune. î ndeosebi xilo-phega violaceea nu apare decâ t pâ nă la amiazi ş i trebuie neapă rat să prind câ teva exemplare.

î mi iau un aer savant ş i î mi potrivesc pedant ochelarii pe nas. Apoi:

- Dacă î nsă spui că ai treabă, ră mâ n, cu toate că te anunţ că nu mă pricep decâ t la adusul apei. Câ nd mă va î ntreba comandantul cum stau cu fauna ş i cu flora taberei, eu am să -i spun aş a cum sunt lucrurile; că nu-mi dai voie să umblu după insecte ş i că mă pui să aduc apă la bucă tă rie. Vorbesc foarte serios. Ş eful, exasperat de această scenă care se repetă din trei î n trei zile, î mi spune:

- Hai, du-te; ş i vezi de nu î ntâ rzia ş i tu atâ t...

- Eu stau pâ nă ce gă sesc o xilophega violaceea.

Pornesc agale printre copaci. De cele mai multe ori vâ nez î ntr-adevă r gâ ngă nii sau culeg plante caracteristice. Altă dată, î nsă, mă î ntind la umbră ş i dorm pâ nă ce mă apucă foamea. Atunci prind repede vreun fluturaş, î mi î ncarc braţ ul cu buruieni - dacă gă sesc vreo ş opâ rlă moartă, cu atâ t mai bine - ş i pornesc spre tabă ră, cu un aer preocupat sau mulţ umit, după î mprejură ri.

- Admirabile ranunculacee ş i un exemplar de Roş a vulgara cum n-am î ntâ lnit pâ nă acum. Trebuie să fie o varietate nouă... Dar ia priveş te microlepidopterul acesta (ş i-i ară t un fluturaş să ră că cios, cu aripile scuturate de polen). Hai? Ce zici?

Ş eful, bă iat cumsecade, dar neiniţ iat î n tainele entomologiei, mă priveş te lung, î ncurcat ş i mulţ umit î n acelaş i timp că are sub ordinele lui un cercetaş atâ t de savant.

- Ce să zic? Frumos. Dar, unde dracu l-ai gă sit?

- P-ă sta? Dac-ai ş ti câ t am alergat după el... M-am fă cut numai apă... Dar nu pot să mă plâ ng. Microlepidopter ca ă sta n-are nici Muzeul.

Ş eful, cum nu se poate mai vesel, mă invită să mă cinstească cu ciocolată, î n dosul lui, eu, milos, dau drumul fluturaş ului.

Mai greu o duc câ nd, după o asemenea zi de lene, mă î ntâ lnesc cu comandantul taberei. î mi face semn cu mâ na de departe să vin la el, î n faţ a cortului. î ncruntat, că lcâ nd indiferent, ca un adevă rat savant, eu vin cu iarba sub braţ ş i cu ş opâ rla î n mâ na dreaptă.

- Cum merge, naturalistule?

- Admirabil! Chiar azi... -Ei?

- Am gă sit niş te specii de chinocinocialiaginacee (numele e nă scocit sub inspiraţ ia momentului) rarisim, domnule comandant, jarisim.

-Numai spune!...

- Daa! Mă mir ş i eu de atâ ta noroc...

- Ei! Ş i unde sunt acelea de le zice...

- Chinocino...?

- Aş a, aş a¹

- Uite astea!

Ş i eu scot câ teva paie verzi sau cine ş tie ce soi de urzici ş i le î ntind. Din nefericire, Vulpe, care, nu pă ră seş te nici o clipă pe comandant, s-a ocupat pe timpuri cu botanica. De aceea se apropie cu un aer de cunoscă tor ş i apucă cu luare-aminte paiele. Eu, care ş tiu cu ce s-a ocupat Vulpe pe vremuri, sunt pregă tit pentru orice î ntrebare.

- Pă i astea sunt graminee, camarade.

Eu, surâ zâ nd î ngă duitor faţ ă de ignoranţ a lui Vulpe, î i ară t obiş nuitele noduri ale gramineelor.

- Vedeţ i astea?

- Nodurile astea? Le vă d.

- Le vedeţ i cum sunt?

- Cum sunt?

- Nu distingeţ i? Nu sunt foioase.

- Cine nu sunt foioase?

- Nodurile. -Ei?!

- Pă i cum e?! Astea le deosebeş te de graminee. Ş i î l privesc dispreţ uitor. Vulpe se î ncurcă, se preface că priveş te stă ruitor nodurile ş i deodată se luminează.

- Aa! da, da, da, da, da... Vezi dumneata? aş a e domnule... Nu sunt foioase!...

Eu privesc î n ochi pe comandant, care râ de.

- Ai vă zut, Vulpe? Ai vă zut copilul? Apoi că tre mine, tainic.

- Dar tot mai ş tie Vulpe botanică. Nu se lasă Vulpe, nu se lasă...

Apoi î ncepem să vorbim despre alte lucruri. Eu aduc discuţ ia asupra entomologiei, cu care Vulpe nu s-a ocupat niciodată, ş i ţ in adevă rate dizertaţ ii. Se mai adună ş i alţ i comandanţ i ş i câ ţ iva cercetaş i mai ră să riţ i. Toţ i se minunează de ş tiinţ a mea ş i î mi cer amă nunte.

- Pă i viespile cum le prinzi?

- Viespile? Foarte simplu: pun mâ na pe ele. Toţ i, admirativ, mirâ ndu-se:

- Pe viespi?

- Daaa... Eu ş tiu cum să le apuc... Eu li-s tata lor.

- Ş i cum le apuci?

- De cap.

- De cap?! -

- Daa... Ş i câ nd vor să mă î nţ epe, î ş i î nţ eapă capul ş i mor.

Aici ră mâ n cu gura că scată. Nu se aş teptau la î ntorsă tura care a luat-o povestirea mea. Eu continui netulburat:

- Iar pe vipere le prind cu ş iretul de ghete... _ 9

- Ş i pe ş obolani î n batistă...

Nici unul nu mai vorbeş te. Eu las ierburile jos, ca să pot gesticula mai î n voie.

- Cu fluturii î i mai greu, pentru că disting uş or culoarea roş ie (ce legă tură are?... ). Dar ş i pe ei î i prind. Prind ş i scorpioni, cu amoniac... Pe coropiş niţ e le scot cu zahă r ars.

Nu-ţ i poţ i î nchipui admiraţ ia tuturor. Comandantul nostru e î nsă vanitos. M-a silit să pregă tesc o colecţ ie a insectelor din tabă ră, pe care s-o arate vizitatorilor, mâ ndrindu-se cu ş tiinţ a cercetă ş ească. Eu i-am spus:

- Domnule comandant, o colecţ ie nu se face cu una cu două... Ş i î mi trebuie cutii mari...

- Las-că faci tu ş i fă ră cutii... mi-a ră spuns.

Ş i atunci m-am mulţ umit să î nfig gâ ngă niile î n niş te ciuperci uriaş e, pe care le tă iam felii-felii, ca să fac economie. Veneau vizitatorii, admirau -tabă ra, stă teau de vorbă cu comandantul, cu cercetaş ii. Câ nd se pregă teau să plece, comandantul trimitea să *mă cheme. Mă scoteau anevoie din cort.

- Hai, doctore, c-au venit vizitatorii...

Eu vin bombă nind, dar î mi iau de departe o mutră severă de savant.

- Uite, domnii ar dori să le ară ţ i colecţ ia...

- Ah, fac indiferent, sunt numai niş te biete himenoptere, coleoptere ş i lepidoptere prost conservate. Specii rare am eu acasă. Câ teva exemplare din Nepa cinerare de toată frumuseţ ea...

Domnii mă privesc, compă timindu-mă î n gâ nd. Comandantul priveş te mâ ndru domnii.

- Ati vă zut?... cinerare! 7" " ~■ ■ "

Wă starul, an. III, nr. 4-5, decembrie 1425, p. 13-l8.

CUPRINS

Prefaţ ă.................................................................................................... 5

Tabel cronologic................................................................................... 13

Volumul I Partea I

I. Trebuie să scriu un roman................................................................ 17

II. Gloria lui Robert............................................................................. 22

III. Jurnal de clasă....... *....................................................................... 78

IV. î ntre Don Juani.............................................................................. 33

V Un prieten........................................................................................ 38

VI. Luni, 8-9, germana........................................................................ 43

VII. Corigentă..................................................................................... 48

VIII. Premianţ ii.................................................................................... 52

IX. Vacanţ a... ".....:................................................................................. 55

X. Jurnal de vară........................................................................ '. ......... 58

Partea a Ii-a

I. Mansarda.......................................................................................... 64

II. „Muza" - societate cultural-dramatică........................................... 66

III. Fă nică............................................................................................. 76

IV. Domnul redactor............................................................................. 79

V. Noiembrie..........................:............................................................. 83

VI. Repetiţ ii.......................................................................................... 87

VII. Drumul că tre mine î nsumi........................................................... 93

VIII. Incipit vita nova........................................................................... 96

IX. Cu Moş -Ajunul.............................................................................. 99

Partea a IlI-a

I. Sâ mbă ta.......................................................................................... 107

II. Papini, eu ş i lumea........................................................................ 113

III. Un an............................................................................................ 116

IV Prietenii........................................................................................ 120

V. Tristeţ i, î n vară............................................................................... 123

VI. Mă clatină vâ nturile..................................................................... 126

VII. Bacalaureatul.............................................................................. 130

VIII. Final.......................................................................................... 133

Volumul II [GAUDEAMUS] Partea I

I. Decor.............................................................................................. 136

II. Preş edintele................................................................................... 138

^vw-

III. Nonora......................................................................................... 146

IV. Intermezzo.................................................................................... 155

VProfesorul.................................,..................................................... 157

VI. Primă vară..................................................................................... 164

VII. Muncile ş i zilele......................................................................... 166

VIII. Drum de la mă nă stire................................................................ 170

IX. O cheamă Niş ka........................................................................... 177

X. L 'heure sexuelle............................................................................ 180

XI. Prietenul meu iubeş te................................................................... 184

XII. Furtună la schit.......................................................................... 185

XIII. Plecare...................................................................................... 193

XIV. Sfâ rş it de vacanţ ă..................................................................... 199

XV Taine........................................................................................... 207

XVI. Redacţ ia..................................................................................... 211

XVII. Prietena mea î n toamnă........................................................... 217

XVIII. laş ul........................................................................................ 219

XIX. Vră jmaş ul lui Petre................................................................... 226

XX. Personajele judecă autorul......................................................... 230

XXI. Moarte....................................................................................... 236

XXII. Lumină la Roma..................................................................... 239

XXIII. Meditaţ ie pentru două toamne............................................... 242

Partea a Ii-a. Scrisorile

1.......................................................................................................... 245

II......................................................................................................... 246

III........................................................................................................ 247

IV....................................................................................................... 248

V........................................................................................................ 249

VI....................................................................................................... 250

VII.............................:........................................................................ 251

Vm.....:......................................:........................................................ 252

IX...................................................................................................... 253

X........................................................................................................ 254

XI....................................................................................................... 255

XII...................................................................................................... 256

XIII..................................................................................................... 258

[Partea a IlI-a]................................................................................... 261

Addenda

Jurnalul unui om sucit....................................................................... 274

[Romanul unui om sucit]................................................................. 294

II. Primul roman................................................................................ 320

X. Capitolul î n care apar fecioare, castele ş i berete spaniole......... 325

Scrisoare din tabă ră. Fragment......................................................... 330

29. IAN. Ml ? 5

8. AUG. 2

tiLocoo.

„Mă simţ eam superior tuturor colegilor mei, mă car pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lă rgi ş i adâ nci cultura [... ] Dar eram mai mult decâ t atâ t. Mă aflam î n plină criză de pubertate, mă descopeream î n fiecare dimineaţ ă mai urâ t, mai stâ ngaci, descopeream, mai ales la î ntâ lnirile cu fete de vâ rsta mea, câ t sunt de timid ş i de neatră gă tor, î n comparaţ ie cu unii din prietenii mei. Criza aceasta a mers agravă ndu-se pâ nă la sfâ rş itul liceului. Propabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin romanul. La un moment dat, am simţ it că nu mai pot scrie decâ t la persoana I, că orice fel de literatură, î n afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Aş a am î nceput Romanul adolescentului miop [... ]

Mircea Eliade, Memorii

EDITURA CARTEX 2000ISBN 973-8202-44-2

Timbrul literar se achită la

ARCCA Cont 2511. l-4098. 1/ROL

BCR filiala sector 1, Bucureş ti

⇐ Предыдущая 34 35 36 37 38 39 40 41 4243