Eliade Gh. Mircea ci. V reală 192l-l922 2 страница

M-am hotă râ t să -i trimit acest caiet intim; ca să -mi î nţ eleagă faptul ş i durerea, mai scriu aici câ teva pagini, lă muriri finale.

Eu ş tiam că Niş ka m-ar fi primit tovară ş vieţ ii ei. Ş tiu, de asemenea, că Niş ka e singura femeie pe care aş dori-o tovară ş ă. Ea nu e numai o fată cu cele mai multe î nsuş iri; ea e creată de mine; ş i ea mi-e dragă. Scriu toate acestea cu amă ră ciunea celui ajuns la sfâ rş itul î ndură rilor. Simt că nu mai mă pot î mpotrivi mult sufletului care se zbate, trupului care se ră zvră teş te. Simt că, dacă nebunia nu mă va stă pâ ni î ncă puţ ine zile, nă ruirea eroismului va fi deplină ş i definitivă. Mă simt atâ t de ruş inat vorbind de eroism aici, pe această pagină care va fi citită de Niş ka... Eu, care nu am putut tă cea pâ nă la urmă, care trimit Jurnalul ca prietena să afle câ t am î ndră git-o, câ t m-a torturat ş i m-a ispitit...

Niş ka mi-e dragă, Niş ka e perfectă, e liberă, e frumoasă, mi-e dragă... Acum, mai mult ca oricâ nd, mă ispiteş te gâ ndul: de ce să nu ajungem tovară ş i? î n toamnă plec; de ce să nu plec cu Niş ka, chiar fă ră să fim soţ i, aş a cum a visat ea?...

Ş i cu toate acestea, trebuie să renunţ. Trebuie să renunţ pentru că aş a am voit eu, aş a vreau eu. Magia cuvâ ntului î ş i va face efectul. Am să pronunţ ş i să gâ ndesc: voinţ ă câ teva minute ş i am să mă schimb...

Sunt mai trist, dar mai î nseninat. Pot scrie, aş a ca să î nţ eleagă Niş ka. Prietena mea, de care mă dezlipesc pentru totdeauna, ghicindu-i sfâ rş itul, î necată î n ceaţ ă, î n oraş ul cu acoperiş uri î ntinse...

Tovă ră ş ia Niş kă i ar fi, pentru mine, singura fericire pe care aş putea-o aş tepta. Nu se î ndră geş te decâ t o singură dată, ş i numai o dată se î ntâ mplă ca sufletul fetei să -l stă pâ neş ti. Dar eu nu pot crede î n fericire. Mi-e teamă de fericre, mă î nspă imâ ntă. Nu pot s-o gâ ndesc, nici s-o simt. Nu pot crede î n realitatea fericirii. Or, tovă ră ş ia Niş kă i se contopeş te î n sufletul meu cu fericirea. Toate experienţ ele, toate î ncordă rile de pâ nă acum mi-au pogorâ t un sens tragic al existenţ ei. Pentru mine, tragicul e efectiv, nu o vorbă deş artă de conţ inut, nici o spaimă copilă rească. Eu mă simt dus de meniri. Menirile mă poartă prin voinţ a mea. î nţ elegâ nd că voinţ a e ataş ată de o altă voinţ ă, o ascult. Ultimii ani mi s-au desluş it î n tâ lcurile lor intime, care atunci î mi scă pau. î ntâ lnirea cu Niş ka, la î nceputul unei crize, a fost tragică, după cum tragică a fost prietenia noastră, prefă cută, î n mine, î n iubire; iubire din pricina ş i, totuş i, î mpotriva voinţ ei mele.

Eu nu pot crede î n fericire. Viaţ a mea va fi î ntunecată, amară, nostalgică, sobră, aspră, pentru că aş a vreau eu. Mai tâ rziu, câ nd eroismul nu va fi numai o ţ intă, poate sufletu-mi va oglindi alte lumini. Acum, sensul vieţ ii acesta e.

Ş i apoi, tovă ră ş ia Niş kă i mi-ar fi î n acelaş i timp un nesfâ rş it chin ş i, poate, prilej de nimicire a prieteniei ş i admiraţ iei ei. M-ar chinui Niş ka, pentru că aş vrea să se gâ ndească fă ră odihnă numai la mine. N-aş ră bda să admire pe un tenor, pe un pictor sau pe un sportsman. Aş vrea să mă admire pe mine, î n toate aceste atitudini. Aş vrea să fiu eu tenor, eu pictor, eu sportsman.

Aş fi neliniş tit, m-aş consuma lucrâ nd ş i aş sfâ rş i prin a nu mai lucra nimic. Aş fi ră mas tot timpul lâ ngă ea, aş fi voit s-o am necontenit lâ ngă mine, aproape, să nu-mi ră mâ nă nimic stră in, nimic nemă rturisit. N-aş mai fi putut munci, nici reculege. In puţ ini ani, lipsit de experienţ e cerebrale, nu m-aş mai fi reî nnoit. Evoluţ ia mea ar fi fost iluzorie. Voinţ a mi-ar fi ră mas aceeaş i, fă ră să se depă ş ească. N-aş fi î mplinit nici una din operele fă gă duite mie ş i Niş kă i.

Iar Niş ka nu mi-e prietenă ş i creatură decâ t prin viaţ a mea lă untrică, pe care am ş tiut-o că li, modela, î nfrâ na. Niş ka mă admiră, pentru că mă aflu sus, cu valorile ş i nă zuinţ ele mele. Dar dacă aceste nă zuinţ e nu se vor realiza niciodată? Decepţ ia cea mare va fi a Niş kă i. Ea va regreta tot ceea ce crezuse mare, puternic, inedit î n mine.

Ş i apoi, chiar dacă aş putea crea lâ ngă Niş ka, m-aş simţ i umilit. Niş ka m-ar cunoaş te larvă, sobol muncitor ş i orb, cu plâ nsul neputinţ ei, cu faţ a descompusă de veghi, cu disperă rile ş i î nfrâ ngerile deprimante. Nimic din senină tatea sigură, calmă, aspră, distantă pe care o admiră ea, de departe, î n mine. M-aş ară ta cu pă catele că rnii, cu slă biciunile sufletului.

Toate acestea nu m-au î mpiedicat să -mi fie dragă Niş ka, mult, mult. Dar dragostea nu are nici o î nrâ urire asupra vieţ ii de toate zilele. Ea va ră mâ ne î n suflet; nu mă î nspă imâ nt s-o port, ani. De ce să mă tem de dragoste? De ce să î ncerc s-o ucid, pentru că nu-i pot î mplini chemă rile?

Aceasta e o dovadă a puterii: să nu mă las purtat de dragoste, totuş i, să n-o ură sc, să n-o dispreţ uiesc.

Vreau ca singura lumină stră ină î ngă duită î n suflet să fie Niş ka. Nu mă voi feri de ea, de acum. î mi va fi iară ş i bună prietenă ş i aproape. Mă voi coborî iară ş i î n lume. Deş i n-am î ncă dovada biruinţ ei definitive. "

Niş ka, î ş i trimit Jurnalul meu intim, a că rui ultimă pagină am sfâ rş it-o acum, ostenit ş i istovit. Mă simt nă ruit, sfă râ mat. De abia mai am puterea să scriu. Nici nu mai recitesc. Cred că am scris multe fraze obscure. Mi se î ntunecă mintea. Mi-e somn ş i tremur de oboseală. Am fost puternic, Niş ka, crede-mă; am fost foarte puternic, am fost aş a cum voiai tu să fiu... Nu am lă sat pe nimeni deasupra-mi... Iartă -mă.

Singurul tă u prieten.

XIII

Prietene, iartă -mi tot ce ţ i-am scris. Cum să -ţ i spun bucuriile ş i lacrimile care m-au covâ rş it citindu-ţ i Jurnalul? Am î nvă ţ at aproape pe dinafară paginile din Italia. Dacă eu aş ş ti să scriu, ţ i-aş mă rturisi acum multe. Dar de ce trebuie numaidecâ t să scriu frumos? Cele ce vreau să -ţ i spun, le pot spune sincer ş i fericit, aş a cum e sufletul meu acum.

N-am vrut să cred de la î nceput; suna atâ t de ciudat „Mi-eş ti dragă, Niş ka!... " Ultimele tale fapte mă siliseră să te privesc ca pe un om care nu poate să fie î ndră gostit. Te vedeam atâ t de sus, atâ t de izolat... ş i sufeream, eu care aveam nevoie de tine, ş i care nu mă puteam î nă lţ a...

Cum să -ţ i spun? Mi-e teamă să scriu aici: mi-eş ti drag! Pentru că ş tiu că e mai mult decâ t aceasta. Mi-e teamă să nu crezi că sunt î ndră gostită. Poate sunt, dar sunt ş i altceva. Dragostea fetelor e ciudată ş i nestatornică. A mea, nu ar fi putut fi altfel. Dar eu mă simt legată de tine mai adâ nc, mai definitiv. Nu eş ti pentru mine soţ ul ideal, nici logodnicul

suav, nici curtenitorul priceput. Eş ti ceea ce eu nu voiam să cred că există, eş ti un Dumnezeu care m-ai fă cut ş i mi-ai dat suflet. Te-aş vrea stă pâ n, ş i nu sunt umilită, pentru că te ş tiu un bă rbat. M-aş tâ rî la picioarele tale, ş i aceasta nu pentru că sunt î ndră gostită de tine, ci pentru că te simt puternic, mare ş i creator al luminilor mele. Tot ce e luminos î n mine ţ i se datoreş te. Tu ş tii, orice fată se î ndră gosteş te, î n fiecare primă vară; dar dragostea trece, se uită, fă ră să lase urme. Eu mă simt a ta, simt că nu pot vieţ ui decâ t ală turi de tine, pentru că ală turi de tine gâ ndesc ş i simt, aş a cum vrei ş i cele ce vrei tu. Nu ne mai putem despă rţ i. Nu trebuie să ne despă rţ im. De ce să te chinui, de ce să suferi ş i să -ţ i risipeş ti puterile? Eroicul tă u, care mă fascinează ş i mă stă pâ neş te, va fi de acum î nainte rodnic. Tu ţ i-ai trecut probele voinţ ei. Cele ce ai î ndurat te-au că lit î ndeajuns. Nu duce renunţ area pâ nă la nebunie.

De ce să ne despă rţ im? Tu î mi spui că î ţ i sunt dragă. Eu ţ i-aş spune multe dacă nu aş fi atâ t de tulburată ş i atâ t de gră bită.

Tu î mi mă rturiseş ti că eu î ţ i sunt fericirea concretă ş i autentică. Pentru mine... De ce să nu ră mâ nem tovară ş i, toată viaţ a? Nu ne vom mai î ntâ lni altă dată. Nu vom gă si, nici unul, care să ne î nlocuiască. Tu m-ai creat, m-ai creat, aş adar, pentru chemă rile sufletului tă u. De ce nu mă iei?

Acum, câ nd ş tiu că tu suferi mai mult, ş i din pricina mea, nu mă sfiesc să te cer, să mă dă ruiesc ţ ie. Mai tâ rziu, fericiţ i, tu puternic, eu aproape de tine, ai să -mi mulţ umeş ti. Viaţ a ta î ş i va pierde sensul fă ră mine. Apropierea noastră - de trupuri ş i suflete - nu va dă una operei. Atunci câ nd vei fi obosit, slab, deprimat, te voi mâ ngâ ia. Nu m-ai î nvă ţ at tu aceasta? Nu mi-ai să dit tu preţ uirea feminită ţ ii?...

Nu te teme că vei fi larvă informă ş i oarbă. Voi ş ti să uit atunci câ nd opera va stră luci perfectă. Pe mine, care am fost atâ t de slabă, nu mă î nspă imâ ntă slă biciunile omenescului. Ş tiu că tu vei izbuti, î ntotdeauna, să le î nfrâ ngi.

Tu vezi soarele î n dimineaţ a aceasta? Pe tine te neliniş teş te primă vara, te cheamă, te sfâ ş ie? Câ nd vrei să ne î ntâ lnim? î mi voi lua ş i eu licenţ a î n vară, ş i vom pleca. Sunt bogată ş i sunt liberă. Cu atâ t mai ră u de cei ce ră mâ n î n urma noastră; ne vor bâ rfi aflâ nd că am plecat fă ră să fim soţ i. Noi vom fi soţ i, dar fă ră martori ş i fă ră oficiu. Nu e frumos aş a? Nu e original, nu e nou ş i nu e, mai ales, real? Am putea pleca mâ ine. Vom aş tepta vara.

Ce să -ţ i mai scriu? Sunt ş i eu obosită ş i fericită. Aş plâ nge mult, mult, mă simt î ncă tristă. Prietene, spune-mi de ce sunt tristă acum atâ t de aproape de bucuriile pe care î nainte mă temeam chiar să le visez? Primă vara, altă dată...

î ţ i î napoiez Jurnalul, aş a cum ai voit tu. Aş fi dorit, astă -noapte, citindu-l ş i recitindu-l, să transcriu anumite pagini. Dar nu mai e nevoie. Jurnalul e al nostru, nu e aş a?

Pentru că, tu nu poţ i spune decâ t da, acum. Criza ţ i-a trecut. Nu mai ai nici un motiv să te î mpotriveş ti vieţ ii noastre. Nebunia ta trebuie să se sfâ rş ească aici. Gâ ndeş te-te că tot ce ţ i-am scris nu se mai poate uita. Eu aş tept de la tine fericirea sau moartea. Tertium non...

Dar nu va fi decâ t fericirea. Pe amâ ndoi ne cheamă fericirea. Am fost destul triş ti, î ntunecaţ i. Te-am chinuit destul, ş i eu am suferit destul din pricina nebuniei tale. Cum ai putea spune nu, î n primă vară? Nostalgia plecă rilor se va preface î n fapt. N-ai dorit tu, din adolescenţ ă, ră tă ciri pe ţ ă rmuri, pe ape, printre munţ i, cu mine? Tu ş tii cum î mi ard flă că rile plecă rii? Să colindă m, să colindă m... Tu ai să scrii amintiri; eu am să te ascult, seara, ş i am să -ţ i zâ mbesc...

Câ te nu vom î mplini, î mpreună? Te voi ajuta î ntotdeauna. Nu m-ai î nvă ţ at tu să -mi ajut tovară ş ul pe care î l voi alege? Te-am ales pe tine. Te cer, te vreau, î mi eş ti drag ş i î mi eş ti stă pâ n. Nu mai ş tiu nimic, nu mai ş tiu nimic... Iar sunt tristă. Câ nd ne vom vedea? Am să fiu atâ t de... Nu ş tiu, nu ş tiu ce să -ş i scriu. Ţ i-am spus atâ tea... Mă simt ruş inată.

Dar tu trebuie să vii, să î mi vorbeş ti, să plecă m. Tu nu mai mă poţ i lă sa singură.

Acestea ţ i le scriu acum, sfâ rş ită, lă cră mâ nd fă ră să î nţ eleg pricina. Prietena, prietene, care e

Niş ka ta.

SFÂ RŞ ITUL PĂ RŢ II A II-A

[PARTEA A III-A]

Azi, 8 aprilie, s-a să rbă torit logodna Niş kă i cu fiul cel mare al familiei care o ţ inuse prizonieră î n vacanţ a de iarnă. Acest fiu e inginer ş i e î ndră gostit de Niş ka.

Vestea am aflat-o de la Radu. Prietenul meu mă privea atent, î ncercâ nd să pă trundă dincolo. Eu am zâ mbit ş i i-am spus:

- Niş ka a avut noroc; va fi o că să torie fericită; amâ ndoi sunt tineri, frumoş i ş i bogaţ i...

Seara i-am scris: „Prietenul tă u î ţ i urează etc. E supă rat că nu i-ai î mpă rtă ş it direct hotă râ rea ta. î ncă o dată, felicită ri ş i salută ri. P. S. Nă dă jduiesc că î mi vei face, î mpreună cu logodnicul tă u, o vizită. Ş tii că eu ies atâ t de rar"...

De la 9 pâ nă la 20 aprilie, am muncit ca un nebun, disperat ş i neobosit. Ochii î mi lă cră mează de lecturi. Sunt palid, slă bit ş i mâ na î mi tremură.

Astă zi m-am plimbat mult pe stră zi, noaptea. î n gră dină, florile de liliac s-au trecut. Că rţ ile s-au adunat atâ t de multe î n rafturi, î ncâ t am î nceput a le râ ndui pe podele.

Aş vrea să -mi vă d prietenii. Dar ei au obosit să vină ş i să nu fie primiţ i.

Aş vrea s-o mai vă d pe Niş ka.

22 aprilie. Vizita Viorică i, cu obraz proaspă t, cu geanta plină de caiete ş i că rţ i. Lucrează la Academie pentru licenţ ă. î mi spune că Niş ka ş i-a amâ nat examenele pentru toamnă, că nu mai munceş te, ci ziua î ntreagă ră mâ ne ală turi de logodnicul ei.

De la Bibi, ş tie că Niş ka nu mai e tristă, ci râ de, glumeş te ş i pleacă tâ rziu de la ceaiuri dansante. Logodnicul ei e fericit că Niş ka s-a schimbat.

Ascultam atent ş i luminat destă inuirile Vioncâ i. S-a î nspă imâ ntat de slă biciunea mea, de tremurul mâ inilor, de cearcă nele ochilor, de mulţ imea caietelor scrise.

- Ai să te surmenezi...

- Nu se surmenează decâ t cei care vor să se odihnească, zâ mbii eu.

- Mai ai mult de lucru?

- Pâ nă î n toamnă. î n toamnă plec...

- Unde?

- Nici eu nu ş tiu, Viorica... Nu plec, î nsă, î nainte de a aduna rezerve pentru cinci ani. Pentru că nu ş tiu dacă voi mai putea citi, acolo unde mă duc...

Viorica mi-a mă rturisit ş i tristeţ ile ei. Sfâ rş eş te Universitatea ş i nici un prieten bun, ş i nu cunoaş te ceea ce ceilalţ i toţ i cunosc... Ş i se î nspă imâ ntă de viaţ a pe care o va duce de acum. Va ajunge profesoară î ntr-un oraş de provincie. De abia va gă si timp să mai citească o revistă, o carte la o lună. Ea, care ră scoleş te acum Academia... Ş i câ t ar lucra, dacă ar avea un sprijin... Câ te n-a nă dă jduit î n aceş ti doi ani... Ş i anii au trecut, atâ t de repede, stupid de repede... Fireş te, are să sfâ rş ească ş i ea ca oricare studentă de la Litere; soţ ie, î n cel mai bun caz, a unui profesor de liceu... Ş i nici nu-l cunoaş te, î ncă. Ce frumos ar fi să î ndră gească un coleg ş i să ajungă amâ ndoi profesori, aici, î n oraş... Ce mult l-ar iubi... Dar mai sunt câ teva luni. După licenţ ă, va pleca acolo unde o va trimite Ministerul. Trebuie să tră iască, nu e aş a?...

- Viorica, te ră zvră teş ti zadarnic...

- Nu mă ră zvră tesc... Eu î nţ eleg că astfel trebuie să fie, î nţ eleg că toate visurile mele au fost visuri... Dar e aş a de trist... Tu eş ti bă iat, poţ i pleca, poţ i cunoaş te tot, poţ i ajunge oriunde. Dar eu?... Tu ş tii că eu am să plâ ng î n ziua licenţ ei?... Pentru mine, acolo e sfâ rş itul... î mi sfâ rş esc tinereţ ea stupid, fă ră să fi cunoscut o primejdie, o durere mare sau o bucurie mare...

- Viorica, toate acestea trebuie să se î ntâ mple, aş a e firesc...

- Ş tiu... Dar nu e trist?

- Nu. î nduri acum melancolia sfâ rş itului universitar, cum ai î ndurat melancolia adolescenţ ei definitiv depă ş ite. Trece... Ai să î ncepi o viaţ ă nouă, cu oameni noi, cu locuri noi. Te-ai î nlă nţ uit acum de anumiţ i tovară ş i, ai dorit anumite î ntâ mplă ri care nu se vor î mplini. Totul se uită... Câ ţ i dintre noi mai pă strează tristeţ ea disperată a celei dintâ i idile, î n adolescenţ ă? î nchei o epocă, ş i î ncheierile sunt totdeauna triste. Datoria ta nu e să te laş i copleş ită, ci să dai valori mediocrită ţ ii, să gă seş ti sensuri tuturor faptelor care acum, î n criză, ţ i se par stupide, ucigă toare, stinse... Lupta î mpotriva mediocrită ţ ii biruieş te numai î n două î mpre-

jură ri: sau ieş ind din ea printr-o nebunie a sufletului, sau transfigurâ nd-o. Poţ i tră i î n cea mai plată mediocritate fă ră a ajunge mediocru... E greu...

Viorica a plecat tot atâ t de tristă, iar eu scriu î n caietul acesta cele ce mi-a mă rturisit ea ş i cele ce i-am ră spuns.

Sunt atâ t de fericit să mă simt tâ nă r, proaspă t, cu pieptul larg ş i umeri tari, î ndâ rjit î n lupta cu mine, cu lumea, cu destinul... Cine ar putea să mă biruie, acum?

De ce s-au despă rţ it Mă riuca ş i Gaidaroff? Mă riuca se plimbă prin parcuri cu un student de la Politehnică. Gaidaroff e î ndră gostit de o necunoscută.. Dragostea lor a durat doi ani. De ajuns. Acum fiecare apucă pe alt drum. Mă riuca aş teaptă o că snicie pripită. Gaidaroff se pregă teş te pentru barou. Poate nă dă jduieş te o soţ ie cu zestre, cu nume, cu rosturi politice.

De Bibi am auzit veş ti triste. Andrei aproape a ză pă cit-o. Ş i Bibi î l iubeş te, î l iubeş te. Toţ i î i cunosc dragostea, ş i toţ i cunosc prudenţ a lui Andrei. Mi-au ajuns zvonuri că Bibi a fă cut nebunii ca să -l reţ ină, a î ncercat ultimul mijloc... Nu ş tiu ş i nu cred.

Cum n-a î nţ eles, atâ ţ ia ani, că nu o iubeş te?

Schimbarea lui Radu mă î nspă imâ ntă. E torturat de un gâ nd absurd: să se că lugă rească. Dar e, î ncă, atâ t de pă că tos... Eu l-am î ndemnat să plece singur, să ră tă cească, să uite î ndemnul la claustrarea oficială.

î i î nţ eleg gâ ndul, dar mă î nspă imâ ntă urmă rile. Misticismul lui Radu, atâ t de î ntunecat, fă ră disciplină... Va pă că tui î n mă nă stire ş i mai mult. Iar liniş tea nu ş i-o va gă si.

Eu l-am sfă tuit să -ş i treacă ultimele două clase de liceu, pă ră site acum cinci ani, ş i-apoi să se hotă rască. Să mai aş tepte, să mai mediteze. Ascet ş i singuratic poate ră mâ ne ş i î n mijlocul celorlalţ i. Ascetismul oficial ş i poruncit e plin de ispite. Nu liniş teş te, nu î nseninează. Că lugă ria tâ nă rului nu e o alinare, ci tortură.

Ş i tot n-am vă zut-o pe Niş ka. Eu nu pot să mă duc la Ea. î i aş tept la

mine, sus, î n mansardă.

Azi, aproape de î nserat, pe bulevard, am î ntâ lnit pe Nonora. Uitase obră znicia mea, scrisoarea fă ră ră spuns ş i nepă sarea cu care lă sam să treacă lunile fă ră s-o vă d.

Nonora a fost astă zi mai frumoasă, mai caldă, mai pă timaş ă. Mi-a mă rturisit că e î ndră gostită de un tâ nă r actor, cu care se va că să tori. Mi-a ară tat fotografia lui, cu o dedicaţ ie stupidă ş i dră gă laş ă. I-a să rutat fotografia pe stradă.

Ce-am simţ it eu atunci, mai puternic decâ t voinţ a mea, mai puternic decâ t respectul pentru dragostea Nonorei? I-am ş optit, tremurâ nd.

- Nonora, hai la mine!...

- Acum nu se mai poate. Sunt logodită...

- Nonora, î n toamnă plec, ş i, după ce plec eu, casa se dă râ mă. E prea veche... Nu vrei să vezi, pentru cea din urmă oară, mansarda?... Acum doi ani o î ndră giseş i... Nu ai amintiri î n odă iţ a mea?...

- Ai să fii cuminte?

- Ca un prieten. * " •

Mi-a zâ mbit, mi-a luat braţ ul - ş i am plecat.

Eu î i simţ eam trupul î ncordat, iar sufletul vast, vast...

- A î nceput să fie cald î n mansarda ta...

- Scoate-ţ i bereta, scoate-ţ i tot ce vrei...

- Ai î nceput să vorbeş ti ciudat.

- Nu, voiam să te să rut comod.

- Nu se poate.

I-am strivit buzele ş i i-am frâ nt mijlocul. Nu ş i-a putut sfâ rş i fraza cu î mpotriviri.

- Nonora, e inutil să te prefaci pudică... Aminteş te-ţ i. • - Nu se poate!... Acum sunt logodită.

- Cu atâ t mai ră u pentru logodnicul tă u... î mi placi ş i mie.

- Nu te mai recunosc... Lasă -mă!

Braţ ele mele erau prea tari. Copcile de pe umeri se deschiseră singure. I-am ză rit sâ nii, bruni ş i speriaţ i.

- Nonora, altă dată mă lă sai să -ţ i să rut sâ nii...

- Acum ai să vrei mai mult... nu se poate!...

De unde î mi ghicea Nonora gâ ndurile? Mă enervau î mpotrivirile ei de fecioară perversă. Ş tiam că o puteam stă pâ ni prefă câ ndu-mă inocent, desfă tâ nd-o ş i apoi luâ nd-o ca un fur, fă ră apă rare. Am ales cealaltă cale. Am cerut-o, sincer ş i direct. A î nceput să râ dă. O ghiceam tulburată, de primă vară, de simţ uri, de purtarea mea, de ineditul faptului pe care-l î nţ elegea din ochii mei.

Trupul i l-am frâ nt. Braţ ele i le-am î nlă nţ uit de braţ ul meu. Am despicat genunchii ş i i-am stă pâ nit coapsele. Faptul s-a petrecut î nainte ca Nonora să judece, î nainte ca eu să ş ovă i.

Ne-am desfă tat trupurile.

- De ce ai fă cut asta, de ce ai fă cut asta?...

î n patul meu, î ntre că rţ i, logodnica celuilalt plâ ngea.

Priveam pe ferestruică. Ş i simţ eam tulburarea nestinsă, ş i iar doream

trupul fetei cu mireasma florii de liliac.

Din scrisoarea că tre Petre.

„... Tu nu ai biruit, ci ai fugit din luptă. Am recitit cele ce mi-ai mă rturisit la î nceputul primă verii. Lă udai logodnica pe care acum o socoteş ti obstacol î n viaţ a ta de cuceriri sociale. Ai fă cut acel pas pentru care trebuie să te chinuie mustră ri; ai fă gă duit, ş i te-ai logodit. Apoi, î ntr-o zi de reculegere, cu examenele trecute, ai î nţ eles greş eala ş i ai fugit. Fuga ta nu e o dovadă de voinţ ă, ci un fapt laş. Ai fugit după ce î ţ i dă duseş i cuvâ ntul de cinste că vei ră mâ ne prins. Pentru mine, acest cuvâ nt există.

Acum, din acel oraş depă rtat ş i imens, î mi scrii că nebunia te-a mâ ntuit. Te-a mâ ntuit mediocru ş i umilitor. Pentru mine eş ti î ncă un î nvins.

Nu mi-au plă cut cuvintele de osâ ndă î mpotriva logodnicei. Ea nu e vinovată. Ai fost atâ t de slab, î ncâ t ai urâ t fă ptura care ţ i-a dovedit, efectiv, slă biciunea. De ce s-o ură ş ti ş i de ce să fugi? Trebuia să ră mâ i aici, să rupi logodna, prefacâ ndu-te î ndră gostit de alta sau prefacâ ndu-ţ i vicii care s-o î nspă imâ nte. Aceasta era bă rbă tesc, nu fuga. Acolo, î n oraş ul cu ispite, ai s-o uiţ i. E umilitor; va fi o uitare organică, a sufletului nă scut din trup, nu a adevă ratului suflet.

Ş i-mi scrii că te simţ i puternic, mare, î nsetat ş i mă î ndemni să fac ş i eu tot aş a, dacă mă vor surprinde î mprejură ri asemă nă toare. Cu o singură deosebire: eu voi pleca după ce voi î nvinge. Plecarea mea nu va fi fugă, ci faptul celui care vrea să -ş i vindece ră nile î n singură tate.

⇐ Предыдущая 34 35 36 37 38 39 404142 43 Следующая ⇒