Eliade Gh. Mircea ci. V reală 192l-l922 3 страница

De altfel, eu nu am nevoie nici de plecare, nici de fugă. Viaţ a ş i voinţ a mea î mi sunt ajutor neî nvins. Simt vara î n mine ş i î n arbori. Seva fierbinte î mi adună puteri neî nchipuite. Nu mă î ntristează nimic: nici risipirea cercului, nici logodna Niş kă i, nici plecarea mea pentru atâ ţ ia ani, nici dă râ marea casei î n care am copilă rit, a mansardei cu amintirile adolescenţ ei, cu atâ tea amintiri. Nu mă î ntristează, pentru că sufletul meu e atâ t de vast, î ncâ t cuprinde î ntr-î nsul dureri, bucurii, î nfrâ ngeri, nostalgii, doruri, fă ră să se sfarme ş i fă ră să se tâ nguie.

î njurai meu, toţ i sunt triş ti de vară ş i de despă rţ iri. De ce să fiu trist? Eu ş tiu că toate acestea trebuie să se î ntâ mple. Nu există decâ t două voinţ e: cea cosmică ş i cea eroică. Amâ ndouă sunt tragice. Lumea trebuie să se plece ş i să -ş i primească ursita fă ră să murmure. Eu mă simt de acum definitiv deasupra celorlalţ i. î napoi nu mă mai pot î ntoarce, pentru că sufletul e transfigurat. Nu ş tiu dacă î mi î nţ elegi senină tatea, î ncrederea î n paş ii mei de-a lungul ţ ă rilor ş i anilor, sensul eroic pe care l-am desluş it după trei ani de î ncercă ri ş i atâ tea luni de chinuri. Claustrarea mea nu a fost o fugă, ci o meditaţ ie, o reorganizare a mijloacelor de luptă. Tu nu poţ i î nţ elege preţ uirea biruinţ ei, pentru că nu ş tii cine mi-a fost duş man.

Am toate motivele să fiu trist, ş i sunt totuş i exaltat. Nu o exaltare provizorie ş i trucată. Acestea au trecut, o dată cu cele din urmă reminis-

cente ale adolescenţ ei. Exaltarea izvoră ş te din î ndură rile mele, din ultimele experienţ e, din sensul pe care î l dau eu lumii. Lumea vastă, nesfâ rş ită; sufletul meu e vast; nă zuinţ ele sunt nesfâ rş ite ş i î mplinirile vor trebui să fie nesfâ rş ite. Aceasta o spun eu. Eu, care am î ndurat magia cuvâ ntului «trebuie».

Soarele există; atâ t timp câ t î l simt aproape de ce să mă î ntristez, de ce să mă tulbur, de ce să plâ ng? Nu mai am doruri, pentru că dorul se preface î n realizare. Voi pleca. Nimic nu trebuie să mă ţ ină de vechile ţ inuturi, de vechii oameni. î n fiecare ceas, alţ ii. Tot mai departe, tot mai sus. Eu pot să gâ ndesc acestea, pentru că eu le voiesc î ndeplinite. Nu plec ş i nu ră tă cesc ca să uit. Nu voi uita nimic. Cu câ t mai mult se vor aduna amintirile, cu atâ t voi fi mai fericit. Nu fericit î n sensul comun. Ci fericit, adică eu î nsumi.

... Sfâ rş esc această scrisoare prea lungă amintindu-ţ i de fapta ta laş ă, bicisnică ş i mediocră. Nu ai dreptul să mă î ndemni spre pildă, pe mine,

care am pă ş it mult mai sus, fă ră oa nimeni să ş tie să î nţ eleagă... "

Prietenul meu î mi scrie.

„... Trecâ nd prin Lausanne, am vizitat î n sanatoriul universitar pe studentul tuberculos cu care am discutat acum două veri, la schit. E foarte ră u bolnav, dar e senin. Studiază matematica fă ră să ş tie medicii, mental. M-a î ntrebat de tine, m-a î ntrebat dacă ţ i-ai gă sit credinţ a sau stă rui î n prezumţ iosul tă u eroism. Nu am ş tiut ce să -i ră spund. I-am spus că mă rog lui Dumnezeu ca să -ş i pogoare harul asupra-ţ i ş i să te mâ ntuie de neliniş ti.

Am î ntâ rziat mult de vorbă. El mi-a spus că se află pe urmele unei descoperiri ce î ntrece tot ce s-a î mplinit pâ nă acum î n lume. Mi-e teamă de prietenul nostru.

Nu ş tiu nimic de la tine. Nu ne-am vă zut ş i nu ne-am scris atâ ta timp... De ce ne-am uitat noi, oare? Nu-ţ i sunt, î ncă, cel mai bun prieten?

Eu am î nceput să mă vindec de dragostea î ncheiată atâ t de amar. Nu-ţ i pot scrie aici ş i nu pot spune nimă nui câ t am suferit. Am plâ ns, m-am rugat de ea, m-am tâ râ t la picioarele ei... Eram aproape de nebunie, de sinucidere. Mă rugam lui Dumnezeu zi ş i noapte. Studiul nu m-a alinat, ci numai credinţ a. î nţ elegâ nd că nimic nu se mai poate î ntoarce, am vrut să uit. Ş i n-am putut uita decâ t acum, după un an, după ră tă ciri î n care mi-am cheltuit tot ce aveam. Mă voi î ntoarce să rac, creş tin ş i dornic de muncă. Sunt mai adâ ncit. Tot ce stă ruia adolescent î n ochi, pe frunte, pe buze a pierit. Simt că sunt mai amar, mai trist ş i simt că voi ră mâ ne veş nic aş a. Am fost î nfrâ nt, am fost că lcat î n picioare, istovit. Acum, mă î nalţ iar.

Tu ce mai lucrezi, ce mai plă nuieş ti? Mi-au ajuns zvonuri despre o muncă î nspă imâ ntă toare, î ncepută î n toamnă ş i sfâ rş ită de abia acum. Aş tept roadele. Eş ti fericit că poţ i lucra î n tihnă, liniş tit, netulburat de ispita dragostei. Prietenul meu, ascultă -mă: nu iubi. Vei suferi mult, vei î ndura umiliri ş i î nfrâ ngeri inutile. Caută liniş tea, pă zeş te-ţ i-o. E singurul lucru care preţ uieş te î n viaţ ă... "

Astă zi, 21 august, am privit soarele pogorâ nd î napoia câ mpurilor dobrogene. Sufletul mi-a fost stră bă tut de acelaş i orgasm al poftelor vaste. î n fiecare dimineaţ ă ş i î n fiecare amurg, eu privesc soarele. Acesta î mi aprinde î n vine jarul fă ră care nu pot vieţ ui. Laud soarele î n fiecare dimineaţ ă ş i î l tâ ngui î n fiecare seară. Traiul meu e simplu ş i aspru. Locuiesc aceeaş i odă iţ ă, la aceeaş i gazdă de acum doi ani. Dar nu mai scriu povestiri î ntr-un caiet cu pagini albe. Ş i î n satul ră sfirat pe coastă nu mai î ntâ lnesc pe Niş ka, pe Andrei, pe Bibi, pe Paul. î ntâ lnesc alţ i oameni ş i le zâ mbesc. N-am fost un singur ceas trist. Ră tă cesc pe câ mpuri, sorb vă zduh să rat, î mi odihnesc ochii î n mare. Gâ ndurile mele sunt acum greu de pogorâ t î n scris. Sufletul meu e tot atâ t de cald ş i pă strează tot atâ t de neatinsă preţ uirea Niş kă i.

Niş ka î ş i petrece vacanţ ele la munte, lâ ngă logodnicul ei. Mă gâ ndesc la ră stimpuri la ea, la vechii membri ai cercului, despre care aflu puţ ine veş ti. Nu sunt trist că toate acestea au trecut. Cele ce vă d î naintea mea, drumurile care mă î mbie, ră spâ ntiile cu vâ nturi, cerurile cu ispite, î ntunericurile cu primejdii nu-mi î ngă duiesc timp să mă î ntristez. Sunt atâ tea de cucerit, de aflat, de gustat... Sunt pă mâ nturi care mă cheamă, sunt insule care mă aş teaptă, sunt că rţ i care mă doresc, ş i atâ tea topuri de hâ rtie albă, rece, ispititoare, care mă aţ â ţ ă. Altă dată, mă î ntristam la fiecare amintire, la gâ ndul unei despă rţ iri, al unei livezi î nflorite, al unei seri de toamnă. Acum, amintirile mă î ndâ rjesc pâ nă la turgescenţ ă. Eu sunt, ş i ele au trecut. Gâ ndul acesta mă î nfrigurează de desfă tă ri. Eu am ră mas; cum de-aş putea fi trist pentru că am î nfrâ nt moartea, am î ndurat ani, ş i am ră mas.

Gâ ndul de a mă crea, de a mă lumina pe mine fă ră a face din viaţ a, creierul ş i sufletul meu o capodoperă, î l î mplinesc. Toate fă gă duielile le î mplinesc. Munca, veghile, ră tă cirile pe câ mpuri, pe ţ ă rm mă desfată. Soarele, lumina, florile cu tulpini scă moase le-am î ndră git. Nu mai mă simt singur. Ceea ce era altă dată obscur ş i tă inuit î n suflet, acum stă pâ neş te. Nu mă mai pot simţ i singur: pentru că sufletul limpezit î n singură tate a ră mas acum singurul meu suflet, ş i vieţ uind cu el nu mă mai tulbură dorurile ş i neliniş tile celuilalt suflet, î nlă nţ uit de lume.

Acest caiet, î nceput î ntr-o zi de vară chinuită, se va î ncheia câ t de curâ nd. Ş ovă i să -mi î ncredinţ ez gâ ndurile de acum unor pagini vecine cu paginile scrise î n altă vreme.

Caietul se va sfâ rş i firesc, fă ră strigă te, fă ră entuziasm, fă ră tâ nguiri. Calm ş i reţ inut, aş a cum î mi va fi drumul. î l voi ră sfoi, câ teodată, serile. Ş i mă vor î ntă ri oglinda slă biciunilor ş i tulbură rilor care au fost î nfrâ nte

pentru că trebuiau depă ş ite.

Octombrie. Toamna e senină ş i caldă. Sfâ rş esc examenele, cu sufletul î mprospă tat de toamnă, zvâ rcolit de chemă rile ţ ă rilor care î mi sunt streine. î mi pregă tesc plecarea.

Am î ntâ lnit pe Niş ka. A ş ovă it, câ teva clipe, apoi mi-a scuturat mâ na. Nu ne-am î ntrebat. Eu o priveam: era schimbată, frumoasă, cu bucle negre deasupra frunţ ii palide. Am vorbit despre examene. Aflâ nd că plec, mi-a cerut să mergem î mpreună la mă nă stirea unde ne-am cunoscut. Poate ziua aceea va fi ultima zi a prieteniei noastre.

- Merg, Niş ka, deş i drumul la mă nă stire nu va fi sfâ rş itul prieteniei. Astfel vreau eu, ş i am dreptul să aleg, aici...

Mi-a zâ mbit. Era atâ t de tulburată de î ntâ lnire, de cuvintele pe care i le spusesem, de privirile mele arză toare ş i stă pâ nite, î ncâ t ş i-a scos

inelul de logodnică ş i l-a ascuns. Am zâ mbit ş i eu.

Toate dimineţ ile au fost frumoase. A fost senin, ş i trist, ş i cerul î nalt, ş i câ mpurile aspre, î n dimineaţ a î ntâ lnirii noastre. Eu eram hotă râ t s-o ajut pe Niş ka, să -i amintesc ş i s-o conving că i-am ră mas, î ncă, cel mai bun prieten.

î n gară, am î ntâ lnit-o cu aceiaş i ochi viorii, cu ovalul feţ ei mai trist, cu buzele mai palide.

- Bună dimineaţ a, Niş ka!...

Am î nceput să -i vorbesc, să râ d, să glumesc. I-am spus câ te fapte noi ne aş teaptă pe drumurile noastre. Al meu e, poate, un drum de culmi; dar ş i drumul ei merită să fie bă tut sincer, voios, culegâ nd desfă tă ri. Ea era tot mai tristă, ş i î mi zâ mbea numai, ală turi de mine, privind, pe fereastra vagonului, câ mpurile î n toamnă.

Am ajuns, i-am luat braţ ul, ş i am pornit pe că rarea ce î nconjoară lacul. Amintirile se î mprospă tau, dureroase. Pă durea era acum sâ ngerată, cu aleile pustiite, cu frunze multe luate de vâ nt. Drumul mă î mbă ta, mă î nspă imâ nta. Mă î nă lţ asem atâ t, î n trei ani...

- Câ nd pleci?

- î n câ teva zile, Niş ka.

- Ai să uiţ i, nu?

Cum i-aş fi putut spune că nu voi uita, niciodată?

- E stupid... nunta mea e la sfâ rş itul lunii... iar n-ai să fii... Am mâ ngâ iat-o pe pă r, zâ mbind.

- Ş tii care va fi darul meu? Un caiet alb, legat î n piele, ş i sus, pe prima pagină, o dată...

- Vreau să -ţ i î nsemni viaţ a. Câ nd mă voi î ntoarce ş i te voi gă si schimbată, î nfrâ ntă de mediu, de mediocritate... am să î ncerc să aflu toate î mprejură rile prin care sufletul din mine a pierit... Ş tii, Niş ka, mă pasionează agonia mea ş i a fă pturilor mele... E tragic; ş i reconfortant pentru mine...

- De ce î mi spui toate acestea?...

A î nceput să plâ ngă, ş i braţ ul ei tremura, ş i ochii se adâ nceau sub lacrimi. O priveam, î mi ascultam sufletul ră zvră tit. Ochii se î nfigeau î n ză ri, î n cerul cu flă că ri reci.

- Eu credeam că ai să mă mâ ngâ i, ai să mă ajuţ i...

- Niş ka, prevestindu-ţ i fericirea î n mediocritate, eu te mâ ngâ i. Te stâ njeneş te cuvâ ntul, ş tiu. Spune-i atunci cum vrei: că snicie, fericire comodă, î n oraş de provincie, cu soţ cinstit, cu copii frumoş i... Alege tu cuvâ ntul... Eu vreau să -ţ i spun că vei î ncepe o viaţ ă nouă, care nu e cea pe care am ales-o amâ ndoi, î n anii prieteniei noastre, dar care te va face fericită, pentru că te va abrutiza spiritualiceş te...

- De ce î mi vorbeş ti, de ce î mi spui toate acestea?... Nu ş tii că atâ t câ t exiş ti tu, nu pot fi fericită?...

- Ai să uiţ i Niş ka, departe de mine ai să uiţ i; cum ai uitat câ nd te-ai logodit...

Am lă sat-o să plâ ngă. î n pă dure se iscă vâ nt de ramuri. Ză ream nori albi adunâ ndu-se. Niş ka tremura tot mai dureros. Aş fi voit s-o mâ ngâ i, să -i spun că mi-e dragă... Dar sufletul era de acum senin. Ş i cu câ t se tulbura pă durea, cu atâ t sufletul se î nsenina.

- Ş tii ce vreau?... Să că ută m trunchiul de lâ ngă lac unde mi-ai ghicit î n palmă...

- Se apropie furtuna, Niş ka...

- Vreau să -mi amintesc... Atunci era primă vară, era atâ t de frumos, eram atâ t de naivi... Eram î n anul î ntâ i...

- Ş i acum, eş ti licenţ iată. Ş i e toamnă. Ş i se apropie ploaie, cu vâ nt rece... Mergem spre gară, Niş ka...

- Nu, nu... vreau să revă d ş i mă nă stirea ş i biserica...

- Niş ka, se î ntunecă.

- Ce ne pasă nouă? Nu mi-e teamă de ploaie, nu mi-e teamă de pă dure... Vreau să mai vă d o dată...

f 268

- Ş i eu vreau să ne î napoiem. Tu tră ieş ti din amintiri, dar eu tră iesc din viaţ ă. Ce-mi pasă de amintiri? Ce-mi pasă de acea primă vară nostalgică? î ş i au locul lor î n suflet, dar nu vreau să le î mprospă tez, acum câ nd se vesteş te ploaie... De ce să mă î ntorc î napoi cu trei ani câ nd viaţ a mă aş teaptă, vastă ş i ispititoare, î nainte?... Mergem spre gară, Niş ka!

Nu s-a mai î mpotrivit. Lă cră ma, ş i lacră mile î i alunecau pe obraji, ca din ochii unei icoane.

Pă durea foş nea, se risipea ş i se aduna î n vâ rtejuri de frunze. Cerul se î ntunecase. Am ieş it la câ mp. Câ mpul era î ntunecat, cu iarbă pustiită de soare ş i brumă. Drumul că tre gară era de pe acum î nnegurat de ploaie.

Plouă, plouă. Ne ajungeau miresme de câ mpuri rodite cu să mâ nţ a norilor. Ş i vâ ntul iscat din munţ i chinuia pă durea. Gemetele se fugă reau deasupra brazdelor.

Pă ş eam amâ ndoi, cu frunţ ile plecate î n ploaie. Niş ka plâ ngea, blâ nd. Eu î mi simţ eam sâ ngele ră zvră tit de frig, muş chii î nş erpuiţ i pe oase, umerii î ncordaţ i. Eram puternic, eram puternic, ală turi de lacră mile Niş kă i...

î n gară, am aş teptat tă cuţ i cel dintâ i tren că tre oraş. Priveam cum plouă. De-a lungul copacilor loviţ i de picuri, eu ză ream ţ ă ri cu lumină, ţ ă ri cu ză pezi, cu oraş e... î mi gâ ndeam drumul meu, pă timaş de tot ce voi afla, de tot ce voi stă pâ ni î n anii tineri, pe care abia î i î ncepusem... Niş ka î ş i alinta la ră stimpuri pleoapele cu batista albă ş i mică.

S-a apropiat trenul.

- Noi ne vedem astă zi pentru cea din urmă oară.

- Da, Niş ka.

- Ş i ne despă rţ im de acum...

- Pentru cinci, zece ani... Pe urmă, iară ş i ne î ntâ lnim... -Da...

- Vine trenul, Niş ka...

- Trebuie să plecă m, nu?...

Fireş te, trebuie să plecă m. Eram numai noi doi î n sala de aş teptare. Niş ka, ridicâ ndu-se, mi-a ară tat cu degetul obrazul, ş i a zâ mbit. Am să rutat-o pe gură, lung ş i dureros ca un geamă t.

Ne-am urcat î n vagon triş ti, tulburaţ i. Nu ne-am vorbit pâ nă la gară. î n tră sură, i-am strâ ns iară ş i mâ na.

- La revedere, Niş ka!...

Oraş ul se î nseninase, proaspă t după ploaie. Am plecat, singur, pe stră zile reci.

Universitatea e iară ş i î nviorată î n valul de studenţ i tineri, de studente timide. Coridoarele se luminează de ochi, de zâ mbete, de obraji. Să lile sunt tulburate de neastâ mpă rul celor din anul I. î n bă ncile din fund se

aş ază aceiaş i studenţ i glumeţ i, î n bă ncile din faţ ă aceleaş i studente cu mâ inile albe.

Profesorul de logică stâ rneş te aceleaş i neliniş ti. Totul e viu, e proaspă t, e nou. Nu cunosc pe nimeni. Ai mei s-au risipit. Bă nuiesc î n perechile stâ njenite de ochii celorlalţ i legă turi pe care anii le vor strâ nge ş i apoi anii le vor desface.

Ultima zi ş i ultima noapte.

Eu plec, iar mansarda mea se va nă rui. î n locul casei bă trâ ne, altă casă - î naltă ş i cenuş ie - se va î nă lţ a. Intorcâ ndu-mă, nu-mi voi mai recunoaş te strada, copilă ria, adolescenţ a.

Povara amintirilor piere, o dată cu mansarda. Mă simt uş urat, liber, zvelt, pă timaş ş i odihnit. De ce să -mi amintesc, la orice pas î n odă iţ a scundă, trecutul?...

Că rţ ile au fost coborâ te î n lă zi. O parte mă va î ntovă ră ş i dincolo de ţ ară, o parte mă vor aş tepta î n podul bunicii. Rafturile sunt acum goale. Mansarda mea pare ciudată, ră nită, ciuntită. Cadrele au fost coborâ te, globul de la lampă ridicat. Hâ rtiile din sertare, adunate ş i scrise vreme de zece ani, Jurnalele din liceu, caietele cu povestiri ş i gâ nduri, î nghesuite î ntr-o ladă. Mi-am ales numai câ teva plicuri, câ teva hâ rtii.

Seara, a v^nit Radu ş i s-a î ntristat, î n timp ce eu ră scoleam sertarele ş i râ nduiam că rţ ile î n ladă. Se î ntrista amintindu-ş i cum m-a cunoscut î n gimnaziu. Cum ne-am î mprietenit, ş i nopţ ile de adolescenţ ă, ş i lectura timidă a celor dintâ i pagini scrise, ş i adună rile prietenilor... Marcu ş i Petre la Paris. Un prieten la Geneva, alrulla Torino... Ceilalţ i, risipiţ i prin oraş, printre oameni stră ini nouă... Se î ntrista amintindu-ş i ş i de Nonora, de Ajunul cu bucurii, de colinde, de Bibi, de Viorica...

- Eş ti copil, Radule... Se dă râ mă doar zidurile.

Ră sfoiam hâ rtii multe, ca să nu-mi vadă ochii. Lacră mile lui erau mai puternice decâ t voinţ a-mi î ncruntată. Trebuia să mă gră besc. î n zori, mă deş teptam.

Radu lă cră ma, fumâ nd. Lumina î ngheţ a î ntre rafturile goale, deasupra patului fă ră iconiţ ă.

Am tresă rit o singură dată; câ nd am gă sit cutia cu amintiri uitate. Am zâ mbit citind î nsemnă rile pe plicul de vizită: „La ce te gâ ndeş ti? La cel care trebuie să moară... " Am zâ mbit deschizâ nd plicul cu dată din aprilie ş i scrum de ţ igară. Se mai afla î n cutie paş aportul meu pentru Italia, ş i î ntre filele paş aportului, la rubrica: „Lespersonnes qui accompagnement le porteur passeport", o fâ ş ie de mă tase ş i o fotografie de a Niş kă i, cu dedicaţ ia: „Devinez, devinez toujours"... Am pus cutia î n ladă, ală turi de fotografiile din copilă rie, din liceu, din Universitate.

- Radule, î ncearcă să fii tu aici î n ziua câ nd se va dă râ ma casa...

El a plâ ns, eu l-am î mbră ţ iş at. Trecuse miezul nopţ ii. Mă simţ eam ostenit ş i stră in.

- Radule, î n zori, mă deş tept... Să ne despă rţ im...

Ne-am să rutat, pe amâ ndoi obrajii. Eu i-am dă ruit cea mai frumoasă carte pe care am gă sit-o î n lada mea deschisă. El tot ce a avut asupra-i: un pieptene ş i un carnet.

L-am î ntovă ră ş it î n curtea cu trandafiri î ngropaţ i, cu tufe de liliac. Se fă cuse frig, frig. Felinarele pâ lpâ iau la colţ uri de stradă.

- Să te gă sesc să nă tos, Radule...

Acum, scriu această ultimă pagină. Caietul î l voi purta cu mine, ră tă cind.

Nu sunt trist, nu plâ ng. Ci mă simt numai obosit, obosit, de lupta care a durat prea mult ş i prea crâ ncen.

Trenul meu despică dealuri ş i câ mpuri bră zdate. M-am î nchinat soarelui care s-a î nă lţ at î n cerul rece. Toamna e senină ş i î nalbă streş te pă durile.

Revă rsă ri de viaţ ă mă î nă buş ă. Aş vrea ca trenul să alerge, să cutreiere, să mă coboare î n gă ri necunoscute. Poftesc oraş ul stră in ca pe un fruct zemos. Poftesc anii care î i voi petrece î ntr-î nsul ca pe un trup. Viaţ a mă cheamă, vastă ş i diversă, î nspă imâ ntă toare î n ispite, cu geana vâ nă tă. Drumul mă î mbată. Nu las î n urma mea nimic; nici amintiri, nici lacră mi, nici tristeţ e. Totul e î nainte, î n oraş ul strein, î n lumea nouă care mă aş teaptă. Toate gâ ndurile, toate dorurile se î ncordează că tre anii dinaintea mea, la cele ce va trebui să î mplinesc, la cele ce va trebui să cunosc ş i să î ndur.

Nu mă î nspă imâ ntă nimic. Viaţ a mă aţ â ţ ă ca o primă vară perversă. Nu voi lă sa să -mi scape nimic din cele ce mi-a fă gă duit. î n fiecare dimineaţ ă, voi renaş te. In fiecare noapte, mă voi dă rui...

Cerul e acum î nsâ ngerat ş i calm. Soarele se pogoară, ală turi de o pă dure ş i un râ u. Ascult cum aleargă trenul î nsetat de vă zduh. Câ mpul cu roadă î nsă mâ nţ ată mă tulbură. Ochii nu mi-i pot dezlipi de zarea că tre care aleargă trenul, neodihnit.

Sufletul meu e aspru, vast ş i senin. î napoia mea, î i bă nuiesc pe ceilalţ i. î nainte, simt flutură ri de meniri.

SFÂ RŞ IT

Clinceni, 1928

1l-l9 februarie

2-8 martie

ADDENDA

JURNALUL UNUI OM SUCIT

Eliade Gh. Mircea ci. V reală 192l-l922

Citind aceste pagini, astă zi

12 noiembrie 1923,

mi-am dat seama câ t se poate

schimba un adolescent î n

ră stimp de doi ani ş i am râ s

de „suferinţ ele" mele.

Stă rui î n nă dejdea romanului

„omului sucit", dar după alte

concepţ ii. Copilă riile acestea sunt

bune de descreţ it fruntea la

necazuri ş i ca un veş nic imbold

spre perfecţ iune.

Poate î n toamna anului 1925

voi zâ mbi de cele scrise acum; câ t

despre mine, mă rog Domnului

să fie astfel.

27 octombrie 1921

Toate jurnalele de zi î ncep de la zi-ntâ i a lunii. Eu l-am î nceput astă zi, că ci astă zi î ncepe greul ş coalei, câ nd convoiul suferinţ elor ş i umilinţ elor a î nceput a se abate pe capul meu, rotund ş i tuns ca-n palmă, pe capul meu de elev î n clasa a cincea.

Ş coala s-a î nceput de două să ptă mâ ni ş i pă rea că luase un aspect cu totul diferit de cel de anul trecut. Cel puţ in aş a credeam eu. Dar azi, azi vă zui că mă -nş elasem; au î nceput a curge notele, ş i rele, ş i bune, cele mai multe rele, bineî nţ eles, iar cuvintele „leneş " ş i„mediocru", aceste epitete ce nu pot să le sufă r, au î nceput a se gră mă di asupra persoanei mele.

Prima umilinţ ă am simţ it-o astă zi după ce obţ inusem „slab" la matematică, î n dosul meu auzii:

- Da! un nebun ce se ţ ine de prostii ş i filozofie!

- Ce filozofie, „monş er"! Curată nebunie!

- Ş -apoi e ş i „leneş ".

Leneş; ghicii că se vorbeş te de mine.

Da, desigur, eu sunt singurul elev î n clasă care nu î nvă ţ, cu toate că profesorii mă cred inteligent. Leneş! Eu sunt, că ci de câ te ori sunt ascultat, î ntotdeauna mă -ncurc ş i se vede câ t de colo că n-am pus mâ na pe carte!

Leneş! Da, leneş, ş i cu toate acestea nici o mustrare de cuget, nici o tendinţ ă spre î ndreptare?! Ce Dumnezeu!? Parcă n-aş fi om.

Ş i Fabre î ş i primise odată, î n copilă rie, renumele de „leneş ", dar se puse pe muncă ş i î i î ntrecu pe toţ i.

Dar eu?! Fă ră amorul-propriu al naturalistului, fă ră pic de remuş care î n faţ a ră ului, î mi pun mâ inile î n urechi ş i trec mai departe.

Leneş, leneş! iar eu nu ră spund; ce laş!

28 octombrie 1921

Toată ziua am fost supă rat. Cauza n-o ş tiu nici eu, dar efectele le simt ş i le î ndur.

î ntors acasă, m-apucai de studiul meu favorit, zoologia, studiu de pe urma că ruia î mi atră geam atâ ta î njosire î n faţ a camarazilor.

⇐ Предыдущая 34 35 36 37 38 39 40 414243 Следующая ⇒