Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 11 страница

- Poate e un erou, nu?

- Fireş te, un erou adaptat sensibilită ţ ii ş i creierului contemporan... Cu mult mai preţ ios ş i mai rar, cu câ t e un erou fă ră glorie...

- Ş i dumneata vrei să ajungi...?

- Toţ i suntem datori să ajungem eroi... Eu m-am hotă râ t ş i mă

trudesc...

Niş ka ne privi pe amâ ndoi, î nflă că rată, privi marea, î ş i scutură buclele ş i î ncheie:

-El are să ajungă!...

Am privit luceafă rul ca să nu-mi surprindă ochii. Am tă cut toţ i, streini unul după altul. Poate, Niş ka î nţ elese durerea care o aş tepta î n ceasul câ nd prezicerea ei exaltată va trebui să se î mplinească...

Dimineaţ a, aş teptâ nd ceasul plecă rii, am scris î n Jurnal: „Niş ka se contrazice iremediabil. Mi-a prezis un fapt care o va stingheri, cu entuziasm. Poate nu e î ncă lă murită: dar fericirea noastră e irealizabilă; cineva trebuie să piară; amâ ndoi, î mpliniţ i lă untric, nu se poate. Cum să -i spun că visează visuri inutile ş i primejdioase? Pentru că eu mă simt tot mai puternic, deş i tot mai ispitit. Eu nu voi fi î nfrâ nt, niciodată. Scriu aceasta î n dimineaţ a de 2 septembrie, î ntr-o odă iţ ă cu ferestre deschise că tre mare, lă sâ nd î n urma mea o vacanţ ă cu ispite, fă ră să mă î ntristez. "

XV. TAINE

Să ptă mâ ni sfâ rş ite î n lecturi pentru examene, singur. Nu voiam să î ntâ lnesc pe nimeni ş i nu lă sam pe nimeni să mă vadă. Munceam î n mansardă, î nfrigurat nu de ceea ce î mi vor cere profesorii să ş tiu, ci de câ mpurile de î ntuneric pe care le descopeream î naintea ş i î n jurul meu. După fiecare pagină î nţ eleasă, mă surprindeam dorind alte pagini, alte că rţ i, alte urcuş uri. Cu câ t î nţ elegeam mai mult, cu atâ t mă cuprindea disperarea. Tă ceam ş i munceam. „Toţ i cad biruiţ i de lă rgimea ş tiinţ ei; toţ i se plâ ng de neputinţ a minţ ii î n faţ a adevă rului risipit printre mii de că rţ i ş i de ţ inuturi; toţ i sfâ rş esc tâ nguindu-ş i falimentul enciclopedismului. Mi-am fă gă duit să ajung un erou î n etică; de ce să nu ajung ş i un erou î n ş tiinţ ă? De ce să nu creez din mine o capodoperă? De ce să nu fac din viaţ a mea spirituală oglinda veacului meu? Nu trebuie să mă î nspă imâ nt de eş uă rile î naintaş ilor; ei au lucrat pă timaş, dezorganizat, precipitat. O viaţ ă spirituală eroică, nu cu exaltă ri retorice, nu cu lecturi î ndobitocitoare, ci cu calm, cu metodă, ş i cu disciplină. Am fost prea mult î nrâ urit de falimentul universalismului la Papini. Trebuie să mă scutur de neî ncredere. O dată ce voi realiza asceza etică, de ce să nu realizez ş i asceza erudiţ iei universale? Fireş te, nu se poate stă pâ ni tot; dar se pot culege ş i î nsuş i toate esenţ ele geniului omenesc. î mi vor trebui cinci, zece sau cincizeci de ani. Atunci î mi voi spune: m-am creat din nou, prin muncă aspră, necunoscut de nimeni; mi-am depă ş it speţ a, pentru că î n sufletul ş i creierul meu s-au adunat toate roadele muncii omeneş ti; din seminţ ele lor pot ră să ri pă duri, lanuri, gră dini... "

Lucram tot mai î ndâ rjit. Nu primeam pe nimeni, nu doream pe nimeni. Mă deş teptam î n zori ş i, pe lungi fâ ş ii de hâ rtie, î nsemnam tot ce trebuia să cunosc; fâ ş iile ajungeau din zi î n zi mai numeroase. Nu disperam. „Orice criză trebuie soluţ ionată prin muncă. Nu rezistă nici un obstacol muncii î ncruntate, nesfâ rş ite, calme. Cei care au că zut, au fost slabi. Eu trebuie să ajung la ţ intă. Fă ră urale, fă ră glorie, fă ră daruri, voi birui. Nebunia ş i moartea sunt gâ nduri care î nspă imâ ntă pe cei mediocri. Pe mine, nu! "

î mi descoperisem lacune: matematicile, greaca, ebraica, slava, sanscrita. Mi-am î ntocmit un program ş i, neş tiut de nimeni, ascuns î n ^oraş ul cu fabrici, mi-l î mplineam zi de zi. Am î nvă ţ at geometria, dementele lui Euclid din versiunea italiană a lui Enriques. Mă î nfiorau desfă tă ri descifrâ nd gâ ndirea proaspă tă de-a dreptul din izvor. Mi-am Muş cat buzele, pentru că nu î nţ elegeam tratatul lui Theon din Smirna

asupra Numerelor î n doctrina lui Platon. Am studiat două zile ş i nopţ i Timeus; m-am î ntors la Theon după ce acoperisem cu î nsei câ teva coli, î n marginea manualului de istoria ş tiinţ elor antice, pe mi-l dă ruise Mieii. Ca să î nţ eleg ş i mai bine, am citit pe Plutarc posiace, VIII, 2 ş i Creaţ ia sufletului după Timeus) ş i am adâ nc dintâ i parte din voluminosul Le scienze esatte nell 'antica Grecia Gino Loria. Seara trebuia să -mi î ntrerup munca geometrică ş i să mă apuc de ebraică. Aveam o gramatică ş i un dicţ ionar. Ochii î mi deasupra literelor groase, pră fuite cu puncte. Munca mi-era greaj pe că o î mplineam singur, fă ră să cer ajutor. „Singurul mijloc de a nu fi î nvinuit că plagiez pe Giovanni Papini e să -î î ntrec, biruind ş tiinţ a universală. Toţ i domnii care spun că ş tiinţ a e imensă greş esc; e imensă. pentru că o studiază câ teva ceasuri pe zi, î n pripă, sau pentru că o adâ ncesc comod. Ş tiinţ a, î nainte de a fi adâ ncă, trebuie să fie largă... " î mi spuneam aceasta ş i munceam. î mi poruncisem atâ tea reguli, de la care nu mă abă team: să nu studiez decâ t esenţ ele, izvoarele: să nu mă rturisesc nimă nui descoperirile mele; să nu public decâ t gâ nduri stră ine experienţ elor mele. pâ nă la maturizarea definitivă.

Au trecut examenele. Prietenii ajunseseră obraznici: nu voiau să mă lase singur. După cea dintâ i vizită a Niş kă i. ochii î mi fugeau pe textul ebraic, uitâ nd î nţ elesul semnelor; confundam pe maqquei'cu pase/:, confundam accentul Segolta cu Telisa qetanna. Verbele atâ t de lesnicioase mi se pă reau inutil de memorizat, mai ales formele Hifil ş i Himaei După un ceas de tulburare, simţ ii un gol sub tâ mple ş i apoi senzaţ ia că sunt un stră in. Am uitat tot ce s-a, petrecut î n seara aceea. Dimineaţ a m-am deş teptat senin. „N-a fost oboseală. Eu nu pot fi obosit. Lapsusul m-a lovit dinprincina efortului, a miopiei ş i a literelor". Am schimbat orele de ebraică pentru dimineaţ ă. Pâ nă atunci, dimineaţ a studiam uri ceas sanscrita din manualul lui Fumi. Mi-au trebuii câ teva zile pâ nă ce am deprins cele opt soiuri de consonante. Descifram entuziasmat din Mahabharata: „Asidraya Naio nama Virasen asuto bali upapannn gu-nairistai... " („Fu un puternic rege, cu numele Naio, fiu al lui Virasen... " )

După zece zile, m-am convins că nu pot î nvă ţ a două limbi î n acelaş i timp, singur. Trebuia să aleg. Nu aveam curajui să mă de nici una. M-am despă rţ it atunci de amâ ndouă ş i am î nceput pe cartea lui De Martmo. Am petrecut o după -amiază î ntreagă p] du-mă prin odaie, î nvă ţ â nd alfabetul: elif, bey, pey, tey, sey, gi hey... Pe fâ ş ii de hâ rtie mă exersam scriindu-k sub forma izolată iniţ ială, medială ş i finală. Ochii mă usturau ca să descifrez pe zad iniţ ia» de zad medial. Am ră mas un ceas la studiul lui Ghiaf, compus din două semne complicate ş i dureros de memorizat. Noaptea, istovit, am ră sfoi*

tun,

manualul ş i am descoperit că mai trebuia să î nvă ţ vocalele ş i difton-gurile. M-au disperat cele patru izafet. Am î nchis cartea ş i am scris î n Jurnal: „Mă las deocamdată de limbile orientale, mulţ umindu-mă cu texte traduse. Nu e o î nfrâ ngere, ci o experienţ ă. Sunt alte esenţ e pe care trebuie să le asimilez mai î nainte. Reî ncep limba greacă. "

Dimineaţ a m-am deş teptat cu mă dularele fă râ mate. Priveam toamna prin ferestruică. „Dacă nu mă scol acum, câ nd î mi poruncesc, pierd toată î ncrederea adunată î n patru să ptă mâ ni de muncă ş i singură tate. " Am tresă rit, m-am coborâ t din pat buimă cit, m-am spă lat ş i m-am aş ezat la masă. Nu eram mulţ umit de fapta voinţ ei mele. „De ce sunt obosit? " Mu mă mai simţ eam obosit. Apucam o carte de Simmel neî ncepută. „De ce citesc Simmel ş i nu reî ncep greaca? " Am deschis gramatica greacă ş i caietul de cuvinte. î nvă ţ am; ş i nu eram mulţ umit. „De ce am dormit opt ceasuri, î n loc de patru? De ce am lă sat ebraica? De ce nu m-am lovit peste buze câ nd m-am surprins privind toamna? De ce las să mă stă pâ nească gâ ndul că voi fi ş i eu î nfrâ nt ca Papini? De ce î mi î ngă dui voluptatea mâ ngâ ierilor unei î nfrâ ngeri? Ş i de ce î mi pierd timpul gâ ndind toate acestea, acum?... "

Degetele ră ş chirate î n pă r au smuls. Am reî nceput să plâ ng de furie. Mă revedeam î n adolescenţ ă, chinuit de aceeaş i luptă cu toamna, cu nostalgia, cu slă biciunile. N-am fă cut un pas mai î nainte, dacă sunt melancolic. î mi strigam: „Ajunge! Ajunge! Am să î nnebunesc! " Ş i iar gâ ndul: „Acesta-i un motiv să dorm opt ceasuri ş i să nu î nvă ţ ebraica. " Plâ ngeam. „Plâ nsul e stupid ş i enervant. Nu mă duce la o soluţ ie". î mi opream lacrimile, î mi ră coream ochii. „N-am fă cut nici o faptă eroică, dacă nu mai plâ ng". î mi odihneam privirile î n toamnă. Mă liniş team. Eram trist, trist, disperat. „Totul trece, totul trece... "

î nţ elegeam că mai trebuie să lă muresc un amă nunt indispensabil operei mele, realiză rii vieţ ii eroice; câ t să cer de la voinţ ă. Mi-aminteam discuţ iile de la schit. Dacă Dumnezeu nu vrea să pogoare asupra-mi har? Gâ ndul mă î ndâ rjea. „Am să ajung ş i fă ră Dumnezeu! " Lucram zi după zi, noapte după noapte.

î ntr-o seară am simţ it cum mă stă pâ neş te oboseala. Trupul î ntreg î mi era greu ş i-l simţ eam stră in, ş i î ncheieturile mă dureau. Eram palid, cu ochii î n cearcă ne, cu pleoapele iritate. Fruntea mi se pă rea stranie. Mâ inile le priveam pe masă, ş i nu le recunoş team. M-a cuprins spaima. ! -Dacă am să î nnebunesc? " Am râ njit: „Acesta-i gâ nd de ispită ca să mă cobor din mansardă ş i să dorm opt ceasuri". Simţ eam tot mai î ndră z-ⁿeaţ ă tulburarea asupra creierului ş i sufletului. M-am surprins tremurâ nd. Apoi, dintr-o dată, pierdui conş tiinţ a rostului meu î ntr-o mansardă ^Cu că rţ i. „Cine sunt eu? " zâ mbii. „î ncepe surmenajul" mi-am ră spuns. '•Surmenajul nu există pentru mine". Cine a glă suit astfel? Nu-mi recu-

noş team vorba, nu lă muream î nţ elesul cuvâ ntului pentru. „Acum trebuie să mă culc... totul trece". Gâ ndul mă insinua. „A dormi î nainte de ceasul statornicit e î nfrâ ngere. Oboseala ş i senzaţ ia de pierdere a conş tiinţ ei sunt ispite. " Urmam dialogul celor din mine î nspă imâ ntat. 1

Sunt obosit pentru că accept gâ ndul oboselii. Trebuie să strig: „Nu există oboseală! Strigă! "

Mă clă tinam, cu braţ ele pe masă.

- Nu există oboseală!...

„E stupid; cine a strigat? "

„Eu! "

„Cine sunt?... "

„Dacă am î nnebunit?... "

„De ce mă î ntreb?... "

„Mă culc... "

„Nu am voinţ ă!... Ba am!... "

Vâ rtejuri de frig î mi pă trundeau prin urechi, î mi nă vă leau pe creier. Durerea nu o simţ ii decâ t o clipă; apoi, senzaţ ia de sfâ rş eală definitivă. Mă surprindeam î ntrebâ ndu-mă: ce î nseamnă scaun?...

„Roagă -te lui Dumnezeu... "

„Nu există Dumnezeu... "

„Dacă eu sunt dracul? "

„Hei! hei!... am să -nnebunesc!... "

„Am să mă culc!... "

„Dacă mă culc, î nseamnă că sunt bolnav... "

„Poate am î nnebunit?... "

„Doamne! Doamne!... "

„Liniş te! Liniş te pe nervi!... "

î mi porunceam, dar voinţ a nu-ş i mai gă sea vehicul î n carne. Eram tulburat. Mă gâ ndeam la moarte, la nebunie. „Dacă nu mă mai limpezesc niciodată? Dacă am să ră mâ n toată viaţ a aş a? " î mi smulsei pă rul de ciudă. Am î nceput să mă rog, î n genunchi, cu palmele î mpreunate: „Doamne! Doamne! Doamne! "

Nu puteam să gâ ndesc, nici să simt cuvâ ntul Doamne! II spuneam numai, gol de conţ inut. Un gâ nd mă biciuie: „Nu pot să mă rog pentru că sunt diavolul!... " î mi venea st râ d: „Dracul! Dracul! "

Inconş tient, am deschis Jurnalul: „Poate am să -nnebunesc astă zi, acum. Sunt o bestie, sunt o bestie... Dumnezeu există?... "

Am adormit greu, după ce m-am î nă buş it cu o pernă. î n zori m-am deş teptat. Totul pierise. Am recitit râ ndurile din Jurnal. Am adă ugat: „0 simplă criză. Altă dată, mai multă disciplină. Astă zi voi dormi mai rrnJţ! dar jos nu mă cobor. Dumnezeu există sau poate nu există. Eu exist! " '

XVI. REDACŢ IA

Profesorul de logică era de acum ş i ziarist. L-am î ntâ lnit î n redacţ ia cu fum de ţ igară, cu canapele rupte, cu pereţ ii î nveş mâ ntaţ i î n afiş e colorate. Mi-a frunză rit manuscrisele cu ochi binevoitori.

- Se publică... Vino mâ ine pe aici, să vorbeş ti cu Tră znea. „Tră znea" era pamfletar ş i om temut. Câ ndva scrisese cuvinte bune

asupra-mi. Aceasta mă î ncuraja. Am aş teptat să treacă ziua, cu neră bdare. Am urcat iar treptele redacţ iei. Pe biroul secretarului, un bă rbat ţ igă nos, mobil, cu pă r ş i atitudini disperate, vorbea. Am ră mas, ruş inat, lâ ngă uş ă. L-am recunoscut pe „Tră znea" după limbaj. Povestea o ceartă cu un birjar. Birjarul fu de la î nceput î njurat; apoi, de câ te ori mai pomenea de el, î l î nsoţ ea cu o î njură tură nouă. Spunea de cal; calul fu prilej de insinuă ri pornografice. Vorbi de tră sură, de stradă ş i de ploaie. Le-a î njurat pe toate, altfel. Birjarul n-a vrut să -i ducă. A repetat î n redacţ ie tot ce a mă rturisit birjarului. Auzind că birjarul î l î njură, s-a î ntors ş i l-a î njurat. Fireş te, acesta a ră spuns. De aici, priltj de ceartă. A sfâ rş it prin a-l duce acasă, ud pâ nă la piele...

A dat cu ochii de mine. Profesorul m-a prezentat.

- Dumneata eş ti?... Te-am angajat î n redacţ ie... N-ai să scrii decâ t ce ţ i-o plă cea... Nici politică, nici reportagii...

Eram stâ njenit ş i nu ş tiam cum să -i mulţ umesc.

- î ţ i dau un sfat: nu lă uda niciodată. î njură! Pe mine nu mă salută respectuos decâ t autorii dramatici pe care î i spurc î n cronică...

A î nceput o nouă anecdotă. Ş i-a amintit că n-a scris articolul de fond. A î ntrerupt anecdota, ca să afle subiect.

- Ceva să las sâ nge...

Râ njea, cu buze umede, cu dinţ i albi. Uş ierul i-a adus o scrisoare ş i vestea că o doamnă " " doreş te să -l vadă.

- E frumoasă?

- Nu, bă trâ nă...

- De ce mă î ntrebi? Nu ş tii că nu sunt aici pentru nimeni pâ nă ce î mi scriu articolul?

Povestea din anecdotă ş i citea din scrisoare. Nu ş tiu dacă a sfâ rş it scrisoarea, anecdota n-a sfâ rş it-o. Gâ sindu-ş i subiect, a plecat furtunos > n odaia vecină. Eu am ră mas să cunosc pe ceilalţ i: secretarul de zi, ■ nalt, brun, cufundat î n citirea corespondenţ elor din provincie. Nu sa-'Ută, nu ră spunde la î ntrebă ri, nu ridică ochii din manuscrise. Pă strează î ntotdeauna dreapta pe tocul pă tat cu cerneală albastră. Ş terge, adaugă,

lipeş te fiţ uici pe margini, sună servitorul, trimite la tipografie vraf de manuscrise, cere corecturi, trimite după articolul directorului, ceartă pe reporteri, cere aspru articolele redactorilor, cere pahare cu apă, face liniş te ş i î ntreabă pe casier dacă î i dă avans din chenzină.

Stă team î ntr-un colţ de canapea, stâ njenit de activitatea febrilă a redacţ iei. Ală turi, dactilografele la administraţ ie. Aici, telefoane, uş i trâ ntite, sonerii, bă rbaţ i mulţ i, necunoscuţ i timizi. Am î ntrebat pe profesor dacă intrarea mea î n redacţ ie nu mi-ar putea fi primejdioasă.

- Gazetă ria e fatală celor de vâ rsta dumitale... Dar aici n-ai să faci gazetă rie... Ci numai o experienţ ă publicistică; ai să te î nveţ i să scrii scurt, limpede ş i la poruncă. Aceasta foloseş te... Dacă am să vă d că -ţ i perverteş te maturizarea ş i te î mpiedică de la studii, am să am grija să te dau eu afară...

Ajuns acasă, am scris pâ nă seara pagini pentru ziar. î mi fă gă duiam să public articole tot mai stră ine de cele ce se publică, de obicei, î n ziare. Dar am să mă feresc să dezvă lui adevă rurile mele interne. „Sunt adevă ruri pentru ziar ş i adevă ruri pentru carte", î mi spuneam.

î mi aduceam articolele de două ori pe să ptă mâ nă, seara. Atunci se adunau î n redacţ ie toţ i. Profesorul de logică asculta pe „Tră znea" ş i fuma, râ zâ nd î necat, chinuit. Veneau amâ ndoi directorii; unul cu ţ igaret de chihlimbar ş i cu un vraf de ziare germane; celă lalt, cu monoclu, cu vestă albă ş i cu gesturi distante. Unul spunea „servus" ş i-ş i freca nervos unghiile, cu pleoape micş orate. Celă lalt pă ş ea demn, î ntindea mâ na la oricine ş i zâ mbea suspect.

Mă î ndră gise un reporter scurt, gras ş i roş covan, care-mi spunea: „Piciule" ş i mă bă tea pe umeri. Reporterul ş tia tot ce se petrece î n oraş ş i cunoş tea î ntreaga ţ ară. Despre oricine s-ar fi vorbit, el putea să servească amă nunte. Ş tia toate planurile, toate gâ ndurile, toate î ntâ lnirile guvernamentalilor. Citise toate scrisorile particulare schimbate î ntre ş efii sau reprezentanţ ii opoziţ iei. Cunoş tea toate intrigile marilor budoare, toţ i amanţ ii actriţ elor de la Teatrul Naţ ional, toate amantele directorilor celorlalte teatre; toate poliţ ele, toţ i prefecţ ii, toţ i preoţ ii, toate cafenelele literare. Am pomenit, î ntr-o dimineaţ ă, un nume cu desă vâ rş ire necunoscut, de coleg autor al unui pamflet manuscris. Reporterul cunoş tea pamfletul. El ş tia ş i dacă premiera să ptă mâ nii va avea succes sau nu. Ş tia toate trenurile î ntâ rziate, precis ca un funcţ ionar de gară. î l admiram, sincer, larg, fă ră invidie. Mă gâ ndeam ce interesant ar fi de studiat memoria lui, vizuală ş i auditivă, ş i procesul de asociaţ ie-

Mai deosebisem, î n mulţ imea redacţ iei, pe un tâ nă r elegant ş i ispto' tor, care inaugurase o serie de „anchete politice" de succes. Venea aproape de prâ nz.

- Manuscris?... se interesa secretarul.

- Câ te râ nduri?

- Două zeci ş i ş ase de cuvinte, două zeci corp obiş nuit, un cliş eu, două subtitluri, un titlu pe două râ nduri...

- Ce-a scris patronul?

- „Revista", despre î mprumutul extern...

- „Tră znea"?

- Frustrarea fiscului.

Reporterul se aş eza la masă glumind, aprinzâ ndu-ş i ţ igă ri. A doua zi, î i citeam „ancheta"; afirma, tră gea concluzii, insinua î ndoieli, lansa sfidă ri, proclama că derea guvernului î n mai puţ in de o lună. î i admiram siguranţ a ş i nu mă dumiream cine î l informează atâ t de prompt ş i precis.

- Ai noş tri, ş efule! Avem, ş i la Palat, ş i la Patriarhie, ş i la Cameră, ş i la prim-ministru, ş i la Capsa, ş i la Interne, ş i la Vamă, ş i la Siguranţ ă...

Reporterul roş covan ş i plin alunecă adesea î n controversă cu autorul „anchetelor politice":

- Mon cher, o ş tiu de la ministru...

- Exclus!... N-ai vă zut cu cine am venit î n maş ină?

- Te-a indus î n eroare...

- Pardon! Persoana care mi-a spus...

De obicei, intervine reporterul Parlamentului, un licenţ iat î n drept, slab, ipocrit, caustic sub plecă ciunea umilă.

- Omul matale, coane...

Licenţ iatul a î ncercat, pe vremuri, critica literară. A avut succes, dar nu a avut bani. A intrat î n gazetă rie. De trei ani nu mai citeş te aproape nimic. Ascultă dezbateri parlamentare ş i le rezumă zilnic î n treizeci de pagini. Ii tremură mâ inile de câ te ori are ş edinţ ă de noapte. Se culcă, atunci, la tiei. Fumează mult ş i tuş eş te. E veş nic bolnav de ficat. Vorbeş te rar, veninos, ş i laudă cu amar pe autorii contemporani. Poate, e aproape neurastenizat. Ş i nu mai are curajul să se lase de gazetă rie.

- O gazetă e mult mai primejdioasă decâ t s-ar bă nui. î ţ i apucă î ntâ i un deget, apoi mâ na, apoi trunchiul, apoi capul. Dintr-o polemică literară, ajungi î ntr-o polemică de doctrină politică. Apoi, ataci Parlamentul. Din acea zi eş ti robul gazetă riei.

- Eu am patruzeci de ani, vorbi un reporter care fusese pe vremuri director de gazetă, ş i m-am trezit că n-am fă cut nimic. A trecut an după an, am scris zi după zi, ş i ce-am ajuns?... M-am fă râ miţ at, m-am risipit... Am amâ nat doctoratul î n Drept, am amâ nat licenţ a î n Istorie... Acum, nu mai pot citi decâ t gazete. Mă enervează orice carte, dacă nu e roman Pornografic sau memorii politice. Mare mizerie!...

- Nu insulta gazetă ria, că e sfâ ntă, î ncepu Tră znea. Gazetarul se ⁿaş te î n fiecare dimineaţ ă, e inepuizabil ş i inedit, tră ieş te in mediaş res;

e inima ş i creierul ţ ă rii... Toţ i oamenii mari ai noş tri au fost gazetari...! Gazetarul e un erou.

- Cu condiţ ia să scrie pentru două zeci ş i patru de ceasuri, iar nu I pentru un an sau o lună, vorbi profesorul de logică. Gazetarul trebuie să se mâ ntuie de stupida noţ iune a eternită ţ ii prin scris. Articolele să fie efemere; gazetarul perfect e reporterul anonim.

- Aş a e, aş a e! î ncuviinţ ară că lduros cei doi reporteri politici, î n-muind tocurile î n că limă ri.

- V-aţ i apucat de taifas, interveni secretarul... Manuscris?...

Iar au ră sunat sonerii, s-au aprins ţ igă ri, s-au adus pahare cu apă, s-au î mpă rţ it pe la mese blocuri albe.

- O conferinţ ă diseară, anunţ ă secretarul.

- „Piciul", porunci reporterul gras, corectâ nd ultima frază scrisă.

- Vine ambasadorul Elveţ iei... -Ora?

- Neanunţ ată.

- Ora cinci ş i un sfert, preciza autorul „anchetelor", fă ră să -ş i ridice ochii din pagină.

- Cine se duce?

- Eu am Cameră... ,

- Eu am adunarea de la „Casa Ş coalelor" ş i senatul universitar...

- Eu am cercul de studii...

- Vă aduc eu reportajul; mă î ntorc î n maş ină cu prefectul, vorbi cel roş covan.

Mă duceam să -mi fac corecturile î ntr-o sală de la al patrulea etaj al tipografiei. Miros de cerneală, de plumb, de spirt, de pâ ine ş i de putregai. Turnă toarele de litere ş uierau sub claviatura culegă torilor. î n sala vastă alergau copii cu manuscrise, cu ş palturi, tuciurii. Aş teptam corecturile umede la masa cu scaune pă tate de cenuş ă. Aroma cemelei proaspete, lucioase mă desfă ta. Plecam î nfierbâ ntat, exaltat, cu geanta sub braţ, cu gâ nduri multe, cu sâ ngele ră scolit.

Nu î nţ elegeam cum o redacţ ie ş i o tipografie pot obosi. Eu mă descopeream tot mai î nsufleţ it ş i mai harnic. Ş i curajul î mi creş tea, ş i munceam de nimeni bă nuit, î n mansardă.

Radu pă ş ea î n toamnă tot î ndră gostit de Viorica. Ea nu bă nuia nimic ş i-i ierta toate declaraţ iile, socotindu-le glume. Radu nu putea fi crezut.

î i î ntâ lneam î n apropierea serii, pe bulevard. Viorica ieş ea de la facultate, Radu o aş tepta, fumâ nd. Nu î nţ elegeam ce î i putea spune, î n fiecare seară, el, care nu absolvise clasa a ş aptea. Viorica se ară ta fericită că mă î ntâ lneş te ş i roş ea. Ră spundea sfios ş i evaziv câ nd o î ntrebaJi de lecturi, de cursuri, de idile. Eram stă pâ nit de impresia că Viorica e veş nic î ndră gostită. Ş i mă î nduioş a, pentru că o ghiceam resemnată să

⇐ Предыдущая 29 30 31 32 333435 36 37 38 Следующая ⇒