Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 14 страница

Mihail evoluase lent ş i sigur. Nu avea nici un pă cat, nici o neliniş te, nici o ambiţ ie_; nici o î nsuş ire de seamă. Era î nalt, cu o faţ ă de copil serios ş i rece. î nvă ţ ase î ntotdeauna bine; citea ultimele că rţ i ş i le judeca cu creier propriu; citea cu o lună î nainte de examen; urma, fireş te, Dreptul. Se mă rturisea burghez liniş tit ş i mediocru. î ş i propusese să guste puţ in din toate. Frecventa ceaiurile, balurile, premierele cinematografice, cursele. Era bogat, dar nu poza î n snob, nici î n Don Juan, nici î n sportsman. Nu fuma, nu bea; î ntre prieteni î ş i î ngă duia să piardă, pâ nă la o mie de lei, la „chemin de fer". Era î ntotdeauna impecabil î mbră cat. Citea trei ziare zilnic ş i două reviste mari lunar, î ntins pe canapea, cu o pungă de fondante ală turi. Nu invidia pe nici un prieten, dar î i judeca cu cel mai ager bun-simţ, cu un neaş teptat spirit critic. Ş i judecata le-o mă rturisea pe faţ ă. Nu-l stâ njenea nimic. î ş i purta pretutindeni plictiseala lui de tâ nă r fă ră pă cate ş i fă ră ambiţ ii. Entuziasmul lui se î nă lţ a Pâ nă la afirmaţ ia netă: „E foarte bine". Atâ t. Nu s-a î nflă că rat niciodată,

iar revolta ş i-o vă dea printr-o î njură tură scurtă ş i reţ inută. Preţ uirea vieţ ii se mă rginea, pentru el, la câ ţ iva prieteni ş i la o femeie oarecare, î ş i î ntâ lnea bisă ptă mâ nal amanta î n garsoniera î nchiriată î mpreună cu Robert. Ră spundea plictisit la telefon câ nd doamna sau duduia î l ţ inea de vorbă, cerâ ndu-i o nouă î ntâ lnire sau invitâ ndu-l la un bal. La prieteni ţ inea mai mult, pentru că nu-i schimba. Se adunau, aproape î n fiecare după -amiază, î n odaia cu sofa ş i patefon. Sfâ rş eau cutii cu bomboane, beau cafele ş i comentau articolul lui „Tră znea", rolele lui Robert, poemele prietenului blond, viciile, pă catele, cancanurile, zvonurile oraş ului monden. Seara ieş eau î mpreună la spectacole.

Pe Mihail nu l-am î nţ eles. Spiritul critic î l echilibra sufleteş te, eleganţ a trupului, tinereţ ea ş i avuţ ia î i erau garanţ ii de fericire; totuş i, el nu muncea, nu urmă rea nici un ţ el, nu aş tepta nici o bucurie. Dacă ar fi murit î n zece zile sau î n optzeci de ani, nu s-ar fi supă rat, totul î i era indiferent. Că uta să petreacă, numai câ t mai comod, să nu se consume, nici să nu se neliniş tească. î i lipsea î ncă ceva, ş i ar fi fost un organism armonios ş i viu. Poate acel preaplin care dă sens activită ţ ii ş i ritm dinamic vieţ ii...

S-a adunat curâ nd tot grupul: Radu, Dinu, Petre, Noschuna, prietenul meu ş i alţ i câ ţ iva. Erau toţ i î nfierbâ ntaţ i de revelaţ ia pe care le-o fă cusem; publicarea capitolului de amintiri asupra „Muzei" din Romanul adolescentului miop. Protestau ş i comentau.

- Nu trebuia să pui numele adevă rate, se revoltă Noschuna, î n casa că ruia se realizau producţ iile dramatice ale „Muzei".

- De ce? O dată ce n-am creat un personaj, nu l-am transfigurat prin imaginaţ ia ş i voinţ a mea ş i, mai ales, nu i-am dat un rol î nsemnat, ci l-am lă sat să spună două cuvinte ş i să dispară, î i pot lă sa numele din viaţ ă...

- E jenant pentru el.

- Deloc. Cartea mea e un roman ş i o culegere de amintiri. Dacă nu m-am jenat eu, personajul romanului autobiografic, să mă rturisesc atâ tea indiscreţ ii de adolescent, de ce să se jeneze personajele secundare? E o simplă cronică, toate capitolele care î i privesc...

- Puteai, totuş i, să le schimbi numele. Era atâ t de greu?...

- Foarte greu... Schimbâ nd numele, personajul era liber să primească voinţ a autorului. Aceasta ar fi dă unat că rţ ii, care e, î nainte de toate, sinceră ş i, mai ales, disciplinată. Am voit să oglindesc efectiv adolescenţ a; câ t am putut surprinde cu mijloacele mele, fireş te. Numele î rw erau că lă uză inconş tientă. Fenomenul e anevoie de î nţ eles. Numele mi-erau mijloace de control; nu lă sau imaginaţ ia să adauge...

- Ş i, cu toate acestea, m-ai fă cut să spun o sumă de cuvinte pe care ş tiu precis că nu le-am rostit, se î mpotrivi Dinu. Ai lă sat deci imaginaţ ia să lucreze...

- Cuvintele nu le-ai spus, dar numai tu le puteai spune. Pă strâ ndu-ţ i numele de Dinu, eu te aveam precizat î n minte, aş a cum eş ti aievea. Te lă sam să vorbeş ti cum voiai tu. Nu mă interesează dacă ai rostit sau nu cutare propoziţ ie; ci faptul dacă ţ i-am surprins resortul lă untric; dacă am izbutit, apoi orice frază pe care te las s-o spui, tu o puteai, trebuia chiar s-o spui î n aceeaş i î mprejurare.

î ncepură atunci adevă rate polemici. Nu aveam cu mine decâ t pe prietenul nou.

- Toate acestea nu au nici o î nsemnă tate, vorbi el. Pă catele romanului, pe care i-am citit î n manuscris, sunt altele. Nu vi le spun, pentru că ne-am depă rta prea mult. De altfel, dacă se va tipă ri vreodată, o să avem prilej să revenim. Pe mine mă bucură chiar că ne-a pus numele atâ t de transparente. Cititorii se vor î nş ela astfel la apariţ ia romanului, asupra noastră. Noi suntem de acum personaje. Ori, î ntre personaje ş i realitate există deosebiri, ş i î ncă multe. Autorul a că zut singur î n cursa pe care ne-o î ntinsese nouă. Nu ne-a modificat, dar a ales tră să turi care i-au plă cut din sufletele noastre. Aş adar: nici nu ne-a creat, dar nici nu ne-a zugră vit fidel. Va avea, la apariţ ie, o sumă de neplă ceri. Cititorii î i vor scrie: î l cunosc pe X, pentru că, după amă nuntele spuse de dumneata, l-am ghicit; dar nu e aş a, î n realitate; nu eş ti un observator bun.

- Cititorul nu se va putea plâ nge, ră spundeam eu, pentru că fiecare are dreptul să vadă altfel pe un personaj. Mai mult, aminteş te-ţ i ce am spus asupra personajelor secundare: că î i las să dea o replică sau să ajute un fapt ş i apoi î i pă ră sesc fă ră să comunic lectorului ce s-a mai petrecut cu ei. Aş adar, eu mă pot apă ra: personajul X nu seamă nă cu cel care tră ieş te ş i î l cunoş ti dumneata, pentru că nu l-am zugră vit complet...

- Aceasta e o lacună fundamentală a romanului, observă Petre.

- Nu cred. Mai î ntâ i, zugră virea pe larg ş i istoricul fiecă rui tip era absurdă î ntr-un Jurnal: după câ te se î nţ elege, acest caiet, nu e menit publicită ţ ii, ş i autorul, elev de liceu, adună î ntr-î nsul material pentru un Roman al adolescentului miop, pe care nu-l va scrie, de altfel, niciodată.

- E complicat. Cititorul are nevoie de preciziune.

Preciziunea completă e trucată, e construită ş i lasă impresia de tabelă anatomică. Romanul trebuie să fie, î nainte de toate, viu. î n viaţ ă, ⁿu toate lucrurile sunt precise. Te cunoş ti pe tine, cunoş ti, î ntr-un anumit sens ş i grad, pe cei câ ţ iva din juru-ţ i; mai departe, sunt zece inş i cu care ^te î ntâ lneş ti mai rar, al că ror trecut nu-l cunoş ti ş i nu te interesează... De ^Ce să schimb orâ nduiala î n roman? De ce să prezint pe fiecare personaj,

câ nd nu î ntotdeauna î l cunosc ş i, mai ales, câ nd nu î ntotdeauna mg interesează?...

- Atunci evită asemenea personaje secundare: adună replicile pe care trebuie să le dea î ntr-un singur personaj, pe care să -l prezinţ i ş i să -l urmă reş ti pâ nă la capă t.

- Aceasta o socotesc un pă cat al romanului; mai ales scris sub formă de confesiune. î n viaţ ă realizez un fapt ală turi de un prieten ş i de zece necunoscuţ i. Cum aş putea î nlă tura acei zece necunoscuţ i sau superficial cunoscuţ i î n roman? Cum aş putea afirma că acel fapt, realizat de doisprezece oameni, a fost fă cut de doi? Mint atunci viaţ a ş i las pe cei zece obscuri să vorbească ş i să faptuiască î n voie... După aceea, î i pă ră sesc; nu mă mai interesează. Continuu acţ iunea cu cele două personaje principale. Dacă ajung î ntr-o î mprejurare cu alte personaje secundare, nu le evit; le las să -ş i î mplinească rolul efemer ş i-apoi le uit...

- Procedeul e riscant. Romanul poate pă rea bizar, divergent, centrifug. Sfâ rş ind ultima pagină, cititorul va fi nemulţ umit; ar dori să ş tie ce s-a petrecut cu ceilalţ i.

- Dacă romanul e izbutit, vorbi prietenul meu, cititorul nu poate să aibă asemenea doruri. Pentru că celelalte personaje nu-l interesează.

- Să lă să m discuţ ia aceasta, î ntrerupse Robert. Eu vreau să -l î ntreb altceva (că tre mine): cum m-ai conceput?...

- Aproape aş a cum eş ti î n realitate. Pe tine n-am vrut să te cruţ. Eş ti un exemplar perfect de ratat al sexului. Nu zâ mbi; nu glumesc ş i nici nu polemizez cu un personaj. Eu am î nţ eles de mult, de câ nd te-am convins că eş ti un geniu, că aparţ ii acelei fericite speţ e de masculi manques, care se bucură de admiraţ ia masei ş i a femeilor. De aceea te-am ş i sfă tuit să te faci actor. î n fond, mi-eş ti drag, pentru că mi-eş ti prieten. Nu te pot suferi pe alt plan: ca reprezentant, ca tip de mascul pozeur. Ceea ce ură sc eu î n tine nu eş ti tu, prieten al meu, ci sensul valorilor pe care le proclami ş i le ră spâ ndeş ti tu. Un simplu Robert nu poate fi primejdios. Dar el perverteş te conş tiinţ a celorlalţ i, î i lasă să creadă că acesta e masculul. Fals ş i stupid. Tu aparţ ii speţ ei fericite a pseudomasculilor: actorii de mâ na a doua, poeţ ii sentimentali, snobii, afemeiaţ ii, Don Juanii... De aceea n-am vrut să te schimb ş i te-am lă sat aidoma, î n primul roman ş i î n toate celelalte pe care le voi scrie.

- E un ciclu?

- Nu ş tiu. Dar un anumit material adunat din experienţ e nu poate fi folosit decâ t pentru romane. Viaţ a e lungă, iar experienţ ele nesfâ rş ite. Nu numai experienţ ele mele; ci ale prietenilor, duş manilor, profesorilor... Personajul câ torva voi fi eu, apoi pot alege alte personaje principale: Radu, Petru, Niş ka, profesorul de logică...

- Totuş i, pe mine nu mă cunoş ti... Ş i î mi faci cel mai mare ră u lă -sâ ndu-mi numele de Jean Victor Robert.

- Numele e prea frumos. Iar pe tine te cunosc, te intuiesc ş i te anticip chiar.

- Un suflet e mai complicat decâ t formulele tale.

- Nu mă interesează complicaţ iile atâ t timp câ t nu dau naş tere la crize. Nu mă interesează acei câ ţ iva germeni latenţ i de bun-simţ, de seriozitate, de luciditate, care zac î n sufletul tă u. Se mulţ umesc să se atrofieze an după an...

- De unde ş tii tu ce se petrece î n sufletul meu?

- Tu mi le spui. Tu î ţ i destă inuieş ti slă biciunile duhului. Câ nd î mi spui, oftâ nd, că „te distrug femeile" ş i î mi spui „mamă dragă ", eu sunt edificat de evoluţ ia ta lă untrică.

- Ş i dacă, totuş i, mai există ş i altceva?

- Acel altceva nu mă interesează. Toţ i voim să ajungem oameni mari. Nu e nevoie să mai spun, la fiecare personaj: acest personaj vrea să ajungă om mare. Mă mulţ umesc să ară t crizele, neliniş tile, î nfrâ ngerile ş i biruinţ ele dezlă nţ uite î n sufletele câ torva de această voinţ ă... î n tine, nu mă interesează nostalgiile de mai bine, ci esenţ a inferioară a spiritualită ţ ii tale, gâ ndurile tale de prezumţ ios adorabil ş i alintat de femei...

- Un adevă rat discurs...

- Nu; o precizare pentru tine ş i pentru cititorii romanului. Am să scriu o prefaţ ă, î n care să mă rturisesc o parte din ideile la care am ajuns.

Au î nceput atunci inevitabilele glume ş i indiscreţ ii. Fiecare voia să ş tie cum î l concep pe el.

- Pe Dinu î l ară t aş a cum e ş i î n viaţ ă: peste tot trece fă ră să lase urme. Dinu e, î n felul lui, un ratat precoce. Nu î l î nvinuiesc că nu mai citeş te, ci că nu î l mai preocupă spiritualitatea, nu mai e curios de o enigmă, de o problemă, de o cercetare, de o soluţ ie, de o experienţ ă. Dinu a ajuns inert ca ş i Robert, dar î n alt sens, compromite sexul. Nu are î ncă nici meritul donjuanesc. Dinu nu seduce, 'ci se lasă sedus. Nu atacă decâ t după ce are convingerea că e plă cut, dorit ş i aş teptat. Dinu nu e nici cel puţ in un simplu instrument sexual. E indiferent, rece, aproape atenuatizat ca spirit.

- Apă ră -te, personaj infam..., glumiră ceilalţ i. Dinu fuma ş i zâ mbea.

- Ceea ce mi se pare nesuferit la tine, e morga, aerul de blazat, de °rn consumat, de cunoscă tor al tuturor voluptă ţ ilor. Tu, care experimentezi de-abia câ ţ iva ani... Duduile te socotesc interesant ş i superior, Pentru că fumezi, taci, ai ochi frumoş i, cu cearcă ne... Aceasta-i primejdia: ş i tu compromiţ i virilitatea, noţ iunea bă rbatului, complet ş i

vast... Circulâ nd prin saloane, obiş nuieş ti publicul să -ţ i socotească masca plictisită de viaţ ă, drept expresia masculului resemnat.

- Dragă, tu vorbeş ti ca ş i cum m-ai cunoaş te mai bine decâ t mâ cunosc...

- Fireş te, aceasta-i mâ ntuirea voastră: că nu vă cunoaş te lumea. Ai dreptate, dar nu î n sensul pe care î l vrei tu. Lumea care te admiră, nu te cunoaş te. Ceilalţ i, care au conş tiinţ a virilită ţ ii, au experienţ e, au sens, au valori, au nă zuinţ e... au ş i intuiţ ia duhului autentic ş i viu. î n tine, nimic nu e autentic spiritual. Ceea ce bâ igui prin saloane ai î mprumutat de la artiş tii de cinema; le-ai î mprumutat ş i gesturile; hainele le î mprumuţ i de la croitorii parizieni. Nimic nu e al tă u, creat de tine, de voinţ a ta, nici ochii, nici banii, nici tinereţ ea. Totul ţ i-e dat. Duhul tă u, dacă ar vieţ ui o viaţ ă subterană, s-ar tră da: printr-o lică rire a privirilor, printr-o î ntrebare, printr-o carte citită. Nimic din toate acestea la tine... Ş i, totuş i, nu mi-eş ti mai puţ in un prieten drag ş i scump...

A venit apoi masa cu belş ug de vin. Discuţ ia s-a î mpă rţ it iară ş i. Ne revedeam din Cră ciun î n Cră ciun, din clasa a cincea de liceu, câ nd ne adunaseră m pentru î ntâ ia oară. Am ră mas fericiţ i pâ nă î n zori.

XXI. MOARTE

La adunarea din martie, preş edintele a vestit că donaţ ia e primejduită din pricina prefectului, care vrea cu orice chip să i se cumpere casa pentru că min. Bă trâ nul e neliniş tit. El, obosit, plictisit, deprimat. De câ teva luni e tot bolnav. Fostul vicepreş edinte zace din toamnă, de ftizie. Aş teaptă Pastele, ca să plece la munte. Vicepreş edintele primului comi-, tet era singurul care î i putea fi de ajutor î n chestiunea donaţ iei...

După câ teva zile, am citit vestea î n ziare: vicepreş edintele murise.

După -amiază caldă, dureros de caldă. Curtea, î mprejmuită cu liliac î nfrunzit, se î ntunecase sub flamurile cernite. Ne-am adunat toţ i lâ ngă preş edinte; palid, nervos, stă pâ nindu-ş i anevoie frigurile. Aveam toţ i zâ mbete triste ş i ochi ispitiţ i de cer. Cerul era aproape, albastru, stră bă tut de nouraş i nostalgici. Dinspre tufele de liliac se iscau zvonuri de stup. Strada era lungă, pietruită, cu trotuare î nfierbâ ntate. Bă nuiam, p⁶undeva, salcâ mi î nfloriţ i ş i gră dini cu ră saduri de flori, cu brazde ră sturnate, negre, proaspete. Ajungea, î n curtea tovară ş ului mort, zumzetul oraş ului cu parcuri, cu fabrici, cu bulevarde. Ş i vâ nt blâ nd adia mireasmă de primă vară pustie.

L-am vă zut, purtat pe umeri, î n tâ nguiri. Am vă zut ş i coroana cercului, cu o panglică albă, cu un râ nd trist ca o chemare. Prietenul meu î mi ţ inea braţ ul drept; Niş ka braţ ul stâ ng. S-au î nfrigurat amâ ndoi.

Pe drum, la venire, prietenul mi-a povestit despă rţ irea de doamna lui. Avea ochii plâ nş i ş i sufletul sfă râ mat. Plâ ngea, pe stradă, strâ ngâ nd î n pumn batista albă.

- Numai Dumnezeu mă poate scă pa... Numai Dumnezeu mă poate scă pa...

Cum să -l mâ ngâ i? Tă ceam...

î n curtea cu prieteni triş ti, am î ntâ lnit ochii î nspă imâ ntaţ i ai Niş kă i. Iar am tresă rit. Niş ka a venit lâ ngă mine ş i a ră mas tot timpul cu braţ ul strâ ns de braţ ul meu. Cum aş fi putut mâ ngâ ia durerea Niş kă i, pe care o î nţ elegeam?...

Prietenul meu î mi apucase iar braţ ul. Murmură, cu batista pe buze:

- Numai Dumnezeu are să mă scape... Numai Dumnezeu... Niş ka era neliniş tită.

- De ce plâ nge?

- î ş i aminteş te de sora lui, o soră mică...

- A murit?

Stră zile erau iară ş i î nguste. Convoiul se risipea. Din curţ i se î nă lţ au plopi. La ferestre bă nuiam ochi curioş i ş i î ntristaţ i de vâ rsta prietenului mort.

- E adevă rat că pleci î n Italia?

- Da, Niş ka; î n patru zile.

- Ş i câ t stai?

- Pâ nă la jumă tatea lui mai...

- Ia-mă ş i pe mine!

De ce m-a î nfiorat strigă tul Niş kă i? Tovară ş ii de drum cernit ne-au privit, miraţ i. Prietenul meu î ncepea să asculte.

- Nu se poate, Niş ka, ş optii. Nu merg singur...

A tă cut iar, pâ nă la cimitir. Tă cerile Niş kă i nu sunt reculegeri, ci disperă ri mute. Nu mai î ncearcă să se î nalţ e iar, deasupra. Eu î i spuneam.

- Niş ka, mi-ai fă gă duit să nu te laş i niciodată î nfrâ ntă. Tu, î n faţ a unui obstacol pe care nu-l poţ i trece, te mă rturiseş ti zdrobită...

Nu ră spundea.

Prietenul meu î mi lă sase braţ ul.

- Am să plec ş i eu...

- De ce î mi spui? Pleacă!

- Are să -ţ i pară ră u că ne despă rţ im?

- Nu. Noi suntem chiar aici despă rţ iţ i. Monologul tă u, singurul care °iâ interesează, mi-l poţ i î mpă rtă ş i, mai cald ş i mai prelung, prin scris...

- Am să sufă r mult departe... Tu î nţ elegi ceea ce are să -mi lipsească mie, acolo.

Eu eram ispitit să mă gâ ndesc la cea dintâ i ş edinţ ă de cor, î n mansardă, la vicepreş edintele mort... Amintirile nu mă î ntristau; mă abă teau, mă oboseau trupeş te. Le izgoneam. „O nouă primă vară, plecă ri, muncă, tinereţ e, senin... Nu am nici un motiv să fiu trist. Soarele mă î ncă lzeş te, munţ ii mă aş teaptă, drumul de fier e proaspă t ş i nesfâ rş it. De ce să fiu trist? Am două zeci de ani, am voinţ ă cumplită, am cervice neî nduplecată, am trup pietros, am doruri ş i lanţ uri pentru dorurile mele. Mi-a murit un prieten ş i un tovară ş. El e, de acum, stră in de noi; poate e fericit sau poate nu e. Nu ş tiu. Prietenul meu mort va vieţ ui î nlă untrul sufletului. De ce să fiu trist acum, î n faţ a tuturor? Tristeţ ea mea mă va stă pâ ni î n singură tate, aş a cum se cuvine unui suflet care preţ uieş te moartea. Ş i apoi, moartea mă stâ njeneş te acum, câ nd nu pot lupta. Moartea o meditez singur; o î nţ eleg ş i mă î nchin ei. Dar aici, ală turi de Niş ka, să par eu trist? Să fiu ş i eu ca ceilalţ i, eu care am î ndurat ş i am scrâ ş nit dinţ ii î n disperă ri ce-mi copleş eau duhul ş i-mi ră stigneau trupul?... "

Gâ ndeam ş i alungam tristeţ ile. î n dreapta mea, prietenul pâ ngea pe mâ inile doamnei. Braţ ul stâ ng purta tulburarea Niş kă i.

- Niş ka, tu tremuri... -Nu.

- Ai venit singură?

- Bibi e bolnavă...

- Dar Viorica?

Niş ka î ş i î ntunecă faţ a, scâ rbită.

- Nu ş tiu. Nu mai mi-e prietenă... Nu mai vorbim de astă -iarnă... Nu voiam să î nţ eleg. Fireş te, Niş ka o jignise.

- Voi nu ş tiţ i ce rea e Viorica...

- E stupid să fii supă rată pe o prietenă, Niş ka...

Pă ş eam, î n convoiul de colegi ş i prieteni ai mortului. Stră zile tot mai largi; castanii î ncepeau să dea unlbră; cerul î ş i scutura norii.

- Să nu mai vorbim, pâ nă la cimitir....

- Nu poate să -ţ i lipsească nimic, î n amintire. Dar de ce să pă strezi amintirile?

- Mi-e dragă!

Niş ka tresă ri. Se aplecă spre mine.

- De ce m-ai minţ it?

Eu priveam priviri drepte, deasupra capetelor, î n coroanele ce î ntovă ră ş eau paş ii prietenului mort.

î nserare î n cimitir, chemâ nd primă vara. Preş edintele fu purtat p^ebraţ e. î n faţ a gropii cu unghiuri negre, febra î l tulbură, î l stă pâ ni. To-

? 38

vară ş ul lui fu lă sat î n pă mâ nt cu frâ nghii, cu planş ete, cu bulgă ri. Câ ţ iva nori, la apus, î ş i pă strau geana sâ ngerie. Aleea cea mare se neliniş tea, î n vâ nt de seară. Groparii î ş i aş teptau plata. La celelalte morminte lică reau candele. Bă nuiam buchete mari de flori scumpe. O bancă ieş ise din iarnă cu două picioare surpate. Gră dinarul î ş i î mbră ca haina lă sată pe treapta unui monument de marmură vâ nă tă.

- î ţ i aminteş ti cimitirul din Iaş i?...

Vorbise Niş ka. Iar se schimbase. Era acum nostalgică ş i liniş tită. Se plimba, cu privirile pe chiparoş i, pe cer, aş teptâ nd stele.

Eu am î ntrebat-o atunci de prietenul ei ieş ean, cu care s-a î ntors de la congres, cu care î ş i petrecuse atâ tea după -amiezi de iarnă.

- Toţ i spun că suntem î ndră gostiţ i unul de altul... Mi-a zâ mbit. Eu mi-am stă pâ nit bucuriile, î ntrebâ ndu-le: „De ce?... "

î n noaptea plecă rii am auzit pietriş ales lovind ferestruica mansardei, î n stradă, cu capul ră sturnat ca sa mă privească, Niş ka.

- Am vă zut lumină. Am venit să -ţ i spun „drum bun".

- Iţ i mulţ umesc, Niş ka...

- Ş i nu e aş a? N-ai să mă uiţ i... Ai să -mi scrii, nu e aş a?... Ai să -mi scrii mult ş i...

- Spune, Niş ka...

- Ce să -ţ i spun? Dacă mai vrei, ş i... „noapte bună "...

XXII. LUMINĂ LA ROMA

î n Jurnalul meu intim, iar nu î n Jurnalul de că lă torie, am scris î n acea noapte de aprilie:

„Pe o stradă cu nume obscur am vă zut astă zi un chip de fată. Am alergat, l-am că utat ş i l-am privit iar. M-am î ntors la hotel. Ş i acum scriu aici; fata mi-e dragă, mi-e dragă. Nu mai pot apă ra meterezele sufletului. Fata necunoscută mi-e dragă. Chipul i l-am privit atâ t î n amintire, î ncâ t a î nceput să se ş teargă. Voiam să -i pă trund fiecare tră să tură. M-am tulburat. Acum, nu mai ş tiu precis chipul fetei. Ş i mi-e dragă, mi-e dragă...

Poate sunt nebun. Mi-am bă tut joc, î ntorcâ ndu-mă că tre hotel, de mine, de hotă râ rile mele. Am citit cea dintâ i pagină din Jurnal. Ş tiu că nu sunt nebun. Dar am pierdut iar chipul fetei; ş i fata mi-e dragă. î mi spun: sunt tulburat, aproape de nebunie. Ş i ş tiu că toate acestea sunt î mpotriviri deş arte. Fata mi-e dragă. E ruş inos? Da, da... E umilitor să

fii î ndră gostit, e penibil, e jignitor. Mă î nă buş. Cred că nu e adevă rat nimic din cele ce am scris. Poate sunt obosit de drum, de Roma. Roma m-a fă râ miţ at ş i m-a adunat iar. Dar dacă nu mai sunt eu? Am să mă caut mâ ine prin oraş. Tot ce scriu acum sunt minciuni. Au trecut câ teva ceasuri, ş i fata tot mi-e dragă. Dar mâ ine, dar peste un an, peste zece ani?... Trebuia să tac zece ani. De ce am scris î n Jurnal? N-am izbutit nici să mă liniş tesc. "

„Cum aş putea î ntâ lni pe acea fată? O pă strez î napoia pleoapelor, î ntorcâ ndu-mă pe Corso, singur, m-a fulgerat o asemă nare cu Niş ka. Am avut aceeaş i tulburare ca ieri. Dar acum, ş tiu: fata seamă nă cu Niş ka la ochi ş i la pă r.

Cum scriu de senin mă rturisiri umilitoare... Ră sfoiesc la ră stimpuri Jurnalul ş i recitesc hotă râ rile. Le î mplinesc cu greu. Sufă r, aceasta o simt; sufă r stupid. Sufletul mi-e sfâ ş iat de tristeţ i ş i apoi exaltat de bucurii. Câ nd mi-amintesc de chipul fetei, î ncerc un sentiment ciudat, î nfioră tor; mă simt î nlă nţ uit de un braţ stră in. E umilitor să numesc aceasta: dragoste?...

Hotă râ rile mele mă copleş esc de tristeţ i disperate, fă ră sfâ rş it. î mi spun mereu: totul trece... Dar î ncurajarea mi se pare neghioabă. M-am î ntrebat cum am putut-o folosi atâ t timp, fă ră să -i observ deş ertă ciunea. Dar dacă ea pare deş artă numai pentru că ispita e mai puternică decâ t mine?... De aceea mi-o spun mereu. Are să treacă. Au trecut ş i tristeţ ile singură tă ţ ii de la schit, au trecut ş i nostalgiile toamnei ş i ispitele. Totul trebuie să treacă. Ispita e puternică, nouă ş i ageră. "

⇐ Предыдущая 32 33 34 35 363738 39 40 41 Следующая ⇒