Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 13 страница

Jocul dura. Niş ka m-a chemat la fereastră. Am î ntrebat-o dacă vrea să intre ş i ea î n joc. Mi-a ră spuns că -i e somn.

- Mă laş i să dorm cu capul pe genunchii tă i?...

Fireş te. Ea se prefă cea că doarme; eu î i ră suceam buclele, una câ te una. Cercetam cu ochi ascunş i dacă mă priveş te cineva. î ntâ lneam mereu zâ mbetul ^viorică i. De ce nu obosea?

Câ t i-a trebuit Niş kă i pâ nă ce să adormă? S-a deş teptat î n zori, palidă, cu pleoapele vinete. Eu privisem tot timpul pe fereastră, fă ră să vă d nimic, fă ră să î nţ eleg.

laş ul, aş teptat cu ochii, pe scara vagonului umed de ploaie ş i pă tat cu funingine... Gara. pe care n-aş recunoaş te-o, î nţ esată de tineret, de dudui cu cocarde, de steaguri... Am fost î mpins pe un coridor de mulţ imea congresiş tilor, ovaţ ionâ nd. î n piaţ ă, ne-am orâ nduit î n convoi larg ş i nesfâ rş it. Că utam, ascultam urale. Pă ş eam zâ mbind, cu valiza î n dreapta, cu braţ ul Niş kă i î n stâ nga. Amâ ndoi pă stram de ani nostalgia laş ului, î ndră git î n liceu, o dată cu cele dintâ i lecturi moldoveneş ti, visat î n primă veri singuratice, dorit... Simţ eam cum ne mâ ngâ ie duhul oraş ului cu tă ceri, cu ascunziş uri de suflet, cu melancolii... Ş i primeam duhul stră in, otră vit, î n lumina voinţ ei ş i creierului meu, dur, aspru, rece. Lă sam să se strecoare cu ochii pe uliţ i, pe cer, la Niş ka neliniş ti ş i tristeţ i pe care, î n mansarda mea, le-aş fi smuls cu cleş te î ngheţ at. Simţ eam cum vă zduhul oraş ului mă î ncingea, mă ră scolea, mă î ncovoia. Ş i nu voiam să î ncerc scuturare î ndâ rjită, ci zâ mbeam, braţ sub braţ, cu Niş ka.

Deschiderea congresului la Teatrul Naţ ional, gemâ nd de tineri cu cocarde tricolore. N-am auzit nici un discurs î n î ntregime. Nu puteam fi atent. Problemele î mi erau necunoscute, ş i nu voiam să accept conclu-

ziile referenţ ilor fă ră să pipă i î ncheieturile obâ rş iei. Ş i apoi, mă gâ ndeam că nu ră mâ n decâ t trei zile î n laş ul dorit de ani. Ş i erau zile de toamnă frumoasă, ş i pă ş eam tot mai departe, î n jos de Copou. Ş i nu ş tiam ce să vă d ş i să culeg mai î ntâ i: uliţ e, case cu cerdacuri, alei, idilele, teii...

Cea dintâ i masă, î n restaurantul cu stă pâ n fericit, î mpreună cu toată „elita"... Nu mai mi-amintesc nimic; nici glumele lui Gaidaroff, nici tă cerile lui Bibi, nici toastul intim pe care l-am ridicat pe râ nd, nici ilustraţ iile pe care le scriam preş edintelui ş i vicepreş edintelui, acoperite cu semnă turi violete, î n josul unei date: 28 noiembrie... Nu-mi amintesc decâ t cea dintâ i coborâ re î n Copou, neliniş tiţ i de apropierea teiului sacru. Niş ka era cu adevă rat î nduioş ată. Toţ i ne vă deam schimbaţ i. Ş i eu care î nţ elegeam ş i mă lă sam purtat de curent... Un singur gâ nd: toate acestea vor trece; eu voi ră mâ ne iară ş i singur, ş i atunci mă voi stă pâ ni; pentru că un suflet nu ajunge stă pâ n decâ t î n singură tate.

Noaptea am petrecut-o î mpreună cu Gaidaroff î n odaia unde ne î ncarteraseră de la centru; el vorbindu-mi de Mă nuca, eu tă câ nd, cu ochii î n jar. Regretam că nu-mi luasem Jurnalul. Pe altă hâ rtie, nu puteam scrie. Tot ce am simţ it atunci, am uitat... Am uitat ş i niciodată nu-mi voi mai aduce aminte...

Dealurile laş ului le-am vă zut; pluteau î n aburi viorii. Am urcat ş i la Cetă ţ uie. Am cutreierat mahalalele. Niş ka a voit să privească mormintele proaspete ş i monumentele din cimitir. Am î ntovă ră ş it-o peste tot. Fireş te, î n cimitir a lă cră mat. Apunea soarele; trecuseră două zile de congres; se apropia î ntoarcerea. Lâ ngă morminte, sunt î ntotdeauna î mboldit că tre reculegere. Atâ t. De ce să plâ ng? Nu apune ş i. nu ră sare soarele î n fiecare zi pentru minei...

Acolo, ală turi de Niş ka, am fost trist. „î mi î ngă dui prea multe slă biciuni", gâ ndeam. Ş i zâ mbeam, strâ ngâ nd braţ ul Niş kă i.

Balul. Cercul nostru era nedespă rţ it; a intrat î n sala sufocată de perechi, după ce intrase î n cofetă ria vecină. Niş ka iar se schimbase. Nu mai era tristă, nu mai era gâ nditoare. Vorbea mult ş i râ dea.

Nu se mai putea dansa. Grupurile se frâ ngeau î n mulţ ime, se fă râ miţ au î n perechi. Ce ne-am spus noi, atâ t de atenţ i unul la altul, noaptea î ntreagă? Aş fi dorit mult să ş tiu cele ce gâ ndeau membrii „elitei" -' Eram, fă ră î ndoială, asimilaţ i î ndră gostiţ ilor î n ajun de tainică logodnă.

Dimineaţ a, Niş ka mi-a dat un plic, pe care î nsemnase data; o fâ ş ie câ t o palmă din rochia ei de bal.

- Aseară am î mbră cat-o ultima dată... Era aproape o zdreanţ ă...

Ochii Niş kă i erau aceiaş i; ş i ai mei.

Amâ ndoi, am fost oaspeţ ii studentului bă lai ş i blâ nd pe care Niş ka î l cunoscuse î n tren, cu familie stră veche î n oraş ul boieresc. Studentul o î ndră gise. Eu mă trudeam să -i fac prieteni; apoi, dacă aş fi izbutit, aş fi niers mai departe; î i voiam logodnici.

N-am spus Niş kă i nimic; dar ea se purta ca ş i cum mi-ar fi ghicit ş i î mpă rtă ş it gâ ndurile. Râ dea mult î mpreună cu studentul bă lai, î l î ntreba curioasă amă nunte ieş ene, î l ruga să ne ducă î n redacţ ia Vieţ ei româ neş ti. Poate, bă iatul î i plă cea cu adevă rat. Avea mâ ini albe, cu degete lungi; avea nasul drept, buze roş ii ş i nume cu faimă. Ş i-o î ndră gise. Eu eram fericit. Mă desfă tam gâ ndind că vieţ ile lor se vor î mpreuna din voinţ a mea. Ş i mă desfă tam că utâ nd amă nunte pentru î ntovă ră ş irea lor.

... Vizita î n redacţ ia Vieţ ei româ neş ti, printre redactori care ne priveau surâ zâ nd cu î nţ eles ş i clipind din ochi, pe noi, trecă tori oaspeţ i din oraş ul cu fabrici... Mă sufocam. Situaţ ia era penibilă. Fetele trebuiau să zâ mbească, stâ njenite. Eu mă prefă ceam că ascult atent discuţ ia ocazională dintre studentul bă lai ş i directorul revistei - ochi cu spaime, cu cearcă ne, cu luciri dră ceş ti sub sprâ ncene că runţ ite de fumul ţ igă rilor -asupra circulaţ iei pe strada Lă puş neanu. Câ nd ne-am spus: „Bună seara", am ră suflat. Am alergat pe scă ri. Mă aş teptam să aud hohotind î n urma noastră.

Cea din urmă oară, prin Copou, cu studentul î ndră gostit de Niş ka. Eu mă bucuram că sunt uitat. î nţ elegeam sufletul Niş kă i pâ nă î n unghere. Doar eu i-l dă ruisem astfel; mai vast, mai neliniş tit, mai dornic. Orice ar fi î ncercat, nu s-ar fi putut smulge din privirile stă pâ nului ei.

Studentul nu ş tia ce să creadă. Se temea să nă dă jduiască. Ne crezuse î ndră gostiţ i, poate chiar fă gă duiţ i. Râ deam. L-am bă tut prieteneş te pe umă r.

- Nu suntem decâ t niş te prieteni ciudaţ i. Ea mă ajută la studii; eu o ajut să -ş i gă sească un tovară ş pe care să -l iubească. Ii sunt confesor, ş i mi-e colaboratoare...

De ce nu mi-a privit mai adâ nc ochii?...

S-au î ntors î mpreună, î ntr-un compartiment din vagonul Politehnicei. Eu am ră mas singur cu Viorica pe culoar. î i vorbeam mult ş i cald. Eram nespus de aţ â ţ at î n vervă. Mă simţ eam iară ş i puternic. Ş i Viorica era fericită. ^l

Ajungâ nd, nu am putut lucra nimic câ teva zile. Am scris î n Jurnal: Jaş ul a fost mult mai primejdios decâ t socotesc, chiar acum. Că lă toria iu m-a obosit, ci mi-a anulat patru zile. Niciodată nu m-am simţ it mai ^slab. Ar fi prea multe de spus. Eu î nţ eleg prea bine de ce trebuie să fiu 'Wpotriva Moldovei. Biruinţ a mea a fost o pă rere. Am să î ncerc să mă ^apropii, câ t mai mult, de Viorica. Voi î ncerca, asupra-i, experienţ a î m-

plinită cu Niş ka; î i voi da un suflet. Niş ka nu mai mi-e acum enigmă. De altfel, ea î ş i va petrece timpul cu gazda noastră din Iaş i. Eu î nţ eleg; poate î nţ elege ş i ea.

Trebuie să reiau munca de la î nceputul toamnei. Totul trece. După câ teva să ptă mâ ni de regim ş aisprezece ore pe zi muncă, orice urmă de sentimentalism dispare. Ş i, mai ales, mult calm, multă sobrietate. Nu trebuie să ş tie nimeni că m-am î ntors de la Iaş i î nfrâ nt. Ş i nici lupta care î ncepe nu trebuie vestită cu surle. Chiar programul î nscris solemn aici, î n Jurnal, e absurd. Nu mai sunt un adolescent. Fapte.

Pentru aceasta, amintind că ochii Viorică i sunt fă ră pereche, î nchei".

XIX. VRĂ JMAŞ UL LUI PETRE

Pe prietenul meu î l î nţ elesesem din liceu: el voia să ajungă. î ş i mă rturisea rar ambiţ ia care-l rodea ş i-i scurta somnul. Dar se tră da; î ş i alegea relaţ iile, că uta câ t mai multe cunoş tinţ e, se informa asupra influenţ elor politice, nu lipsea de la nici un ceai aristocrat, flirta cu dudui bogate, vorbea la seminalii, vizita pe profesorii care î i puteau fi câ ndva de folos. Toţ i ş tiau că Petre vrea să ajungă ş i toţ i î i î ncuviinţ au ambiţ ia. Câ teodată era duş mă nos, râ dea ră u, zvâ rlea glume î nveninate. Cel mai bun prieten „nu preţ uia" nimic, dacă Petre se afla î ntr-un cerc care trebuia covâ rş it. La seminarii, câ nd nu avea dreptate î mpotriva unui prieten, nu ceda. Nu ceda niciodată câ nd se aflau de faţ ă stră ini. Anii de dialectică ş colară ş i inteligenţ a lui ascuţ ită î i foloseau să ră stoarne argumente pentru o clipă de ezitare a adversarului, pentru un cuvâ nt gâ n-gă vit printr-o î ntrebare ră spicat pusă sau o formulă, sau un nume. Orice s-ar fi î ntâ mplat, el trebuia să biruiască î ntotdeauna.

Muncea, dar voia ca munca lui să fie cunoscută ş i ră splă tită. Nu citea decâ t că rţ i care î l puteau ajuta ca avocat ş i om politic sau romane ultime pentru discuţ iile mondene, sau că rţ i de erudiţ ie vulgarizată, din care memoriza amă nunte ş i citate pentru seminarii. Eu cred că î l interesau istoria ş i filozofia, dar nu avea timp să le adâ ncească. In fiecare după -a-miază pleca; la Universitate, la ceaiuri, la prieteni. Descoperise un mijloc excelent de a-ş i completa cultura; ruga pe prieteni să -i rezume ultimele că rţ i citite. Fireş te, pă stra foarte puţ in din miezul că rţ ilor. Dar » ajungea, pentru ceilalţ i. Putea pomeni cartea la facultate sau î n saloane-

A î nvă ţ at englezeş te, plă tind scump, numai pentru că era „un hoffl-me du monde". Literatura engleză nu se discuta î n saloane; el nu citea englezeş te. î nainte de premiera Sfintei Ioana ş i-a cumpă rat volumul W¹

Shaw, l-a citit ş i a pomenit de el î n tot timpul reprezentaţ iilor, pronun-ţ â ndu-l impecabil: Saint Joan.

M-a ajutat ş i a muncit pentru revista universitară; aceasta î i era un mijloc bun de a-ş i câ ş tiga admiraţ ia profesorilor; nă dă jduia să ajungă profesor universitar. Revista î l interesa, fireş te; î i î nţ elegea ş i rostul, ş i necesitatea. Dar, judecâ nd astfel, sunt atâ tea lucruri bune de fă cut î n Universitate... Petre ar fi lă udat munca noastră, ş i atâ t; dacă nu ar fi î nţ eles roadele, nu ar fi lucrat ală turi de noi. El era destul de inteligent ca să aprecieze o activitate ş i să nu se angajeze decâ t câ ntă rind riscurile ş i vremea pierdută.

Eram tot mai buni prieteni. Amâ ndoi ne î nţ elegeam ş i ne schimbam gâ ndurile. î n amâ ndouă sufletele ră mâ nea o taină, bine pă zită. Eu i-o î ntreză ream pe a lui; ş i poate el mi-o bă nuia. Ş tiam că prietenia este un fapt, iar ambiţ ia altul. Petre era un pă timaş, orbit. De ce m-aş fi supă rat dacă trebuia să treacă peste mine, î ntr-un anumit ceas, la o ră spâ ntie? î l î nţ elegeam atâ t de bine, î ncâ t î l î ndră geam ş i mai mult, după ce î mi mă rturisea că sunt zile î n care mă ură ş te, zile î n care mă invidiază. î ş i purta ră zbună rile î ntregi, fă ră să uite nici cea mai neî nsemnată ră fuială. Eu nu puteam să mă ră zbun asupra altuia. Eu î nţ elegeam ră zbunarea ca o pornire de ură menită să mă depă ş ească pe mine, să -mi î mprospă teze puterea de muncă, să mă î mboldească spre creare. Mă ră zbunam î nă l-ţ â ndu-mă, iar nu lovind. Petre lovea, î nveninat ş i zâ mbitor. Nu-i puteau surprinde ră zbunarea decâ t cei care î i pă trunseseră patima. î ş i voala ura pâ nă la glumă, bagatelizâ nd-o.

Prietenul meu ş i-a pă strat, nemă rturisită ani mulţ i, ambiţ ia. Cea mai cruntă umilinţ ă a simţ it-o î ntr-o noapte caldă, la î nceputul vacanţ ei. Am î ntâ rziat mult, noi doi, la o masă dintr-o gră dină, cu vin bun. Ochii lui Petre se tulburaseră. Ne-am amintit anii de liceu, duş mă niile ş i prieteniile noastre, după -amiezile de la „Muza", societate cultural-dramatică. Ne-am uitat î napoi; bă tuseră m drum drept, fă ră să că dem, noi doi. Atunci, mă rturisindu-i sensul vieţ ii mele, Petre ş i l-a tră dat pe al lui. Eram î nspă imâ ntat ascultâ ndu-l, deş i adevă rul î l intuisem, î mpreună cu aţ â ţ i alţ ii, de ani. Mi-a spus cum scrâ ş neş te din dinţ i la vestea izbâ nzii vreunuia dintre noi, cum tresare nopţ ile din visuri care î i potolesc setea de faimă ş i putere politică. Mi-a spus cum nu-ş i are o zi de liniş te, cum nu poate uita, cum e ros amar de pofta care î l stă pâ neş te. Acum, e prea tâ rziu ca să se vindece. Singura mâ ntuire, să ajungă efectiv, să nu se mai aline cu visuri.

- Eu î ţ i admir ambiţ ia, vorbii eu. E o patimă bă rbă tească, aprigă, de ^care nu trebuie să te ruş inezi ş i pe care nu trebuie s-o ascunzi...

- Uiţ i că tă inuirea ambiţ iei mi-e poruncită chiar de ambiţ ie. Eu vreau să ajung politiceş te; trebuie să lucrez ca un om politic; ascuns ş i prudent...

- Acesta e tocmai amă nuntul care nu-mi place. Ai o ambiţ ie restrâ ns politică, de parvenit. Tu trebuia să -ţ i cultivi patima, să -i dai un sens metafizic, s-o proiectezi pe un fundal cu proporţ ii ş i sugestii cosmice... Cum vezi, î ncerc să -ţ i dau prin cuvinte mari impresia pe care o simt eu câ nd vorbesc despre ambiţ ie. Te-aş fi voit prometeic; tu nu izbuteş ti să fii nici un Rastignac...

- Eu trebuie să ajung. Neliniş tile tale metafizice m-ar fi î mpiedicat să progresez real, politic...

- Dacă patima e autentică, orice progres e inutil; niciodată nu o vei mulţ umi. Ambiţ ia, ca ş i gloria, te î ntă râ tă ş i te chinuie cu câ t le urci culmile. Adevă rul acesta e jenant de banal. Orice satisfacţ ie pe care o vei câ ş tiga î ţ i va scurma pofte î ndoite. Eu cred că numai lipsindu-te de un lucru, ajungi să -l stă pâ neş ti ş i să -l guş ti.

- Un paradox. Pe tine au î nceput a te bate vâ nturi mistice. Sunt la modă acum...

- Depinde ce î nţ elegi prin misticism. Femeile ş i societă ţ ile feminizate au avut î ntotdeauna nevoie de un reconfortant teozofic. Surogatele pe care le cunoaş teţ i voi, intelectualii ş i mondenii, sunt tot atâ t de puţ in mistice cum sunt ş tiinţ ifice broş urile de trei franci ale abatelui Mo-reaux...

- O ironie?

- Nu, o punere la punct. Misticismul meu nu e o influenţ ă livrescă, nici o maimuţ ă reală snoabă. E o experienţ ă etică; î n curâ nd, va ajunge, poate, chiar o experienţ ă religioasă. Deş i, noi suntem generaţ ia ursită să că ută m pe Dumnezeu...

- Cei dinaintea noastră?... .

- L-au pierdut; absurd ş i stupid, fă ră torturi lă untrice, fă ră crize. Eu cred că li s-a luat Dumnezeul, ca să poată lucra mai comod î n mediocritatea lor.

-Polemizezi.

- Nu; mă plâ ng că tu, dintr-o generaţ ie care ancorează orice acţ iune ş i orice valoare î ntr-un plan transcendent, actualizezi o ambiţ ie trecută...

- Eu sunt dus de voinţ a mea.

- Ar fi multe de spus asupra voinţ ei tale... Oricum ai fi, î nsă, te prefer celorlalţ i...

- Obsedanta doctrină a virilită ţ ii, nu?... Acum ai dreptate. Cred ca patimile masculine sunt menite suferinţ ei; iar eu sufă r mult, aceasta iară ş i ţ i-o spun...

î n acea iama, Petre a cunoscut o studentă de la Arhitectură. Ceea ce trebuia să se î ntâ mple, s-a î ntâ mplat. Se aflau tot timpul î mpreună. Eu î nţ elegeam, ş i tă ceam. î ntr-o noapte, Petre m-a vizitat, neliniş tit ş i abă tut.

- Ş tii ce se petrece cu mine? Sufă r o criză de adolescentism. î mi place o fată... Iar î n loc s-o seduc, m-am î ndră gostit de ea... E cel mai impropriu mijloc de a mi-o apropia... Sunt stupid, iremediabil stupid... Am ajuns să -mi fie teamă. O iubesc; e revoltă tor, nu?

-Nu.

Priviri, î n adâ ncul ochilor.

- Tu î mi vorbeş ti ciudat. Ş i apoi, te contrazici cu principiile tale.

- „Principiile" mele nu sunt î mpotriva dragostei, ci î mpotriva anulă rii, a idiotiză rii nostalgice prin dragoste.

- Ş tii ce-mi spuneai astă -toamnă? Că tinereţ ea e un timp primejdios; că nu sunt mâ ntuiţ i decâ t nebunii.

- Exagerezi formula. Eu am spus numai că tinereţ ea e ispitită de mediocritatea sentimentală ş i cerebrală, de iluzia unei fericiri comode; ş i am mai spus că numai o hotă râ re nebunească, adică realizată de-a lungul a oricâ te î mpotriviri, poate s-o mâ ntuie. Criza tinereţ ii nu poate fi depă ş ită decâ t ajutat de o patimă, de o nebunie. Iată ce am î nţ eles eu atunci.

- Ai avut dreptate. Eu simt că am să cad, că am să mă î nec dacă nu sugrum dragostea.

- De ce s-o sugrumi?

- Pentru că e stupidă, pentru că mă î mpiedică să ajung; o iubesc î ntr-atâ t, î ncâ t am cerut-o î n că snicie. Sunt aproape nebun. Are să treacă, nu?...

- Totul trece... Eu sunt obsedat de refrenul acesta. î ncearcă să ţ i-l î mplâ nţ i î n creier, î n suflet, î n viscere...

- O iubesc, o iubesc. Numai ţ ie î ţ i spun; trebuie să -ţ i spun. Ş tiu că e umilitor, ş tiu că e stupid, dar nu mai mă pot stă pâ ni... O iubesc ca un adolescent. î nţ elegi tu nebunia faptei mele câ nd am cerut-o de soţ ie? Am vrut să fug; nu se poate, mai am examene... Sunt un neghiob, sunt lipsit de voinţ ă, sunt un rob...

Petre se tâ nguia. Cum l-aş fi putut ajuta? î l mâ ngâ iam cu ochii. Mă interesa, nu ca prieten, î ncordarea cruntă dintre cele două patimi. Nu ş tiam dacă va birui ambiţ ia sau dragostea. Mă gâ ndeam că, dacă ar fi stă pâ nit acel sens metafizic de care î i vorbisem, ambiţ ia lui Petre ar fi biruit, deş i de-a lungul unei dureri î nzecite.

„Dacă va izbuti să ră mâ nă nebun pâ nă la capă t, Petre î ş i va depă ş i criza tinereţ ii. Se va realiza atâ t câ t î i va î ngă dui esenţ a inferioară a patimei. Poate Petre crede î nfericire; atunci va ajunge un soţ nenorocos.

Un tâ nă r nu trebuie să creadă î n fericire. Nă zuinţ ele lui ar purta atunci o tragică ş i austeră sobrietate. Dar e atâ t de dureros ş i greu să nu crezi î n fericire. Pentru cei mulţ i, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţ ei. Cu atâ t mai ră u pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată ş i stă pâ nită decâ t după ce te-ai î ndoit de ea. Nu pesimism; ci luciditate, calm, voinţ ă eroică, adică masculină ş i ascetică. "

Acestea le-am scris î n Jurnal, după despă rţ irea de Petre. Criza lui nu-ş i apropia sfâ rş itul. Eu m-am depă rtat iar de prieteni. Petre nu mi-a mă rturisit nimic. Suferea, luptâ nd. î ş i ghicea î nfrâ ngerea.

Eu î mi urmam drumul amar, necunoscut de nimeni. Bă nuiam, î n suflet, semne de ră fuieli sâ ngeroase. Nu î mi era teamă. Zi ş i noapte, munceam că lindu-mă. „Toate acestea sunt pregă tiri, î mi spuneam. Va trebui să se î mplinească ş i faptul. "

XX. PERSONAJELE JUDECĂ A UTOR UL

A treia zi de Cră ciun, ne-am adunat - ca î n toţ i anii - la Fă nică. Pentru noi, să rbă toarea aceasta e ciudată ş i necesară. î n acele două sprezece ceasuri, câ t ră mâ nem î mpreună, vieţ uim din nou liceul. Invitaţ ii lui Fă nică sunt colegii, nedespă rţ iţ i î n ultimele clase. După -amiaza, seara ş i noaptea Sfâ ntului Ş tefan stă pâ nesc strania î nsuş ire de a ne face să uită m tot ce ne-au dă ruit anii ş i de a ne socoti iară ş i colegi de liceu ş i personaje din Romanul adolescentului miop. Grupul nostru, compact î nainte de bacalaureat, a fost rupt la Universitate. Ne-am risipit ş i ne-am legat de alte grupuri. î nlă nţ uirea de suflete stră ine poate î ntrista pe prietenii vechi; dar nu putea fi î ndepă rtată. Simţ eam fiecare chemarea de a pă trunde mai departe, din necunoscut î n necunoscut, de a î ncepe cu ei vieţ i noi, de a ne desfă ta sau suferi, de a ne rupe iară ş i ş i a ne î ncadra mai sus sau mai jos î n altă parte.

Dar ziua Sfâ ntului Ş tefan ră mâ nea vechii familii. Eram, î ncă, prea tineri ca să ne î ntristă m că toţ i acei ani au trecut, că sunt de-acum amintiri. Ne strigam cu porecle din liceu, reconstituiam scenele dureroase zâ mbind. Tot ce fusese spaimă, suferinţ ă, melancolie ne î nveselea acum. î ncercaseră m fiecare, necunoscut celorlalţ i, o maturizare sentimentală. Gâ ndul era reconfortant: după ce o perioadă e depă ş ită, durerile ş i neliniş tile sunt uitate. Dar dacă izvoră sc alte " dureri ş i alte neliniş ti, mai nemiloase, mai amare?...

Cei dintâ i veniţ i au fost Jean Victor Robert ş i Mihail. Jean Victor ajunsese actor la al doilea teatru din oraş. Era î nscris la Facultatea de Litere, dar nu-ş i trecea decâ t două examene pe an. Avusese izbâ ndă î n teatru, pentru că avea obraz alb de adolescent, era incult, prezumţ ios ş i dră gă laş. Robert era singurul pe care nu l-aş fi lă sat să iasă din liceu. Se socotea î ncă geniu neî nţ eles, aş a cum î i insinuasem eu, ră ută cios, cu mulţ i ani î n urmă. î ş i crease un personaj ş i-l silea să joace î n toate rolurile prevă zute ş i neprevă zute. Robert se ignora pâ nă la absurd. El credea că toţ i ceilalţ i î l invidiază. Socotindu-se neî nţ eles ş i persecutat, î ş i alcă tuise o figură dispreţ uitoare, ochi distanţ i, gură dră cească, glas de scenă. Robert nu putea rosti cel mai neî nsemnat cuvâ nt fă ră gest teatral. Câ nd râ dea, î ş i aducea buzele ca la un râ s amar de dramă. Povestea î ntotdeauna cu glas de bariton cald, î n timp ce glasul lui era de tenor lipsit de volum. Se plâ ngea, î ncă, de neputinţ a de a lucra din pricina femeilor.

- Mă mico, mă distrug femeile...

Ofta flatat, cu obrazul lui de fată, pudrat, cu buze că rnoase.

- î n fiecare să ptă mâ nă le schimb... Ce vrei, mamă dulce, la teatru... Ş i aş vrea să scriu o dramă... N-am timp... Uite câ te chei am î n buzunar. Am ş i garsonieră... Ş i am de lucru...

î ş i freca fruntea î ngustă, albă, î ncreţ ită de sprâ ncenele ridicate interogativ. Oricâ t de ră ută cios s-ar fi purtat prietenii cu el, Robert nu uita să vină de câ te ori era chemat. Prietenii lui cei noi - î ngâ mfaţ i ş i invidioş i elevi de conservator, actori beţ ivi ş i blazaţ i - î i aminteau, la ră stimpuri, nostalgia vechilor prieteni, cu mult bun-simţ ş i multă vervă. Robert, deş i se î nă lţ a î n mediul de marasm ş i mediocritate, î nviorat numai de invidie, nu se putea lipsi definitiv de grupul colegilor de liceu.

⇐ Предыдущая 31 32 33 34 353637 38 39 40 Следующая ⇒