Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 8 страница

stră ină...

- Femei'a nu poate experimenta eticul.

- Ş i dumneavoastră, bă rbaţ ii, puteţ i?

- Nu toţ i: o elită. Trebuiesc serii î ntregi de experienţ e ca să pâ rgu-iască un suflet masculin. Câ ţ i le suportă, mai ales acele experienţ e care primejduiesc viaţ a, somnul, liniş tea?...

Seara se pogora lin î n mansardă. Cea dintâ i seară de primă vară câ nd î ntâ rziau sus, la mine, studente. N-am vrut să le-o spun. Niş ka m-a î ntrebat dacă am ţ igă ri. Nu fumase pâ nă atunci, dar simţ ea un dor să fumeze... Bibi refuză cu î ncă pă ţ â nare.

Lă cră mâ nd, zâ mbind, frecâ ndu-ş i pleoapele, cu sprâ ncenele mobile, sfâ rş i jumă tate de ţ igară. Ală turi de restul meu, o pusei î ntr-un plic ş i scrisei data.

- Ce faci? -Le pă strez...

- Farmece?

- Nu, amintiri.

Am râ s, î nveseliţ i de tristeţ ile care se vor aduna de acum deasupra plicului, ani după ani.

Coborâ nd scă rile, Niş ka m-a î ntrebat dacă mă poate vizita.

- Ai cea mai simpatică odă iţ ă ş i cele mai multe că rţ i... E reconfortant...

I-am spus că î n anumite zile, câ nd am mai puţ in de lucru, primesc câ teva ceasuri.

- Ş i care sunt zilele?

- Niciodată nu m-am gâ ndit să le fixez.

- Cu alte cuvinte, nu vrei să mă primeş ti?

- Mata exagerezi.

- Ei bine, nu te speria... n-am să vin...

Umbrele care mi-au î ntunecat ochii, nu le-a observat.

- Ş i eu care credeam că ne vom î mprieteni... Voiam să -ţ i prezint ş i pe Viorica...

Nu ş tiam ce să -i spun. Tă ceam, î ncruntat.

- Ne putem î ntâ lni câ teodată...

- Mersi, eş ti prea dră guţ.

A plecat, râ zâ nd nepă să toare. Bibi mi-a spus:

- Să ş tii că de acum î i cu adevă rat supă rată...

Seara, un bilet de la Radu: „Mâ ine merg cu Nonora la cinematograf. Vrea să vii ş i tu. î nainte de cinci, la mine".

Biletul m-a bucurat ca o mâ ntuire. Nu mai vă zusem pe Nonora din Duminica Floriilor. î mi amintii î mbră ţ iş area zbucnită printre sicrie, cu buzele Nonorei scrijelindu-mi buzele...

X. L'HEURE SEXUELLE

Am ieş it din cinematograf buimă cit; Nonora mi-a fost ală turi. Radu se ră tă cise printre primele bă nci. Trei ceasuri am prelins pumnul pe carnea Nonorei. Voiam să -i dovedesc că o bibliotecă nu ucide siguranţ a actului vicios. Ea se alinta, tremura fierbinte. î i ghiceam uimirea: eu, ş i eu?... î ntrebarea mă mustra ş i pe mine; nu voiam să ră spund, stă pâ nit de î ncordă ri. Pe Nonora nu o putea decâ t bucura descoperirea. Se prefă cu că -mi ş opteş te, cu capul plecat, ş i mă muş că de braţ. Aceasta nu poate î nsemna decâ t bine, gâ ndeam eu.

Ne-am despă rţ it privindu-ne î n ochi, ea fierbinte, eu î ncruntat. A doua zi, Nonora a intrat din nou î n mansardă. Ş i-a regă sit jeţ ul lâ ngă soba de zid. A deschis ferestruicile î n primă vară. Râ dea, cu pă r î ntunecat ş i ochi î n cearcă ne. Era prea caldă, ş i genunchii prea ispititori, ş i î n sufletul meu neliniş ti se voiau uitate. Braţ ele i-au frâ nt trupul, ş i-au alunecat buzele pe umeri, pe sâ ni. Nonora palpita, fă ră să se î mpotrivească. La un zvon din stradă, a tresă rit.

- Dacă vine cineva?

- Astă zi e Vinerea Mare... Nimeni nu se gâ ndeş te la mine...

- î nchide, î n orice caz, uş a...

Nu mă aş teptam să ră mâ nă atâ t de lucidă. Câ nd m-am î ntors ală turi, copcile de la umeri erau desprinse. Aceasta î mi dă du curaj, deş i ş tiam lot ce î ngă duie Nonora.

- Bagă de seamă, nu te enerva prea mult...

O să rutam, o să rutam. Sâ nii î i erau goi sub desfă tare, bruni ş i calzi. Pulpele aţ â ţ au mâ ngâ ieri î ndră zneţ e. Nonora î nchise ochii ş i-ş i muş că buzele. I-am spus atunci că ş tiu ce vrea. Nonora m-a rugat să tac. Mi-a poruncit să ră mâ n cuminte, să nu mă tulbur inutil.

- Ai să î ncerci nebunii...

I-am amintit că î i sunt un prieten de al că rui cuvâ nt nu trebuie să se î ndoiască. Nonora tresă rea, î i ş uierau cald nă rile. Un spasm î i î nş erpui trupul, zvâ rcolindu-l. Sâ nii î i î ngheţ aseră; î i mâ ngâ iam cu obrazul, cu buzele. Tremurau, smeriţ i ş i provocatori. î ntâ rziam chinuit, cu ochii orbiţ i de că ldura pâ ntecului. Prelungeam aş teptarea cu muş chi î n febră, cu lumini tulburi sub pleoape. Trupul Nonorei era tot mai aproape, tot mai neliniş tit î n chemă ri. Guri fierbinţ i i-au alunecat pe pulpe.

... Seara, după ce a plecat Nonora, m-am privit: ochii î mi lică reau sur î n cearcă ne, faţ a mi-era palidă, pă rul umed. î mi simţ eam creierii grei, mă dularele istovite. Tremuram. Ş i nu eram liniş tit, ş i nu mă î nseninam-

Nonora venea aproape î n fiecare zi ş i î nchidea singură uş a. Venea la ceasuri câ nd nimeni nu î ndră znea să mă viziteze. Ş i jocul î ncepea cu aceleaş i î ndâ rjiri, cu aceeaş i inocenţ ă perversă a trupului pe care î l fră mâ nţ i ş i nu-l stă pâ neş ti. Ne despă rţ eam; ea liniş tită, eu torturat.

Pe Niş ka nu o î ntâ lnisem, nici nu mai voiam s-o î ntâ lnesc. Aflasem că pă rinţ ii ei au locuit î n Basarabia, apoi la Craiova, apoi la Braş ov. S-au resemnat să nu intervină î n viaţ a ş i nă zuinţ ele singurei lor fiice. O vară ftizică î i dă ruise, î ncă din viaţ ă, casa pe care Niş ka o î nchiriase unei familii prietene. Avea. iestui bani ca să plece, dar aş tepta să -ş i gă sească tovară ş ul. Voia să aleagă.

Bibi se î mprietenise tot mai mult cu ea. Mi-a mă rturisit, la un colţ de stradă, că Niş ka e adorată sau urâ tă de fete, că irită bă ieţ ii sau î i î ndră gosteş te. Bibi mi-o lă uda exaltat. Mi-a vorbit de romanele pe care le-a citit Niş ka, de examenele ei, de licenţ a la care de acum lucrează. î nţ elegeam că ş i Bibi o adoră. Am î ntrerupt-o.

- De ce-mi exagerezi toate calită ţ ile Niş kă i, crezi, poate, că am să sfâ rş esc prin a mă î ndră gosti de ea?...

- Nu se ş tie, zâ mbi Bibi.

De ce mi s-a î nfiorat sufletul ca mâ ngâ iat de gheară streină?... Atunci am simţ it î ndâ rjindu-se hotă râ ri vechi, oţ elite de ani, de toamne, de singură tă ţ i. Mi-au umbrit ochii viziuni pustii de bă lţ i î n amurgit, pe care le cutreieram î n luntrea cu tovară ş i tă cuţ i, cu priviri pe cer ş i gâ nduri pe ape. Mi-am amintit mireasma pietrei sub stele, singur cu muntele, veghind pe jnepeni zorii. Ră tă cisem mult, să lbatic, ş i toate pornirile, ş i toate tristeţ ile, ş i î nfrâ nă rile - nemă rturisite - î mi picuraseră î ntr-un suflet copleş it printre celelalte suflete, desfă tă ri ş i amă ră ciuni. Ş i ele mă î nfiorau proaspete acum, la un cuvâ nt al fetei cu zâ mbet.

Câ t î mi î ngă duia Nonora, lucram. Am î nţ eles că mâ ngâ ierile ei nu le priveam ca o ispită ce biruieş te, ci le porunceam din voinţ a mea, pentru neliniş tile ce nu se limpezeau. S-ar fi spus că Nonora nu era decâ t trup chemat să astâ mpere chemă rile sufletului. Ş i nu le astâ mpă ra, ş i ele se risipeau î nlă untru-mi, silindu-mă necontenit să -mi amintesc hotă râ ri pentru ceasuri grele.

Bă nuiam că se lă mureş te o criză, dar nu voiam s-o î nţ eleg. Nu voiam să mă gâ ndesc la Niş ka. Avea prea mult din ceea ce gâ ndisem eu, atâ ţ ia ani. Iar acum - cu î ncordă ri ciudate î n suflet, care nu mă î ntovă ră ş eau decâ t î n singură tate, ş i care ar fi pierit o dată cu apropierea Niş kă i -nu-mi putea aduce decâ t piedici. O doream prietenă, ş i mi-era teamă. Nu de mine; nu o puteam î ndră gi. Mi-era teamă că primă vara, vorbirile î n doi pe alei, ră să riturile de lună, austeritatea sentimentală î n care vie-

ţ uisem î mi vor ridica neî ncetat î ntrebă ri, doruri, nostalgii, care mi-ar fi I cheltuit timp ş i trudă ca să fie alungate.

Nu ş tiam; dar dacă Radu iubeş te pe Nonora? Rupeam o prietenie, fă ră chiar mâ ngâ ierea că e ruptă de dragoste. Mă stâ njeneau privirile lui Radu. Mă simţ eam vinovat, nu pentru că primeam pe Nonora, ci pentru că o primeam fă ră să -mi fie dragă ş i fă ră să simt, ca mai î nainte, pofta că rnii î ntunecate ş i fierbinţ i.

î ntr-o zi, câ nd Radu a fumat ş i a tă cut mult, i-am surprins ochii abă tuţ i, triş ti. Am râ s aflâ nd că e î ndră gostit. Trebuia să râ d. Din liceu, Ra--du se î ndră gostise de surorile tuturor prietenilor, de profesoara de engleză a lui Petre, de trei „stele", de o actriţ ă. La Braş ov iubi ochi nostalgici î n cabarete. In toamna aceasta a iubit iar, fă ră să ne spună nume.

- A câ ta oară iubeş ti acum? am iscodit eu.

- Nu ş tiu; iubesc.

Spunea taina aceasta cu o indecenţ ă care mă fă cu să roş esc. Eu socoteam că anumite cuvinte nu trebuiesc rostite nici sufletului drag, nici sieş i.

- Iubeş ti pe Nonora?...

- Nu. Pe ea am iubit-o astă iarnă. Dar am fă cut ră u; e perversă ş i capricioasă.

Mă gâ ndeam: prietenul meu osâ ndeş te capriciul...

- Viorica...

Am râ s, l-am să rutat. Prietena Niş kă i era mică, fină, cu ochi mari ş i limpezi, luminată, cu fruntea albă sfâ rş ită sub pă rul strâ ns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, î n faţ a unei colecţ ii de reviste filologice, ală turi de Bibi, care se gâ ndea la Andrei. Aproape s-a roş it câ nd mi s-a prezentat, î n ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a pă rut cea mai firească ş i mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiţ i, braţ e albe, gesturi blajine. Fruntea ş i ochii î i zâ mbeau. Buzele ascultau î ntotdeauna.

Ş i Radu o iubea...

- Ai să -i spui? -Nu.

- Atunci?

- Aş tept să -mi treacă...

- Nu e aş a că are să treacă?...

- Totul trece, î mi amintii eu din Heraclit. Dar cum de ai iubit-o? Câ nd ai cunoscut-o?

- Mi-a prezentat-o Bibi. î n noaptea aceea am visat-o, deş i eram bă ut A doua zi m-am gâ ndit la ea. „Foarte simplu, mi-am spus; o iubesc! Dacă î i chemam numele pe vreo melodie tristă, mă î ntristam. Eu ş tiu; asta e iubire...

Gâ ndeam ş i eu cu Radu: iubire... ş i mă bucuram că n-am chemat nici un nume pe melodii triste, ci numai le-am rostit. Vă zâ ndu-mă resemnat să -l ascult vorbindu-mi de dragoste, Radu î ncercă î ntrebarea care î l ispitea de ani.

- Tu ai să iubeş ti?...

Primii aceeaş i mască nepă trunsă drept ră spuns.

- Nu cred...

- Ai să fii fericit.

- Ş tiu, minţ ii eu, zâ mbind trist. Radu î mi surprinse zâ mbetul.

- Iartă -mă, ai să spui că sunt stupid... Dar eu nu te î nţ eleg; de nouă ani, de câ nd ne cunoaş tem, tu iubeş ti o singură fată cu o putere care mă î nspă imâ ntă. Cum nu ai ostenit nouă ani? Ş i cum nu te-ai plictisit aş teptâ nd-o?...

Am râ s mult de gluma prietenului meu. El mă rturisea că bă nuise la î nceput o taină, poate o aventură din adolescenţ ă. Dar nu tră dasem niciodată un nume, o amintire. Ş i cu toate acestea, fă ptura mea toată î i spunea că iubesc.

Faţ a mi-a ră mas aceeaş i mască. Dacă prietenul meu mi-a î ntins o cursă, i-am scă pat. Nu are să ş tie niciodată adevă rul. De ce să -l ş tie?

î ntr-o după -amiază, prin mai, Nonora nu ş i-a mai descheiat copcile de la umeri. Am plecat amâ ndoi pe bulevarde, spre parcuri. Vorbeam eu, mult ş i nestă pâ nit. Nonora asculta, cu buze umede.

La un colţ de stradă cu trotuar curat, Niş ka ne-a vă zut trecâ nd. Ne-a privit mult, zâ mbind.

De ce m-a durut î ntâ lnirea? De ce nu ş tiam ce să mai spun Nonorei, care se bucura, pentru că ne vă zuse Niş ka? Eram trist, trist. Eram abă tut. S-ar fi spus, că mi se sfă ş iase o nă dejde, un dor de nimeni bă nuit; nici de mine.

Nonora vorbea, vorbea. Eu ascultam, urmă rindu-i paş ii prin alee. M-a să rutat î napoia unui pavilion pustiu. Am primit să rutarea cu să lbatică poftă, muş câ ndu-i buzele. Nonora se alinta. Eu voiam să râ d, voiam s-o să rut. Ş i o să rutam, o să rutam...

Ieş ind din parc, pe mine mă copleş eau mustră ri: trebuia să alerg după Niş ka ş i să -i spun. Surprinzâ ndu-mă gâ ndind, m-am î ntrebat: să -i ^spun să nu creadă?...

Toate acestea sunt capricii sentimentale, î mi spuneam. Ş i, porun-cindu-le să dispară, ele dispă reau.

I-am spus Nonorei că se apropie examenele. Ea a î nţ eles, pentru că tti-a privit batjocoritor.

De atunci, nu ne-am mai î ntâ lnit.

XI. PRIETENUL MEU IUBEŞ TE

Am un prieten nou, am un prieten nou!

Am sfâ rş it liceul î mpreună. Am fost atâ ţ ia ani tovară ş i. Dar din primă vara aceasta, ce se î ncheie î nflă că rat, el mi-e un prieten nou. Nu- I mele lui nu poate fi decâ t: prietenul meu! Am mulţ i prieteni; dar el e 1 prietenul meu nou. El e singurul prieten.

Lui î i î mpă rtă ş esc ş i o carte de poezii, ş i o carte cugetată. Nu mă urmă reş te î ntotdeauna, dar mă î nţ elege Petrecem nopţ i de mai, vorbind, vorbind. Eu î i destă inui manuscrise de nimeni cunoscute. El î mi citeş te versuri pe care niciodată nu le va publica. Ceea ce gâ ndesc, î i spun; ceea ce simte, î mi spune. Eu simt alte multe lucruri ş i am să i le mă rturisesc. Poate ş i el gâ ndeş te gâ nduri pe care am să le ş tiu.

Ne-am descoperit î ntr-un amurg, la mine, î n mansardă. El iubeş te. Ş i i-am spus cuvinte pe care nimeni altul nu i le spusese. Doamna pe care o iubeş te, am cunoscut-o î ntr-o libră rie. Citeş te mult, se î nchină lui Beet-hoven, stă pâ neş te somnul, î n nopţ i singuratice, cu clavirul alb. S-au î ntâ lnit la munte ş i s-au iubit. Soţ ul doamnei e arhitect. Poate î nţ elege-dedesubtul prieteniei pentru tâ nă rul î nalt ş i blond, care-i ascultă slă vind Sonatele.

Prietenul meu era un student ca toţ i ceilalţ i: blond, î nalt, plă cut, cu lecturi, cu talente. Dar a iubit pe doamnă, ş i a iubit pe Beethoven. î n sufletul lui s-au iscat dezlă nţ uiri de potente. Am î nţ eles aceasta î n după -amiaza î n care ne-am î ntâ lnit. Vorbea cu atâ ta patimă reţ inută, cu atâ ta î ncredere î n forţ ele ş i î nsuş irile lui ală turi de dragostea doamnei...

Iubind, tâ nă rul blond a ajuns prietenul meu. Nu-l mai recunoş team. Era atâ t de î nă lţ at, de neliniş tit, de harnic. Ne î nţ elegeam atâ t de bine; eu, care nu iubeam...

Nu î mi vorbea decâ t arareori de dragostea lui. î mi povestea chinul î nceputului, cum a luptat ca să uite, ş i nu a izbutit - pentru că cel î ndră git nu se uită -, cum s-a torturat gâ ndind doamna ală turi de soţ, pe ea I care nu o î nţ elegea decâ t ală turi de Beethoven. Ş i doamna care nu-l ere-l dea, ş i apoi cel dintâ i să rut î n faţ a clavirului ce purta î ncă arpegiul minor... Ş i serile lor, î n lipsa soţ ului, pe blana din salon, el dă ruindu-i versuri, ea improvizaţ ii î ntre Ceaikovski ş i Grieg... Ş i jură mintele lor, pe care el le crede...

S-a regă sit ş i s-a î mplinit din dragoste. De acum, nu-ş i mai risipea timpul. Muncea î n biblioteci, iar serile se î ntâ lneau. El voia să realizeze seria fă gă duită de lucră ri. Totul era acum chemare, î ndemn la viaţ ă ş i %

operă, din dragoste. Credea î n el ş i î n iubirea doamnei. A crezut î n mine după ce s-a convins că î l î nţ eleg ş i î l pizmuiesc. I-am spus că î l piz-muiesc, sincer. Doamna lui e un exemplar atâ t de rar, minţ eam eu...

Nopţ ile calde, î n î nceput de vară, cu prietenul meu nou... Cum au trecut, ş i cum nu se mai pot, niciodată, î ntoarce. Eu, aici, scriind cartea î ntâ iei mele tinereţ i; el î n miez de ţ ară apuseană, purtâ ndu-ş i tortura sufletului care voise să afle zarea dragostei. Dragostea î i aprinsese ambiţ ii ş i doruri, î i dă ruise puteri de muncă nebă nuită. A urmat ceea ce trebuia să urmeze, ş i atâ t de curâ nd... Doamna cu mâ ini albe î n claviaturi î i spunea că î l iubeş te, ş i nu-l mai iubea. Cine ş tie, cine ş tie?...

Prietenul meu a fost purtat de pâ nzele deznă dejdii care î ntunecă ş i ucide. I-am fost sprijin, cel care a plâ ns cu el ş i apoi l-a certat cu porunci aspre.

A fugit. Ani din el se vor risipi: o ş tim amâ ndoi. Dar tot ce a adunat din dragostea doamnei vor fi seminţ e cu rodul preţ ios. î l aş tept.

De ce am î ntrerupt firul povestirii mele cu o tristeţ e gră bită? î n î nceputul acela de primă vară, prietenul meu era fericit. Eu gâ ndeam: dacă pe el apropierea doamnei l-a creat din nou, dă ruindu-i duh de bă rbat, ce se va petrece cu mine, cu fericirea pe care aş î ntâ lni-o eu î n dragostea sufletului de fată?... Mă î ntreză ream mare, mare, crescut î n bucurii.

Ş i gâ ndul aş teptă rii mă neliniş tea ş i mă mâ ngâ ia.

XII. FURTUNĂ LA SCHIT

î n miez de vară, cu prietenul meu nou, am ajuns la schitul cu peş teră. Am ajuns pe ploaie, rece, aspră, rea. Coboram avâ ntaţ i Fietrele Albe ş i nu vorbeam, ci numai ne î ncordam mă dularele î n mers lung.

Am adormit î n odă iţ a cu pereţ ii albi ş i o lumâ nă rică de ceară galbenă. Afară, î n munţ i, se dezlă nţ uia furtună. Am adormit cu duh aspru deasupra aş ternuturilor noastre. î n odă iţ ă plutea mireasma florilor de smirdar uscat. Ş i era senin î n ochii noş tri, ş i desfă tare î n truda noastră.

Ş i furtuna creş tea î n munţ i, ş i se î nvă lmă ş ea cu noaptea, ş i fulgerele î nă lbă streau pereţ ii, ş i auzeam ploaia, ş i auzeam izvoarele. Iar î n visele noastre se tâ nguiau vedenii.

Tră snete î n brazi ne-au deş teptat. Ferestruica tremura smerită î n Ploaia repede. Ş i vâ ntul nă pă stuia urlete de sihlă, ş i izvoarele ră bufneau ^chinuind ca mâ nate de isme. Ş i ghiceam î n jurul nostru râ s de munte. Ş i

parcă pă durile erau bă trâ ni î nviaţ i. Ş i din scorburi se î nş erpuiau ghearei lungi, strivite pe sub pietre ca viermii. Ş i muntele, ş i scorburile, ş i bă trâ nii, ş i apele se î ndâ rjeau asupra schitului. Ne î nspă imâ ntă apro- J pierea peş terii. O bă nuiam fă ră sfâ rş ituri, o bă nuiam î ntunecată ş i j umedă, tresă rind sub pică turi.

Prietenul meu era palid ş i î nfrigurat, ş i la lumâ narea galbenă a citit rugă ciunea Sfâ ntului Ioan.

Lumâ nă rica pâ lpâ ia umilită de vâ nturi. Vâ nturile purtau norii ş i purtau fulgerele î n pustietă ţ i.

Câ t a durat tă cerea noastră?... Nici unul nu î ndră zneam să ridică m ochii că tre celă lalt.

Se î nsenina. Ză ream stele stră lucind. Noaptea î mblâ nzise munţ ii, care î ş i tâ nguiau acum î nfrâ ngerea. Izvorul blestema aceeaş i ură să lbatică, coborâ tă din veacurile gheţ ei.

Am deschis ferestruica fă ră să rostesc un cuvâ nt. M-am aş ezat pe patul alb. Eram ostenit, ş i î n suflet î mi lă cră mau aceleaş i bucurii ală turi de aceeaş i gheară ce risipea î ntuneric.

Aş teptam. Prietenul meu a oftat, tresă rind. A privit, apoi, pe fereastră, î n noapte. Sus, pe stâ nca din coasta schitului, un brad fulgerat aş tepta smerit zorii ş i mirarea că lugă rilor.

Dimineaţ a, după ce am sorbit laptele î n ceş ti de pă mâ nt ars, am plecat mai sus. Lă udam amâ ndoi seninul, florile ş i vâ ntul care se potolise.

Pe drum, am î ntâ lnit un tâ nă r palid, cu fruntea uimitor de largă, cu tâ mple boltite. Venise ş i el, ca noi, să locuiască la schit o să ptă mâ nă. Era student la Matematici ş i Filozofie, dar, suferind de piept, nu se prezentase la nici un examen.

Ne-am amintit furtuna ş i spaima. Studentul veghease toată noaptea î n bisericuţ ă, î nchinâ ndu-se. Nu se sfia mă rturisindu-se creş tin.

- Convertirea mea s-a î mplinit î n î mprejură ri stupide. Sufeream prea mult de piept ş i eram prea laş ca sa nu mă tem de moarte. Nu aveam nici curajul să pier. Nu-mi ră mă sese decâ t pofta de viaţ ă. Ş i atunci, am î ncercat vindecarea prin Christian Science. Am crezut, ca să mă vindec. Faptul s-a petrecut la Geneva, unde mi-am cheltuit ultimii bani. Plă mâ nii se î nsă nă toş eau din lună î n lună. Minunea, cu temei de magnetism animal, m-a dus la Noul testament, la teologia catolică, iar acum, î n urmă, la credinţ a ortodoxă...

Prietenul meu se exaltase. Vorbea despre credinţ a simplă ş i mâ ntuitoare, ce se pogoară prin har. Se î mpotrivea că rţ ilor, teologiei, filozofiei religioase. Voia creş tinismul absolut, pur, credinţ a fă ră nici o rezervă î n dogmele bisericii.

- Surprind o contradicţ ie evidentă î n afirmaţ iile d-tale, î ntrerupse studentul; pentru că, credinţ a î n Biserică, pe care o mă rturiseş ti, e mai mult decâ t credinţ a î n Noul testament, pe care de asemenea o mă rturiseş ti. Aş adar, trebuie să primeş ti teologia ş i, deci, filozofia, o dată ce ai primit Biserica, î ntemeiată nu numai pe Noul testament, ci ş i pe î nvă ţ ă turile patristice ş i conciliare. Dacă eş ti ortodox pur, nu poţ i dispreţ ui filozofia ş i teologia, deş i datele prime ale creş tinismului nu se pot nici cunoaş te, nici repeta printr-un proces raţ ional, ci numai printr-o experienţ ă...

Bă nuiam o discuţ ie interesantă, dar deplasată. Urcam o coastă aspră, sub cer clar. î nainte ca prietenul meu să ră spundă, apă râ ndu-se poate î mpotriva î nvinuirii de protestantism pe care o insinua studentul, am vorbit.

- Eu nu cred î n Dumnezeu. De altfel, gâ ndesc că nu î ntotdeauna creş tinismul necesită credinţ ă. Creş tinismul e o spiritualitate antimon-denă, menită să că lă uzească evoluţ ia omului că tre Dumnezeu, prin ră sturnarea valorilor lumeş ti ş i î nscă unarea valorilor divine. Aş a e?

- Da. Creş tinul moare ş i î nvie î n Christos, prefacâ ndu-se din om un om de al lui Dumnezeu. Iar cetatea omenească, o cetate a lui Dumnezeu.

- Transfigurarea aceasta se face prin experienţ ă mistică, iar nu prin dogmă.

- Iar experienţ a e credinţ ă...

- Nu. Aici e deosebirea ş i aici se iveş te marea mea î ndoială. Eu nu cred, ş i totuş i am avut o experienţ ă religioasă, care mi-a pogorâ t î n suflet viziuni de creş tin, m-a transfigurat, m-a fă cut creş tin...

- Cred că nu ai dreptate. Ceea ce numeş ti dumneata „experienţ ă religioasă " a fost siguranţ a mâ ntuirii, adică siguranţ a harului, adică credinţ a.

- Ş i totuş i, eu nu cred î n Dumnezeu.

- O mă rturiseş ti aceasta acum, pentru că te stă pâ neş te raţ iunea. D-ta singur ai spus, î nsă, că experienţ a e o transcendere a conş tiinţ ei raţ ionale. Ai crezut atunci, experimentâ nd pe Christos. Acum, ţ i se pare absurdă credinţ a pentru că o judeci. De fapt, dacă recunoş ti o transfigurare a conş tiinţ ei izvorâ tă din creier, recunoş ti ş i credinţ a. Transfigurarea e o depă ş ire ce nu se poate face decâ t prin har.

- Eu nu cred î n har; mă rturisii.

- Ţ i se pare că nu crezi. Ţ i se pare că viziunea omului ca egal de al 'ui Dumnezeu, pe care o stă pâ neş ti, ai câ ş tigat-o singur. Ea nu ţ i-a fost decâ t dă ruită.

- Atunci, de ce nu mi se dă ruieş te ş i o credinţ ă statornică, cum are Prietenul meu?

- O ai, dar te temi s-o recunoş ti...

⇐ Предыдущая 26 27 28 29 303132 33 34 35 Следующая ⇒