Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 7 страница

Ş i nu ş tiam ce trebuie să fac.

Voinţ a mi-o î nă spream prin muncă. Ş tiam atâ t: că trebuie să -mi descopă r ş i să -mi exalt toate potentele sufletului ş i creierului. Nu mă temeam de experienţ e cerebrale. Dar celelalte? Viaţ a, sufletul?... Ce trebuia să stă pâ nească î n mine? Voinţ a ş i creierul sau sufletul?... Eu î mi poruncisem să lupt î ntotdeauna pentru î mplinirea adevă ratei mele vieţ i, de nimeni cunoscută. Dar dacă viaţ a lă untrică se va realiza prin suflet, jar nu prin creier? Voi avea atunci voinţ a să renunţ la creier, la mine Msumi, la munca ş i scrisul meu izvorâ t din forja ţ estei?

Ş i nu ş tiam ce trebuie să fac...

VIII. DRUM DE LA MĂ NĂ STIRE

î n dimineaţ a Floriilor, trenul de Constanţ a ne-a lă sat î n gara mă nă stirii. Eram toţ i copleş iţ i de primă vară. Eu mă î mprietenisem din nou cu Nonora, iar Bibi râ dea de ş oaptele lui Radu. Gaidaroff ieş ise din iarnă î ndră gostit de Mă riuca. Ş i Mă riuca î l î ndră gise, ş i era blondă, cu I buze roş ii ş i ochi negri.

î n vagonul nostru se mai afla un grup de studenţ i ce plecau tot spre mă nă stire. Râ deau, râ deau. Printre ei, la o fereastră deschisă, am ză rit un chip de fată. Tresâ rii. N-a observat nimeni, nici Nonora, care mă î ncredinţ a că primă vara î mi va fi fatală ş i voi sfâ rş i prin a mă î ndră gosti de ochii, pă rul ş i sâ nii ei. Am coborâ t î n gară zgomotoş i, cu preş edintele î n frunte. Nu ş tiam câ ţ i suntem, ş i aceasta ne bucura; poate eram mulţ i, mulţ i. Am pornit pe drumul ce î nconjoară lacul. Pă durea î ş i deş ira mugurii. Printre copaci, arbuş ti î nfloriţ i, frunze veş tede ş i colţ i de iarbă

mare.

Grupul de studenţ i ş i studente ne î ntovă ră ş ea. Auzeam necontenit ş i stâ njenitor de clar râ sul fetei de la fereastră. De ce tresă risem? Mă chinuia pă rerea că o mai vă zusem undeva, la munte, î ntr-o vară, demult. Nu izbuteam să desluş esc nimic. Ş i totuş i, ochii verzi ş i nostalgici î n umbre viorii, sub sprâ ncene frâ nte î n unghi de mirare, î mi erau cunoscuţ i. Nu î nţ elegeam de ce, privindu-i, mă abă teau tristeţ i vechi ş i amintirea unei vacanţ e singuratice, ş i melancolia adolescenţ ei aspre. Ş i râ sul continuă clar, enervant, larg. Poate eram singurul pe care să -l supere. Mă supă ra, pentru că râ sul fetei era pentru alţ ii...

Am pă ş it smeriţ i ş i ne-am î nchinat î n biserică. Era frig î ntunecat printre candele. La ferestre, î nfloriseră ramuri de cireş. Ş i fata cu ochi verzi ş optea, ş optea, stă pâ nindu-ş i râ sul...

O clipă, a ră mas tă cerea î n biserică. Ceilalţ i plecaseră, pă ş ind. Plecase, poate, ş i fata. Era de acum liniş te. î ntorcâ ndu-mă, o ză rii privind lumina stinsă prin ferestre. Buzele i se adunaseră î ntr-un zâ mbet trist Ovalul feţ ei se liniş tise, palid. Ochii lă cră mau dar poate nu lă cră mau, ci numai mi se pă rea mie. Ochii î i erau atâ t de ciudaţ i î n pâ nza de tristeţ e... M-am prefă cut că nu vă d nimic. Ş i eram fericit, ş i mă desfă ta gâ ndul că a ră mas aici, singură. Ş tiam că nu crede ş i că nu se roagă. Bă nuiam tristeţ ea care o nă pă deş te, pentru că aici sunt umbre, î ntuneric, trecut, iar afară e soare ş i zvonuri de viaţ ă; ş i, poate, nu vrea să le asculte. Cine ş tie de ce lă cră mează? Poate iubeş te sau poate aş teaptă; ş i nă dejdile ei î ncep să le irosească anii. Cine ş tie de ce priveş te fereastra stingâ nd soarele-

Poate î ş i aminteş te; sau poate presimte durerea vieţ ii care cere să fie vieţ uită toată ş i nu î ngă duie, î n acelaş i timp, decâ t fă ră mituri de desfă tare...

Pe mine m-au chemat. Câ nd i-am trecut prin faţ ă, ochii râ deau, fă ră lacrimi. î n curtea mă nă stirii era prea multă lumină, ş i bă ieţ ii erau prea zgomotoş i, ş i fetele râ deau, râ deau...

Am vizitat cu Nonora cripta î nţ esată cu sicrie. Oase galbene, lucioase sau putrede, mate, printre coroane vechi, cu î nfioră ri metalice. Nonora nu era tristă.

- Hâ rcile acestea mă î nvaţ ă să -mi fac de cap, acum, câ nd sunt tâ nă ră...

Am râ s amâ ndoi. Mă privea fă gă duitor ş i atunci, fă ră să î nţ eleg, am să rutat-o. Buzele Nonorii î mi stă pâ neau gura ca o ventuză. Pă rul ei î mi tulbura pumnul. Am zguduit-o de bucle ş i i-am strivit iar buzele de gura mea. î i luceau ochii ş i ră sufla cu nă ri fierbinţ i.

- Vezi că mi-ai luat tot rouge-\A...

Ce mulţ umit am fost că mustrarea Nonorii, amintindu-mi aţ â ţ i stră ini care o să rutaseră, mi-a î ngă duit să mă î ntristez...

î n curte, am î ntâ lnit iar râ sul fetei cu ochi verzi. O î nconjurau cinci bă ieţ i, ş i ea le declama frâ nturi de strofe: Codreanu, Minulescu, Iosif, Coş buc, Arghezi. Mă uimea ş i mă tulbura. Celui din urmă i-a recitat frumos ş i enigmatic câ teva strofe banale ş i sincere.

- Ghici?

- Victor Eftimiu?...

- Fugi de aici, că nu ş tii nimic! Ascultă alta.

- Philippide, Demostene Botez?...

- Aş i!

Cum de n-au ghicit că era un poet tâ nă r, care poate o î ndră gise ş i î i scria strofe cu gâ ndul la ochii ei?...

- Ce vreţ i? Eminescu sau Topâ rceanu?

- Spune-o p-aia cu balada popii...

Fata se opri, după câ teva versuri, zâ mbind galeş.

- Alegeţ i alta, cu dragoste... Nonora mă chemă.

- Haide, s-aduce rachiul...

î n pă dure, am mâ ncat pe faţ a albă, î ntinsă deasupra ierbii ş i frunzelor. Preş edintele destupă sticle cu vin vechi, ş i se bucura că renaş te ^viaţ a cercului. Cele două „Florenţ e" fă cură cafea. GaidarofF că uta brâ n-duş i cu Mă riuca. Radu se plimba pe alee ală turi de Nonora, fumâ nd ş i Ş °ptind.

Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu-l nă dă jduiam să se î mplinească. Fata cu ochi verzi venea alergâ nd. Bucle scurte î i î ntunecau i fruntea. Câ nd ş i le resfiră, ostenită, ră mâ neau numai câ teva ş uviţ e care-i I dă deau un aspect să lbatic ş i gingaş.

S-a apropiat zâ mbind de „Florenţ a" '.

- Vrei să -mi dai ş i mie o cafea? Ş tii câ t mi-e de somn... A zâ mbit atâ t de frumos mă rturisind că î i e somn...

- Pe dumneata te ş tiu de la Facultate, spuse lui Bibi. Ş tiu ş i cum te cheamă... Avem o prietenă comună, Viorica.

Bibi s-a luminat.

- Dacă î mi bă nuieş ti numele, adaogă cu sprâ ncenele poruncitoare, te rog să nu-lspui...

Bă ieţ ii î ncepură reflecţ ii ironice. Fata cu ochi verzi le ră spundea tot atâ t de prompt, râ zâ nd ş i clipind. Preş edintele se desfă ta. „Florenţ a" î i servi o ceaş că cu cafea neagră.

- î ţ i mulţ umesc, duduită. Domnul de lâ ngă d-ta seamă nă cu un persan; poate sentimental ş i erotic; î n orice caz, fereş te-te.

„Persanul" de la Drept râ dea mă gulit.

- Eu, domniş oară, nu î nţ eleg...

- Fireş te, eş ti consecvent cu remuneratoriile d-tale î nsuş iri...

- Pardon.

- Cu d-ta nu mai discut.

„Persanul" se mulţ umi să ridice din umeri î n faţ a cozonacului adus de preş edinte. Ceilalţ i erau iritaţ i de vorba degajată ş i caustică a studentei necunoscute. Eu î ncercam zadarnic să mi-o î nchipui î n biserică.

î ncepură inevitabilele ghiciri î n ceaş ca de cafea. Fata cu ochi verzi voia să ş tie, voia să afle viitorul cu o neră bdare dezarmantă.

- Spune-mi... Numai atâ t? Flaide. spune-mi ş i altceva...

Se ruga, se alinta, poruncea, ispitea. N. -o mulţ umea nici un tâ lc. Fatal, î mi ajunsese ş i mie râ ndul.

- Dumneata eş ti prietenul lui Bibi? Ş tii să ghiceş ti?

- Numai î n palmă, minţ ii eu î ncercâ nd un zâ mbet de chiromant.

- Poftim!

î mi î ntinse palma. Dar cum era să -i spun ceea ce aflasem din vorbele ş i privirile ei faţ ă de ceilalţ i?

- Mai bine să renunţ ă m. Nn vă pot tră da caracterul î n public, î ncercai eu o retragere onorabilă.

Fata se supă ră. î mi apucă pumnul ş i mă sili... Ceilalţ i comentau bine dispuş i mersul meu terorizat. Am ales un trunchi ră sturnat, aproape de lac. Gâ ndul că aş putea pă rea ridicol, mă calmă. Vorbeam desluş it, fă ră „d-stră " ş i fă ră să roş esc. I-am apucat mâ na, am privit î ngâ ndurat linii din care î nţ elegeam prea puţ in ş i i-am fă cut portretul.

O ş tiam atâ t de bine, o simţ eam atâ t de apropiată, de lă murită... Mă asculta tot mai interesată, mai atentă. Eu vorbeam, vorbeam. Sufletul fetei cu ochi verzi - pe care î l voiam capricios ş i neliniş tit, slab ş i vast, torturat de doruri ş i paralizat de mediocritatea î mplinirilor — î l modelam tot mai precis, cu contrastele evidente, cu umbre, cu gâ nduri ascunse chiar faţ ă de sine.

Cele ce aflasem din Freud, strecurate cu pricepere, o revoltară.

- De unde ş tii ş i asta?...

Eu eram î ncurcat, pentru că sfâ rş isem toate liniile palmei. Am trecut apoi la faţ ă. Acolo î nţ elegeam mai mult. dar ceea ce bă nuiam era mai aproape de adevă r. La ră stimpuri, fata tresă rea ş i ochii verzi î ş i pă leau luminiţ ele. Sfâ rş ind, nu ş tia ce să -mi spună. Zâ mbi, stâ njenită.

- Trebuie de acum să mă feresc de d-ta! poate î mi ghiceş ti ş i visurile...

Am ră mas pe trunchiul ră sturnat pâ nă seara. Am vorbit, am vorbit deschis ş i mult, despre că rţ i, despre visuri,, despre sex, despre î nfrâ ngeri, despre biruinţ e neş tiute de nimeni. Fata asculta. La ră stimpuri, stâ njenit de sinceritatea ş i debitul vocabularului, o î ntrebam.

- Vă jenează?... -Nu.

Mă rturisea aceasta fă ră alte cuvinte.

Se schimbase. Nu m-a î ntrerupt, nu a glumit, nu a î ncercat calambururi cum fă cuse cu ceilalţ i. Eu bă nuiam tot ce se petrece î n sufletul ei de sentimentală naiv mascată sub vervă ş i bă nuiala mă î ncuraja. Vorbeam, vorbeam... î i surprindeam, câ teodată, ochii alunecâ ndu-i peste lac, peste pă dure, departe.

Ş i nu voia să -mi spună numele... Un capriciu deplasat, gâ ndeam eu.

- Mi-e teamă să nu-ţ i placă, se alinta ea.

Mi-amintesc cum s-a î nserat, cum ceilalţ i au plecat spre gară, după ce ne-au chemat lung prin pă dure. Aveam atâ tea să -i spun, pe care nu le spusesem Nonorei, nici lui Bibi... Am î ntrebat-o de tovară ş ii ei.

- Sunt niş te colegi obraznici. Am preferat cercul d-stră pe care î l ş tiam de la o prietenă...

Trebuia să ne gră bim. Ş i, totuş i, ea serezemase de trunchi ş i-mi punea î ntrebă ri cu ră spunsuri lungi, ş i-mi povestea, ş i-mi povestea.

Am plecat spre gară câ nd ră să reau stelele. Apucasem că rarea ce ocoleş te lacul, am trecut de pă dure ş i am ajuns pe ş osea. Noaptea stă pâ nea rece ş i senină. Am î ntrebat-o dacă î i era frig.

-Nu.

Observai, î nsă, că nu mă priveş te decâ t pe mine, că î i e teamă să -ş i 'ase ochii ală turi, pe câ mp, pe ş osea. Poate o î nspă imâ nta noaptea.

- Ţ i-e frică?

- Mult, foarte mult. Mi-e frică î ntotdeauna noaptea pe câ mp... Dar dacă d-tale nu ţ i-e frică...

- Mie, nu...

Adiau arome de iarbă umedă, de flori, de pă mâ nt. Ne opream, lai ră stimpuri, să ne odihnim pe marginea ş oselei. Aveam mâ inile argintate \ de lună. Ea mi-a recitat sute de versuri cu luna. Eu i-am vorbit de tul- I bură rile celor care î i primesc lumina direct pe craniu. S-a î ngrozit.

- Mi-e frică, iar mi-e frică...

- Dumneata ai bucle...

La gară, aflară m că ultimul tren personal trecuse că tre oraş cu un sfert de ceas î nainte. Ochii verzi s-au î nspă imâ ntat o clipă, apoi au râ s.

- O aventură mai mult... Ce ne facem acum?

I-am spus gâ ndul meu: apucă m ş oseaua î napoi ş i luă m drumul cel mai scurt, care taie calea ferată. Pâ nă î n oraş nu sunt mai mult de doisprezece kilometri.

- Câ te ceasuri?

- Trei.

- Vom ajunge la unu noaptea.

- De abia î n oraş. Nu ş tiu î n ce cartier ş ezi mata...

- Altă soluţ ie nu e? -Nu.

- Haidem.

î n servietă, mai pă strasem cornuri ş i cozonac. Tovară ş a mea le gă si fă ră pereche. Eu nu mâ neam ş i î i povesteam cu amă nunte Martin Eden.

- Câ t sunt de incultă, se î ntrista ea.

Forţ a lui Martin Eden a impresionat-o. î mi spuse cum nu poate suferi bă ieţ ii spilcuiţ i, dră guţ i ş i proş ti. î mi destă inui preferinţ e prin Universitate, printre profesori ş i studenţ i. Eu î i povestii conflictul meu cu recenzia din revista universitară ş i fui fericit că î mi dă dreptate. Cum de am ajuns, apoi, la Sixtine ş i la ocultism?

Nu aveam nici unul, nici altul, ceas. Mă sură m timpul după lună ş i după oboseala ei.

- Crezi că mai avem mult?

Eu î ndră gisem ră spunsurile afectâ nd maxima.

- Un drum î n noapte nu-l sfâ rş esc decâ t zorii; dar niciodată nu oboseş te î n doi...

- Am î nceput să ostenesc.

- Dacă vrei, braţ ul meu...

Mergeam, cu luna î napoia noastră. Noaptea era tot mai rece ş i mai aromată de câ mpuri.

Tremura, î ngreunâ ndu-mi paş ii. Eu, niciodată nu mă simţ isem mai odihnit.

- Tot nu ţ i-e frică?

-Nu.

Ş i mergeam, ş i eu vorbeam, iar ea mă asculta, cu pă rul î nfrigurat de adieri. Ş i î napoia noastră, luna. Iar î naintea noastră, ş oseaua albă, ducâ nd spre oraş ul cu lumini multe î n noapte.

Am ajuns tâ rziu, după două, î n faţ a casei. Povara braţ ului mi se pă ruse binecuvâ ntată. Mă simţ eam mai puternic, cu muş chi proaspeţ i. Ea pleca pleoapele ş i pă ş ea istovită.

Oraş ul o î nviorase o clipă. î mi mă rturisea că trecerea pe acea uliţ ă de periferie, cu lă trat de câ ini ş i felinare pâ lpâ ind, o î nspă imâ ntase. Pe bulevardul pustiu î nainta cu î ncredere. A trebuit, apoi, să urce stradela cu piatră tare, ş i osteneala o copleş i. Ră sufla prelung.

î n faţ a casei, o î ntrebai:

- Pă rinţ ii d-tale n-au să te certe?

- Pă rinţ ii mei nu stau aici. Ş i apoi, la vâ rsta mea, sunt absolut liberă...

î i î ntindeam mâ na, spunâ ndu-i „noapte bună ". Mă opri.

- Nu mi-ai ghicit viitorul. Să -ţ i mai ară t palma? -Nu.

Mi-amintii de toate hotă râ rile ş i nă dejdile pe care mi le mă rturisise: î ş i va lega viaţ a numai de un om superior; va ş ti să î nfrâ ngă voinţ a pă rinţ ilor ş i prejudecă ţ ile mediului. Acel om nu-i va fi numaidecâ t soţ, ci poate numai „le compagnon".

Ş i atunci i-am prevestit că să toria cu un bă rbat pe care nu-l cunoaş te ş i care nu o cunoaş te, viaţ ă de provincie, profesoară cu soţ funcţ ionar, acceptâ nd tot mai mult mediocritatea, cedâ nd zi după zi, uitâ ndu-ş i nă zuinţ ele ş i dorurile, abrutizâ ndu-se de munca stupidă, de absenţ a aerisirilor, de amanţ i ş i copii...

- Astfel, duduie, te va î nă buş i viaţ a oraş ului mort, pustiu de suflete... Vei uita că rţ ile frumoase... Vei lă cră ma sau vei plâ nge, poate, toamna. Toamna cheamă atâ tea amintiri... E stupid... î ţ i vei pierde timpul amintindu-ţ i ceasurile de elan universitar ş i poate vei regreta renunţ ă rile la originalitate... Va veni, î nsă, o vreme câ nd nu vei mai avea nici regrete... Ci numai un soţ vulgar ş i copii. Vei î nţ elege că tinereţ ea ţ i-e definitiv î ncheiată, că n-ai vă zut î ncă lumea, că n-ai trecut oceanul, că eş ti osâ ndită să -ţ i suporţ i familia pe care ai acceptat-o î ntr-un ceas de oboseală sau de laş itate plictisită... Vei duce viaţ a obscură ş i mediocră a tuturor celor care î ş i fac, tineri, visuri ca ale d-tale... Nu vei pă stra cel puţ in nici conş tiinţ a î nfrâ ngerii.. Vei uita tot, tot, î n mediocritatea sură Ş i invincibilă...

De ce m-am î ntristat ş i eu, prevestindu-i? Ş i de ce simţ eam realitatea j cuvintelor, pe care i le rosteam deprimat eu î nsumi de soarta ei?....

Câ nd am privit-o iar, plâ ngea. Plâ ngea, de aceasta sunt sigur; j lacrimile î i alunecau blâ nd pe obraji, ş i din ochii ei se revă rsau tristeţ i i de mare moartă.

A izbutit să vorbească, zâ mbind.

- Dumneata glumeş ti. Niciodată nu voi accepta viaţ a din nuvelele lui Cezar Petrescu.

- Aş a spun toţ i ş i toţ i sfâ rş esc acolo. Dumneata vei suferi mai mult, pentru că ţ i-ai plă nuit vieţ i prea frumoase ş i te-ai nă scut mai sensibilă. Atâ t...

Iar a lă cră mat. Mi-era milă de ochii ei, dar simţ eam atâ ta bucurie să lbatică să -i prevestesc biruinţ a vieţ ii mediocre ş i ucigă toare...

- Ca să supravieţ uieş ti, ai nevoie de o voinţ ă ş i o perseverenţ ă î n nebunia renunţ ă rilor, cum d-ta nu poţ i atinge, niciodată... Pentru că eş ti femeie, ş i eş ti sensibilă, ş i eş ti capricioasă...

- Voi gă si un om!...

Zâ mbii. Ce era să -i ră spund? Ca să sfâ rş esc, am glumit.

- Pun ră mă ş ag că î n trei ani vei fi că să torită î n provincie, ş i că nu vei fi fericită... Precizez, resemnarea nu î nseamnă fericire... mai ales la anumite femei...

Ea a deschis alene poarta. O istovise atâ t drumul de la mă nă stire...

Am plecat singur pe stră zile pustii ş i reci. î ncepuse vâ nt de zori. Mă simţ eam singur ş i puternic. Cu pumnii strâ nş i, cu ochii ridicaţ i, alergam. Eram fericit.

N-am putut adormi. Am coborâ t din pat ş i, î nainte de a î ncepe lucrul, am scris: „Jurnal intim de primă vară; astă zi, Florii, î ncepe o viaţ ă nouă

pentru mine".

Dar m-am î ntrebat: de ce? - Am î nţ eles că dă deam prea multă î nsemnă tate unui fapt ca oricare altul. Ş i am rupt foaia caietului.

Zorii limpezeau gră dinile cu case de piatră albă. Poate eram singurul care vegheam. Ş i eram fericit.

IX. O CHEAMĂ NIŞ KA!

La î nceputul Să ptă mâ nii Patimilor am î ntâ lnit mai mulţ i colegi din cerc, care mi-au comunicat zvonuri asupra dispariţ iei mele din excursie. Preş edintele a fost neliniş tit tot drumul. Mă aş tepta la fiecare gară. Radu a venit chiar î n dimineaţ a aceea să mă caute. A ră mas uimit câ nd i-am povestit î ntâ mplarea. Credea că î i ascund.

- Numai atâ t? -Da.

- Ori eş ti prost, ori eş ti î ndră gostit, ori eş ti nebun... Nu ră mâ ne oricine noaptea cu o fată, care î i place, î n pă dure... Ai pierdut o ocazie.

Pentru că era Radu cel care mă mustra, am î ncercat să -i explic că la fiecare î mprejurare eu caut soluţ ia cea mai perfect etică, cea mai frumoasă ş i cea mai nouă, ş i cea mai eroică. A fost mult mai frumos drumul pur î n noapte, ală turi de o necunoscută, simţ ind cum î mi ajunge prietenă, decâ t oricare altă serie prelungită de î mbră ţ iş ă ri, sfâ rş ite, poate, cu o siluire pe brazde. Aceasta o putea face oricine. De ce să nu vieţ uiesc fapte pe care numai eu să le pot î nfă ptui? De ce eroul să fie. î nţ eles î ntotdeauna ca o brută, câ nd depă ş irea nietzscheană că tre supraom se poate face pe calea î mplinirii celor mai nebuneş ti porunci etice? De ce să nu mă deprind cu necesitatea cotidiană a eroismului, astfel ca viaţ a mea să ajungă a funcţ iona firesc o viaţ ă eroică?

Radu î mi cunoş tea prea bine ispitele ş i posibilită ţ ile sexuale; nu mă putea bă nui de castrare, de timiditate, de insuficienţ ă. Aş adar, purtarea mea nu fusese poruncită de slă biciune, ci de forţ ele spirituale ce-mi stă pâ nesc conş tiinţ a. De aici, o serie de tâ lcuri date creş tinismului: ş i Radu pă rea că mă î nţ elege ş i mă explică. Deş i, adaogă, el n-ar fi putut face nebunia aceasta.

- Celor care n-au î ndurat niciodată lupta pentru î mplinirea unei absurdită ţ i li se pare nebunie orice le depă ş eş te slă biciunea ş i mediocritatea, am î ncheiat eu, crunt, privindu-mi prietenul.

Peste câ teva zile, puţ in î nainte de apusul soarelui, am auzit râ sete ş i bă tă i î n uş ă. Venise Bibi ş i fata cu ochi verzi. Ţ ie pot să -ţ i spun; o cheamă Niş kaL.

Numele î mi lumină, deodată, amintirile. Ş tiam unde o vă zusem, la Sâ cele, pe că rarea ală turată liniei ferate, cu ş ase ani mai î nainte. Avea rochie scurtă de adolescentă ş i fugea printr-un lan. Un domn că runt o ^strigase: „Niş ka! Niş ka! " î n după amiaza aceea, eu mă hotă râ sem să -mi

î nchin viaţ a chimiei. Legasem jură mâ nt cu mine î nsumi să nu-mi pierd ] vremea cu nimic altceva. Pe cea dintâ i filă a unui caiet Jurnal, scrise- 1 sem, î n după amiaza aceea, cea dintâ i poruncă: „Nu voi iubi!... "

Amintirea î mi ră tă cise sufletul î ntr-o vară singuratică, î ntr-un sat de J munte, printre î ncordă ri ş i nostalgii de mult apuse. Vizitatoarele mele 1 mă priveau fă ră să -mi î nţ eleagă umbrele feţ ei, amare, amare.

- Nu-ţ i pare bine că am venit? Niş ka î ţ i mulţ umeş te î ncă o dată...

- Lasă -mă să spun eu... Am venit să -ţ i amintesc că te-ai purtat foarte dră guţ acum câ teva seri ş i mi-ai vorbit foarte frumos, deş i la plecare te-ai supă rat ş i mi-ai prezis niş te minciuni pe care acum sunt sigură că

le regreţ i...

Am î ngâ nat câ teva cuvinte fă ră rost ş i le-am oferit scaune. Niş ka se uimea î n faţ a fiecă rui raft. Scotea că rţ ile, ră sfoia, admira, exclama.

- Mă primeş ti bibliotecară? Să vezi ce frumos ş tiu să aş ez că rţ ile...

Spune da!...

- Biblioteca nu poate fi râ nduită de mâ ini stră ine.

- î mi pare bine că ş tii ş i asta!

Credeam că s-a supă rat, dar î i ză rii ochii zâ mbind.

- Cu dumneata nu ş tiu cum să mă port, mă rturisii eu. Dacă î ţ i vorbesc sincer, te necă jeş ti, dacă î ţ i vorbesc rezervat, mă suspectezi...

- Vorbeş te-mi ca ş i cum ţ i-aş fi prietenă...

Am roş it de bucurie, dar m-am prefă cut î ncurcat de intimitatea pe care mi-o vă dea ş i mi-o cerea Niş ka.

- Ş tii ce se vorbeş te asupra noastră? Că a fost o î ncercare de ră pire neizbutită. Auzi; ca ş i cum ar fi fost numaidecâ t nevoie de ră pire!... Bibi, prietenul tă u, care s-a purtat revoltă tor de cast, să fie î nvinuit de

abuz...

De ce „revoltă tor" lâ ngă „cast"? I-am vorbit Niş kă i despre imboldurile mele etice. I-am spus că, î n conş tiinţ a-mi, faptul acesta e concret ş i viu, nu luat din că rţ i, nici moş tenit din copilă rie. Eticul e o descoperire, o cucerire de a mea î n ultima iarnă. I-am spus de ce nu trebuie să confunde un suflet luminat eticeş te cu un rigorism uscat ş i absurd, cu un moralism pedant ş i fals, ca tot ce e poruncit de familie ş i ş coală prin teroare. Eticul trebuie să se cristalizeze ca o î ncheiere de experienţ e.

- Dar aceasta nu o face nimeni...

- Au fă cut-o alţ ii, î naintea mea. De ce să nu o tră iesc ş i eu, î ncă o dată?... Crezi numaidecâ t că a avea o conş tiinţ ă cu valori etice î nseamnă a fi castrat, î mbă trâ nit, nesimţ itor sau imbecil? Crezi că etica nu poate vieţ ui ală turi de pă cat, ală turi de ispite?...

- Opreş te-te, opreş te-te că nu mai î nţ eleg... De altfel, mă simt atâ t de

⇐ Предыдущая 25 26 27 28 293031 32 33 34 Следующая ⇒