Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 6 страница

După fiecare ceas de logică mă neliniş team ş i mai mult. Neliniş tea ş i disperarea m-au cuprins de câ te ori am î ncercat, î n ultimii ani, să î nţ eleg pâ nă la sfâ rş it problema logică '. Sinteza clasică nu m-a mulţ umit din ziua câ nd am surprins arbitrarul î mpă rţ irii î n noţ iuni, judecă ţ i, raţ ionamente; de câ nd am aflat singur că judecata nu e î ntotdeauna stabilire de raporturi î ntre două noţ iuni, ci ş i î ntre o noţ iune ş i un obiect sau î ntre două obiecte, am dispreţ uit-o. Ajunsesem să nu mai disting o noţ iune de o judecată. Profesorul mă ajută să descopă r singura deosebire: elementul existenţ ial; deosebirea dintre „tunet" ş i „tună ". De aici, puteam merge singur mai departe. Dar mă î ntunecai î ntr-atâ t, î ncâ t fui nevoit să mă î ntorc din nou la manual. Cercetai logica lui Benedetto Croce. Aflai te primele capitole frâ nturi din observaţ iile mele, rar conducâ nd la alte fezultate. Croce era clar ş i obscur. Trebuia, apoi, să cunosc bine logica hegeliană. De la Hegel - pe care nu-l pă trundeam î ntotdeauna - m-am 'Wors la moderni. Au trecut să ptă mâ ni chinuite, cu Gentile, cu Goblot, ^cu Enriques. î ntr-o dimineaţ ă am dosit că rţ ile î n raft, ză pă cit, deprimat, ■ stovit, fă ră să fi aflat nimic sigur.

Atunci m-am hotă râ t să vorbesc profesorului. A zâ mbit tot timpul, î ncurajator. Eu bâ iguiam, sfielnic, ş i nu izbuteam să -i dezvă lui î ntreaga! tulburare. Mă î ntrerupse.

- Fericită vâ rstă, nouă sprezece ani... Mulţ i î nainte... Numai, nu ai de -ce să te gră beş ti. Cum să -ţ i spun? Lucrurile acestea nu se î nţ eleg bine] decâ t după ce nu le-ai î nţ eles mult timp. Eu m-am lă murit după ş apte J ani; deş i problema inducţ iei nu am priceput-o nici pâ nă acum... Ş i sunt i probleme pe care nă dă jduiesc să nu le pricep niciodată...

Mergeam ală turi, pe lâ ngă Universitate. Profesorul mi-a vorbit blâ nd ş i prieteneş te. Atunci, l-aş fi î ntrebat:

- Dumneata crezi?

Dar ş tiam că nu putea să -mi ră spundă.

-... Nu î nţ elegem nimic prin noi î nş ine. Acestea ne vin aş a, la o anumită vâ rstă, cum vine impulsul sexual sau artrismul...

- Dar eu vreau să mă lă muresc, î n logică...

- Eu te-aş sfă tui să te ză pă ceş ti complet ş i absurd. După aceea, ai să te limpezeş ti, ai să î nţ elegi firesc, fă ră eforturi, fă ră tortură...

- Ce trebuie să fac?

- Să -ţ i pierzi timpul... Ş tii să -ţ i pierzi timpul? Ia o foaie de hâ rtie ş i mâ zgă leş te-o cu creionul pâ nă seara... Apoi, du-te prin câ rciumi. Dar nu poza ş i nu discuta filozofie. Ai strica totul... Bea, domnule!...

î l priveam uluit. Ochii profesorului lică reau albaş tri î n orbite stinse. Era palid, palid, cu sprâ ncenele dră cesc arcuite.

- Dumneata eş ti precoce. Cu atâ t mai ră u... Eu, la vâ rsta dumitale, mă ţ ineam de beţ ii... Ş i tot am ajuns ră u, profesor universitar... Dar dumneata?

- Cafea bei?

- Câ teodată. Eram stâ njenit.

- Nu te sfii. Eu nu am picioroange ca onoraţ ii mei colegi. De altfel, dumneata nu pari cu desă vâ rş ire neinteresant, iar să ră cia nu mă jenează î ntr-atâ t să nu pot oferi o cafea ş i ţ igă ri unui tâ nă r prieten...

Ce mi-a vorbit la cafenea? De Mach, de Pascal, de italieni, de Poin-care, de Descartes; mai ales de Descartes.

- Câ nd te vei duce î n Germania, vei î nţ elege pe Descartes... Acolo, oamenii merg altfel pe stradă. D-ta ş tii câ t de mult poţ i î nvă ţ a î ntr-un oraş î n care oamenii se miş că altfel decâ t aici?

Avea pentru fiecare autor o exclamaţ ie, un epitet, o paranteză, o laudă sau o injurie. Câ nd mă privea mai prieteneş te, eram ispitit să -l î n¹treb.

- Dumneata crezi?...

Evita religia. O singură observaţ ie i-a alunecat, cu pă rere de ră u.

- Cunosc un creş tin cu două fiice pă gâ ne. Deş i ascet ş i duhovnic, nu le izgoneş te. Fie că ş tie, fie că nu ş tie, el e nebun sau Dumnezeu...

Ne-am despă rţ it î n seară. Strâ ngâ ndu-mi mâ na, m-a sfă tuit:

- Dacă vrei să afli religia, citeş te logică, medicină ş i biologie, mai ales sinteze biologice. Religia câ ş tigă procesul î n absenţ ă...

Pe drum, singur, tulburat, gâ ndeam.

- Profesorul meu e un geniu... sau poate un farseur... Cum aş putea ş ti?

Ajungâ nd acasă, am amâ nat lă murirea definitivă. Pe masă se aflau destule alte că rţ i, ş i hâ rtie albă, ispititoare, era pe masă, ş i gâ nduri multe, ş i că ldură multă î n suflet, ş i cerneală neagră, neagră.

Povestind lui Radu î ntâ lnirea cu profesorul de logică, am fă cut o descoperire care m-a uimit: prietenul meu ş i tovară ş ul de bar î nţ elege sensul ş i simte nevoia filozofiei. Pă ră sind lauda Nonorei - care nu-l î ngă duia dincolo de pulpe - mi-a pus î ntrebă ri la care eu ş i poate toţ i cei care nu se mulţ umeau cu vorbe nu puteau ră spunde.

Nu-l auzisem î ncă vorbind de „mâ ntuire".

- Ş i e ciudat că eu bă nuiam lucrul acesta demult. Rugâ ndu-mă, aflam că am să fiu mâ ntuit...

- Dar cum ai să fii mâ ntuit?...

- Nu ş tiu. Poate, nepierind. Am să mor, ş i sufletul nu are să moară. De aceasta sunt sigur, deş i, incult, nu ţ i-aş putea da vreo dovadă... Ş i î ţ i spun că nu e nici î nchipuire, nici minciună. Ş tiu că, pă că tos fiind, am să tră iesc î n veci... De altfel, nu mi-e frică de moarte... Mi-e frică de moartea fă ră Iisus...

î l ascultam cu mirare. Dezvă luirea sufletului prietenului mă tulbură. Nu bă nuisem că misticismul pe care î l socoteam î mprumutat ş i confuz era de o simplicitate atâ t de creş tină. Radu era creş tin, creş tin; ş i era atâ t de pă că tos...

- Dar, te-aş ruga, lucrurile acestea să nu le afle prietenii, nici No-nora...

Munceam aceeaş i muncă aspră a celui ce se î ntă râ tă să -ş i ducă fă gă duinţ a, î mpotriva tuturor ispitelor, la î mplinire. Sfâ rş eam iama cu ^un suflet î ndurâ nd tulbură rile toamnei ş i presimţ irile primă verii.

Acum, câ nd scriu, î nţ eleg fiecare neliniş te, ş i neră bdarea, ş i pofta de ^a mă cunoaş te ş i a mă stă pâ ni. Ş i faptele mele, ş i munca mea, ş i teama, 5¹ bucuriile, ş i tristeţ ile le î nţ eleg. Dar atunci nimic nu î nţ elegeam, ş i ^ult mă î ndurera nesiguranţ a, ş i nimeni nu bă nuia jarul sufletului meu,

nici profesorul cu luminiţ e albastre ş i sprâ ncene dră cesc arcuite. Pro-| fesorul era singurul care mă putea liniş ti. Ş i el mi-a spus că trebuie să! mă tulbur.

Sfatul era mult mai sincer ş i mai adâ nc decâ t aş fi crezut atunci.

VI. PRIMĂ VARA

î n anul acela, ea s-a pogorâ t blâ ndă ş i a luminat oraş ul cu castani î nmuguriţ i. Lumina a î nviorat mansarda. Trebuia de acum să î ntâ rzii câ t mai puţ ine ceasuri la masa de lemn. Primă vara mă biruia î ntotdeauna. Era singura ispită care mă stă pâ nea, mă fă râ miţ a, mă hotă ra să apuc drumuri potrivnice sufletului meu. Primă vara, mâ ntuirea mea erau norii. Norii buni ş i tulburi, care-ntunecă zâ mbetul oraş ului cu chemă ri. Mi-au fost dragi norii care revarsă î n suflet tristeţ ea sobră ş i poartă deasupra creş tetelor fluturare largă de destin. I-am aş teptat, norii mei, î n după -armezi parfumate, câ nd eram ispitit să lovesc î n zidurile odă iţ ei prea albe ş i prea strâ mte, să adun flori î n rafturi. Mă bucuram de fiecare tresă rire a razelor: se î ntunecă! se î ntunecă!... Dar soarele stă pâ nea iară ş i, ş i mă tâ râ m iară ş i robit.

Primă vara mea nu era asemenea celor pe care le cunoş team din viaţ a tovară ş ilor sau din că rţ i. Era amară ş i să lbatică. Mă î ntă râ tau că ldura, vâ ntul, soarele, gră dinile, femeile Orgasmul mă tortura ceas cu ceas, î mi biciuia carnea, î mi sâ ngera creierul, î mi î ndurera sufletul. Dacă priveam pomii goi, mă copleş ea furia; dacă î ntâ lneam o brazdă, lă cră mam; î n faţ a râ ului, urlam; scrâ ş neam din dinţ i mâ ngâ ind o piatră: pă mâ ntul cu aburi calzi mă silea să -l să rut., să -l mestec, să mă fră mâ nt cu bulgă rii lui grei pe pieptul gol, să -mi î nfig umerii î n brazde negre ş i să privesc soarele. Nu aveam niciodată curajul să ies singur din oraş î nn -o zi de primă vară prea senină. Mă istoveau numai frâ nturile ză rite î n gră dini. In faţ a câ mpurilor nu-mi mai puteam î nstruni reflexele. Ş tiu eu ce se putea î ntâ mpla?... Vieţ uiam î nceputul acela de primă vară ca un ş ir de nopţ i î n iatacul unei amante cu doruri nestă pâ nite. Nu-mi ră mâ nea un simţ, un colţ de sensibilitate, o fă râ mă de creier neconsumat. Vră jmaş a mea cunoş tea toate iscusinţ ele unei perverse Mă tortura cu ramuri de cireş î nflorit, cu ş olduri de trecă toare necunoscută, cu cer dureros de clar, cu chemă ri că tre pribegie. Trotuarul era o ispită: sinuos, curat, liniat corect de umbra streaş inilor. Copiii mă supă rau, fiindcă mă surprindeau iubindu-i. Eu nu voiam să iubesc copii. Paseri, paseri nă pă deau tulpinile de iederă. De ce n-au î ntâ lnit furtuni cu moarte î n valuri vinete?

Adormeam nopţ ile î nfrâ nt, umilit, ca un rob sâ ngerat la roată. Visam vise de tragic sexual. Mă deş teptam pă ş ind pe covor de lună ş i mă î mbră cam, ş i porneam pe stră zi, ră tă cind, mult, mult. Nu mă liniş teau nici tovă ră ş iile câ t de prelungite, î n odă i stră ine, cu trupuri stră ine. Nu mă liniş teau nici marş urile prin oraş ul nopţ ii. Nici lecturile să vâ rş ite chinuit. Nu mă liniş tea decâ t î ntunericul biruind ziua, ploaia mohorâ tă ş i rece, monotonia pomilor, a stră zilor, a trecă torilor...

Ş i nimeni nu bă nuia î nfrâ ngerea care mă zdrenţ uia, umilindu-mă. Ş i eu nu voiam s-o mă rturisesc. Ş tiam că ceilalţ i mă dispreţ uiesc, socotin-du-mi sufletul nesimţ itor ş i uscat î ntre că rţ i. Mă bucura aceasta ş i mă necă jea. Cum le-aş fi putut spune lor că primă vara mă tulbură, mă biciuieş te ş i mă smereş te?...

Nu mă umileau poftele, dorurile, elanurile, nebuniile, evadă rile care mă chinuiau î n vâ ntul ş i seva primă verii. Ci faptul că acest dinamism epuizant î mi era poruncit, î mi era dă ruit o dată cu î nflorirea câ mpurilor, cu că derea paserilor. Nu era al meu, era al trupului stră in care î mi î nlocuia trupul o dată cu dezgheţ ul. Trupul strein pe care mi-l î mprumută primă vara, aceasta era umilinţ a cruntă, neş tearsă. De ce ş tiam să -mi stă pâ nesc trupul, sensibilitatea, creierul toamna, vara, iarna? De ce nu-mi stă pâ neam trupul ş i sufletul primă vara? Poate că nu mai erau ale mele; ci ale sexului, ale speţ ei, ale vâ rstei.

Nopi, nopţ i de furie... Zile fă ră plâ ns, fă ră scrâ ş net...

Simţ eam cum ceea ce preţ uiesc mai mult din sex: î nfrâ narea se risipeş te, ş i eu nu puteam face nimic, nimic...

Acum, câ nd povestesc aici fapte de mult trecute, nu mai mă î nspă imâ ntă primă vara. S-au petrecut limpeziri dureroase, lă muriri care au î nă buş it ră zvră tiri surde. Acum, primă vara o aş tept cu acea nostalgie virilă pe care o dă ruiesc crizele depă ş ite, cu o tristeţ e blâ ndă ş i reţ inută, ce se cerne î n singură tate. Acum ş tiu că ceea ce mă tulbura altă dată nu era primă vara, ci altceva. Nu-mi era teamă de ş uvoaiele care se revarsă î n sâ nge ş i se consumă, istovindu-mă, ci de sufletul nou ce se insinuează. Mi-era teamă să nu pă ră sesc hotă râ rile mele pentru hotă râ ri mediocre, desfă tă toare, pe care să le regret apoi, ani triş ti. î n Nonora nu mă î nspă imâ nta trupul ei, pe care î l doream î ntre braţ e ş i piept. Mă î nspă imâ nta abrutizarea prin sentimentalism fals, risipire de timp, prefacerea mea î ntr-unui din acele numeroase ş i perfecte instrumente de dragoste, parfumat, î ngrijit, spiritual ş i pozeur.

Injjrimă vară nu mă î nspă imâ nta viaţ a că rnii, a creierului, a sufletului, î nţ elegeam că ursita sensibilită ţ ii e suferinţ a, că cea a creierului e " eputinţ a, că ursita că rnii e dorinţ a î ntreruptă numai de dezgust ş i

niciodată potolită. î nţ elegeam toate acestea ş i mă bucuram că nu l_ebă nuieş te nimeni.

Primă vara mă putea î ndră gi de o fă ptură care iarna sau toamna mi-ar fi ră mas prietenă. De ce să iubesc sub porunca cerului, a cireş ului, a liliacului? De ce să fiu î nş elat? De ce să aş tept? Aş teptarea iubirii, primă vara, mă umilea mai mult decâ t toate poftele care î mi sugrumau ră suflarea ş i-mi biciuiau sâ ngele. Aş teptarea e o atitudine feminină. Mă simţ eam pasiv ş i î ngâ ndurat ca o fecioară sentimentală care î ş i aş teaptă, resemnată, stă pâ nul să o culeagă. î nfrâ ngerea aceasta mă umilea, mult, mult.

Primă veri î napoia mea, primă veri î nainte. Ş i iată că acum nu mai mă tem de ele. Ş i scriu aici, nebă nuit de nimeni, î ntr-un caiet pe care î l ascund î ntre cartoane cu fiş e. Ş i scriu î n miezul toamnei. Ş i nimeni nu. poate să afle dacă sunt trist.

Ş i nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri.

VII. MUNCILE Ş I ZILELE

Iarna, cercul s-a adunat î n sala Societă ţ ii, la care intervenise preş edintele. Dar membrii nu erau niciodată prea numeroş i. Cei care î ş i aminteau mansarda intimă ş i caldă se simţ eau stâ njeniţ i î ntr-o sală prea mare, streină, rece, cu scaune multe ş i cu tablouri oficiale î ntre ferestre. Preş edintele era disperat de tâ njeala care ameninţ ă să destrame, definitiv, cercul. Munca iernii - banii adunaţ i la cor, la festival, la bal - era primejduită. Comitetul sfă tuise ş eză tori intime să ptă mâ nale, dar nici unul nu voise să -ş i ia ră spunderea. Nici revista universitară, pe care preş edintele mi-a î ncredinţ at-o, nu izbutise să refacă atmosfera din vacanţ ele Cră ciunului. Trebuia să cutreier singur să lile ca să î ntâ lnesc pe profesorul care ne fă gă duise articolul de fond. Trebuia să scriu singur cronica, să fac singur trei corecturi, paginaţ ia ş i expediţ ia. Adormeam istovit, după miezul nopţ ii, î n mansarda î ncă rcată cu fascicule.

Revista nu se vindea. Nefiind nici antisemită, nici filosemită, n-a interesat. Cel dintâ i numă r a fost cumpă rat din curiozitate. Celelalte aş teptau.

Eu nu disperam. Mă î ntovă ră ş isem cu un prieten din liceu, Petru, î n al doilea an la Drept ş i Filozofie, temut la seminarii prin dialectica-i iritantă. Cunoş tea toată Universitatea. Gă sisem ş i un administrator: pe

dirijorul corului, care î ş i cumpă rase un caiet ş i izbuti să î ncurce atâ t de mult socotelile, î ncâ t trecuse un excedent de două sprezece mii de lei.

Cu numă rul 3 se ivi un incident, de pe urma că ruia revista nu mai supravieţ ui decâ t o lună. Publicasem recenzia obraznică asupra că rţ ii de frunte a unui bă trâ n ş i celebru profesor. Recenzia avea pă catul de a fi documentată. Un ochi pă runză tor ar fi î nţ eles câ t de scump mi-a fost autorul că rţ ii, câ t de mult î l î nă lţ asem, ca să mă dovedesc atâ t de crunt ş i nestă pâ nit î n faţ a unei deziluzii. Ar fi descoperit, î napoia paginilor de intempestiv frondeur, reproş de discipol, care a î ncercat mai mult decâ t o decepţ ie.

N-a î nţ eles nimeni. Cel criticat a intervenit pe lâ ngă profesorii mei, a protestat, s-a tâ nguit, a scris câ teva articole î n cotidianul să u sub obsesia faptului, fă ră să -mi pomenească numele. Prin Petre, î mi ajungeau zvonuri care î mi dă deau de gâ ndit: revista va fi suprimată, eu supus consiliului de disciplină, riscâ nd eliminarea. Ca să nu piară revista, m-am retras, fă gă duind lui Petre să lucrez ală turi de el sub pseudonime. Numă rul î n care s-a tipă rit vestea retragerii a fost ultimul numă r. Prin intervenţ ia unui profesor politicos ş i binevoitor, conflictul nu ajunse î n discuţ ia senatului universitar. Logic, nici nu putea ajunge.

Profesorul de estetică literară m-a î nvinuit, î ntr-una din revistele sale, de ignoranţ ă ş i obră znicie. Am ră spuns aspru. Aceasta a bucurat pe autorul că rţ ii recenzate ş i a stâ njenit pe profesorul politicos, care trebuia să intervină din nou la profesorul de estetică literară. Eu nu î nţ elegeam nimic din tot ce aflam. Gâ ndeam că e firesc să critic cu argumente o carte imperfectă ş i s-o judec î n pagini pă timaş e câ nd autorul fusese pentru mine un î ndreptar. Ameninţ ă rile nu mă amarau. Eram hotă râ t să pierd un an, dacă prin aceasta evitam o adulare. Ghiceam de pe atunci gâ ndurile la care am ajuns mai tâ rziu: că sensul vieţ ii nu e fericirea, ci realiză ri eroice. Fiecare suflet stă pâ neş te virtual eroismul, gâ ndeam. Dar fiecare suflet pâ lpâ ie câ ţ iva ani tineri î n jurul viziunii eroice, apoi acceptă valori mediocre, se pleacă vieţ ii celorlalţ i, se usucă ş i piere. De ce n-aş fi eu acel suflet care - cu oricâ te renunţ ă ri să ating eroismul? Cine ş tie; poate voi birui ca erou. Ş i apoi, biruinţ a nu poate avea î nsemnă tate, ci numai î ncordarea neostenită că tre ea.

... In acel î nceput cald de primă vară, cele dintâ i primejdii î mi erau î ndemnuri nebă nuite. î n ziua câ nd am citit râ ndurile profesorului de estetică literară î mpotrivă -mi, am lucrat î ndâ rjit, aproape fă ră să mă ridic de la masă, două zeci de ceasuri. Vestea am aflat-o dimineaţ a. Am strâ ns dinţ ii ş i am î nceput să citesc. Am prâ nzit î ntr-un sfert de ceas. Seara, m-am mulţ umit cu un pahar de lapte cald, la masă, cu ochii pe ^carte. Am citit iară ş i toată noaptea, fă ră să mă ş tie nimeni, pâ nă î n zori. M-am deş teptat după câ teva ceasuri, cu capul greu. Mi-am amintit un

singur cuvâ nt: „ignorant". Aceasta m-a limpezit, m-a î ndâ rjit. Tremu- ram de furie ş i de î ncredere. Aş fi câ ntat, aş fi urlat, cu dinţ ii strâ nş i ş j Ochii pe carte. Am adormit î n zori. î nchisesem uş a cu ză vorul. Cineva al ciocă nit, a treia zi. N-am ră spuns, cu ochii pe carte. î mi tremurau muş - chii ş i fruntea î mi ardea, ş i creierul vibra ca î n febră. Eram atâ t de î n-; cordat, î ncâ t nu-mi scă pa un cuvâ nt. A patra zi, mă simţ eam istovit, nă uc, cu oasele sfă râ mate, cu creierul tulbure. Am î nchis ochii ş i mi-am î nchipuit sala profesorului de estetică literară; „e un somnoros", î l auzeam... Somn? Uite? Să -mi fie mie somn? Iară ş i mi-am simţ it mintea proaspă tă ca î n prima zi din regimul două zeci de ceasuri. Ş i nu bă nuia nimeni. Minţ eam, spunâ nd că -mi pregă tesc o lucrare urgentă de seminar ş i trebuie să mă nâ nc la masa mea, ca să nu pierd continuitatea. Dar ei nu ş tiau că nu dorm nopţ ile. Mă deş teptam la opt, ca pâ nă atunci.

După o să ptă mâ nă, citesc o notiţ ă batjocoritoare î ntr-o revistă provincială. Am hotă râ t să suprim somnul. Mă î nă buş ea gâ ndul că sunt un ignorant. După câ teva ceasuri de muncă, un junghi î mi fulgeră inima. Mă î ncovoiai. Nu puteam ră sufla. La cea mai neî nsemnată miş care, simţ eam că mi se sfarmă viscere î ncordate. M-am tâ râ t î n pat, palid ş i rece. Eram furios că voi muri stupid, că lcat î n picioare, eu, eu care voisem să ucid somnul. Ră suflă m greu, fă ră să pot ridica grumazul din piept. A trebuit să sun. Panică, planş ete, tâ nguieli. Doctorul venise cu trusa urgentă. Câ nd a aprins lampa cu alcool, m-am î nviorat. Am î nceput a respira, uş or, uş or. Nu mai mi-a fă cut injecţ ia. Mi-a numă rat bă tă ile inimii, repezi ş i neregulate. Spaima ş i junghiul î mi pricinuiau palpitaţ ii a că ror primejdie nu o bă nuiam. După câ teva ceasuri, criza trecuse deplin. M-am tulburat privindu-mă î n oglindă: livid, descompus, cu pă rul umed ş i ochii supţ i î n pleoape vinete. A trebuit să -mi î ngă dui, de atunci, patru ceasuri de somn, oricâ te insulte aş fi primit.

Mă î ntă râ tau nu numai cele ce se spuneau î mpotriva-mi, ci, mai ales, cele ce nu se spuneau. Lunile de tă cere î n jurul muncii care o î mplineam gemâ nd mi-au fost cele mai prielnice. Gâ ndeam: „Domnii nu vor să ş tie că exist? î mi ignorează, î ncă pă ţ â naţ i, scrisul? Cu atâ t mai bine. î n curâ nd vor trebui să ş tie, pentru că astfel vreau eu! " Pentru mine, pronunţ area poruncii: vreau! era aproape un rit magic. Se legau de ea atâ ţ ia ani de chinuită adolescenţ ă, atâ tea experienţ e, atâ tea mii de ceasuri de lecturi surde. Voinţ a era pentru mine o realitate, cu roade î n rafturi ş i î n sertare.

Cu câ t mai mult se tace î n jurul meu, cu atâ t mai mult scriu ş i citesc. Mă î ntristează gâ ndul că î n zece, două zeci sau treizeci de ani nu voi î ntâ lni aceeaş i duş mă nie. Dacă voi fi lă udat, pierdeam. Atunci î mi voi clă di o casă cu terase la mare ş i o voi locui singur. Nu voi citi nici o revistă, nici un ziar. Ş i voi munci necontenit. Sunt î ncă atâ tea lucruri care

trebuiesc adâ ncite: limbile orientale, matematica, istoria antică, religiile, istoria ş tiinţ elor, ş tiinţ ele, filozofia, istoria artelor, ocultismul, filologia... Pentru toate acestea trebuie timp ş i disciplină, socoteam eu. Ş i va trebui să scriu, iar scrisul e amar ş i anevoie de î mplinit câ teodată. Cum am să le sfâ rş esc fă ră duş mă nie sau rară tă cere?...

Mă î mbă ta, pe atunci, mireasma eroismului care nu î nfloreş te decâ t î n sufletul aspru ş i vast, revelat sieş i de singură tate. Dar eroismul -singura justificare a vieţ ii - nu rodeş te decâ t prin cumplite ş i necontenite renunţ ă ri. Nu fuga de realitate mă tortura, ci voinţ a de a stă pâ ni, renunţ â nd, realitatea. Nu-mi era teamă de ispite. Aş fi vrut să nu vieţ uiesc decâ t vâ nturat de ispite, dar să ş tiu a le depă ş i. Nu tâ njeam după liniş te, după confortul mizantropului. Pofteam lupta necurmată, neî nfrâ ntă, care pogoară î n suflet aroma dumnezeirii ş i a dracului. Ş i luptă necurmată nu î ntâ mpin decâ t î n singură tate, unde ispitele ş i amintirile sunt puhoi.

Viaţ a mea, de nimeni cunoscută, a fost o neistovită î ncordare după eroism. Pofteam amă ră ciunea ş i disperarea eroului ca pe un fruct sau un ş old alb. Nu-mi zâ mbea sufletul decâ t după î mplinirea unui fapt care depă ş ea omenescul. Visam câ mpuri largi ş i vâ nt aspru, ş i drumuri de piatră detunată spre munţ i cu nori. Mă ză ream urcâ nd, urlâ nd, muş câ nd stâ nca, sâ ngerâ nd. Visam o austeritate care să î nspă imâ nte forţ ele mediocrilor din oraş ul ş i timpul meu. Atunci aş fi fost erou. Voiam să vieţ uiască, î ncă o dată, prin mine, eroicul.

Eram de multe ori î nfrâ nt. Din suflet, din carne, nă vă leau ispitele desfă tă rilor imediate ş i dulci. î mi spunea arunci un stră in, din suflet: renunţ area î nseamnă mutilare; eu sunt complex, sunt nesfâ rş it î n dorurile mele; cum să aleg? Cum să renunţ?

⇐ Предыдущая 24 25 26 27 282930 31 32 33 Следующая ⇒