Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 2 страница

Nu ş tiu nimic, ş i inima mi se strâ nge de teamă. Mi-e teamă să nu renunţ la mine. Mi-e teamă de mine, de viaţ ă. Ş i pă timesc, totuş i, aş teptâ nd s-o cunosc, să arunc zdrenţ ele lumii acesteia de care eu de mult m-am despă rţ it ş i de care mă tâ rau lanţ uri meschine.

Ş i e tot mai cald, ş i eu ră mâ n tot mai singur. Ies numai noaptea ş i mă feresc de trecă tori, ş i ră tă cesc pe bulevarde, ş i colind Ciş migiul, zicâ ndu-mi: ■ ce frumoasă e viaţ a! Ş i apoi mă î ntreb, trist, dacă eu ş tiu pentru ce vie-j ţ uiesc. Nu ş tiu.

... Ce-mi lipseş te? Ce-mi lipseş te?...

Recitesc caietele de amintiri. Câ t de departe mi se par vremurile... Ş i prietenii mei, „personagiile", atâ t de schimbate. Ş i eu stră in. Mă prefă ceam prea vesel ş i mă ascundeam chiar faţ ă de mine. Dar parcă ş tiu eu de scriu acum adevă rul?...

Vară... Am ră mas să sfâ rş esc singur lupta, ş i duş manii ră sar din mine, mulţ imi. Nu ş tiu cu cine lupt, dar simt tortura luptei ş i jarul fierului ce mă despică. De ce am vrut să ră mâ n singur? De ce nu e acum nimeni lâ ngă mine? Nimeni, nimeni... Cuvinte ce amuţ esc sufletul.

Ş i iară ş i mă î ntreb asupra celor optsprezece ani pe care i-am risipit. Paş ii mă duc orbi î n seară ş i ochii nu lovesc decâ t vedenii. Ş i aş a trec ceasuri, ş i eu nu ş tiu dacă am ră spuns celor ce sufletul meu mă î ntreabă. Ş i iară ş i ajung acasă, ş i trec din î ncă pere î n î ncă pere, ş i gâ ndul se coboară tot mai adâ nc, ş i ani mulţ i să ră sfiră, iar eu î i privesc.

Nu pot să î nvă ţ. Ş i mă î ntreb cum am să ajung la Universitate. Aş vrea să plouă, să plouă zile după zile. Câ t de puţ in vreau acum...

Cu adevă rat, ră fuiala va fi dureroasă. Va trebui să trec ş i starea aceasta. Disperarea mută, obosită, stă pâ nă va pieri î ntr-o dimineaţ ă; iar eu voi uita nopţ ile din vara cu arş iţ ă ş i tristeţ i. Ş i mă voi surprinde schimbat, cu suflet proaspă t, ş i ochii î mi vor cuprinde soarele, ş i î l vor î nchide ca î ntr-un ulcior. Dar socotelile cu adolescenţ a mea le voi face. Ş i câ tă amă ră ciune î mi va î ntuneca sufletul, ş i câ te ră ni se vor deschide... î mi voi aminti nopţ ile pe care le î ncep î n Ciş migiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi paş ii goi ş i triş ti pe alei. Ş i atâ tea din dorinţ ele care mă î nfrâ ng acum, aproape fă ră luptă. Ş i durerea pe care am î ncercat-o î n amurgurile acestea, simţ indu-mă singur. Ş i toate râ ndurile dintr-un caiet pe sfâ rş ite... Ş tiu eu cine va birui?

Se sfâ rş esc î nsemnă rile adolescenţ ei. Câ nd voi cuteza să -mi scriu romanul? Se sfâ rş esc caiete după caiete, ş i fiecare poartă altă lună sau alt an. Unde sunt acum toate umbrele acestea? Unde sunt vrerile, ş i temerile, ş i lacrimile mele?

Simt că tot ce am crezut pâ nă acum fumegă; că tot ce-am fă cut se nă ruie; că tot ce-am vieţ uit a fost vis. Niciodată nu m-am simţ it mai depă rtat de mine î nsumi.

Sunt obosit ş i trist, ş i sunt singur î n casa aceasta, 'grea de amintiri. De ce mă nă pă desc amintirile? Ş i de ce mă î nvă luie noaptea de vară cu tâ nguiri de greieri ş i asfinţ it de patimi? Ş i nu mai am deloc puteri î n mine? Ş i sufletul meu e cu adevă rat nă ruit? Trebuie să mi-l schimb? Trebuie să mă schimb? Trebuie să mă pogor î n stradă ş i să î ntind braţ ele, culegâ nd ajutor ş i dragoste? Trebuie să -mi câ ş tig prieteni?

Ceea ce î nţ eleg eu acum î mi î ndurerează fiinţ a pâ nă la mă duva Oare am ajuns atâ t de neputincios, î ncâ t o noapte de vară să mă de trame î ntr-atâ t?

Câ t aş vrea să ş tiu ce voi simţ i ş i voi gâ ndi eu î n vara viitoare... câ t aş vrea să ş tiu dacă atunci sufieru-mi va î ngă dui să plâ ng...

VI. MĂ CLATINĂ VÂ NTURILE

Dar numai aceasta e lumea?

De câ teva zile mă chinuiesc altfel de î ntrebă ri. Cum să lă muresc eu« Simt că î mi lipseş te ceva adâ nc, masiv, sigur, intim - cu care să mă I contopesc - de ani. Acum, aş fi avut un tovară ş. Dar mă aflu singur, sub i arş iţ a unor î ndoieli ce-mi sfâ ş ie sufletul ş i-mi î mpră ş tie vrerile.

Au trecut de mult timpurile câ nd chimia ş i insectele î mi odihneau creierul. Nu mai cred î n ele, nu mai mă mulţ umesc. Au trecut ş i tim-î purile lui Felix Le Dantec ş i Haeckel, zilele sfâ rş ite inocent î n faţ a Io- j calului cu tritoni, nopţ ile istovite lâ ngă volumele cu scoarţ e roş ii dini „Bibliotheque de Philosophie scientifique". Schimbă ri de temelii s-au î nfă ptuit î n suflet, aproape fă ră să iau î n seamă. Ceea ce preţ uiam mai î nainte privesc acum cu nepă sare. Din toate acele să ptă mâ ni de toamnă, I de iarnă, pe care eu le socoteam inutile, cheltuite resemnat î n lecturi'' inactuale, s-au depus î nlă untrul meu „fapte" noi. Cum să le spun altfel] decâ t „fapte"? M-am deş teptat î mbogă ţ it, î mplinit ş i, totuş i, chinuit de j sentimentul absenţ ei unor lucruri despre care nu ş tiu nimic. Oh! câ t mi-e 1 de greu să scriu ceea ce nu am î nvă ţ at din că rţ i; nu aflu cuvinte, nu ghi-f cesc procedeele...

Dar rezultatele să ptă mâ nilor mele sunt evidente. Eu mă simt altuB hotă râ t altul. E dureros, î nsă, că î mplinirile, î nnoirile, depă ş irile mele] sunt î ntovă ră ş ite de acea conş tiinţ ă a absenţ ei, a golului. î nţ eleg atâ t de] puţ in din toate aceste lumini ş i umbre ce-mi bră zdează sufletul... Ş tiui numai că ele se precipită acum, î n anii de criză. Ş tiu că nu le î ndură ado-l lescenţ ii care au patinat dincolo fă ră nici un ş oc, fă ră nici o disperare. Ş î j bă nuiesc că toată această nedumerire va pieri î n curâ nd ş i că negura! care-mi oboseş te sufletul se va risipi; atunci voi î nţ elege necesitate»; tuturor acestor schimbă ri.

De aceea, Romanul adolescentului miop nu va fi niciodată scrifl Cum aş putea nota mobilitatea ciudată a sufletului? Iar dacă aş izbuti,; oare caietele mele ar putea alcă tui un „roman"? Tot ce am scris î n cinci sute de pagini ar î ncă pea î n câ teva capitole? Am adunat mereu tot ma^

p_Uţ ine date asupra celorlalţ i. î ncercam să mă pă trund ş i să mă î nţ eleg pe jfline, fă ră să izbutesc. Mă î nspă imâ nt de câ te ori frunză resc Jurnalul. Cit de departe sunt î ncă de un roman...

Dar, scriind acestea, mă î ntreb: oare ar putea cineva construi un roman aş a cum l-am î nţ eles eu, ca o ră sfrâ ngere completă ş i reală a adolescenţ ei mele, a adolescenţ ei noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie ^m primul râ nd o justificare a î ntregii vieţ i lă untrice pe care am vieţ uit-o î n marginea ş colii, î n adolescenţ ă, ş i crezâ nd că ies din adolescenţ ă. Nu voi izbuti.

Dar pentru cine mă rturisirile acestea, de mult ş tiute? M-am hotă râ t să nu mai scriu î n Jurnal, pentru că - fă ră „roman" - el nu-ş i mai are nici un rost. La ră stimpuri tot mai mari, î n ceasuri de grele tristeţ i, de plină criză, î l deschid, citesc pagini, ş i, câ teodată, adaug. Nu mai culeg material î ntr-î nsul ş i nu fac exerciţ ii de romancier precoce, ca acum un an. Dacă l-ar citi cineva, nu l-ar î nţ elege. Nu am urmă rit - ş i nici nu se poate urmă ri decâ t cu î nchipuirea - formele pe care neî ncetat le-a cunoscut sufletul meu. Eroul ar apă rea veş nic contradictoriu.

Mă î ntreb cum am ajuns aici: la marea mea î ntrebare, a romanului adolescenţ ei. Problemă pe care predarea totală o soluţ ionează. Nerecu-noscâ ndu-mă î n atâ tea din paginile caietelor, ghicindu-mă pe alocuri ridicol, î ngâ mfat, m-am î ntrebat dacă aş putea construi pentru roman un personaj atâ t de stâ njenitor, atâ t de contradictoriu. Ş i m-am î ntrebat dacă retuş â nd personajul Jurnalului meu aş mai ră mâ ne î n realitate. Ş i iară ş i, dacă hotă râ rea mea de a nu contraface realitatea e sau nu literară. Mi-am spus: adolescentul dintr-un roman trebuie să fie numaidecâ t cel din Liceul „Spiru Haret", anul 1924? Fireş te că nu. Ş i, totuş i, eu voiam romanul meu o carte de viaţ ă efectivă, o confesiune personală, o ră fuială.

N-aş putea ră spunde pentru ce m-am hotă râ t să scriu eu numai o asemenea carte asupra adolescenţ ei. î nţ eleg, î nsă, renunţ area mea de a mai scrie câ nd m-am convins de ridicolul eroului. Mi-a fost teamă că cititorii nu vor accepta necesitatea ridicolului adolescenţ ei, ală turi de necesitatea eroismului, a nostalgiei, a mediocrită ţ ii.

Dar eu am î nceput prin a î nsemna starea sufletească, atâ t de nouă ş i de intensă, a nemulţ umirii totale. Nu e vorba de o nemulţ umire trecă toare, câ nd că rţ ile î ş i pierd savoarea, iar tristeţ ea ameninţ ă să ajungă disperare. Nu-mi recunosc sufletul de acum î n nici unul din „capitolele" triste ale Jurnalului. Sunt liniş tit ş i odihnit. Simt numai insuficienţ a vieţ ii Tiele lă untrice, mă î nă buş ă marginile pe care eu le socoteam generoase, 'argi. Aceasta e tot; ş i e mult. Aş repeta de un nesfâ rş it numă r de ori: ⁿumai atâ t, numai atâ t?...

Nu ş tiu de ce am ciudă pe munca mea ş tiinţ ifică. Sunt convins că & -M î mplinit î ntotdeauna spontan ş i nedisciplinat; de aceea nu pot fi aspiy< faţ ă de puţ ină tatea rezultatelor sale efective. Dar, oricum, ş tiu acum atâ t de puţ ine lucruri esenţ iale... De câ te ori vreau să aflu cu adevă rat. cauzele, mă simt atâ t de tulburat, de nesatisfacut, de naufragiat... Sunt convins că drumul pe care l-am luat se va opri î n faţ a unui punct mort. Ş i mă cuprinde ciuda gâ ndind aceasta, pentru că nu î nţ eleg cine î mi aduce mie siguranţ a convingerii.

î ntr-o seară, petrecută î n riguros examen interior, m-am stă ruit să amâ n problemele ş tiinţ ifice pentru Universitate ş i să mă mulţ umesc acum cu istoria. Dar istoria, ca orice lectură care nu te zdruncină, e un| simplu opium. Că rţ ile te silesc să -ţ i pierzi inteligent timpul. Ş i, totuş i, această pierdere inteligentă nu e mai puţ in absurdă, prin faptul că te consumă ş i te î nstreinează.

Acum simt că ş i ş tiinţ a, ş i istoria, ş i filozofia sunt inutile. Ard de dorul unui adevă r unic ş i pur, de siguranţ a unei dogme, a unui „ghid" infailibil. Nu ş tiu de ce invidiez soarta adolescenţ ilor catolici.

Ş i, totuş i, orice Biserică î mi repugnă. Orice dogmă, pe care nu o pot î nţ elege ş i explica, mă î nfurie. Mi se pare ridicol să accept, după atâ ta trudă ş tiinţ ifică, absurdită ţ i biblice ş i groză vii catolice. Dar dacă toate acestea nu sunt Biserica, după cum m-am convins că nu sunt Religia?

M-am apropiat de mistică î n diletant. Am citit mă rturisirile sfinţ ilor cum citeam mă rturisirile oamenilor: din curiozitate. Am ră mas î ntotdeauna un curios neodihnit, iar dacă aş ajunge vreodată că lugă r, aş pă stra î n bibliotecă rafturile naturaliş tilor ş i colecţ iile erotice. Dar nu î nţ eleg mistica, deş i m-am convins demult că mistica nu trebuie î nţ eleasă. Nu mă pot apropia efectiv de duhul sfinţ ilor, pentru că mi-e teamă să nu mă conving din autosugestie, din dorinţ a convingerii, iar nu din evidenţ a adevă rurilor.

Nici nu ş tiu dacă ceea ce î mi lipseş te e credinţ a. De câ te ori gâ ndesc cuvâ ntul acesta: credinţ ă, mă simt nemulţ umit, insultat chiar. Nu pot accepta credinţ a î n Dumnezeu, î n Mâ ntuitor, î n Sfinţ i, î n Biserică. î nainte, această atitudine fă ţ iş ă mă mulţ umea. Acum, î nsă, sunt neliniş tit}' dacă credinţ a î nseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns î ncă a dibui tâ lcul credinţ ei ş i iau superstiţ ia î nspă imâ ntată î n locul unui fapt sublim de care mă aflu, î ncă, prea departe?

Ră tă cesc tot mai mult calea pe care voiam s-o pă strez î n aceste pagini. Ceea ce am scris asupra credinţ ei este atâ t de puţ in limpede, atâ t de puţ in lă muritor... Iar eu bă nuiesc că m-aş putea explica mai bine daci mi-aş î nfige pumnii î n tâ mple, aş î nchide ochii ş i mi-aş jura să nu m* ridic de la masă pâ nă ce nu gă sesc cea dintâ i soluţ ie vrednică de a i ţ inută î n seamă. Dar lucrul acesta, cel puţ in acum, e perfect inutil. P*

_mine mă neliniş teş te noua viziune pe care o capă t, nu ş tiu de la cine, nu ş tiu pentru câ t timp ş i aproape nu ş tiu datorită că ror î mprejură ri.

Astă zi am simţ it imediat ş i dureros nemulţ umirea de mine ş i de munca mea. Câ nd m-am î ntrebat: " Aceasta e viaţ a? " - m-am î ntrebat: _}Atâ t am vă zut eu din viaţ ă? " Nu mă mai lega nimic de că rţ ile ş i de nă zuinţ ele care mă entuziasmau pâ nă atunci. Mi se pă rea că î mi lipseş te conş tiinţ a rostului acestor că rţ i ş i acestor nă zuinţ e. Dar de ce să le numesc ale mele? Sunt izvorâ te din necesită ţ ile organice sufletului meu? Sunt cu adevă rat sufletul meu autentic, sufletul meu de totdeauna?

Poate sunt rupt din preocupă rile mele. Poate am î ndurat prea multe experienţ e direct personale, care m-au depă rtat de că rţ ile cu ş tiinţ ă. Dar, aceasta nu e o explicaţ ie. Eu gâ ndesc ş i acum aceleaş i laude asupra că rţ ilor cu ş tiinţ ă. Adaug, î nsă, cum nu adă ugam mai î nainte: dar că rţ ile a-cestea î mi vor cuprinde, mulţ umi ş i epuiza viaţ a?...

M-am î ntrecut; aceasta e sigur. Am ieş it din mine ca să pă ş esc mai departe. Paş ii aceş tia î i î mplineam cu fiecare carte citită, cu fiecare durere refulată. De ce astă zi î ntrecerea e atâ t de evidentă ş i, î n loc să mă mulţ umească, mă î ntristează, mă copleş eş te cu acel sentiment al absenţ ei? Ce-mi lipseş te? Viaţ a mea lă untrică de pâ nă acum, viziunile mele, rosturile mele, valorile mele. De ce s-au nă ruit toate acestea dintr-o dată, fă ră nici o cauză reală, fă ră nici o criză?

Poate eu lucrasem pe nisip, poate adunasem material inutil. Dar oare, ş tiinţ a, filozofia, istoria sunt inutile? Câ t de depă rtate mi s-ar pă rea acum, nu pot să le cred. Atunci de ce scufundarea bruscă petrecută zilele acestea, sfâ rş ită î n ceasul acesta?

Truda mea nu va lă muri nimic. Deasupra tuturor ipotezelor ş i explicaţ iilor va ră mâ ne faptul; pe mine mă clatină vâ nturile.

Presimt că se vor petrece altceva decâ t simple experienţ e î n marginea unei că rţ i sau a unui om aflat din că rţ i. Presimt că î ntreaga mea viaţ ă lă untrică se va dă rui. Cui? Nu pot să mă gâ ndesc la Biserică. Nu sunt un mistic ş i nici nu sunt un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aş putea, atunci, ajunge la Iisus?

Iată ce simt: că sunt ridicat din mine ş i izbit de colţ uri dureroase, ş i lă sat iar î n suflet, ş i iară ş i î nă lţ at. Ş i nu ş tiu nimic alt, ş i nimic nu î nţ eleg.

VII. BACALAUREATUL

Emoţ ii mediocre la examenul de corigentă. Ş i eu, ş i Marcu ră spundem prompt, exact. Vanciu biruise, după trei ani, î nvă ţ aseră m matematica. La teză am rezolvat toate problemele. Ne-am î ntors acasă fă ră bucurii mari, aş teptâ nd rezultatul.

Au î nceput atunci zilele de neliniş te pentru bacalaureat. î n vară au că zut mulţ i, ş i din pricina unor î ntrebă ri stupide. Ceea ce nu m-a î nspă imâ ntat destul ca să recitesc pe vacanţ ă că rţ ile ultimilor patru ani de liceu.

Am î ncercat să precizez ceea ce trebuia să ş tiu ş i ceea ce ş tiam. Scriam subiectele pe o listă, iar lista era fă ră sfâ rş it, ş i timpul meu prea scurt, ş i voinţ a mea î ndoielnică. Mi-am spus că la bacalaureat se va cerceta cultura generală, iar nu amă nuntele pe care oricine le poate memora din că rţ i. Uitam cu î ncă pă ţ â nare cele ce mi-au povestit colegii, de la primul examen din vară. Mă î ntâ lneam cu Marcu, la mine î n mansardă, ca să î nvă ţ ă m. Eu luam o fizică, el o geografie. Dar ne surprin-deam, peste un ceas, polemizâ nd î n biologie ş i literatură. Aceasta s-a petrecut î ntotdeauna. Eu am î nvă ţ at fizica singur, ş i el singur geografia. Seara ne î ntâ lneam din nou ş i ră tă ceam mult, pasionaţ i ş i cinici, plă nu; ind ani de muncă universitară, el la medicină, eu la greacă.

Rezultatul examenului de corigentă, î nscrierea la bacalaureat cu taxă scumpă, frigurile aş teptă rilor î nainte de teză au trecut, au trecut...

î ncepuse toamna, ş i pe noi ne ispiteau nostalgii bucureş tene, oraş ul torturat ş i trist sub frunze. Ne umileau dimineţ ile prea senine ş i parcurile dezmorţ indu-se proaspete din ploaie, ş i uliţ ele brune, cu pietre reci ş i case albe.

î nvă ţ am dureros, ascultâ nd prin ferestruici oraş ul revă rsâ ndu-se că tre câ mpurile toamnei. Ş i iară ş i nu gă seam puterea de a mă batjocori că sunt melancolic, acum, î n faţ a marelui fapt. Aş fi vrut să alung tot undeva, î n sufletul meu, î n oraş ul meu, ş i să pă ş esc eroic. Mă descopeream erou, pentru că citeam că rţ i nesuferite î n î nceput blâ nd de toamnă.

î n sala prea mare ş i prea rece pentru sâ ngele nostru î nspă imâ ntat: arn fost râ nduiţ i fiecare î n câ te o bancă. Doi profesori necunoscuţ i ş i gră biţ i ne-au dictat subiectul. M-am liniş tit de cum am î nceput să scriu. A doua zi, la acelaş i ceas de dimineaţ ă, am tradus un paragraf din Seneca filozoful, iar după -amiază am pregă tit versiunea franceză. Eram liberi trei zile. Ne-am î ntors acasă fericiţ i. Am râ s pe stră zi, socotindu-ne studenţ i.

pagă duiam toţ i lui Marcu glume antisemite. Ş i Marcu ră spundea sen-_tenţ iind:

- Ovreiul î n veci nu piere!...

Eram toţ i admiş i la oral.

Ni s-a fixat, pe liste albe ş i oficiale, ziua de examen a fiecă rei serii. Am fost cuprinş i, atunci, de febra nestă pâ nită a lecturilor pripite, a ră sfoirilor nervoase, a memoriză rilor, a fiş elor, a sublinierilor cu creion roş u. Nu mai mă recunoş team. Mă deş teptam î n zori ş i cercetam manuale aspre ş i seci, pe care nu le deschisesem niciodată î n liceu. Munceam cu un suflet ş i un creier stră in, instinctiv î ndâ rjit. Simţ eam cum î mi scad puterile, cum mă voi pră vă li dacă nu uit totul pâ nă ce scap.

Ş i, deodată, m-am surprins calm, plictisit, dezgustat. Am aş teptat să se apropie ziua oralului fă ră nici o emoţ ie.

. „Acum e seară, e cald, se risipesc miresme de ploaie. Dar azi dimineaţ ă era senin ş i rece. Că deau frunzele ş i fructe de castan să lbatec că deau, ş i trotuarele erau curate, vinete. Am plecat fă ră ş apcă ş i fă ră geantă. Am plecat după ce m-a să rutat mama ş i mi-a fă cut cruce pe frunte ş i a aprins candela. N-am putut goli ceaş ca cu cafea neagră. N-am putut sfâ rş i cornul. Nu eram emoţ ionat. Pă ş eam alene, evitâ nd bulevardele cu tramvaie ş i trecă tori gră biţ i.

Am ajuns î n curtea largă printre cei dintâ i. Câ ţ iva candidaţ i, de la alte licee, ră sfoiau că rţ i din ghiozdane pline. Nu cunoş team pe nimeni din seria mea. Dar Marcu ş i ceilalţ i fă gă duiseră că vor veni, ca să afle rezultatul. ■

Ocoleam curtea, fă ră să mă gâ ndesc la nimic, fă ră să doresc nimic. La ră stimpuri aş fi strigat: „Să treacă! Să treacă... " Dar mă liniş team ş i pă ş eam î nainte, fă ră că rţ i ş i fă ră fiş e.

Mi-am amintit ş i m-a tulburat, fă ră nici un rost, pă rerea de ră u cu care o studentă î n medicină, ce că uta pe fratele meu, mi-a spus:

- De ce nu mai sunt ş i eu î n liceu...

Mi-am amintit ş i m-au tulburat alte scene ş i cuvinte aproape uitate. Pă ş eam î n curtea largă, cu gâ ndurile stră ine de examen ş i de comisia care î ntâ rzia să se adune.

După un ceas, am fost chemaţ i î n coridorul î ntunecat. î mi priveam tovară ş ii: tremurau, cu buzele albe, cu gâ turile reci, cu tâ mplele supte. Eu eram palid ş i î mi torturam ochelarii.

î n clasă nă vă lise prea multă lumină. M-am surprins î nciudat că lipsea catedra. Profesorii s-au aş ezat pe scaune. Noi, î ntr-o bancă lungă, ^unul lâ ngă altul. Eram calm, prea calm.

Am î nceput cu limba ş i literatura româ nă.

- Poţ i să -mi spui evoluţ ia sufixelor?

Bă iatul privea î n gol. Vecinul lui tremura. î l vedeam că se opreş te cfl greu să nu ridice degetul. î ntrebat, a ră spuns; dar a confundat. Aceasta a bucurat pe al treilea vecin, pe care - din sadism - profesorul l-a să rit,! cercetâ ndu-mă pe mine. Am ră spuns poate prea prompt ş i î ncruntat.

- Ş tii exemple din lexicul bizantin?

O î ntrebare stupidă, dar ş tiam. Miop ş i supă rat, zâ mbind la ră stimpuri prezumţ ios, profesorul m-a socotit, fireş te, papagal premiant ş i mi-', a pus alte î ntrebă ri, ale că ror ră spunsuri nu se pot memora. Dar a că zut' singur î n cursă, pentru că î nţ elegeam pe Eminescu ş i i-am interpretat mai bine decâ t se aş tepta î nceputul Scrisorii I. M-a î ntrebat din istoricii ardeleni, fă ră să bă nuiască acele nopţ i parfumate câ nd citeam pe Ş incai ş i fă ră să ş tie că descoperisem de curâ nd la un anticar Istoria filologiei româ ne a lui Ş eineanu.

De ce î l persecută atâ t? ghiceam că se î ntreabă ceilalţ i. Poate e evreu.

- Ş tii ceva despre originile poeziei populare? I-am spus ce ş tiam. M-a î ntrerupt.

- Mulţ umesc. Cu dumneata am sfâ rş it.

Prima izbâ ndă î mi dă duse curaj. Am ră spuns la istorie ceea ce dorea curiozitatea bă nuitoare a profesorului: relaţ iile lui Petru Muş at cu polonii.

Vecinul meu nu avu noroc.

- Pe unde intra Nicolae Mavrocordat î n Bucureş ti câ nd venea din

Moldova? _?

- Ce domn româ n s-a î necat î n Dâ mboviţ a? Aceasta o ş tia ultimul din serie.

- Vlad î necatul.

- Ş tii ceva despre el?

- A fost domn al Munteniei... -Bine.

La geografie n-am ş tiut să spun flora versantului nord-estic al Munţ ilor Apuseni. N-am ş tiut nici afluenţ ii Criş ului Alb. Am luatpatru. Vecinii mei ş tiau atâ tea numiri de râ uri ş i munţ i...

La fizică ş i chimie, la limba franceză, am ră spuns tot ce m-au î ntrebat. Mi-era ciudă că profesorul - incult - nu discuta decâ t despre sinonime ş i omonime sau ne punea să rezumă m Cidul.

- Spune-mi evoluţ ia aparatului digestiv de la echinoderme pâ nă la om.

Mi-am amintit lecturile mele ş tiinţ ifice, anii petrecuţ i î n laboratorul de fiziologie al Casei Ş coalelor, colecţ iile de insecte, volumele lui Brehm, Perrier ş i Fabre. î ncet, î ncet, ră spundeam.

Mă pasiona î ntrebarea; fă ceam eforturi de memorie, de logică, de atenţ ie. Dar profesorul nu era mulţ umit. Mi-a socotit memoria proastă.

- Dacă te-ai apucat să le î nveţ i, trebuia să le î nveţ i pâ nă la capă t, ca un perfect papagal. Altminteri, nu-ţ i admir decâ t o mediocră î ncă pă ţ â nare, ca pentru nota cinci.

Am roş it. Eram umilit, furios, trist. Aş fi vrut să -i spun: „Ce?... " Aş fi vrut să -l provoc - pe el, incult ş i î ngâ mfat profesor al unei ş tiinţ e culese din manualele elementare - la o discuţ ie de filozofie biologică. Dar n-am putut face nimic.

⇐ Предыдущая 20 21 22 23 242526 27 28 29 Следующая ⇒