PARTEA A II-A 3 страница

director. Că el î nţ elege situaţ ia mea. Dar ce poate face el? Directorul e totul, ş i el nimic. Ne-am strâ ns mâ inile fă ră entuziasm. De atunci nu l-am mai vă zut.

Dar astă zi, la ora de gimnastică, am urcat scă rile cu oglinzi. Eu sunt un tâ nă r cunoscut pe să liţ a ce duce la redacţ ie. Mă cunoaş te ş i portarul, ş i cei doi ajutori de portar, ş i omul de serviciu, care stă pe o bancă rezemată de zid ş i î ntreabă pe orice nou-venit:

- Domnul ce doreş te?

Astă zi, î nsă, omul de serviciu nu mi-a dat voie să intru î n redacţ ie.

- Numele d-voastră?

I l-am rostit sonor ş i demn. A intrat î n redacţ ie. Am auzit câ teva cuvinte ş i am recunoscut glasul d-lui Leontescu. î mi pregă team cele dintâ i fraze: eram sigur că mă va primi î ndată. Omul s-a î ntors:

- D-l Leontescu vă roagă să aş teptaţ i puţ in.

Eu m-am aş ezat pe bancă. M-am trudit să par î ngâ ndurat. De fapt, de-abia puteam să -mi stă pâ nesc necazul. Omul de serviciu s-a aş ezat lâ ngă mine, senin. Eu î mi fă gă duiam ră zbunare cruntă, definitivă, rafinată.

Mă î nchipuiam tâ nă r cu faimă, cu volume tipă rite ş i portretul reprodus î n revistele de seamă. Pe stradă, ală turi de mine, trece Ilie Leontescu. Mă pregă team să sorb din plin ră zbunarea, câ nd omul de serviciu mă î ntrerupse cu o î ntrebare stupidă. î mi amintii că sunt î n vizită la d-l redactor ş i mă î ncruntai. î ncercam să mă liniş tesc. D-l redactor are de scris, fă ră î ndoială, un articol ce nu mai poate fi î ntâ rziat. Sau trebuie să sfâ rş ească corecturile. Am numă rat î n gâ nd pâ nă la cincizeci. M-am oprit. Mai numă r î ncă două zeci. Voi bate apoi la uş ă.

- Nouă sprezece... De la nouă sprezece la două zeci a trecut mult. M-am ridicat de pe bancă.

Două zeci... Am intrat. D-l redactor privea distrat pe fereastră. In odaie se fă cuse cald ş i d-l redactor ră mă sese î n vestă. La altă masă, un domn adormit traducea agale dintr-o carte cu copertele galbene. Am strigat „bună ziua! ".

D-l redactor m-a privit curios. M-a recunoscut ş i mi-a î ntins mâ na. Ca niciodată, m-a poftit să ş ed:

- Ia loc, te rog.

- Mulţ umesc.

M-am apropiat discret de el. D-l redactor, î n vestă, pă rea un domn blâ nd.

- Ce-a spus d-l director, d-le Leontescu?

- Domnul director?

M-a privit pe sub ochelari, î ntrebă tor:

- Ce vrei să spună d-l director?

- Ş tiţ i... mi-aţ i fă gă duit...

D-l redactor m-a recunoscut pe deplin. S-a î ncruntat ş i ş i-a mâ ngâ iat fruntea. M-a poftit din nou să ş ed ş i m-a privit trist. Eu am î nţ eles. Eram hotă râ t să sfâ rş esc.

- Am vorbit. Se face. î ţ i spun eu că se face. I-am spus d-lui director cum stau lucrurile...

Privirea mea l-a dezarmat.

- A spus că se face, dar trebuie să mai aş tepţ i pâ nă la Cră ciun. Atunci se mă reş te bugetul redacţ iei. Ş i d-ta vei fi cel dintâ i la onorariu...

A vorbit mult, stâ njenit. Eu zâ mbeam. Atunci ş i-a ridicat brusc capul ş i m-a privit prin ochelari.

- Eş ti lipsit de mijloace? Am fost ispitit să exagerez:

- Cu totul lipsit...

D-l redactor m-a privit blâ nd:

- Se face... î ţ i spun eu...

Eram dezgustat ş i obosit. Mă umilisem mult ş i fă ră nici o izbâ ndă. Cel care î nvinsese era d-l redactor. D-l redactor î nvinge î ntotdeauna.

Mi-a ară tat corectura ultimului meu articol. Ş i am ză rit, câ teva clipe, coperta revistei. Am roş it.

- Ce ne mai scrii? Zâ mbete.

- D-ta care ai talent cu carul... Zâ mbete.

- î ţ i public oriş ice. Doar te cunosc eu. Zâ mbete.

- Hai? Ce zici, tinere?

- Ce să zic, d-le redactor?...

- Viaţ ă, ce să -i faci?!

- Tocmai...

- Dar să nu te descurajezi.

- N-ai dreptul. Eş ti tâ nă r.

- Prin câ te am trecut eu! Hai?

- Cred, d-le redactor.

- Multe, tinere, multe...

- Eu am, mă î nţ elegi, un volum de versuri ş i n-am parvenit să gă sesc î ncă un editor...

- Un editor, domnule, mă î nţ elegi? E o batjocură.

D-l redactor se î nflă că rase. Se scă rpina la ră stimpuri î n cap. Eu î l priveam zâ mbind. Mi-a vorbit mult. Ş i la sfâ rş it ne-am strâ ns mâ inile, aplecâ ndu-ne fiecare din ş ale.

Am recunoscut că tebâ nda a fost a d-lui redactor.

M-am î ntors abă tut la liceu.

î ncepuse ora a patra. Dar de astă zi mi-am fă gă duit solemn să nu mai trimit nimic d-lui Ilie Leontescu. Deş i am talent cu carul. Ş i deş i mă cunoaş te el ş i aş putea scrie orice...

V. NOIEMBRIE

Acum ş tiu. Sunt ş i eu ca toţ i ceilalţ i: adolescent sentimental ş i visă tor. Zadarnic î ncerc să mă ascund. Sunt sentimental. Sunt ridicol.

î n după -amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Ş i nu am de ce să fiu trist. Nu trebuie să fiu trist... Privesc plopii prin fereastra mea. Ş i cad pe gâ nduri. Gâ nduri naive, idiot ş i revoltă tor de naive. Câ t m-am trudit eu să -mi smulg din suflet slă biciunea aceasta care se numeş te melancolie...

Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţ ă, de virilitate, de personalitate. De ce să fiu melancolic, pentru că î n după -amiaza aceasta soarele stră luceş te printre copacii desfrunziţ i? De ce să privesc pe fereastră, î n loc să lucrez? De ce să mă visez frumos ş i bogat plim-bâ ndu-mă prin parcuri pustii, cu havuzuri î nverzite de muş chi, cu statui î nsâ ngerate de amurguri, cu viţ ă să lbatică ce se î nalţ ă pe poduri ş i ziduri de castel?

Dovada lipsei mele de voinţ ă o am chiar î n clipele acestea. î n loc să lupt î mpotriva imbecilită ţ ii nostalgice a soarelui de noiembrie, să mă biciuiesc pâ nă la sâ nge, m-am aş ezat la masă ş i scriu î ntr-un caiet pe care nu-l va citi nimeni.

Câ tă trudă risipită î n după -amiaza aceasta... Câ te ceasuri petrecute cu dinţ ii strâ nş i, câ te nopţ i calde, cu lună, care mă ispiteau să visez ş i să ră tă cesc pe stră zi ş i pe care le petreceam singur nu s-au dovedit zadarnice. Ş i tot plâ nsul meu, toată mâ ndria mea, toată durerea trupului biciuit cu frâ nghia sunt neputincioase î n faţ a unei zile de noiembrie.

Aceasta trebuia să se î ntâ mple. Aş teptam chiar ziua î n care nu voi lucra, ci voi privi pe fereastră. Voinţ a mea s-a irosit să ptă mâ nă cu să ptă mâ nă. Dezastrul s-a desfă ş urat astă zi. Ş i î n loc să mă lovesc ş i să mă

zbat pâ nă la cea din urmă î ncercare, eu stau liniş tit ş i scriu. Poate gâ ndesc că î mi voi acoperi astfel vinovă ţ ia.

O zi de noiembrie. O zi ca oricare alta. Soarele e trist, ş i de pretutindeni se ridică tresă riri ciudate. O zi caldă. O zi î n care bă trâ nii ş i femeile lă cră mează amintindu-ş i trecutul. Dar ea de ce să mă î ntristez? De ce î mi simt sufletul plin de un simţ ă mâ nt necunoscut, î nfioră tor, dulce? De ce vreau să plâ ng? De ce aş tept ceva care ş tiu că nu va veni niciodată?

Mie nu mi se î ngă duie nici una din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toţ i ceilalţ i, naiv visă tor, bolnă vicios, nă tâ ng, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Voinţ a mea e absurdă, dar e o voinţ ă trainică, formidabilă, care apasă ş i î nă buş ă totul î n calea sa. Eu trebuie să fiu acelaş i î n toate timpurile ş i toate locurile. Hotă râ t ca o stâ ncă, î ncruntat, cu ochii î ncleş taţ i de ţ intă, cu buzele strivite de furie, cu pumnii strâ nş i gata de a se pră vă li ş i a-mi î ndurera carnea. Aş a trebuie să fiu eu. Pentru că aş a vreau eu. Eu, singurul stă pâ n al sufletului ş i al trupului meu, singurul mascul î n turma de adolescenţ i slă bă nogi, singura voinţ ă ce nu pregetă să -ş i sfarme dinţ ii strâ ngâ nd un drug de fier ş i să se biciuiască ră cnind, pâ nă ce carnea se î nfierbâ ntă ş i ajunge dureroasă ca o rană.

Aş a trebuie să fiu eu. Aş a cum eram altă dată, î n zilele câ nd sorbeam suferinţ ele trupului ca pe o desfă tare. î n zilele câ nd mă deş teptam î n zori ş i adormeam după miezul nopţ ii. Câ nd î mi alungam somnul cu pumnii. Câ nd citeam pâ nă ce-mi lă cră mau ochii ş i mă usturau pleoapele. Pâ nă ce mi se î ngreuia capul ş i mi se ră tă ceau privirile. Pâ nă ce mi se tulbura cunoş tinţ a...

î n zilele câ nd mă biciuiam...

Cele mai frumoase zile. Pă stram frâ nghia după un raft cu că rţ i. î n fiecare noapte, î nainte de a stinge lampa, î ncepeam sfertul acela de ceas de dulci ş i dureroase desfă tă ri. Apucam frâ nghia cu hotă râ re, o î ndoiam ş i numă ram pâ nă la zece. Pe spinarea goală - albă ş i plină - se î nfigea cea dintâ i lovitură, aruncată peste umă r cu ochii î nchiş i. î mi î nă buş eam ţ ipă tul. Era cea mai dureroasă dintre toate. Frâ nghia se ridica apoi tot mai repede ş i că dea tot mai adâ nc. Carnea se î nfiora, obrajii î mi tremurau, buzele se albeau. Strâ ngeam pleoapele, ca să nu vă d frâ nghia că zâ nd. Durerea mă aţ â ţ a. Loveam tot mai gră bit, tot mai scurt. Carnea î ncepea să se umfle, să ardă. Tâ mplele mi se î nfierbâ ntau ş i pică turi să rate mi se prelingeau pe frunte. Dar izbâ nda duhului mă desfă ta. Voinţ a care î mi că lca î n picioare trupul putred mă entuziasma de un sfâ nt ş i bă rbă tesc entuziasm. î mi ş uieram izbâ nda printre dinţ i, o dată cu geamă tul că rnii. Durerea ş i desfă tarea se contopeau î ntr-o frenezie ne- j cunoscută, pe care o sorbeam ca pe o desfă tare fă ră preţ. Era singura desfă tare pe care mi-o î ngă duiam.

Urma, apoi, o clipă de extaz. Durerea mă apropia de mine î nsumi, jylă purifica. Acea singură clipă era ră splata î ntregii mele zile de muncă. O singură clipă. Urmată de oboseală, de tulbură ri, de tremură turi. î mi simţ eam trupul sfâ rş it ca după boală. De-abia aveam putere să î mi ascund frâ nghia după raft ş i să -mi las că maş a pe spinarea biciuită. Câ teodată, pică turi calde mi se prelingeau de pe umă r pe ş olduri. Pieliţ a de la î ncheieturi era ruptă de frâ nghie. Sâ ngele picura ş i eu trebuia să -mi spă l că maş a î n zori.

Dar nu î ntotdeauna durerea ş i oboseala mă covâ rş eau. De multe ori pă ş eam aprig ş i mă dularele nu-mi tremurau câ nd că maş a atingea umerii zdrobiţ i de frâ nghie...

Au fost zile de izbâ ndă, zile câ nd rosteam cuvâ ntul Eu cu glasul plin. Eram î mbă tat de mine î nsumi. Eram ameţ it de vâ ltoarea pe care o simţ eam fră mâ ntâ ndu-se î n suflet.

Ş i strigam cu ochii î nchiş i, iluminat: eu, eu, Eu, Eu... zile la care mă gâ ndesc cu dur" ~e acum, câ nd sunt trist, pentru că stră luce soarele printre cc> acii desfrunziţ i...

Eu am vru* să am sufletul lui Brand. Suflet torturat, aspru ş i sumbru. Sub care să se ascundă, totuş i, lava fierbinte a entuziasmului, a dragostei ş i a urii. Eu ş tiam că nu va trece mult ş i glasul meu va fi glas temut î n ţ ară.

Voiam, î nsă, ca - pâ nă atunci - să nu tră dez nimic din zbuciumul, din î ntunecimile ş i flă că rile sufletului meu.

Nimeni să nu mă vadă ostenit de luptă ş i, iară ş i, nimeni să nu cunoască Dumnezeul pentru care lupt.

Voiam să trec printre semeni neluat î n seamă. Să fiu crezut un adolescent urâ t ş i plicticos, ş i, cu toate acestea, să am cugetul ş i sufletul desprinse din stâ ncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleş ind turma tâ râ torilor ş i uluind neputinţ a celor care m-au cunoscut ş i m-au dispreţ uit. Să -i biciuiesc ş i să le necinstesc feţ ele ş i să mă desfă t simţ indu-mi trupul gâ lgâ ind de viaţ ă rodnică ş i creatoare.

Nu mi-a plă cut să am prieteni. N-am vrut să -mi descopă r sufletul adolescenţ ilor livizi ş i melancolici. Mâ ndria că port î n mine o taină pe care n-o ghiceş te nimeni mi-ajungea.

Ş i gâ ndul că voi î nfricoş a câ ndva cetele oamenilor de carne, mă î mbă ta. Eu ş tiam cine sunt. Ş i lucrul acesta î mi umplea sufletul cu o nemă rginită î ncredere ş i mă silea să -mi î ncordez braţ ele ca pentru luptă. Cu atâ t mai mult, cu câ t nimeni nu bă nuia cine sunt ş i ce voi putea ajunge.

... Dar n-a fost aş a. Mi-am că utat ş i eu, ca toţ i oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit ş i eu sufletul cerş ind mâ ngâ iere ş i sprijin. Am tră dat

colţ uri din taina mea ş i am lă sat să se vadă ceea ce nu trebuia să cunosc I decâ t eu. M-am vrut neî ndurat. Ş i n-am izbutit. Am fost schimbă cios ş i j plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am fă cut ş i eu glume, am râ s j ş i eu mai mult decâ t era nevoie, mi-am risipit ş i eu timpul î n vorbă cu] colegi imbecili ş i prieteni plictisitori, am dormit ş i eu opt ceasuri ca toţ i ] ceilalţ i, am ră tă cit ş i eu, seara, pe stră zi, murmurâ nd confesiuni; am 1 aruncat ş i eu priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am pierdut ş i eu ne- ] vinovă ţ ia î ntr-o noapte, pe ploaie, î ntr-o odă iţ ă umedă, pe un pat î n care] se fră mâ ntaseră zeci de trupuri, î n râ setele celor care aş teptau afară...

Ş i eu, ca ş i toţ i ceilalţ i. Ş i eu, ca ş i turma. Ca ş i oricare alt adolescent I slă bă nog ş i vicios, care doarme cincisprezece ore duminica, râ de spart, j flirtează cu dudui la ceaiuri, ciupeş te noaptea trecă toarele pe stradă, ] dansează la cabareturi, joacă la curse, citeş te Rampa, adoră pe Mosjou-l kine ş i se sileş te să pară blazat. Ca ş i Robert, care admiră pe Musset... ]

Ş i nu numai atâ t. Am nesocotit cea mai frumoasă hotă râ re a mea: | aceea de a pă stra î n mine, pâ nă la desă vâ rş ire, tot ceea ce nă zuiam să ] î mpart mai tâ rziu celorlalţ i. In loc de a pă ş i sigur ş i mâ ndru cu gâ ndurile I mele î ntregi ş i cu că rţ ile sfâ rş ite, m-am dat puţ in câ te puţ in, cu articole publicate prin reviste populare, cu pagini î n care nu se gă sea nici su- j fletul, nici cugetul meu, cu râ nduri scrise fă ră entuziasm ş i fă ră origina- ] litate.

Am cucerit ş i eu, cu greu, - ca toţ i ceilalţ i - un loc î n coloanele j revistelor de a doua mâ nă, care-mi tipă reau articolele cu greş eli de tipar j ş i cu semnă tura necompletă.

Dospea ş i î n sufletul meu atâ ta josnicie, î ncâ t să aş tept cu neră bdare publicarea unei traduceri ş i să mă supă r pentru amâ narea ei. Am î nceput] ş i eu ca toţ i cei care se numesc „scriitori". Care poartă pă rul retezat la ceafă ş i lavalieră neagră, ş i pă lă rie cu boruri largi. Care se î mprietenesc] cu directorii de reviste ca să le tipă rească o-nuvelă pe lună. Care publicai un volum de versuri la o tipografie din provincie, un volum de nuvelei cu coperta colorată, intră slujbaş i la minister, se î nsoară ş i î ndură toată j viaţ a povara unei soţ ii slabe ş i a unor copii ră u-crescuţ i. Am avut ş i ein mica mea glorie. Am avut ş i eu mediocra mulţ umire a unui articol tipă -J rit î n fruntea revistei, fă ră greş eli de tipar ş i cu numele dedesubtul ti-j ţ iului...

Ş i am că zut tot mai jos. Croitorul mi-a fă cut haine „moderne". Ani î nceput a folosi ciorapi de mă tase, am regretat că nu am plete, m-am pu-j drat ş i eu ca Dinu, am citit ş i eu ultimele romane franţ uzeş ti ş i revistele! literare, m-am dus ş i eu la cinematograf, ş i - după fiecare î nfrâ ngere -l prietenii mei, bunii mei prieteni, mă î ncredinţ au că mă civilizez ş i mâ l apropii de „normal"...

Nu mă pot, deci, mustra că mi-am pierdut o după -amiază privind cerul ş i amintindu-mi tristeţ ile î n acest colţ. Faptul trebuia să se î ntâ mple.

Acum, e seară. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Am să pot citi fă ră teama de a î ntâ rzia un ceas la o pagină. Sunt liniş tit ş i abă tut. î n sufletul meu e un gol pe care nici o voinţ ă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică ş i neputincioasă orice î ncercare.

VI. REPETIŢ II

Au î nceput repetiţ iile pentru Un liceu model. Ne adunam î n fiecare seară î n sala de muzică. Regizorul este d-l Filimon, de la Teatrul Naţ ional. D-l Filimon ne regizează toate piesele pe care le reprezentă m la serbă ri. Cunoaş te bă ieţ ii ş i î i simpatizează. Fumează mult, ne bate prieteneş te pe umă r ş i ne povesteş te discret anecdote. Anecdote care nu trebuiesc repetate nici acasă, nici î n clasă, adaugă d-l Filimon.

Profesorii au primit cu că ldură să jucă m „revista" lui Fă nică. Acum vreo zece zile, după ce s-au sfâ rş it cursurile, s-au adunat cu toţ ii î n sala de muzică. Era acolo ş i directorul, care zâ mbea ş i se î ncrunta după î mprejură ri. Profesorii s-au aş ezat zgomotoş i î n primele bă nci ş i aş teptau, fumâ nd, lectura „revistei". Fă nică - roş u din pricina gulerului ş i a emoţ iei - stă tea î n picioare lâ ngă pian. î l acompaniam eu. Pe o mă suţ ă, ală turi, pusese maldă rul de note pe care trebuia să le descifrez. Erau romanţ e, dansuri moderne, marş uri ş i cuplete.

Am î nceput. Fă nică fredona cu tresă riri î n glas. Pă rţ ile de tenor le simplifica sau le cobora cu o octavă.

Profesorii ascultau, furaţ i, ş i domnul director î ntorcea necontenit privirea că tre fiecare, ca să î nţ eleagă ce atitudine trebuie să ia faţ ă de „revista" elevului Bă nă ţ eanu Ş tefan. Profesorii î l î ncurajau.

Fă nică dă dea explicaţ ii:

- Bă ieţ ii mondeni câ ntă fiecare câ te un cuplet î n cancelarie. Directorul î ntreabă curios:

- Ş i eu le dau voie să câ nte î n faţ a mea?

- A, nu! Dumneavoastră nu sunteţ i atunci î n cancelarie.

- Dar unde sunt?

- Sunteţ i la clasă.

Domnul director s-a lă murit. Zâ mbeş te. Fă nică - emoţ ionat ca la ora de trigonometrie - continuă:

-... Dar intraţ i deodată î n cancelarie, î i gă siţ i dansâ nd ş i câ ntâ nd, supă raţ i ş i strigaţ i: „Ce-i cu voi aici? Ce sunt uniformele astea? Ce-i p rul ă sta? Unde vă sunt numerele?... "

Fă nică reproduce, pe câ t î i stă î n putinţ ă, furia d-lui director. D-l director e mă gulit. Râ de ş i î ş i saltă pâ ntecul. Un gest moş tenit de pe vn mea câ nd î l stâ njenea o rană din ră zboi.

Profesorii aprobă cuplet după cuplet, dialog după dialog.

- Acum vine cupletul elevului bolnav de gă lbenare din pricina chimii Priviri semnificative î ntre Fă nică ş i Toivinovici. Profesorii râ d zgi

motos ş i fumează cu desfă tare. î nainte de a î ncepe, Fă nică î mi tonul. Eu apă s pe râ nd trei clape albe. Apoi, ş ase mă suri de introduceri Aria e cunoscută. Se aude î n fiecare vară la Teatrul „Că ră buş ". Ritmi să ltă reţ al cupletului a câ ş tigat pe toţ i. Fă nică se sufocă cu entuziasm, ajută, la mă sură, ş i de picior. Se opreş te după fiecare strofă ş i explică.

- Acum câ ntă d-l profesor...

Toivinovici se î nroş eş te. Cine ar fi putut ş ti ce gâ ndea atunci Toivi-j novici?

- Acum câ ntă elevul:

„ Noaptea ză u că sar din pat

ş i-mi pare că -s î ntrebat:

ce-i alcoolul,

ce-i fenolul,

dar benzina,

glicerina,

stearina,

parafina,

fosforatul

ş i hidratul,

chiar ş i clorul,

vitriolul

ş i oxine,

ş i amine,

oxigen,

hidrogen

ş i sulfit,

ş i cuprit,

ş ifructoză,

ş i glucoza,

apatit,

galatit...

Ş i-n mormâ nt tot

ca ş i viu, tot pe rost am să le ş tiu! "

Profesorii n-au gă sit nici o obiecţ ie actului I. Actul II, cu marş ul eroic ş i protestul î mpotriva „Curbei Lalescu", i-a pus, î ntrucâ tva, pe gâ nduri. Fă nică a izbâ ndit, î nsă, ş i aici. Fiecare profesor râ dea cu poftă de cupletele î n care se ironizau ceilalţ i. Aş a că, la sfâ rş it, fiecare ş i-a avut mica lui parte de satisfacţ ie ş i de ciudă.

Directorul a hotă râ t să se î nceapă repetiţ iile. Profesorii au aprins ţ igă ri ş i au ieş it din sala de muzică felicitâ nd pe Fă nică. Fă nică se ş tergea cu batista pe frunte, pentru că el nu era tenor.

Bă ieţ ii, care aş teptau î n curte rezultatul, l-au primit cu entuziasm. S-au î mpă rţ it ş i cele din urmă roluri.

Ne adună m î n sala de muzică. î n bă nci, î n afară de „actori", se mai gă sesc câ ţ iva bă ieţ i care ne dau ajutor. Minculescu, din clasa a VlII-a, vine printre cei dintâ i. Are nasul mare, dar e foarte blâ nd. Ş i e sufleurul cel mai de preţ. Lâ ngă el stă, de cele mai multe ori, Dinu, care ia parte cu că ldură la repetiţ ii. Mai vin Petriş or Furtuneanu, Perri ş i alţ i colegi. Stau î n fund ş i comentează rolurile. Fac pronosticuri asupra succesului fiecă ruia dintre noi. Mi se prevede izbâ ndă sigură.

Câ nd sunt prezenţ i toţ i cei care joacă î n prima scenă, d-l Filimon bate din palme.

- Ei, domnilor!

La pian, plictisit, câ ntă Fosil. Ca să -l entuziasmeze, bă ieţ ii î l ghiontesc de câ te ori au prilejul ş i î i strigă:

- Miş că, Fosil!

Pianistul, î nsă, se plâ nge regizorului ş i ameninţ ă că va reclama cazul domnului director.

Gianni se miş că greu „î n scenă ". D-l Filimon oftează, î ş i ş terge ochelarii ş i se plesneş te pe frunte, disperat.

- Nu aş a, domnule Gianni. Nu aş a semeţ, frate.

Gianni se î nroş eş te, pentru că spectatorii din bă nci se desfată. Se î mbufnează. Ş i ameninţ ă că nu va mai juca „dacă se face gă lă gie". Ameninţ ă rile î l ză pă cesc pe Fă nică. Fă nică tremură să nu i se dezorganizeze „trupa". î mpacă pe Gianni ş i î l asigură că glasul ajunge tot mai ră sună tor ş i mai plin. Gianni câ ntă:

„î n clasă -i plictisitor La oricare profesor, Totuş i stau ca-ntr-un salon Ş i citesc pe La Garconne".

Câ nd sfâ rş eş te, bă ieţ ii din bă nci aplaudă, d-l Filimon râ de mulţ umit ş i autorul î ş i ciupeş te unghiile de teamă să nu se retragă Gianni. D-l Filimon bate iar din palme.

- Ei, domnilor! Mai multă seriozitate! Pianul...

Fosil oftează. Sufleurul î ş i caută paginile. La fereastră s-au gră mă dit bă ieţ aş i din cursul inferior, care sorb din ochi pe „actori". Fă nică î i goneş te cu demnitate.

î n mijlocul clasei, cei patru elevi mondeni dansează câ ntâ nd un refren pe aria Machinalement. Filimon ţ ine mă sura cu amâ ndouă braţ ele. Profesorul de gimnastică, d-l Daian, fumează ş i ascunde ţ igara la spate.

Regizorul î ntrerupe:

- Dar uite ce e. Mi-e teamă să nu vă că lcaţ i î ntre dumneavoastră pe scenă. Da. î nc-o dată! Toţ i:

„Ei nu î nţ eleg că după ră zboi Ne-am schimbat ş i noi. "

Unul:

- Stai, mă, că merge. Filimon î ntrerupe.

- Pardon. Lă saţ i reflecţ iile pentru public. ^sPublicul râ de mă gulit.

Vine scena cu un „pă rinte exasperat". Exasperat din pricina orelor suplimentare de muzică ş i gimnastică, la care e silit să ia parte - aproape î n fiecare după -amiază - fiul să u. „Pă rintele" e Pake. L-au ales provizoriu. Pentru că Pake nu are o dicţ iune prea corectă. Iar lipsa de dicţ iune revoltă mult pe regizor.

⇐ Предыдущая 15 16 17 18 192021 22 23 24 Следующая ⇒