„Romanul unui om sucit 5 страница

- Nu mă pot apuca deodată de matematici. Trebuie să -mi obiş nuiesc creierul. Ş i citii vreun ceas dintr-o carte care n-avea câ tuş i de puţ in legă tură nici cu binomul lui Newton, nici cu triunghiul lui Pascal.

- Haide, î mi poruncii cu glas tare, câ nd vă zui că se face trei: hâ rtie, creion, tabla de logaritmi ş i cartea de trigonometrie.

Prudent, î ndepă rtai de pe masă tot ce-mi putea ispiti atenţ ia: un volum din Auguste Comte, Istoria literaturilor romanice, voi. III, a lui Iorga, Sanctuaires d'Orient de Schure, revistele, broş urile, ş i adunai tot ce-mi poruncii.

- Primele lecţ ii nu sunt grele deloc, î mi mă rturisii cu jumă tate de glas, ca să -mi fac curaj. Să î ncepem cu liniile trigonometrice: sinusul si cosinusul.

Dar mă aflai citind prefaţ a, î n care dl. Tutuc reproducea un pasaj de d-l Bianu. î n pasajul acela, autorul afirma că, cu toată inteligenţ a dumi-sale, socotită de profesori obtuză matematicei, cartea de trigonometrie a lui Spiru Haret i s-a pă rut delicioasă.

- Trebuie că e, î ntr-adevă r, foarte interesantă trigonometria, î mi spuneam eu, fă ră convingere.

Dar de câ te ori î ncercam să citesc primul capitol, descopeream ori că creionul nu e destul de ascuţ it, ori că tabla de logaritmi nu e la î ndemâ nă, că fereastra scâ rţ â ie, că nu mi-am aş ezat comod picioarele, că gulerul de la că maş ă mă supă ră, că hâ rtia de pe masă e pă tată, că praful de pe iconiţ ă n-a fost ş ters de la Duminica Tomii, că s-a uscat cerneala î n că limară, că n-are să -mi ajungă hâ rtia ş. a. m. d.

Auzii ceasul trei ş i jumă tate.

- Haide, domnule! mă ră stii eu că tre mine î nsumi.

Ş i desenai un cerc ş i-l î mpă rţ ii î n patru ş i scrisei la fiece capă t al diametrelor câ te o literă mare: A, B, C, D. Ş i î mi î nchipuii că am un arc de treizeci ş i cinci de grade ş i unii extremitatea arcului cu centrul cercului. Dar observai că obţ inusem un arc de patruzeci ş i cinci de grade.

- Ă sta nu-i bun! rostii eu, bucuros că eram nevoit să construiesc un alt cerc. Ă sta-i a opta parte dintr-un cerc ş i sinusul lui e 3 supra radical din minus 2, iar cosinusul 2 supra radical din 3.

Ş tersei cercul cu arcul de patruzeci ş i cinci de grade ş i fă cui ală turi un altul, cu un arc numai de treizeci ş i cinci de grade. Dar, câ nd fu să -l crestez cu două diametre perpendiculare, luai î n seamă că cercul ş ters cu creionul î mi atrage atenţ ia. Atunci mototolii hâ rtia ş i o zvâ rlii pe fereastră. Al treilea cerc era mai reuş it, ş i-i dă rui un admirabil arc de treizeci ş i cinci de grade. Arcul era AB=35°, iar la centru pusei O, pentru că aş a se pune î ntotdeauna la centru.

Apoi am citit trei pagini fă ră să mă opresc. Erau foarte bine scrise ş i foarte limpede, dar î n mansardă era cald, ş i eu mă gâ ndeam că peste o lună voi fi î n Dumbrava Sibiului.

Pâ nă seara citisem două zeci ş i ş apte de pagini ş i mai î mi ră mă seseră o sută nouă zeci ş i una. Aceasta, pentru că la patru ş i jumă tate m-am dus să fac duş ul rece; la cinci ş i jumă tate m-am convins că sufă r de foame

ş i m-am coborâ t să mă nâ nc; la ş ase jumă tate am citit o revistă; la ş apte mi-a fost sete, la ş apte ş i un sfert mi s-a rupt creionul, la ş apte jumă tate am devenit melancolic auzind ciripitul paserilor, la opt m-am socotit persecutat, la opt ş i un sfert am aprins lampa - cu toate că nu era absolută nevoie - la opt jumă tate mi-am examinat faţ a î n oglindă, la nouă fă ră două zeci am luat niş te î nsemnă ri psihologice pentru romanul meu, la nouă fă ră zece m-am hotă râ t să mă odihnesc puţ in ca să nu mă surmenez, iar la nouă fă ră cinci am fost chemat la masă.

După masă am descifrat la pian foarte mult, ceea ce nu se mai î ntâ mplase de câ ţ iva ani. Era unsprezece ş i un sfert câ nd m-am suit din nou î n mansardă.

- Lasă, mi-am spus. Să nu-mi obosesc ochii citind noaptea. Să pun ceasul să mă scoale la trei.

Am î nceput să mă dezbrac, fericit. Nu e prea devreme la trei?

Hotă râ i: mă scol la patru.

Câ nd mă î ndreptam spre masă, să sting lampa, m-am ră zgâ ndit ş i am pus ceasul să sune la cinci.

Ş i ceasul a sunat la cinci. Dar eu visasem vise rele toată noaptea ş i l-am lă sat să sune.

- Ia mai slă beş te-mă, i-am spus pe jumă tate adormit, ca ş i cum ceasul ar fi fost de vină dacă a sunat la cinci. Ş i m-am î ntors pe partea cealaltă...

- Bre, ai matematica!... Scoală -te!

- Ei, ş i ce e dacă am matematica? Matematica mă creează pe mine sau eu pe ea?

Ş i iar am adormit. Dar m-a lovit lumina dimineţ ii î n ochi ş i m-am deş teptat. A î nceput să -mi pară ră u să dormisem un ceas ş i jumă tate mai mult decâ t trebuia. Am î nceput să mă ocă ră sc î n gâ nd cu glas tare.

- Nu sunt decâ t un adolescent ca ş i toţ i ceilalţ i. N-am să ajung niciodată nimic. Nu-i nimic de capul meu. Pă cat de timpul pierdut cu ş coala. N-am voinţ ă nici câ t un clapon.

Toate acestea, menite să mă cutremure ş i să mă î ndră gostească de trigonometrie.

Zadarnic. După ce m-am spă lat ş i m-am î mbră cat, am î nceput să citesc un capitol din cartea lui Iorga.

-... Nu sunt atâ t de naiv să mă consum la ş ase cu matematica?

î n realitate nu era ş ase, ci ş apte fă ră cinci. Am citit din Istoria literaturilor romanice pâ nă la opt. Atunci mi-a adus tata laptele ş i pe mine m-a gă sit ră sfoind î nfrigurat logaritmii. Pă rea foarte mulţ umit.

- Merge? Merge?

- Greu, foarte greu. De la patru mă lupt cu ea. Nu ş tiu ce-oi face. Sunt foarte obosit.

Tată l mă privi mâ ngâ ietor.

- Mai plimbă -te puţ in prin gră dină ş i apoi mai citeş te iar. Cred că n-o fi atâ t de ră u să vă asculte greu...

- A spus că ne ascultă foarte greu...

La opt ş i un sfert am î nceput să socotesc câ te pagini mai aveam de citit ş i le-am î mpă rţ it la numă rul orelor disponibile.

Am repetat socoteala de trei ori, pentru că pă rea că mă interesează foarte mult rezultatul exact.

Am desenat un cerc.

- Ei, ş i ce-are să fie dacă nu m-oi prezenta la examen?

- Are să mă lase corigent.

- Ei, ş i ce-are să fie dacă m-o lă sa corigent?

- Au să râ dă toţ i de mine.

- Ei, ş i ce-are să fie dacă au să râ dă toţ i de mine?

î ndoiala nu mai mă lă sa să î mpart cercul î n patru ş i să -i î nsemn extremită ţ ile diametrelor A, B, C, D.

- Ce-mi pasă mie dacă mă lasă corigent? Nu ş tiu eu cine sunt? Nu sunt eu?

Aveam dreptate: eu eram. Dar aceasta nu î nsemna nimic pentru Vanciu.

- Ei, ş i ce-mi pasă mie de Vanciu? Aş a era: ce-mi pă sa mie de Vanciu?

- Chiar e mai bine să mă lase corigent. Am destulă vreme la vară să î nvă ţ cu sâ rg. Am să î nvă ţ patru ceasuri pe zi, de va ră mâ ne Vanciu uluit. Ş i atunci nu mă va lă sa corigent la anul, nici î n clasa a VUI-a. Trebuie să î nvă ţ, odată, temeinic matematica. Am să î nvă ţ la vară. E chiar foarte inteligentă hotă râ rea mea: să î nvă ţ la vară...

Mi-am strâ ns bucuros că rţ ile ş i le-am î nghesuit sub mă suţ a cu reviste. Am alergat jos ş i i-am vestit pe toţ i că nu mă prezint la examen.

- Cum, voiţ i să promovez iară ş i superficial?

Ş i la anul să ră mâ n iară ş i corigent, ş i iar î n clasa a VlII-a?

Trebuie să î nvă ţ, odată, temeinic, matematica. La vară, am vreme destulă. E foarte inteligent ceea ce fac...

Astfel, ş i anul acesta, ca î ntotdeauna, ră mâ n corigent.

Ceea ce era de aş teptat. Ş i ceea ce eu prorocisem, numai pentru mine, î ncă din iarnă.

VIII. PREMIANŢ II

Azi-dimineaţ ă s-au râ nduit bă nci î n curtea liceului, s-a adus o catedră, câ teva scaune ş i o masă pe care s-au aş ezat că rţ ile de premii. Bă ieţ ii se adunau grupuri, î mbră caţ i de să rbă toare, cu feţ ele luminate, mai serioş i ş i neră bdă tori. Unii se apropiau pe furiş de masă ş i-ş i aruncau ochii pe că rţ ile cu numele premianţ ilor. Se î ntorceau, ş i vestea se î mpră ş tia printre bă nci. Cel premiat, î nroş indu-se, se prefă cea că nu crede.

- Nu-l ascultaţ i... minte!

De fapt, î nsă, crezuse cel dintâ i.

Bă ieţ ii cei mari din clasa a opta veniseră cu pă lă rii de pai ş i se simţ eau datori să râ dă ş i să dispreţ uiască. Turuiau binevoitor pe cei mici. Apoi priveau cu toţ ii pregă tirile de lâ ngă catedră ş i masa cu că rţ i, comentâ nd figurile profesorilor. „Balaurul", servitor pă ros, î ş i plecase capul ca să audă poruncile domnului director. Un secretar aduse o coală scrisă cu numele premianţ ilor, ordonaţ i alfabetic. Câ ţ iva pă rinţ i se aş e-. zau timizi î n bă ncile din faţ ă, salutâ nd, zâ mbind, profesorii.

Clasele a V-a ş i a Vi-a apreciau exagerat glumele celor din a Vil-a ş i a VIH-a. Aceasta, î n nă dejdea ascunsă că vor fi primiţ i î n grupul lor. Stă teau ală turi de cei din clasa a VUI-a ş i le sorbeau cuvintele. Câ nd li se adresau exclamă ri, erau fericiţ i. Unii aveau norocul să fie î ntrebaţ i, cu alţ ii se î ncepeau chiar comentarii. Aceia erau privilegiaţ ii. Prietenia cu „cei mari" se datora, fă ră î ndoială, multor „gentileţ i" la bufetul liceului, la bodega din colţ sau la curse. Alţ ii î ş i statorniceau astfel de relaţ ii de la jocuri de că rţ i, prelungite, î n taină, pâ nă după miezul nopţ ii.

La zece ş i jumă tate î ncepu „serbarea". Domnul director, pe catedră, rosteş te o cuvâ ntare ocazională. Arată „activitatea liceului, procentul de promovaţ i ş i de premianţ i", sfâ rş ind prin î ndemnuri.

-... la liceul nostru, doamnelor ş i domnilor, munca elevului, stă ruinţ a lui, inteligenţ a ş i perseverenţ a - mai bine zis - a acestui elev stă ruitor ş i inteligent, care nu ş i-a pierdut timpul, ci a profitat de luminile pe care i le-a dă ruit fă ră zgâ rcenie liceul nostru, stă ruinţ a acestui elev, care sunt mulţ i î n liceul nostru, a fost ră splă tită. Să spunem deci, doamnelor ş i domnilor, după acest al ş aptelea an de existenţ ă a liceului nostru, după faptă ş i ră splată...

Bă ieţ ii, din fiind, aplaudau ş i chicoteau pe sub bă nci. La ră stimpuri, profesorii î ntorceau capetele ş i î i priveau aspru. Câ nd s-a coborâ t d-l director, maestrul de muzică a î nceput să -ş i adune bă ieţ ii pentru fanfară. Nu gă sise decâ t nouă. .

- D-l Boloveanu?... î ntrebă, mai mult din ochi, directorul. Maestrul exaspera.

- Haideţ i, domnilor, ce D-zeu? Unde e toba mare? Câ ţ i trompetiş ti alto sunt?

Trompetist alto eram ş i eu. Dar mi se umflau buzele ş i ră suflă m obosit după fiecare ş edinţ ă. Ceea ce m-a hotă râ t să nu mai vin la repetiţ ii, de două luni. Ca să nu mă vadă, mă pitii sub bancă.

Maestrul ş i-a strâ ns bagheta ş i - obez iluminat - a î nceput. „Marş ul" era una din numeroasele sale compoziţ ii. Fă ră tromboane suficiente ş i cu un toboş ar anemic, fanfara nu izbutea să emoţ ioneze. Melodia se pierdea pe alocuri, acoperită de acompaniamentul trompetelor alto. Fi-nalurile se î mplineau mai î ntotdeauna fals, spre ciuda d-lui director. Maestrul se ză pă cise cu totul. Câ nd metalul tremura cu un semiton mai jos, se apropia de câ ntă reţ ş i-l lovea cu bagheta.

- Am să te spun d-lui director... Apoi, că tre " dreagă fanfară:

- Duc ' nu veniţ i ia repetiţ ii?... Forte, acolo, forte!...

Aplauzele prea lungi, au fă cut să roş ească pe director ş i pe maestru.

- Să câ nte Potpuriu! dumitale, propuse imperativ d-l director. Bă ieţ ii aş teptau ca pe o delicioasă revelaţ ie ultima compoziţ ie a maestrului.

-Bravo! Bravo!...

O privire de lâ ngă catedră î i liniş ti.

Pă rinţ ii deveniseră neră bdă tori. Premianţ ii transpirau.

- SstL. La patru, î ncepeţ i... Un, doi...

„Potpuriul naţ ional" î ncepea cu o doină. Dar solistul, un brun î nalt ş i scofâ lcit, obosise. Câ nd trebuia să ţ ină nota mai mult de trei mă suri, î ş i umfla obrajii, stacojii, ş i î nchidea ochii. Sunetele se î ngroş au, se î nă spreau.

- Firă nescule, mai cu putere!... imploră maestrul, strâ ngâ nd bagheta. Un grup de elevi dinapoia fanfarei repetară î ncurajarea:

- Nu te lă sa, Firă nescule!...

Solistul ră suflă umed câ nd se sfâ rş i doina ş i î ncepu sâ rba. î ntreaga fanfară zâ mbea publicului, maestrul zâ mbea fanfarei, iar publicul acompania cu vâ rful ghetelor.

Grupurile de elită, din fiind, organizară un acompaniament pe pupitre. Pă rinţ ii î ntorceau capetele, î ntrebă tori. Atunci, d. director se ridică ş i, î n mijlocul sâ rbei, glă sui:

- Hei! Voi, ă ia din fund, vă dau afară...

Diletanţ ii amuţ iră. Amuţ i, peste puţ in, ş i fanfara, acoperită cu aplauze. Cinci minute pauză. Apoi, î ncepu premiile. Un secretar, peltic, striga.

- Bră descu Mihail, clasa a VUI-a reală, premiul I cu cunună.

Fanfara intona arpegiul glorificator:

- Do-mi-sol-do. Do-sol-mi-dooo... Do-mi-sol-do...

Destul... Vasilica Dumitru, clasa a VIII-a reală, premiul al doilea.

- Bravo!... Bravo, Dumitre!

Vasilica Dumitru, î nalt, ghebos, cu urechile lungi, ciupit de vă rsat, pistruiat, cu nasul roş u ş i fruntea î ngustă, î nainta timid, ca fiu de spă lă toreasă, pâ nă la masa cu premii. Directorul î i zâ mbi dulceag, î i strâ nse mâ na ş i-ş i netezi apoi î ncruntat pletele. Se strigară alţ i fericiţ i ş i sâ r-guitori elevi. î ş i luau fiecare braţ ul cu că rţ i sau numai câ te o carte ş i, cu feţ ele î mbujorate, se î ntorceau î mpiedicâ ndu-se, nemaicutezâ nd să intre î n bă nci. Vorbeau î ntre ei, î ş i cercetau premiile, iar din fundul sufletelor se ridicau invidiile ca niş te aburi calzi. Ceilalţ i, mulţ imea anonimă a promovaţ ilor mediocri ş i a corigenţ ilor - dintre repetenţ i nu veniseră nici unul la serbare - aplaudau fals ră splata colegilor î ncununaţ i.

-Bravo, Mandea!

- Să tră iască! -Bravo, Sandule!...

Strâ ngeau mâ na lui Alexandrescu Alexandru, dar ei gâ ndeau că fiecare ar fi putut fi, tot pe dreptate, î ncununat. Ş i unii se î ntunecau, iar alţ ii exagerau masca bucuriei, aplaudâ ndu-ş i din ră sputeri colegii.

Eu ascultam ş i î mi era teamă ca ceilalţ i să nu afle ceea ce se petrecea î nlă untru-mi. Voiam să par liniş tit, ca să nu se spună că invidiez pe cei câ ţ iva neghiobi î ncoronaţ i. Dar, î nconjurâ ndu-mă premianţ ii, simţ eam că î mi slă besc puterile. In curâ nd aveam să -mi trâ mbiţ ez ura. Uram pe acei adolescenţ i cu frunţ ile î nguste, inculţ i ş i impersonali, care î ş i î nvaţ ă lecţ iile, se duc la cinematograf ş i se masturbează î n fiecare noapte. Uram trupurile acelea plă pâ nde sau robuste, albe, negricoase ş i feţ ele roze sau palide, cu ochii î ncercă naţ i ş i supţ i. Munca mea ş i torturile mele, ş i rezultatele mele nu erau preţ uite. Aceasta, pentru că nu puteam î nvă ţ a matematica ş i nu ş tiam germana. Judecam cu o fierbinte nedreptate. Ceea ce î mi plă cea mie, acelea erau necesare. Ce să fac cu matematica la ş tiinţ ele naturale?

- î nvă ţ ce-mi place mie, m-auzi? Toţ i suntem niş te imbecili... î ncheiam astfel, brutal, discuţ ia cu un coleg premiant.

- Imbecili, m-auziţ i?...

Poate urlam, pentru că se î ntorceau capete că tre mine, ş i colegul s-a j furiş at, intimidat.

M-am liniş tit, apoi, gâ ndind la biblioteca ş i manuscrisele mele ş i la j turma adolescenţ ilor. Ca î ntotdeauna, ca să mă mâ ngâ i, exageram.

Am cercetat cu Dinu listele ce se lipiseră la un geam. Din clasa noas tră eram patru corigenţ i la matematică: Dinu, Chioreanu, eu ş i Bona Dinu î mi era prieten. Ceilalţ i doi, cei mai proş ti din î ntreaga clasă.

Faptul ar fi trebuit să mă umilească. Altă dată, aveam cel puţ in tovară ş i mai selecţ i de corigentă...

M-am î ntors cu Dinu, glumind.

Câ nd venii la masă, î ntrebai de la uş ă:

- Ş tiţ i câ ţ i corigenţ i sunt de la noi, din clasă, la matematici? Ş aisprezece.

S-au mirat cu toţ ii. Mă priveau prietenos ş i î ncercau să mă consoleze. Eu mă prefă ceam trist, dar mă bucuram din tot sufletul că tata nu-mi predică nimic ş i că mama nu mă va lipsi de bani î n să ptă mâ na aceasta. Mi-au cerut amă nunte asupra serbă rii, asupra profesorilor, prietenilor, colegilor, cunoscuţ ilor, necunoscuţ ilor.

A trebuit să mă prefac trist pâ nă seara.

Sau, poate, sunt cu adevă rat trist...

IX. VACANTA

E cald ş i eu sunt liber să citesc ce-mi place. Nu mă gâ ndesc la corigentă. Am să mă apuc de matematică la sfâ rş itul lui august ş i tot atunci am s-o î nvă ţ. Sunt liber, sunt stă pâ n pe timpul meu. M-am gâ ndit mult dacă nu trebuie să plec, să fug pentru totdeauna. E un gâ nd care se î ntoarce ră bdă tor, de câ te ori izbutesc să -l ajung. Mă fră mâ ntă nopţ ile. Ar fi atâ t de_vfrumos să fug... Nu ş tiu dacă î mi lipseş te curajul. Mă gâ ndesc la atâ tea piedici pentru care nu sunt î ncă pregă tit să le î nfrâ ng. Eu nu î nţ eleg nimic din tot ceea ce priveş te paş aportul. Dacă aş că pă ta unul, mi-ar fi uş or să mă descurc.

Prietenii toţ i î mi spun că ş i ei au vrut să fugă. Fuga mea nu e î nsă o trecă toare nostalgie după aventuri, nici o copilă rească predare î n faţ a plictiselilor ş colii. Eu trebuia să fug dintr-o necesitate lă untrică, pe care nu o î nţ eleg, dar care î mi stă pâ neş te voinţ a. Simt că mi s-ar rupe sufletul, că m-aş sufoca altfel. Simt nevoia să vieţ uiesc aş a cum vreau eu, luptâ nd. Aici, î n mansardă, mă lupt numai cu mine. Am ajuns un campion î ncercat, un că lă u al sentimentalismului, un temnicer cu inima rece. Dar trebuie să lupt cu oamenii. Aceasta e o poruncă din lă untrul meu. Sunt cuprins la ră stimpuri de o furie oarbă î mpotriva celorlalţ i ş i î mpotriva mea, care vieţ uiesc î n celulă ş i nu ş tiu să î nfrâ ng î n viaţ ă.

Dacă aş fugi, aş fi atâ t de puternic... Mă ghicesc ră tă cind singur, fă ră teamă de mine, fă ră griji, muncind ş i citind atâ t câ t vreau eu. Cred că nimeni nu m-ar recunoaş te, î ntr-atâ t aş vieţ ui o viaţ ă stră ină.

Cel din urmă î ndemn la fugă m-a tulburat după ce am cunoscut, î ntr-o dimineaţ ă, pe o bancă la Ş osea, ş i am petrecut patru ceasuri de vorbă cu un vagabond. Citeam o nuvelă de Panait Istrati. Vecinul meu de bancă m-a rugat să î i î mprumut revista. A citit-o repede. Am intrat, apoi, î n vorbă. Un evreu tâ nă r, prost î mbră cat, care ră tă cise mult ş i î ndurase multe. Mi-a spus de umerii zdrobiţ i î n porturi. Eu am î nţ eles că n-am să pot ajunge niciodată hamal ş i m-am î ntristat. Mi-a vorbit, î nsă, de viaţ a stranie pe care o duc pianiş tii cabareturilor de periferie, î mbarcaţ i pe vapoare levantine, ajunş i î n porturi calde, dormind î n hoteluri murdare, petrecâ ndu-ş i nopţ ile î n orchestre de naufragiaţ i cosmopoliţ i. Eu î mi simţ eam carnea î ncrâ ncenată de bucurii. Mi se pă rea că numai o astfel de viaţ ă m-ar fi liniş tit.

Tâ nă rul fugise din Basarabia, fusese picolo î ntr-o cafenea din Braş ov, ajunsese ucenic î ntr-o ceaină rie din Constantinopol, apoi paznic la o magazie de lemne î n Smirna, fugise din nou, pe un vapor grecesc, -pâ nă la Cairo. Aici a ră mas aproape un an. N-a putut î nvă ţ a englezeş te. Citeş te ruseş te, româ neş te ş i franţ uzeş te. E inteligent ş i incult. S-a temut să -mi dezvă luie credinţ ele sale politice, dar i le-am ghicit.

Am vorbit amâ ndoi despre Panait Istrati, pe care î l adoră. Eu am î ncercat să -l conving de inferioritatea vă dită a scrierilor bră ileanului parvenit. Tâ nă rul m-a numit, glumind, „burghez" ş i m-a asigurat că nu pot, î ncă, î nţ elege pe Panait.

Despre ce n-am vorbit, patru ceasuri, pe banca pustie, î n amiazi? Câ nd ne-am despă rţ it, plecam cu alte doruri, cu alt pas, cu alt zâ mbet. A doua î ntâ lnire m-a fă cut să gâ ndesc asupra unor fapte de viaţ ă vie, pe care le cunoş team din auzite sau din că rţ i. Gâ ndurile mi-au dă ruit alţ i ochi, cu care î mi priveam mai bă nuitor tovară ş ul ş i mai prudent aventura mea.

Am î ntâ rziat de vorbă î ntr-o beră rie pe care mi-o fixase el. L-am î ntrebat cum a venit la Bucureş ti. Din tot ce mi-a povestit, că pă tă m impresia că mă minte. Mi-a spus că venea de la Hamburg, ca „lucră tor". Se ferea să precizeze meseria. Furat de vorbă, mi-a mă rturisit că pă ră sise Parisul acum zece zile. Uitase de Hamburg. î nţ elegeam că petrecu-• se mult timp î n Franţ a. Era prea' incult ca să reţ ină atâ tea numiri, atâ tea locuri, atâ tea minună ţ ii, dintr-o convorbire sau dintr-o carte. Vorbea curgă tor, cald, amestecâ nd fraze de argot, pe care nu le î nţ elegeam î ntotdeauna.

Pe mine mă cuprinsese, dintr-o dată, neî ncrederea. î l priveam corect ş i, poate, cu bă nuieli î n ochi. Nu î nţ elegeam cum se putuse strecura prin atâ tea ţ ă ri ca lucră tor. î ncercai să -l surprind. Tovară ş ul meu a î nceput să râ dă, fermecat. A rostit atunci o î njură tură - savuroasă, m-a asigurat el — pe ruseş te. Mi-a spus că nu sunt decâ t un simplu „burghez detectiv".

Că aş putea intra agent la Siguranţ ă, să urmă resc tipii suspecţ i. Apoi a cerut o sticlă scumpă de vin ş i a î nceput să -mi povestească o sumă de lucruri care mă entuziasmau prin ineditul lor, prin cinismul cu care erau mă rturisite.

Tâ nă rul tră ia î n fiecare oraş, din ceea ce câ ş tiga, cu o „fată " mereu schimbată. Avea o ciudată î nsuş ire de a supune voinţ a fetelor de trotuar, î ş i alegea pe cea mai frumoasă. Gă sea astfel casă ş i bani. El vagabonda î n timpul zilei, fuma î n gră dini publice ş i seara juca biliard î n cafenele pâ nă la ceasul câ nd trebuia să -ş i î ntâ lnească tovară ş a.

Povestea toate acestea antrenant, golind pahare, î ncercâ nd să mă î nspă imâ nte prin imoralitatea sa. Eu mă tulburam nu de tot ce-mi spunea, ci de faptul că -i aprobam faptele. Aş fi vrut să descopă r o î ncercare de revoltă, de dezgust, ş i strâ ngeam buzele de furie că aventurile lui mă aţ â ţ au, mă seduceau.

Neî ncrederea î n putinţ a unei vieţ i de muncă ş i ră tă ciri nu î ntâ rzie să mă î ntristeze. Dezvă luii noului meu tovară ş toate î ndoielile. El mă sfă tui să ră mâ n acasă pâ nă ce voi creş te destul, ca să nu mă scâ rbească traiul parazit ş i neruş inat. î mi preciza, apoi, tot ce-mi trebuia pentru fugă. Actul de naş tere, de bacalaureat nu preţ uiau, trebuia să fur bani mulţ i de acasă, bijuterii, să -mi capă t un paş aport pe un an, să mă fac cetă ţ ean rus la legaţ ia din Constantinopol ş i să mă angajez pianist pe un vapor de-a treia mâ nă cursa Alexandria-Nagasaki.

Pe drum, la î ntoarcere, mă î nchipuiam î n mijlocul furtunii, lovind clapele unui pian ameţ it de tangaj, beat de nesomn, de spaimă ş i de entuziasm.

Am ajuns, noaptea tâ rziu, acasă. î n mansardă pă trundeau miresme de gră dină prin ferestruicile deschise. Podelele de lemn abureau î n lună. Am dormit fericit, hotă râ t să rup cu tot ce e mediocru, î nă buş itor, impus de stră ini, î n viaţ a mea.

⇐ Предыдущая 11 12 13 14 151617 18 19 20 Следующая ⇒