PARTEA A II-A 1 страница

/. MANSARDA

Peste case plumburii, departe, se ză resc doi plopi. Doi plopi bă trâ ni ş i resemnaţ i, crescuţ i î ntr-o curte cu grilaj de fier. Câ nd î nverzesc plopii, eu ş tiu că e primă vară ş i î mi spun: iată, a venit primă vara... Mă ridic de la masa mea, deschid ferestruicile ş i privesc î n stradă. Trec oameni fericiţ i pe stradă ş i soarele î mi zâ mbeş te. î ntâ lnesc atâ tea ispite câ nd mă plec ş i privesc pe ferestruică... De aceea mă tem să privesc ş i mă aş ez mai frumos la masa mea.

Primă vara, odă iţ a e tristă. Eu nu vreau să fie tristă, dar aş a e. Afară e soare mult ş i neliniş te, ş i ghicesc zbor de albine, ş i ramuri î nflorite, ş i castani umezi. î n odă iţ ă, soarele a adus lumină multă, dar lumina se revarsă pe ferestre î napoi, afară. La mine, totul e mort. Ş i cutiile cu insecte, ş i ierbarul, ş i biblioteca, ş i teancurile de reviste. Ş i peste toate se aş terne praf, ş i seara se face tot mai multă tă cere. Ş i ghicesc atunci cum se strecoară pe sub castani perechi.

Dar, î n toamnele reci ş i umede, câ t sunt de fericit î n singură tate... Privesc î n jarul sobei de zid ş i gâ ndesc: poate, la toamnă, nu voi mi privi singur jă ratecul ş i nu voi mai asculta singur vâ ntul... Apoi râ d î mi spun: de câ te toamne nu gâ ndesc acelaş i lucru?... Dar parcă eu ni ş tiu că atunci î mi muş c buzele ca să nu plâ ng ş i î mi ş terg lacrimile faţ a jarului, pe furiş, mâ ngâ indu-l cu dorurile mele?...

Copilă ria s-a stins î ntre pereţ ii vă ruiţ i, sub tavanul scund. Aici a fost eu mic. î n locul patului de lemn roş u, era un pat cu un leagă n. amintesc atâ tea ceasuri, atâ tea î nchipuiri care ş tiu că niciodată nu se v( mai î ntoarce. Ei, Doamne, î mi spun eu zâ mbind, nu pot ră mâ ne î ntc deauna copil. Trebuie să mă schimb, să fiu mare, mare atâ t câ t vreau ei Poate va trebui să î ndur, să mă sfâ ş ie tristeţ i, să mă tulbure ispite. Dj dacă altfel nu se poate?

De ce subliniez eu cuvinte, î n acest carnet, pe care nu-l va citi meni? Aş vrea să cuprind acum sufletul mansardei, pe care î l simt, a mi se apropie î n singură tate numai mie. Atâ ţ ia ani s-au scurs, cu tă ceriJ

cu desfă tă ri. Câ te n-am visat eu din patul de lemn roş u... Nu trebuie să fiu trist dacă visurile au ră mas vise, dacă eu n-am ajuns fermecă tor, dacă n-am cutreierat î ncă India, dacă nu s-a î ndră gostit nici o Mă rie Bashkirt-seff de mine... Visez acum vise noi ş i dulci. Iar visele se strecoară î n viaţ a mea, ş i mie î mi par viaţ ă ş i altora le par vise.

Sunt î ncă trist? Poate nu se va urca nimeni pâ nă la mine. Ce să citesc?

Doamne, dar că rţ ile sunt stupide ş i reci. Eu le-am slă vit î ntr-un caiet gros, pe care mi-a plă cut a-l intitula: Că lă torie î n jurul bibliotecii mele. Voiam să scriu, la î nceput, un roman. Eu eram amantul, logodnicul ş i soţ ul. Biblioteca î mi era amantă. După o sută de pagini, am î nţ eles că n-am să scriu niciodată „roman". î n loc să povestesc î ntâ lniri î ntre î ndră gostiţ i, eu scriam laude virginită ţ ii că rţ ilor. Scriam comentarii asupra femeilor din Balzac ş i mă convingeam că e mai desfă tă toare mâ ngâ ierea unei elzeviriene decâ t a unei curtezane. Un capitol î l î nchinasem că rţ ilor cu semnă turi ş i dedicaţ ie. Un altul culorilor copertelor, altul insignelor editoriale. Capitolele acestea aveau ş ase pagini fiecare. Scrisesem cincisprezece capitole. î ntr-o seară am descoperit absenţ a intrigii. Aceasta m-a deprimat. Am pă ră sit caietul gros, cu multe elogii, cu multe dialoguri. Dacă l-aş că uta acum î n ladă, l-aş gă si ală turi cu atâ tea „jurnale", cu atâ tea pachete scrise. Dar acum nu-l caut, pentru că mă simt fericit, senin, uş or ş i nu vreau să mă cuprindă tristeţ ea.

... Ce să scriu, ce să scriu ca să uit tristeţ ea? Poate chiar Romanul adolescentului miop î l voi scrie din acelaş i î ndemn. Dar nu trebuie să mă jjâ ndesc. Nu trebuie să mă gâ ndesc, ci să scriu.

In faţ a mansardei mele se deschide o curte cu gră dină sfielnică. Dincolo de grilaj, strada. Nu-mi cunosc vecinii. De ce să -i cunosc? Nici unul nu are o fiică. Nu, aceasta nu poate fi scris î n roman. Voi mă rturisi, acolo, că î mi dispreţ uiesc vecinii.

î n faţ a mesei, prin ferestruică, ză resc ferestrele unui iatac. Sunt fericiţ i î ntr-î nsul doi tineri, pe care nu-i cunoaş te nimeni. Soţ ul aduce pră jituri la amiazi. Eu mă î ntorc de la liceu abă tut, lovind cu geanta gardurile, î l ză resc, câ teodată, sunâ nd gră bit ş i î mbujorat. Mă gâ ndeam: „Oare î l să rută? " î mi fă gă duiam atunci o soţ ie mică ş i caldă, care să mă să rute ş i să -mi pronunţ e numele clar ca un râ s.

Seara, soţ ia pregă teş te ceaiul pe o mă suţ ă joasă. Eu citesc î n umbră, ca să nu-i stâ njenesc. Din pricina tramvaiului, nu aud. Dar ei vorbesc atâ t de î ncet... mă mâ ngâ i eu.

Citesc pâ nă tâ rziu, câ nd noaptea se liniş teş te, se transfigurează, rece, tainică, albastră. Lumina se stinge î n iatacul vecinilor mei, brusc. Eu zâ mbesc deasupra că rţ ii. Acum î l să rută, î mi spun, fă ră să mă supă r. Ş i citesc î nainte, cu ochii osteniţ i. Ş i, deodată, se face lumină î n iatacul cu

umbre. Nu ză resc nimic limpede. Se aprind becuri voalate de ş aluri viş inii, se aprinde î n treacă t lampa de la un mic birou. Apoi, iară ş i î ntuneric. Eu stau la î ndoială; ce să cred? Ş i schimb cartea, care mi se vă deş te deodată inutilă ş i stearpă.

Ş i citesc o carte nouă. Ş i ridicâ nd la ră stimpuri ochii la fereastra vecinilor, î ntâ lnesc lumină timidă. De câ ţ i ani se iubesc? - mă î ntreb eu, aş a, ca să nu mă supă r. î mi fă gă duiesc o soţ ie blondă. Ş i iară ş i schimb cartea.

Tâ rziu, după miezul nopţ ii, ferestrele se luminează din nou. Zâ mbesc, acesta-i surmenaj inconş tient, hotă ră sc eu, pizmaş ş i superior. Fireş te, cartea citită mi se pare seacă. Mă î ntorc atunci la Brand sau la Ecleziast. Adorm cu gâ ndul la deş ertă ciunea trupului ş i a lumii. Adorm dispreţ uindu-mi blâ nd vecinii.

... Dar de unde am plecat? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristeţ ea. Ş i ce fericit sunt că voi scrie despre sufletul mansardei mele. Cum să nu-l cunosc ş i să nu-l î ndră gesc, câ nd am lă cră mat î n atâ tea amurguri aproape de el? Mi se descoperă numai mie. î l ghicesc î n fiecare carte, î n fiecare cadra, î n fiecare amintire. E î ntipă rit pe ziduri, pe rafturi. Câ nd apropii, iarna, jeţ ul de sobă, mă ză resc cu mulţ i ani î n urmă, lâ ngă aceeaş i sobă de zid, aş teptâ nd noaptea Sfâ ntului Vasile. Lungit î n patul roş u, mă copleş eş te tristeţ ea celui dintâ i plâ ns neş tiut mamei. Lâ ngă ferestruici, mă aflu toamna. La masă, î mi amintesc cel dintâ i caiet scris clandestin, cu o copertă indicâ nd: Nuvele, voi. I.

Vieţ uiesc cu toate aceste umbre stră vezii lâ ngă mine, iar eu pă ş esc î nainte, ş i ele ră mâ n î n aceleaş i locuri, stinghere, câ nd mansarda e luminată de prieteni. Atunci le ză resc, le zâ mbesc numai lor. Nimeni nu le bă nuieş te farmecul. Nimeni nu ş tie că eu m-aş sufoca respirâ nd alt vă zduh decâ t acela al odă iţ ei î n care am î nvă ţ at slovele pe o tă blie de carton. Câ nd mă î ntorc din stradă, mâ ngâ i cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeş te ală turi de al meu. Ce se va î ntâ mpla dacă mansarda va fi stă pâ nită de altul!?...

//. „ MUZA " - SOCIETATE CULTURAL-DRAMATICĂ

„Muza" ţ ine ş edinţ ă î n fiecare sâ mbă tă, de la patru la opt. Actualul preş edinte al Societă ţ ii noastre cultural-dramatice e domniş oara Tanief-Alexandrescu. Domniş oara Alexandrescu e colegă cu noi. Pregă teş te, î nsă - î n particular -, clasa a opta. Aş a că, la anul, va intra la facultate.

D-ra Alexandrescu nu e un preş edinte sever ş i neî nduplecat. Dimpotrivă. Nu vine niciodată exact la patru, nu ţ ine conferinţ e, nu câ ntă la pian ş i nu „joacă " decâ t pe Anca din Nă pasta lui Caragiale. E singurul rol care î i convine, ne mă rturiseş te. De altfel, preş edintele nostru e o domniş oară foarte simpatică ş i nimeni nu se gâ ndeş te să -i reproş eze ceva.

Societatea noastră a luat î n toamna aceasta un avâ nt neaş teptat. „Muza" ne-a câ ş tigat pe deplin. î n fiecare să ptă mâ nă ne adună m ş i lucră m cu entuziasm: muzică, discuţ ii, conferinţ e, declamaţ ii, piese de teatru. La sfâ rş it, ceaiul.

Sediul Societă ţ ii noastre e nepreţ uit. Colegul Noschuna ne-a dă ruit

- o după -amiază pe să ptă mâ nă - trei î ncă peri la subsol din locuinţ a lui. De fapt, odă ile acestea au ş i dat fiinţ ă „Muzei". Aflâ nd că putem obţ ine trei î ncă peri, noi, intelectualii ş i artiş tii clasei, ne-am constituit î n societate. Aceasta s-a petrecut î n iarna trecută. Am î nscris membri ş i membre, am ales un comitet - preş edinte, secretar, casier ş i plicuri cu en-tete

- ş i am fixat cotizaţ iile lunare, cinci lei pe fiecare lună, anul trecut. Anul acesta, zece lei.

Noi am mai avut „Societă ţ i" î n tot cursul liceului, dar nici una n-a fost atâ t de plă cută ca „Muza".

î n clasa a IlI-a eram obligaţ i să frecventă m ş edinţ ele Societă ţ ii clasei a Vi-a. Se comunicau acolo lucruri foarte interesante. Domnul director ne ţ inea predici morale. Pentru că directorul de atunci era un domn bă trâ n ş i iubea mult morala. Un elev din clasa a VUI-a ne vorbea un ceas despre evoluţ ia materiei, vibraţ iile eterului, discuţ iile Einstein-Bergson sau despre valoarea silogismului î n ş tiinţ ă. Un altul ne citea nuvele originale. Clasa a Vi-a avea ş i câ ţ iva poeţ i. Poeţ i fecunzi, î n fiecare ş edinţ ă ne citeau, pe râ nd, zeci de strofe. î n ceea ce ne priveş te pe noi cei din cursul inferior, nu ni se dă dea voie să plecă m, nici să dormim. Ni se î ngă duia, cel mult, să nu fim atenţ i. Ni s-a mă rturisit că, î n orice caz, nu riscam să fim î ntrebaţ i asupra conferinţ elor.

î n clasa a V-a alcă tuiseră m un „Cerc de studii". Robert ne-a vorbit, cel dintâ i, despre Racine. Izvorul lui era Faguet. La sfâ rş it, Leiber s-a ridicat ş i l-a combă tut. Izvorul acestuia era Brunetiere. S-au iscat discuţ ii aprinse. Spre seară, Robert s-a simţ it jignit ş i s-a retras, sfidâ ndu-ş i criticul. La a doua ş edinţ ă s-au adunat cinci membri. Dar printre ei nu era ş i conferenţ iarul. Aş a că aceş tia au î nceput să joace riş ca la tablă.

„Muza", î nsă, e cu totul altceva. Mai î ntâ i, la „Muza" vin ş i domniş oare. Ş i î ncă domniş oare dră guţ e, voioase ş i î ndră zneţ e. După fiecare Ş edinţ ă, noi comentă m ore î ntregi activitatea societă ţ ii ş i farmecul membrelor. Mai ales farmecul membrelor.

Una din cele dintâ i griji ale Societă ţ ii noastre a fost de a tipă ri plicuri cu en-tete ş i a cumpă ra, de toţ i banii strâ nş i de la cotizaţ ii, farduri ş i bă rbi. Aceasta, pentru că „Muza" e o societate dramatică, ş i noi voim cu tot dinadinsul să jucă m teatru. Nu ne î mpiedică nimic. Declamaţ iile dovediseră că mai toţ i membrii pot apă rea cu izbâ ndă pe scenă ş i toţ i eram dornici de aceasta.

î ncă perile de la subsol sunt numai bune pentru reprezentaţ ii. î n fund, salonul, cu ferestrele sus, la stradă. E spaţ ios, elegant ş i are ş i un pian. î n faţ a salonului, o odă iţ ă mai mult lungă decâ t scurtă: scena. Uş a dintre salon ş i scenă e cea mai discretă cortină. î n timp ce se pregă teş te spectacolul, actorii pot circula î n orice vestmâ nt pe scenă, fă ră teama de a fi surprinş i. Sufleurul are, totodată, ş i grija cortinei. Trebuie, adică, să pă zească uş a salonului ş i să î ntrebe: „Cine e? " de câ te ori aude ciocă nind.

La capă tul scenei sunt două uş i. Una duce î n curte. Cealaltă, î ntr-o odă iţ ă î ntunecoasă, care a folosit câ ndva drept bucă tă rie: cabinele artiş tilor, î n aceste „cabine" se transformă colegii noş tri î n personaje ş i apar pe scenă.

Anul trecut nu s-a ajuns la reprezentaţ ii publice. S-au fă cut numai repetiţ ii. S-au î ncercat scene din î nş ir-te Mă rgă rite ş i Nă pasta. î n' toamna aceasta, î nsă, lucrurile au mers mult mai departe. î n mai puţ in de două luni, am izbutit să jucă m scene din Don Juan de Victor Eftimiu ş i Discipolul diavolului de Molnar. S-au ţ inut două conferinţ e ş i mai multe comunică ri critice. Ş i s-a câ ntat, de asemenea, la pianul din salon.

Hotă râ sem să jucă m Don Juan î ncă din cea dintâ i să ptă mâ nă de ş coală. Am ales scenele finale. Don Juan - fireş te - era Robert. Duhovnicul - pă rintele Ieronim - eram eu. Pajul lui Don Juan - Castagnete -era Dinu.

Eu ş i cu Dinu jucam pentru cea dintâ ia oară la „Muza". Robert, î nsă, repetase ş i î n Nă pasta. I se dusese vestea că e un priceput î n ale teatrului. Nu scapă nici un spectacol, plâ nge la tragedii, cumpă ră foarte multe piese de teatru ş i cunoaş te nenumă raţ i artiş ti. El mă rturiseş te că e un actor de viitor ş i ne declamă de câ te ori are prilejul. Câ nd a cerut să joace pe Don Juan, deci, n-a fost refuzat. Nu putea fi refuzat.

Nouă ne-a spus că ş i-a „studiat rolul" ş i că a „scos" foarte mult din eroul lui Victor Eftimiu. Noi eram curioş i să -l auzim. Prima repetiţ ie am facut-o la mine, î ntr-o seară, cu Bricterian sufleur. A ieş it de minune. Numai eu mă pripeam ş i uitam versuri. De altfel, eu niciodată n-am putut reţ ine perfect versurile lungi. Dacă nu aveam sufleur, nici nu mă î ncumetam să apar pe scenă.

Sâ mbă tă am avut ş edinţ a cea mai izbutită. S-a reprezentat Don Juan, ş i toţ i actorii au avut succes.

Cu câ teva să ptă mâ ni mai î nainte î ncepuseră conferinţ ele. Am vorbit eu despre Rama ş i Petriş or despre Claude Farrere. Conferinţ a mea a fost furtunoasă. Aceasta, pentru că nu trebuia să dureze decâ t un sfert de ceas, iar după un sfert de ceas eu am vestit că de-abia sfâ rş isem introducerea ş i că mă pregă tesc să intru î n subiect. Comitetul a protestat ş i, după cinci minute de vorbire, m-a î ntrerupt. Mi-a î ngă duit să sfâ rş esc pe Rama î n ş edinţ a urmă toare. î nsă numai un sfert de ceas. Criticii mei -printre care stră lucea Leiber - se bucurau ş i aş teptau cu neră bdare să treacă o să ptă mâ nă. Voiau să mă sfâ ş ie crunt î n faţ a membrelor. Iar membre se aflau mai multe ca niciodată î n sâ mbă ta conferinţ ei mele.

Faptul acesta m-a ş i ză pă cit. Eu am apă rut pe scenă grav ş i convins că voi vorbi un sfert de ceas. Ş i că voi sfâ rş i tot ce aveam de spus asupra profetului indian. Lucrurile s-au petrecut, î nsă, altfel. Veniseră domniş oare multe. Una dintre membre, Lia, vestise la ş coală, î n clasa a Vi-a, că voi vorbi eu. Deş i faptul pare curios, eu am atras î n sâ mbă ta aceea foarte multe doi i liş oare. Lia mi-a fă cut reclamă cu entuziasm: un bă iat urâ t ş i ră i: crescut, care nu vorbeş te franţ uzeş te, nu pricepe engleza, nu să rută mâ na l -nniş oarelor ş i nu ş tie cum se bea ceaiul, care citeş te multă filozofie, vorbeş te repede, dă din mâ ini ş i tutuieş te domniş oarele ş i care, cu toate acestea, roş eş te de zece ori pe ceas ş i e foarte timid.

Eram, credea ea, un fenomen. Ş i colegele Liei s-au gră bit să vină. Cu atâ t mai mult, cu câ t se anunţ ase o conferinţ ă despre cineva necunoscut.

Lia crezuse că voi vorbi pe scenă, aş a cum am vorbit cu ea - cu o să ptă mâ nă mai î nainte —, pe scaun. Crezuse că mă voi apleca să -mi leg ş ireturile la ghete, că voi uita pentru ce m-am aplecat ş i mă voi juca cu ş ireturile. Crezuse că mă voi î nvâ rti agitat ş i mă voi lovi cu mâ inile de oglindă gesticulâ nd...

Eu am apă rut liniş tit pe scenă. Am ajuns î n faţ a mă suţ ei pe care se afla paharul cu apă ş i am î nceput:

- Domnilor ş i domniş oarelor... Cineva, din fund, mă corectă:

- Invers...

Eu roş ii. Fetele - care ocupaseră cele dintâ i râ nduri de scaune - râ seră. Erau toate de acord că conferinţ a mea se vestea plină de haz.

- Domnilor, reî ncepui eu, Rama a fost cel dintâ i profet indian. Dar aceasta n-are nici o importanţ ă.

- De ce n-are? se î ntrebă curios unul dintre numeroş ii mei ascultă tori, care stă tea rezemat de un dulap.

Fetele gă siră că î ntreruperea aceasta e atâ t de comică, î ncâ t e de datoria lor să râ dă. Ş i râ seră. Lucrul acesta î l realizam foarte bine ş i cu multă uş urinţ ă.

Neş tiind ce atitudine să iau î n timp ce ascultă toarele mele se desfă tau, am apucat paharul cu apă ş i am î nceput să beau, fă ră entuziasm. Sala s-a ară tat miş cată o clipă de faptul că eu beau apă dintr-un pahar. Dar a izbucnit, apoi, repede î n hohote.

- Rog nu î ntrerupeţ i pe orator, am î ngâ nat eu lă sâ nd paharul jos. Fetele au î nţ eles fă ră greutate că cuvintele acestea alcă tuiau un

„spirit". Ş i l-au apreciat. Au bă tut din palme.

In fund, comitetul se fră mâ nta. Nu era seriozitate. Nu se aş teptau, tocmai la mine, să dau loc la astfel de scene. Trebuiau, î nsă, să se resemneze ş i să aş tepte sfâ rş itul conferinţ ei.

Conferinţ a mea a continuat î n aceeaş i atmosferă pâ nă ce am auzit un glas, printre spectatori:

- Mai ai două minute.

- Ş i eu nici n-am sfâ rş it introducerea.

- Foarte ră u.

- Nu-i vina mea. Dacă sunt î ntrerupt, nu-mi pot pă stra ş irul vorbirii. De ce mă î ntrerupeţ i?

- Dar nu te-am î ntrerupt noi.

- Dar cine?

- Domniş oarele dumitale...

Cuvâ ntul „dumitale" m-a revoltat ş i m-a ză pă cit. Că utam o replică „tare". Fetele au î nceput - fireş te - să râ dă. Comitetul, intervenind, ş i-a afirmat autoritatea:

-Ssst! SsstL. Sss!

- Dar au trecut cincisprezece minute, î ş i aminti unul dintre aceia care stă teau rezemaţ i de" dulap.

- Ei, ş i ce dacă au trecut? se ră sti Lia, î ntorcâ ndu-se spre el. Lă saţ i-l să -ş i sfâ rş ească conferinţ a. Pe noi ne interesează.

Eu - care mă convinsesem că î ntr-adevă r le „interesează " viaţ a profetului Rama - aş teptam liniş tit hotă râ rea spectatorilor ş i a comitetului, î n pahar nu mai ră mă sese apă.

Fetele că utau să provoace un sfâ rş it hazliu conferinţ ei mele. Pentru că eu nu sfâ rş isem, î ncă, conferinţ a.

- Poţ i să sfâ rş eş ti î n cinci minute? î mi comunică Noschuna ultimatumul comitetului.

- Toată conferinţ a?

- Da, toată.

Eu zâ mbii, iertă tor:

- î ntr-un sfert de ceas de-abia am î ncheiat introducerea. Fetele î nţ eleseră că era de datoria lor să râ dă. Ş i râ seră.

- Atunci amâ nă pentru sâ mbă ta viitoare.

- Bun. Sâ mbă ta viitoare.

- Ce facem cu critica, se ridică Leiber, aducâ ndu-ş i aminte că el reprezintă la „Muza" interesele criticii ş tiinţ ifice. ₍

- Tot sâ mbă ta viitoare.

Leiber se gâ ndi puţ in, apoi se aş eză iar pe scaun.

Dar sâ mbă ta aceasta am avut ş edinţ a cea mai reuş ită. Pentru că să ptă mâ na trecută eu nu mi-am continuat conferinţ a. Iar conferinţ a lui Petriş or n-a entuziasmat pe ascultă toare ş i, după ea, n-a fost nici o „reprezentaţ ie".

î n aceeaş i seară, Miş u Tolihroniade propuse să î ncepem câ teva procese celebre.

- Cum procese celebre? î ntrebă o fată.

- Să acuză m ş i să apă ră m, î n faţ a unui juriu ales dintre membri, câ teva personaje, pe Raskolnicoff, de pildă.

Fetele se ară tară foarte mulţ umite de procesul lui Raskolnicoff.

- Trebuie, î nsă, ca pâ nă î ntr-o să ptă mâ nă să citiţ i cu toţ ii, membri ş i membre, Crimă ş i pedeapsă.

- Crimă ş i pedeapsă?

- Da, romanul lui Dostoievski.

- Dar noi nu-l avem, protestară fetele.

- Atunci vi-l cumpă raţ i sau vi-l î mprumută m noi. Entuziasmul fetelor pieri. Deodată, Lia se lumină.

- Crimă ş i pedeapsă? Nu e o carte groasă ş i pă trată, cu hâ rtia proastă ş i cu coperta galbenă?

- Nu ş tiu, eu am citit-o î n franţ uzeş te, se scuză Miş u. Am intervenit, î nsă, eu, cunoscă tor al libră riei româ neş ti.

- Da, da, aş a e. S-a tipă rit la Steinberg, introducerea lui Avramov.

- Aş a, aş a, Avramov... Costă patruzeci de lei... -Ba nu, treizeci...

- Eu atâ t am dat... Dar asta n-are nici o importanţ ă. Toţ i aş teptau cu neră bdare dezvă luirile Liei.

-... E o carte stupidă, enervantă, idioată, vă spun eu, c-am citit-o.

- Aţ i citit-o pâ nă la sfâ rş it?

- Dar ce, eram proastă? Am citit vreo cincisprezece pagini ş i am azvâ rlit-o de pe canapea tocmai după etajeră.

- Dacă o sfâ rş eaţ i, aţ i fi avut acum altă pă rere...

- Nu, nu, ascultaţ i-mă pe mine: e idioată. Să alegem alt proces. Miş u se î mpotrivi. Pentru că la Bră ila se î ncercase un asemenea

proces tot î ntr-un cerc cultural, avusese prilejul să asculte o admirabilă osâ ndire din partea unui student. Aceasta n-am ş tiut-o decâ t mai tâ rziu. Miş u voia cu orice chip să se aleagă procesul lui Raskolnicoff, ca să poată reproduce pledoaria auzită la Bră ila.

Comitetul amâ nă, î nsă, hotă râ rea pentru două să ptă mâ ni. Ş i î nsă r- ] cină pe trei membri să aleagă ş i să prezinte ş ase personaje din literatura t universală, pentru proces.

Noi, actorii, am venit cei dintâ i. L-am gă sit pe proprietar, pe No-schuma, î ntins pe o canapea din sală. Avea crampe.

Deş i era fecior de doctor, crampele nu-l cruţ au. Se fă cuse galben ş i, câ nd mergea, că lca î ncovoiat din ş ale. Ne rugă să -l iertă m ş i să pregă tim totul, fă ră grijă. Câ nd aveam nevoie de ceva, puteam suna.

Faţ ă de atâ ta bună voinţ ă ş i atâ t sacrificiu, noi, actorii, ne-am simţ it nevoiţ i să -i dă m sfaturi.

- De ce nu iei, frate, o sare amară? î ndră zni altul.

- Nu pot să iau sare amară.

- Pă i, ră u faci. Să vezi cum ţ i-ar trece. Numaidecâ t.

- Ş tiu..., dar nu pot să iau... aa... ă... ă... hh! Atunci mă hotă râ i eu:

- Vrei să te frecă m?

- Cum să mă frecaţ i?

- Să te frecă m noi pe pâ ntec. Am auzit că face foarte bine. Noschuna mă privi î nciudat.

- Ia lă saţ i-mă frate î n pace cu frecatul!

- Atunci culcă -te, hotă râ ră m noi. N-avea nici o grijă. Aranjă m noi tot. î ncepură m să lucră m. Trebuia, î nainte de toate, să pregă tim decorul I

î n scenă. Aceasta î nainte de a veni spectatorii ş i mai ales spectatoarele. Pentru că, pentru a ajunge î n sală, î n salon, trebuiau să treacă prin scenă...

Am adus doi fî cuş i piperniciţ i. Textul lă murea: o gră dină î n palatul lui Don Juan. Doi ficuş i nu erau o gră dină, aceasta î nţ elegeam ş i noi. Totuş i, era un î nceput.

⇐ Предыдущая 13 14 15 16 171819 20 21 22 Следующая ⇒