„Romanul unui om sucit 2 страница

- Lucrează, domnule!...

După ce a ieş it Vanciu, bă ieţ ii m-au î nconjurat ş i m-au î ntrebat, bucurâ ndu-se:

- Ce te faci, tipule?

Le-am ră spuns că puţ in î mi pasă, pentru că eu sunt eu, iar ei, simpli elevi dintr-a ş asea reală. De câ te ori sunt umilit, mă ară t superior ş i nu mă feresc de a le dovedi celorlalţ i î ntregul meu dispreţ. Eu î nţ eleg că această reacţ iune e copilă rească, dar nu o pot î ndepă rta. Câ nd mă liniş tesc, mă mustru.

M-am î ntors acasă î mpreună cu Dinu, ş i, pe drum, am plă nuit capitole din roman. Nici nu voiam să mă gâ ndesc la noul „insuficient", pe care mâ ine va trebui să -l ară t mamei. Socoteam amâ ndoi că singura mea nă dejde nu ră mâ ne decâ t Romanul adolescentului miop, ş i că trebuie să mă apuc numaidecâ t de lucru.

Acum î nsă, după ce am scris atâ tea pagini î n caietul meu, nu mai am curajul să î ncep cel dintâ i capitol. Se apropie seara, mâ ine am lecţ ii grele, iar pe masă am lă sat la jumă tate Bouvard et Pecuchet.

II. GLORIA LUI ROBERT

Robert mi-a mă rturisit, odată, că D'Annunzio î i seamă nă. A citit L'enfant de volupte ş i Le Feu, dar pronunţ ă // Piacere, II Fuoco. Mă vizitează î n mansardă ş i î mi vorbeş te melancolic de neghiobia noastră ş i de gloria sa. Ascultâ ndu-l, mă gâ ndesc la personajul pe care î i voi crea eu din Robert. Câ teodată zâ mbesc: î ntrevă d un Robert î mplinit, schimbat, transfigurat. El mă suspectează.

- Ce ai, doctore?

Trebuie să nă scocesc ră spunsuri isteţ e. Robert bă nuieş te de mult că î i ascund pă reri asupra-i. El mă admiră ş i mă dispreţ uieş te, î n acelaş i timp. Mi se plâ nge de slă biciunile lui, care î l î mpiedică să ajungă glorios.

- Dacă am glorie, femeile ş i banii vin de la sine...

Robert se î nflă că rează câ nd vorbeş te de femei. Ursuz, cum î mi place să mă port cu el, l-am surprins de multe ori că le cunoaş te din că rţ i ş i din filme. Poate e î ncă virgin. E un adolescent fă ră sprâ ncene, cu buze de ţ ă rancă tâ nă ră, cu bă rbie lustruită, cu obrajii moi ş i frunte î ngustă. Eu spun tuturor că Robert e un bă iat frumos.

Dar nu scriu, î ncă, î n caietele menite romanului. Nu mă sileş te nimeni să amă nunţ esc portretul prietenului meu. Vreau să mă ocup acum de Robert, pentru că el va fi un personaj de seamă î n romanul meu, ş i trebuie să chibzuiesc conflictul pe care î l va dezlă nţ ui.

Conflict, î ntre cine? Iată ceea ce mă î mpiedică să î ncep primul capitol. Nu mi-arn hotă râ t intriga. Eroul sunt eu; aceasta e tot ce ş tiu. Romanul va cuprinde crizele ş i sfâ rş itul adolescenţ ei mele, fireş te. Mă voi zugră vi ş i analiza ală turi de aţ â ţ i prieteni ş i tovară ş i de ş coală. Dar subiectul romanului meu trebuie să -l inventez. Ş i pentru că nu cunosc subiect fă ră eroine, trebuie neapă rat să introduc pe vară -mea. Am î ncercat. N-am putut scrie nici o pagină. Mi se pă rea că trebuie să scriu ca î ntr-un-roman: atent, î nflorit, exagerat. Am î nţ eles că mă depă rtez de

ceea ce puteam spune eu, că repetam scene citite î n că rţ i. Ş i atunci amâ nam iar capitolul.

Care ar putea fi subiectul romanului? Dragostea mea că tre eroina din vilegiatură, nu. Eu n-am iubit; nici unul dmtre prietenii mei nu a iubit, aş a cum se află î n romane. Nu ş tiu dacă ar putea interesa un fapt sufletesc pe care autorul î nsuş i nu-l cunoaş te. Ş i apoi, eu nu cred că dragostea e ceea ce se poate surprinde mai interesant î n adolescenţ ă. Nu cunosc decâ t adolescenţ a noastră. Dar, oare, nu trebuie să scriu numai despre ea? Eu am cunoscut crize mai interesante. Ş i o parte din prietenii mei le-au cunoscut. Trebuie să caut un eveniment î n jurul că ruia să se î ntâ lnească toţ i eroii romanului. Aş fi fericit să gă sesc un conflict. A-tunci, planul de lucru ar fi simplu. M-aş mulţ umi să prezint, râ nd pe râ nd, personajele, nici unul î ntrecâ nd ş aptesprezece ani. Aş lă muri, apoi, conflictul. Romanul s-ar continua ş i sfâ rş i din propriile lui necesită ţ i. Câ nd...

Dar toate acestea sunt pă lă vră geli inutile. Eu nu am gă sit nimic firesc, tră it, care ar putea preface romanul meu î ntr-un roman cu subiect. Prietenii î mi spun că voi scrie un roman de moravuri ş colă reş ti. O lume ignorată, viciată ş i neî nţ eleasă î n literatură. Dar eu nu pot descrie. Fă ră să vreau, modific, exagerez. Ş i apoi, romanul trebuie publicat, î nainte de toate, pentru promovarea mea î n clasa a ş aptea. Trebuie să fie o o-glindă a sufletului meu, fă ră a fi un roman psihologic; pentru că nu-l vreau falsificat de analize. Nu am să -l scriu nici sub formă de Jurnal. Atunci aş uita mereu că scriu pentru cititori stră ini, m-aş ocupa prea mult de amă nunte intime ş i n-aş avea succes. N-aş avea singurul lucru pe care î l caut.

După ce am î ncheiat ultima frază, m-am oprit. E adevă rat că aceasta caut? Nu ş tiu, nu ş tiu. Sunt atâ tea lucruri de spus, ş i nu am tragere de inimă să le scriu. î n orice caz, adevă rul asupra mea ş i asupra altora l-aş spune î n caietele Jurnalului, iar nu î ntr-un roman pe care î l vor citi aţ â ţ i necunoscuţ i, î n faţ a că rora nu trebuie să apar cu toate slă biciunile mele...

Nu gâ ndesc î ntotdeauna astfel. Dar mie î mi place să mă contrazic. Din pricina aceasta nu recitesc bucuros memoriile vechi.

Dar am pierdut iar firul. Adevă rul e că Romanul adolescentului miop va fi o serie de scene, de impresii, de portrete ş i de concluzii asupra mediului ş colă resc ş i sufletului adolescenţ ilor. Dar aceasta pare pedant ş i rece. Mai ales „concluziile". Sunt sigur că romanul meu nu va cuprinde concluzii; pentru că eu î nsumi nu mi-am gă sit pâ nă acum. Dar seria aceasta de scene, cine o va povesti? Să renunţ la idila eroului meu?

... Am plecat de la Robert, de aceasta sunt sigur. Dacă l-aş sili pe el, î n roman, să iubească o fată pe care o iubeş te ş i Dinu?... E stupid. Nu i-am vă zut niciodată iubind. Flirturile lor nu-mi dezvă luiesc nimic,

pentru că nu-i prefac. Iar am alunecat î n discuţ ii critice. Romanul meu va fi scris fă ră discuţ ii, fă ră explicaţ ii date î n jurul orică rui fapt.

Exerciţ iile î n jurul capitolului I n-au avut rezultat. Voi î ncerca să scriu pregă tiri de roman ş i să clasific material - asupra mea ş i asupra celorlalţ i - chiar î n Jurnalul acesta. Voi avea grijă, î nsă, ca atunci câ nd imaginaţ ia se aţ â ţ ă ş i transfigurează realitatea, s-o î ncurajez, s-o ajut, iar nu s-o potolesc, ca mai î nainte. Mă voi gâ ndi dacă trebuie atunci să adaog foi noi, î n care să precizez: „Acest pasaj e neadevă rat; altfel s-au petrecut faptele". î n orice caz, pregă tiri pentru roman, î ncercă ri de a schiţ a anumite capitole - ce vor fi acolo povestite la persoana a treia -trebuiesc î ncepute sistematic. Robert, de la care am plecat î n aceste pagini, e un prilej.

Cu prietenul meu Jean Victor Robert am î ncercat, î n Să ptă mâ na Patimilor, cea dintâ i aventură. Prietenii mă cred timid printre fete. Eu sufă r din pricina miopiei ş i a urâ ţ eniei mele. Aş suferi mai mult dacă aş fi respins. Iar eu vreau să î nving î ntotdeauna. De aceea mă ară t retras, dispreţ uitor. Nă dă jduiesc î ntr-un timp câ nd munca mă va î nă lţ a destul ca să atrag privirile. Suferinţ ele mele - pâ nă atunci - nu le va cunoaş te nimeni.

Dar toate acestea n-au ce că uta ală turi de o aventură erotică. Să iau seama, ş i să nu le strecor ş i î n roman.

î ndemnat de Robert ş i de Perri, aducâ nd ş i pe Dinu, am î ntâ lnit î n acea după -amiază patru fete î n Parcul Carol.

î n Parcul Carol se î ntâ lnesc perechile de liceeni, aceasta se ş tie. De aceea, eu m-am î mpotrivit mult. Mă stâ njeneau privirile stră inilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi - cu ş epci de liceeni, lâ ngă ele, cu uniformă - eram de-a dreptul suspecţ i. Totuş i, acela a ră mas locul de î ntâ lnire. .

Robert le cunoscuse. El mă rturiseş te că fetele î i dă deau tâ rcoale ş i atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne ş opteş te că le-au „agă ţ at" amâ ndoi î ntr-o seară, pe bulevard. Robert era stâ njenit ş i le vorbea despre literatura franceză. Fetele au ră mas fermecate.

Le-am î ntâ lnit lâ ngă Arene, pe o alee dosnică, zâ mbind ş i roş ind. Ni s-au prezentat din vâ rful buzelor. Cu toate î ncercă rile de a se dovedi nevinovate, la prima aventură, lă sau aceeaş i impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie. Erau simplu î mbră cate, cu obrajii pudraţ i, cu pă rul atent presat, cu buzele timid î nroş ite. Am auzit acele adorabile fraze de î nceput, cu ironii stupide, râ s î ncurajator, cu gesturi. Fetele se ară tau mă gulite de tovă ră ş ia noastră. Mergeam î mpreună, două fete ş i doi bă ieţ i. Nu ascultam decâ t pe Robert, care î ncerca să aprindă discuţ ia asupra iubirii ş i femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionantă. Dinu

vorbea rar, privind î n ochi, fumâ nd, aş teptâ nd să farmece. Eu tă ceam, cu un smoc aspru de pă r roş u pe frunte.

E inutil să reproduc aici conversaţ ia. î ntr-o jumă tate de ceas, gheaţ a se rupsese. Ne-am distanţ at, perechi, perechi. Eu ră mă sesem cu sora fetei care î i plă cuse lui Robert. O brună cu pă lă rie albă, cu obrajii albi ş i ochii negri. De câ te ori o priveam, mă tulbura gâ ndul că am mai vă zut-o î n toate grupurile de fete, î n toate liceele, la toate serbă rile. Era cea mai mică din grup ş i, poate, cea mai cuminte. Eu am vrut să -mi dovedesc că am curaj. î mi spuneam: „Sunt laş dacă pâ nă ce numă r zece nu î i trec braţ ul sub braţ ul meu. " Fata s-a î nroş it mult, mult. Eu eram palid, î ntunecat. Vorbeam, vorbeam. î mi ajungeau pe buze toate anecdotele erotice, toate cuvintele cu două î nţ elesuri. Fata care nu surprindea î ntotdeauna sensul tă inuit se pierduse. Eu pă ş eam apă sat, strâ ngâ ndu-i braţ ul, î nfiorat de tremurul trupului, de aburii pă rului, de buzele ei.

î mi spuneam: trebuie s-o să rut! Numă ram pâ nă la zece. Nu î ndră zneam. Mă î ncruntam, roş u, ză pă cit, umilit. Fata cuteza să vorbească, î mi porunceam. Ş i ea se scutura sub buzele mele reci, strivite pe obraji, pe pă r, pe umă rul de stofă decolorată.

Dar voiam prea mult ş i fă ptuiam prea repede. Era î ncă zi deplină. Se ză reau ş i se auzeau celelalte perechi. Eu mi-am silit tovară ş a să se aş eze cu mine, lâ ngă un brad pipernicit. S-a aş ezat mai mult tâ râ tă. Nu vorbea nimic. Se î mpotrivea cu ochii, cu mâ inile. Eu gâ ndeam cine ş tie ce act nebunesc. Ş i fata se î nspă imâ nta. Câ nd i-am să rutat buzele, s-a ridicat ca un arc, ş i-a scuturat rochia ş i mi-a spus, lă cră mâ nd, că pleacă să -ş i caute sora. Eu mi-am pierdut î ntr-o clipă dorinţ a stupidă de a mă dovedi necioplit, incult, brutal. M-am apropiat de ea ş i am mustrat-o că s-a lă sat să rutată de mine. Nu ş tiu de ce eram î ndemnat să mint. Minţ eam spunâ ndu-i că am voit să aflu dacă e „cinstită " sau dacă seamă nă surorii sale. Am î nceput să -i î nvinuiesc sora de atâ tea lucruri care o ruş inau, iar pe mine mă alinau. Vorbeam aspru, cu ură, ră u, î mpotriva surorii, - pe care atunci o cunoscusem -, mă rturisind că ş tiu multe lucruri compromiţ ă toare asupra-i. Fata aproape plâ ngea. Eu stă ruiam. Spuneam că trebuie să ajungă din nou „fată morală ". î mi plă cea s-o chinui stupid.

Ne-am î ntâ lnit toate perechile la cealaltă parte a Arenelor. Fetele se să rutaseră, se î mbră ţ iş aseră cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu î ş i fă gă duise, poate, să revină. Ochii tuturor s-au oprit asupră -ne. Eu livid, ea plâ nsă. Cine ş tie dacă nu ne invidiau...

Eram furios pe mine. Nu î nţ elegeam de ce vorbisem lucruri stră ine sufletului meu ş i, apoi, de ce o chinuisem absurd, exagerâ nd un rigorism moral care î mi era stră in ş i antipatic. Nu lă muream nimic. Faptul mi se pă rea o amintire de coş mar.

Povestind lui Robert, la î ntoarcere, aventura, el n-a ş tiut ce să creadă. Meditâ nd, î nsă, mi-a ră spuns că a fost ceva „interesant", dar nu prea mult. Trebuia să fiu mai brutal, să merg mai departe. E curios cum n-a priceput că eram î ndurerat de cele ce se î ntâ mplase.

De atunci, nu-l mai î ntovă ră ş esc î n î ntâ lniri cu fetele. El ră spâ ndeş te zvonul că mă tem. Poate că zvonul nu e cu totul î n afară de adevă r.

Iată că am vorbit, pâ nă acum, prea puţ in de acest prieten, care va fi un personaj de seamă î n roman. Poate, nici nu-l cunosc. Robert citeş te ceea ce î l î ndemn eu ş i vorbeş te mult asupra că rţ ilor citite. Dar pe mine - poate dintr-o invidie nemă rturisită - mă supă ră oratoria lui fă ră miez. Mă supă ră Robert, pentru că e sentimental, e mă rginit ş i î ncrezut. Pentru că acest caiet e Jurnalul meu, trebuie să mă î ntreb: eu nu sunt tot atâ t de î ncrezut? Să nu mă tem de ră spuns. Ş tiu că mă socotesc deasupra tuturor celorlalţ i. Dar aceasta o ascund î n mine, ş i î n roman nu se va tră da. Robert î mi spune că ceea ce î l pă strează vieţ ii e gloria. Eu mă prefac că nu î nţ eleg. Ş i prietenul meu î mi vorbeş te de D'Annunzio. II invidiez pe acest italian cu că rţ i frumoase ş i femei frumoase î n amintiri. Dar eu nu mă gră besc. î nainte de a pofti asemenea lucruri mari, trebuie să muncesc mult ş i să sufă r. De aceea î mi dispreţ uiesc eu prietenul: pentru că aş teaptă gloria fă ră să muncească. Robert nu e un geniu, aceasta o ş tiu. E numai un bă iat frumos ca o fată, care iubeş te teatrul ş i plă nuieş te să scrie piese î n trei acte. î ntr-una din ele am ş i eu un rol principal. Mă va î nchipui î n mansarda mea, î n bluză aspră rusească, aş a cum port eu vara, cu ochelari ş i cu zâ mbet î ncruntat. Voi fi un soi de „raisonneur". Aş vrea mult să ş tiu ce crede Robert despre mine; nu ceea ce î mi spune, ci ceea ce crede. Ş tiu că mă dispreţ uieş te mult, pentru că, spune el, nu cunosc viaţ a. Eu stau î ntre că rţ i. El î ş i pierde timpul sau citeş te romane. El spune că „tră ieş te". El e complicat, pentru că a cunoscut mai multe fete ca mine ş i se plimbă duminica la Ş osea. Eu sunt simplu, pentru că socotesc toate aceste copilă rii inutile, piedici î n drumul aspru pe care trebuie să pă ş esc.

Câ nd ne adună m, prieteni mulţ i, Robert ne vorbeş te despre gloria lui. Eu î l î ntreb, bă nuitor, dacă munceş te cu adevă rat ca s-o ajungă. El ne spune că citeş te pe Balzac, pe Ibsen ş i pe Victor Eftimiu. Noi toţ i î l tulbură m cu glume rele, pentru că tuturor Robert ne e simpatic ş i an- ] tipatic î n acelaş i timp.

Aceasta e deosebirea î ntre mine ş i el: că unul visează o fericire ş i o aş teaptă, iar altul se chinuie s-o ajungă, fă ră să se gâ ndească asupra ei. Iată o frază stupidă, care nu trebuie ş tearsă; ca să î mi aduc aminte mai tâ rziu câ t de simplu se fac deosebirile la ş aptesprezece ani.

î n romanul meu, Robert va trebui să fă ptuiască, să vorbească, ş i astfel să fie cunoscut cititorilor. E gol ş i suficient. Eu am fost ispitit să -i vorbesc despre rolul î nsemnat pe care î l va avea î n cartea adolescenţ ei noastre. Robert asculta cu î nfrigurare. I-am spus că î i voi exagera pă catele, î l voi ridiculiza, î i voi culege naivită ţ ile ş i neghiobiile î mpă rtă ş ite prietenilor timp de atâ ţ ia ani ş i le voi aş eza toate î n roman. Am î ntâ rziat î mpreună pâ nă după miezul nopţ ii. Robert mi s-a plâ ns că nu-i sunt prieten, că mă ară t mincinos scriind î n roman numai lucruri rele despre el.

- Ş i cum mă va chema?

- Jean Victor Robert.

A protestat. Mi-a strigat că î i voi compromite cariera ş i gloria. Că dacă i-am aflat atâ tea taine ş i sluţ enii, prietenia noastră cere ca ele să ră mâ nă î ntre noi.

- Scriu un roman de moravuri ş i un roman psihologic, minţ eam eu. Trebuie să cuprindă fapte reale ş i personaje reale,

- Atunci de ce nu-mi pui ş i pă rţ ile bune?

- Pentru că autorul romanului are nevoie de un personaj ridicol.

- Ş i de ce să fiu eu acela?

- Pentru că Robert, î n roman, se dovedeş te ridicol.

Ne-am despă rţ it aproape supă raţ i. Meditâ nd, Robert s-a convins, poate, că nu voi scrie niciodată un roman î n care el să fie zugră vit ridicol. De atunci, î ncearcă să pară schimbat, superior, modificat de lecturi câ nd vorbeş te cu mine. Pă ş eş te î n mansardă abă tut, aş a cum spuneam eu odată că trebuie să fie orice adolescent neliniş tit. î mi vorbeş te de Brand, pe care î l citise de la mine. Se î ncordează să pară erou nordic.

Ar fi interesant de notat toate mă ş tile pe care Robert ş i le-a pus faţ ă de mine, î n câ teva să ptă mâ ni, ca să -mi schimb pă rerile ş i să nu mai fac din el un erou ridicol de roman.

Eu mă prefac convins de schimbare. Bă ieţ ii sunt uimiţ i; cred că e o farsă la mijloc. Robert se simte atâ t de bine cu ultimele „personaje" pe care le imită, î ncâ t î ncepe să creadă el î nsuş i î n ele. Faptul acesta trebuie meditat. Robert, dintr-o insinuare a mea, a ajuns să se creadă altul. Mi-e teamă că lucrurile vor merge prea departe. In vacanţ e, singur la Tâ rgo-viş te, eu cred că î ş i va reveni. Va uita pe Brand, pe Andrea Sperelli ş i va ajunge iară ş i adolescentul mă rginit ş i frumos, care tâ njea gloria.

Iată -mă î ncheind fă ră rost atâ tea pagini din Jurnal. î n roman va trebui să pregă tesc mai dinainte finalurile.

///. JURNAL DE CLASĂ

î ntotdeauna mi-a plă cut să pă strez un Jurnal regulat ş i complet. Caietul acesta l-am î nceput î n ziua câ nd m-am hotă râ t să lucrez la Romanul adolescentului miop. Dar am luat obiceiul să scriu prea mult. Note scurte, î nsemnă ri din clasă, impresii continuu să adun î n Jurnalul intim. Ş i iată că ş i acest caiet se sfâ rş eş te. Am să transcriu tot aici o parte din î nsemnă rile mă runte, mai ales cele care î mi pot sluji drept material pentru roman.

î mi plac ş i le recitesc de câ te ori am vreme, pentru că sunt vii ş i preţ ioase pentru mine. Fireş te, î n roman, toate le voi schimba, le voi exagera. Altminteri, nu le va citi nimeni.

O zi de la sfâ rş itul lui mai. Pe Caleia î l asculta Noisil la istorie. Ca î ntotdeauna, Caleia nu ş tie nimic. î ndrugă la ră stimpuri cele ce-i suflă din spate Tolihroniade. (Tolihroniade suflă ca să i se sufle. ) E vorba de expediţ ia lui Marco Polo.

- Pe unde au luat-o?

Caleia se gâ ndeş te. Ca să câ ş tige timp, î ntreabă ş i el:

- Pe unde au luat-o? -Da.

- Au luat-o pe la Capul Bunei-Speranţ e.

- Atunci nu-i spunea aş a.

- Voiţ i să vă spun cum î i spunea atunci? -Da.

Tace. Tolihroniade ş opteş te, mereu mai tare. A auzit.

- î i spunea Capul Furtunilor.

- Ş i apoi pe unde au luat-o?

- In Brazilia.

Râ sete. Caleia î ş i priveş te vecinii cu ură ş i dispreţ.

- Ş i unde au ajuns? -In Brazilia.

- Ş i ce-au gă sit acolo?

- Pă mâ nturile indice.

- Ş i altceva?

- Altceva ce voiţ i să mai gă sească?

Pake va ră mâ ne repetent. î n clasa a doua a fost premiant, î n clasa a patra lua menţ iune la matematică. Acum, va ră mâ ne repetent. Pake e tot

atâ t de senin, ş i mă nâ ncă tot atâ t de mult, ş i se bâ lbâ ie ca ş i mai î nainte. El ră spunde, câ nd e î ntrebat ce se va face repetent: „Punga mea ş i patru bani! " Dacă cineva î ş i î ngă duie, î nsă, vreo glumă, Pake î l boxează precipitat ş i voios.

- Tot o glumă; chacun ă sa maniere, obiş nuieş te să spună.

Poate repetenţ ia nu i-ar fi atâ t de sigură dacă Pake n-ar fi fost surprins de Vanciu la bodegă, î ntr-o recreaţ ie, cu câ teva sandwich-uri ş i o litră de ţ uică î n faţ ă. A fost chemat î n cancelarie. A spus că sandwich-urile erau ale lui, dar ţ uica era a unui domn care plecase fă ră s-o bea toată. A î ncercat să facă chiar portretul domnului. Vanciu î l lă sa să vorbească, î i aminti, la sfâ rş it, că el a plă tit ş i litra de ţ uică. A fost eliminat pe o să ptă mâ nă ş i i s-a scă zut nota la purtare de la „suficient" la „insuficient" ', ceea ce ne-a î ngrijorat numai pe noi ş i pe pă rinţ i. Pake continuă să fumeze î n recreaţ ii ş i să strecoare î n ghiozdan o sticluţ ă cu coniac, pe care o soarbe î njurâ nd ş i lovindu-ş i prieteneş te prietenii.

Deş i va ră mâ ne repetent, Pake n-a renunţ at la munţ ii Fă gă raş ului, nici la tabă ra din Dumbrava Sibiului. Dacă nu vom gă si tovară ş i pentru Fă gă raş, vom pleca noi doi, singuri, ca î n timpurile bune ale prieteniei noastre.

Oră de muzică. Poate ultima oră de muzică de anul acesta. Maestrul a venit cu un teanc de note muzicale, o nouă romanţ ă a sa, Crinul, ş i-a venit să le vâ ndă. Vorbeş te î ncet ş i trist.

- Domnilor, nu de altceva, dar am dat o mie cinci sute de lei la tipă rit ş i vreau să -mi scot banii. N-am nevoie de câ ş tig... O bucată costă ş ase lei.

Zâ mbeş te. Bă ieţ ii dau câ te ş ase lei ş i râ d de autorul Crinului. Au cerut să le-o câ nte. Maestrul s-a aş ezat la orgă ş i o câ nta trist, clă tinâ ndu-se pe scaun. O melodie banală, pe care am mai auzit-o, nu ş tiu unde. După ce a repetat-o de câ teva ori, orga a î ncetat să mai scâ rţ â ie ş i maestrul s-a ridicat. Aplauze frenetice ş i râ sete. Profesorul zâ mbeş te. Apoi roagă pe baritoni să iasă afară din bă nci ş i să repete cu el corurile pentru serbarea de sfâ rş itul anului. Ş i adaugă, tot atâ t de liniş tit:

- Domnilor, dacă nu faceţ i tă cere, chem pe d-l director! Dar nu-l crede nimeni. N-au ieş it decâ t trei baritoni.

- Unde sunt baritonii? N-auziţ i, domnilor? Să iasă baritonii afară din bă nci. Mai avem câ teva zile ş i vine serbarea.

- Las' să vie, glă suieş te unul din fund.

- Care-i obraznicul?

- E scris pe-al nostru steag!

- Nu vă astâ mpă raţ i?

- Unde-s doi, puterea creş te.

-... ş i î nfloreş te...

-... ca un mă r, ca un pă r...

- Vă dau afară! ;

- Dai, n-ai!

- î ncetaţ i odată, mă garilor!

- Tu l 'as voulu Dandin!

- Chem pe d-l director.

- Nechematului i se ia darul.

- Banca din fund, vă scad nota la purtare!

- De ce vă supă raţ i, d-le Boloveanu?

- De ce vă purtaţ i sever cu noi, d-le Boloveanu?

- Profesorul î i ca un pă rinte...

-... iar glasul lui e divin.

- Zexe!

S-au adunat ş ase baritoni care se sprijină unul de altul ş i se prefac că -ş i scapă partiturile pe jos. Unul din ei „a cerut voie afară ". Ş i pentru că n-a obţ inut, pretinde că nu poate câ nta, că e „o adevă rată barbarie ş i abuz de putere, ceea ce se petrece la liceul acesta! ". Boloveanu câ nta î nainte la orgă, numă râ ndu-ş i din ochi baritonii.

Fosil î ncearcă să se strecoare afară. Fosil nu e simpatizat, pentru că e ş chiop, pâ ră ş te bă ieţ ii, e zgâ rcit, î nvaţ ă bine, copiază la teze, cunoaş te chimie ş i - pe deasupra - mai e ş i evreu. Bă ieţ ii î l strigă din bă nci cu glas tare, ca să audă maestrul.

⇐ Предыдущая 8 9 10 11 121314 15 16 17 Следующая ⇒