„Romanul unui om sucit 3 страница

- Unde te duci Pă rtiniş eanu?

- Unde fugi, Fosilo? Nu ş tii că d-l profesor nu lasă pe nimeni afară?

- Stai la loc, Fosilo!

- De ce nu respecţ i ordinele d-lui profesor?

Pă rtiniş eanu, roş u, se tâ ră ş te î n bancă. Aş teaptă. Caleia, care stă î n spatele lui, citeş te Le petit parisien; î i trage o palmă peste ceafă. Palma a ră sunat, baritonii ş i-au î ntors, câ ntâ nd, capetele.

Fireş te, după oră, Fosil a reclamat pedagogului. Caleia va face o oră de arest.

Aguletti a plâ ns astă zi la ora de chimie ş i a pomenit numele tată lui să u mort, ca să nu-i pună Toivinovici „insuficient". Scena m-a fă cut să roş esc jenat, să -mi frâ ng mâ inile de enervare. Simţ eam că mă copleş eş te o revoltă nelă murită ş i milă pentru Aguletti, ş i ciudă pe el, ş i compă timire pentru profesor.

Fă nică regretă că nu se poate preface atâ t de bine. Aguletti s-a prefă cut ş i a minţ it. Aş minţ i ş i eu bucuros, dacă aş putea; dar de ce să vorbească despre tată l lui, mort?

Cred că î ntreaga clasă a î ncercat sentimentul acela stâ njenitor, penibil.

Aş vrea să -l cunosc pe Dinu bine, bine de tot, pentru romanul meu. Nu-mi ajunge să ş tiu că e frumos, bun ş i inteligent. Bă nuiesc că ceva din sufletul lui ne scapă amâ ndurora. De ce arată Dinu tot mai puţ ină tragere de inimă pentru chimie? Am î nvă ţ at-o amâ ndoi, la el, î ntr-un laborator adunat pe lă vicioarele unei odă iţ e din subsol. Anul acesta aproape a uitat formule de temelie. Nu-l mai „pasionează ", cum spun eu. Nu mai munceş te. Citeş te literatură puţ ină, se plimbă ş i doarme mult. Niciodată Dinu n-a fost prea harnic, nici prea ordonat. Dar acum s-a schimbat mult. Poate să fie o simplă criză. Dar eu, câ teodată, singur, mă î ntreb: dacă acesta e adevă ratul Dinu, ş i toată pasiunea lui ş tiinţ ifică de un an ş i jumă tate n-a fost decâ t o iluzie? Dacă î nsuş i el s-a î nş elat atâ t timp, ş i acum se î ntoarce î n sine?

Nu ş tiu, î ncă, ce rol va juca î n roman.

Pe Robert î l dor ochii din pricina cititului ş i a formolului cu care s-au stropit clasele duminică. S-a frecat mult ş i acum î i sunt ochii roş ii ş i lă crimează. Stă cu batista la ochi, î ncruntat. Sunt sigur că se î nchipuie personaj din Ibsen, urmă rit de chinuri sufleteş ti ş i trupeş ti. Umblă printre bă ieţ i, ca ei să -l vadă cum suferă ş i să -l compă timească. Câ nd î l î ntreabă vreun profesor de ce stă cu batista la ochi, e fericit ş i ră spunde î n aş a fel, î ncâ t orice om inteligent să poată î nţ elege că cititul e pricina durerii lui de ochi.

Mie mi-a spus ieri:

- Nici nu ş tii câ t mă dor ochii. Aseară arn citit pâ nă la două.

Eu m-am prefă cut mirat că citeş te atâ t de puţ in ş i l-am minţ it că nu mă culc niciodată î nainte de trei.

Teză la matematică. Problema, ca de obicei, foarte uş oară. Cum î nsă eu nu ş tiam nimic - pentru că nu î nvă ţ asem nimic î ntreg anul -, priveam ş i nu pricepeam. î ncepea să -mi pară ră u de neş tiinţ a mea. Câ t de puţ in aş fi citit, ş i tot o rezolvam. î n jur, bă ieţ ii lucrau aprins. Numai Mă lu-reanu ş i Colonaş priveau caietul cu aceeaş i statornicie interogativă ca ş i mine. Noi trei suntem cei mai proş ti la matematică din toată clasa.

A î nceput să mă necă jească faptul că nu puteam face nimic. M-am apucat atunci să î nş ir calcule fă ră nici o legă tură cu subiectul. Problema era de trigonometrie, iar eu din trigonometrie nu cunosc decâ t cazurile de rezolvare a triunghiurilor dreptunghe. Am scris ce cunoş team: altminteri, cu foaia albă, aş fi că pă tat „ră u".

Pe trimestrul î ntâ i, ca să -l î ntă râ t pe Vanciu ş i să mă ră zbun că zâ mbea î ntotdeauna câ nd eram la tablă, sigur de ignoranţ a mea, am î nchis caietul de teză ş i am î nceput să scriu pe o foaie scoasă din geantă. Scriam ca să mă vadă Vanciu ş i să se supere că nu ş tie ce scriu, de ce scriu

ş i cum am curajul să scriu. Vanciu se uita la mine, ş i se uita uimit. î n acelaş i timp, eu mă bucuram că am prilejul să mă analizez ş i să -mi î nsemn sufletul din ceasul acela pe hâ rtie. Am vâ râ t la urmă fiţ uica î n buzunar - unde s-a adunat un teanc î ntreg.

... Dacă iau media „insuficient" ş i pe trimestrul acesta, nu-mi mai

ră mâ ne nici o nă dejde.

Notiţ ă din 2 iunie, câ nd am vă zut că colegii din faţ ă sunt triş ti, nu vorbesc ş i stau pe gâ nduri.

Iată ceea ce se petrece î n sufletele noastre, acum la apropierea sfâ rş itului de an: ne copleş eş te melancolia. Suntem obosiţ i, dezgustaţ i de ş coală, sleiţ i de că ldură ş i ne î ntristă m, totuş i, câ nd se apropie sfâ rş itul anului. Ne ară tă m mulţ umiţ i ş i râ dem, ş i vorbim, dar î n suflete pă stră m toţ i un î nceput de nostalgie. Se î nţ elege lesne aceasta. Poate ne gâ ndim la plă cerile verii ş i ne î ntristă m amintindu-ne că vom fi singuri. Despă rţ irea ne alungă bucuriile.

Suntem atâ t de legaţ i î ntre noi, după ş ase ani de clasă? Sau poate e altceva? Poate ne î ntristă m că vacanţ ele nu ne aduc cele ce î nchipuisem noi, î ncă de pe la Paş ti, că vor aduce. Toţ i socotim cele dintâ i zile de vacanţ ă un rai. Ş i nu e aş a. Ne obiş nuim, î n ultimele să ptă mâ ni de ş coală, puţ in câ te puţ in, cu plă cerile libertă ţ ii. Ş i, câ nd se vesteş te vacanţ a, că ută m zadarnic marea ş i nesfâ rş ita voluptate. Eu n-am gă sit-o. E drept, mulţ i dintre noi par veseli ş i zgomotoş i, dar aceasta nu dovedeş te

nimic pentru mine. De atâ tea ori mă pot preface...

Astă zi, Fă nică a că pă tat „bine" la chimie. S-a î ntors î n bancă istovit, desfigurat; î i tremura glasul, câ nd s-a scuzat că nu are carnetul de note. După plecarea lui Toivinovici, a să rutat tabla ş i a dă ruit bă ieţ ilor o sută de lei pentru cornuri ş i ciocolată. Ceea ce, pentru zgâ rcenia lui Fă nică, e mai mult decâ t o nebunie. Cu „binele" luat la oral ş i-a asigurat media. Fă nică e terorizat de chimie. Cred că citeş te de zece, cincisprezece ori fiecare lecţ ie; ş i o uită de cum e chemat la tablă. Se emoţ ionează ca î n faţ a inspectorului. Se face roş u, se bâ lbâ ie, fră mâ ntă buretele cu creta la un loc. Ură ş te pe Toivinovici ş i se î nspă imâ ntă de câ te ori se deschide uş a, î n ora de chimie. La extemporale nă duş eş te, se clatină î n bancă, se tră dează dacă î ncearcă să afle un amă nunt de la vecin, se ză pă ceş te, varsă că limara, transcrie de trei ori problema. î nainte cu câ teva zile de teză, pierde pofta de mâ ncare. î n ajun, î nvaţ ă pâ nă după miezul nopţ ii ş i se deş teaptă î n friguri. Ajunge la liceu slă bit, uluit, epuizat. Câ nd intră Toivinovici, Fă nică î nlemneş te cu ochii la el. Se dezmorţ eş te câ nd strigă absenţ ii. Apoi ajunge nervos, neră bdă tor, se fră mâ ntă î n bancă, se chinu-ie pâ nă ce Toivinovici citeş te problemele sau enunţ ă subiectele de teză.

Câ nd sună clopotul ş i nu ş i-a sfâ rş it lucrarea, Fă nică î ş i pierde cumpă tul, î ncearcă să scrie precipitat o concluzie, oricare. î n tot timpul orei a scris „literatură " î n jurul subiectului ca să umple pagini ş i să convingă pe Toivinovici că a î nvă ţ at. De obicei, concluziile sunt pă rţ ile lui cele mai bune, pentru că nu sunt expuse „literar".

Fă nică poartă î n permanenţ ă piramidoane î n buzunarul de sus al tunicii. Bă ieţ ii î l î ndră gesc, pentru că e inteligent ş i sperios. Râ de î n toate orele, afară de chimie ş i matematică. Cunoaş te cele mai abile formule de introducere câ nd trebuie să ceară scuze profesorilor. Nimeni nu ş tie, î nsă, de ce i se spune „Cocoş ".

IV. Î NTRE DONJUANI

Astă -seară au venit la mine Robert ş i cu Dinu ş i au hotă râ t să ne plimbă m î n Ciş migiu. Robert purta pantaloni albi ş i pantofi cu fundă. Dinu, haină deschisă, cordon de antilopă ş i tabacheră de argint. Amâ ndoi, fă ră ş epci ş i fă ră pă lă rii. Jean Victor Robert - care se socoteş te geniu - î ş i ţ ine dreapta la frunte de câ te ori e nevoit să stea pe scaun. Dinu - despre care fetele spun că e „dră guţ ş i ironic" - caută să se vă dească cinic, Don Juan ş i paradoxal.

Eu mi-amî ncheiat tunica ş i am coborâ t î n stradă. Robert a oftat ş i Dinu mi-a oferit ţ igă ri. Robert oftează pentru că e geniu. Mi-a mă rturisit î ntr-o noapte că geniile sunt nefericite.

- De ce?

Robert m-a mâ ngâ iat, blâ nd ş i imens.

- Tu nu pricepi asta...

Pentru Robert, eu sunt „doctorul". Am toate simptomele: urâ ţ enie, miopie precoce ş i desfiguratoare, preocupă ri erudite. Robert, î nsă, care e geniu, mă consolează:

- Fiecare cu ursita lui, doctore...

Dinu e bă nuitor ş i nedrept. Se î ndoieş te de Robert. Aceasta pentru că e tot atâ t de frumos ca el ş i - deş i zvoneş te peste tot că nu se teme de Robert - î l necă jeş te concurenţ a. Rivalitatea lor s-a accentuat la o nuntă, câ nd partenera lui Robert, o blondă bacalaureată din Tâ rgoviş te, a sfâ rş it prin a dă rui lui Dinu un trandafir de la pieptul rochii. Dinu pă strează trandafirul î ntr-un sipet cu scrisori ş i flacoane colorate. Dar Robert zâ mbeş te genial de câ te ori aude de î ntâ mplarea aceasta.

- Copilă rii...

Pe bulevard, urmă resc cu ochii fetele ş i doamnele. Fiecare se trudeş te să pară mai î ndră zneţ.

- Frumos corp, afirmă Dinu, cu ton de specialist î ncercat.

- Nu-mi plac picioarele, glă suieş te Robert, cu dispreţ. Dinu se î nroş eş te î n î ntuneric, renunţ â nd, fireş te, la arbitrajul meu.

- Ai mai vă zut-o pe Sylvia?

Atacă Robert; Sylvia e o frumoasă ş i veche „simpatie" de a lui Dinu, pe care î l î ntâ lnea î n aceeaş i familie, de două ori pe an: la Sfâ ntul Dumitru ş i a treia zi de Paş ti. De câ teva luni, Sylvia a fost fermecată de Robert.

Dinu afectează că idila lor e distractivă:

- S-a urâ ţ it groaznic î n ultimul timp.

- Ţ i se pare? î ntreabă, perfid, Robert.

- Ş i apoi, Sylvia a fost totdeauna o fată vulgară...

Prevestind furtuna, î nchei analiza Sylviei cu o î ntrebare stupidă. Hotă ră sc, apoi, să ne odihnim.

- Hai mai bine după fete...

Eu gă sesc propunerea compromiţ ă toare, ş i Robert se aş ază, fericit că nu i-am acceptat-o.

Dinu fumează visă tor. Robert se pregă teş te să ofteze. Eu aş tept. Ş tiu ce are să se petreacă. Din pricina celor ş aptesprezece ani, a nopţ ii de vară ş i a muzicii militare, cei doi vor deveni melancolici. Va pieri rivalitatea. Ş i vor î ncepe acele insipide mă rturisiri, ş optite cu ochi î nlă cră -maţ i, unor prieteni dezarmaţ i ş i receptivi.

Dinu e mai zgâ rcit î n confesiuni. Robert, î nsă, e fecund ş i obsedant. Ochii se î nchid. Robert devine absent ş i imaginează. î ş i imaginează un suflet torturat ş i satanic. Dinu, modest, spune că el seamă nă cu Anatole France: sceptic ş i epicureu.

î n noaptea aceasta eram hotă râ t să lupt, pâ nă la urmă, î mpotriva unei discuţ ii ce ameninţ a să ajungă spovedanie. Robert nu mă privea.

- Ce nefericit eş ti tu, doctore...

Mă mă gulea perspectiva de a se vorbi despre mine. Noi toţ i că utam aceasta, ş i că utam să alimentă m discuţ ia ş i s-o prelungim câ t mai mult. Dar acum era o primejdie.

- Dar nu sunt nefericit deloc...

- Zadarnic te ascunzi, ritma Robert, profund. Dinu asculta, aş teptâ nd revanş a.

- Cum poţ i tră i tu fă ră iubire, fă ră femeie, fă ră aventuri, continuă Robert cu ochii î n coroana teiului.

- Uite că tră iesc, constatai eu, umil.

- Ş i asta numeş ti tu viaţ ă, tinereţ e?...

Câ nd Robert vorbeş te despre viaţ ă ş i despre „iubire", ritmează frazele, ca î n drame.

- Să nu cunoş ti atâ tea voluptă ţ i ale vâ rstei... voluptatea de a stă pâ ni femeia, de a o că lca î n picioare, lovindu-i potirul plin al dragostei...

- Care potir? mă prefă cui a nu pricepe eu, presimţ ind primejdia de a-l asculta pe Robert psalmodiind un sfert de ceas.

- Nici asta nu pricepi, doctore?...

- Dacă nu vorbeş ti clar...

- Să te î mbeţ i î n aroma trupurilor suave, să pă ş eş ti pe sub alei, braţ la braţ cu sclava ta...

Mă uitam la Dinu ş i mă î ntrebam de ce nu atacă. Sentimental î nfrigurat, Robert se dezgolise. „Ironia" lui Dinu putea fi aţ â ţ ată.

- Femeia... Nimeni nu o cunoaş te... să te culci î n paturi albe, feciorelnice.

Dinu izbucni.

- Bine, mă Robert, pâ nă câ nd o să -ţ i ră bdă m noi fanteziile?

- Nu-s fantezii, iubite, vorbi prezumţ ios Robert, e reala realitate...

- Ai avut tu vreo fecioară?

- N-am spus că am avut fecioare. Am spus „paturi feciorelnice"...

- Ce numeş ti tu „feciorelnic"? intervenii ş i eu, paie peste foc.

- Ia lasă -mă, doctore, cu filologia ta...

- Nu-i vorba de filologie, mă prefă cui eu necă jit, ci de fecioare.

- Nu mă pricepeţ i...

Robert e nefericit că noi nu î l pricepem. De câ te ori nu ş tie ce să ră spundă, oftează: nu-l pricepem.

- Ş tii că mi-a scris Mă ria...

Amâ ndoi, ş i eu ş i Dinu, suntem siguri că nu i-a scris.

- Ce-ţ i spune?

- Mă plictiseş te, dragă, cu declaraţ iile.

- I-am spus că n-o mai iubesc. Nu e genul meu...

Robert se culcă iar pe bancă, cu privirile î n tei. Gâ ndeş te. Muzica a î ncetat. Trec perechi pe sub alei, ş i Dinu le urmă reş te cu ochii. î nceput de vară, cu ispite. Mă simt ş i eu tulburat, dar lupt. Nu vreau să sucomb melancoliei ş i să le mă rturisesc ş i eu mai mult sau mai puţ in realizate idile de vilegiatură.

- Nu te-am vă zut niciodată cu femei pe stradă, atacă prin surprindere Dinu.

- Eu na umblu cu amantele mele pe stradă...

A urmat după aceasta o pauză. î l simţ eam pe Dinu neliniş tit. Desigur că era ispitit să se destă inuiască. Am ajuns un foarte bun observator. Pot recunoaş te repede pe cei chinuiţ i de această nevoie lă untrică. Mie mi s-au destă inuit foarte mulţ i prieteni. Ei mă socotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au î nţ eles niciodată câ t de puţ in mă interesează sufletele

lor. Pentru că destă inuirile nu sunt sincere. Fiecare î ncearcă să apară î n faţ a celuilalt mai original: să -l facă să -l admire sau să -l compă timească.

Ş i cu toate acestea, ş i eu î ncerc la ră stimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă î nfrâ ng. Ş i nu vorbesc niciodată, nimă nui, despre cele ce bă nuiesc că se petrec î nlă untrul sufletului meu. Pe mine mă supă ră confesiunile. Sunt o slă biciune. Eu nu î nţ eleg cum un bă rbat poate avea nevoie de sprijinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un duş man î n ceasurile grele. Atunci, trebuie să ră mâ i singur. Trebuie să izbâ ndeş ti sau să fii î nfrâ nt, singur.

Iar eu nu mă pot destă inui prietenilor. Prietenii ş i-au fă cut pă rerea lor despre mine: doctor. Eu - după acele prea puţ ine lucruri pe care le ş tiu - cred altfel. Dacă m-aş dezvă lui, î nsă, prietenilor, mi s-ar spune că „pozez". „Poza" î nseamnă pentru bă ieţ i tot ceea ce se deosebeş te de ei...

î nţ elegâ nd inevitabilul, î l î ntrebai pe Dinu care a fost prima lui femeie.

- Cum, î ncă nu ţ i-am spus? se ridică fericit. Ba mi-o spusese, ş i de nenumă rate ori.

- Am auzit-o de mult, dar nu mai mi-aduc aminte. Ş i apoi, să audă ş i Robert...

- Da, da: mă interesează.

Eu ochii cum Robert se aş ază la pâ ndă.

Ascultasem aventura aceasta ş i notasem o sumă de versiuni. Dinu avusese, pâ nă acum, ş aptesprezece femei. Ş tiam ş i cum le cheamă, ş i ce pă r au, ş i alte multe amă nunte. Dar, î ndeosebi, versiunile primei femei mă interesau. Pentru că existau felurite ş i nostime versiuni. Una din ele mă rturisea că prima femeie era roş cată, vă duvă ş i locuia pe aceeaş i stradă cu el; alta că, dimpotrivă, avea pă rul negru-corb, era că să torită ş i foarte bogată. Nu numai atâ t. Circulă ş i subspecii, precum ş i varietă ţ i de versiuni. Aş a. de pildă, tot prima lui femeie avea odată pă rul negru, era vă duvă ş i locuia pe aceeaş i stradă cu el; sau era roş cată, că să torită ş i bogată; sau locuia pe o stradă cu el etc.

Dinu î ncepu pe un ton degajat. El - era î n clasa a treia, bă iat frumos, ochii negri, buze roş ii, tunică croită pe ş olduri - se î ntorcea odată de la ş coală. Câ nd, fă ră veste, dintr-un gang ieş i o servitoare stâ njenită ş i-l apucă de mâ nă. Nici nu avu timp să -ş i dea seama ce face, câ nd se trezi î ntr-un dormitor. î n dormitor era un pat, iar î n pat o fată cu pă rul ară miu, foarte luxos î nvestmâ ntată.

- Fată? iscodi curios Robert.

- Pă rea numai, ră spunse prudent celă lalt.

Eu nu spuneam nimic. Dar atunci, Robert se hotă rî ş i se î ntoarse spre mine.

- Nu ţ i se pare, doctore, că aventura lui Dinu aduce oarecum cu Pă catul lui Caragiale?

Mie mi se pare că „aduce" î ndestul. Dar am ră spuns naiv:

- De unde vrei tu să cunoască prima femeie a lui Dinu Pă catul lui Caragiale?

S-a auzit, timp de cinci minute, muzica militară de pe malul celă lalt al lacului.

- Ai citit Pă cat? î l î ntrebă Robert.

- Nu-mi mai aduc aminte...

Am plecat tâ rziu din Ciş migiu. Acum, câ nd scriu, nu se mai aude nici un tramvai electric pe bulevard. Nu mi-e somn. Mi-e cald. Ş i nu sunt mulţ umit.

... Eu ş tiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic î ncerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum î ntristat. N-am nici un motiv să fiu î ntristat.

Eu am î nţ eles de ce nu sunt mulţ umit. Pentru că nu „mi-am deschis sufletul" prietern'or. Sunt ş i eu ca toţ i ceilalţ i.

Am s^; eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă minţ eam. Ş i eu, ca toţ i ceilalţ i.

Vreau adevă iul, pâ nă la capă t. Vreau să fiu sincer.

Parcă eu nu ş tiu? Nu ş tiu că sunt sentimental ş i slab, ş i lipsit de voinţ ă? Nu visez ş i eu fecioare blonde, cu care să mă plimb prin parc, sub lună, sau pe lac, î ntr-o luntre albă? Nu mă visez să vâ rş ind fapte eroice ş i culegâ nd laurii o dată cu să rută rile frumoaselor necunoscute care...?

Dar toate acestea sunt lucruri triste ş i stupide. Eu nu mă î ndrept scriindu-le î n caiet. Ş i nici nu le pot scrie. Sunt caraghioase.

Ar trebui să fac altceva. Ar trebui să -mi caut frâ nghia ş i să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. Pentru că î mi pierd timpul ră tă cind prin Ciş migiu ş i mi-l pierd acum visâ nd Margarete iluminate, cu ochii î nă lţ aţ i spre cer, cu mâ inile î ncruciş ate pe piept.

Mai mult. Sunt cel mai nă tâ ng dintre toţ i, oriş icâ t m-aş ascunde. Sunt atâ t de nă tâ ng, î ncâ t nici nu mă revoltă noaptea aceasta pierdută, ş i slă biciunea sufletului meu, ş i ruina voinţ ei mele, ş i pustiul minţ ii mele. Ş i scriu aici, î n loc să mă biciuiesc ş i să mă purific. Sunt dezgustat de tot, chiar ş i de durere. Că utam durerea trupului. Acum... Ş i nici nu mi-e somn. Ş i nici nu pot citi. Ceea ce î nseamnă că sunt imbecil.

V. UN PRIETEN

Prietenul meu Marcu e î nalt, uscat, cu ochii mari ş i bulbucaţ i, pă rul creţ, mâ inile lungi, picioarele lungi. Stă î n banca din fund ş i citeş te romane franţ uzeş ti. Bă ieţ ii î l cred prost ş i î i spun, din pricina lungimii nasului, „Ţ ă ndă rică "; iar pentru că e evreu, î l mai strigă ş i „Marcă lă ". Marcu nu se supă ră nici de o poreclă, nici de cealaltă. Vine î n fiecare dimineaţ ă cu romanul î n ghiozdan ş i-l citeş te liniş tit, î n fund. Dacă e zgomot, se î ncruntă ş i citeş te. Dacă bă ieţ ii sar pe bă nci, î ş i î ndeasă degetele î n urechi ş i citeş te. Dacă luptele se dau chiar î n banca lui, se mută î n altă bancă ş i citeş te.

Citeş te romanul.

Citeş te ş i câ nd profesorii se gă sesc î n clasă. Atunci î ş i reazemă cartea de spinarea colegului din faţ ă. Citeş te ş i câ nd explică profesorii, pentru că Marcu crede că profesorii sunt, fă ră excepţ ie, nerozi, iar explicaţ iile lor vă tă mă toare unui creier să nă tos. î i spune câ teodată vreun vecin:

- Marcule, e aproape de tine.

Adică sunt ascultaţ i vecinii lui de catalog. Marcu î ş i ridică necă jit de pe carte ochii bulbucaţ i. Se interesează de lecţ ia din ziua aceea. Cere câ teodată ş i lă muriri. Dacă poate să -l „ducă " pe profesor, nu se dă î n lă turi. Numai să nu-l ţ ină mult timp la lecţ ie, pentru că romanul trebuie citit. Câ nd, î nsă, se aş teaptă să -l asculte la chimie, nu se tulbură. Ş tie că î n orice caz va lua „insuficient". «

- Ionescu Corneliu, Ionescu Stelian, Mă lureanu Marcu... Un bă iat î l î nghionteş te:

- Ieş i, Marcule, că te-a strigat.

Ş i Marcu se opreş te lâ ngă tablă, cu mâ inile î ncruciş ate. Câ nd î i vine landul ş i Toivinovici î l î ntreabă, ră spunde liniş tit:

- Nu ş tiu, domnule.

- Dar prepararea î n industrie a acidului sulfuric o ş tii?

- Nu ş tiu, domnule.

Toivinovici î ntreabă pe primii doi, care au „tocit" toată să ptă mâ na. Le turuie gura ş i umplu tabla cu formule.

- Destul. Marcu, poţ i să -mi scrii formula dezvoltată a acidului pen-tafosforic?

- Nu ş tiu, domnule.

- La loc, Marcu.

Se î ntoarce zâ mbind, izbindu-se cu mâ inile lungi de pupitre, î n bancă, se supă ră pe vecini:

- De ce mi-aţ i î nchis cartea?

Odată l-a prins Noisil citind î n timpul orei. Explica fazele ră zboiului de o sută de ani ş i se plimba de la un capă t la altul al clasei. î l ză reş te pe Marcu citind cu patimă volumul I din Roş u ş i negru, pe care i-l î mprumutasem eu.

Fă ră veste, î i pune mâ na pe umă r.

- Nu se face lectură la ora de istorie. Ş tii ce-am spus pâ nă acum? Marcu nu ş tia nimic, ş i Noisil î l elimină pe trei zile.

- Cartea s-o dă ruiţ i bibliotecii liceului, hotă rî Noisil, adresâ ndu-se cestorului.

Iar eu î mi aminteam cu durere că era cartea mea.

Câ nd a venit Marcu iar la ş coală, ne-a mă rturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţ a cu ghiozdanul ş i citea romane î n Ciş migiu pâ nă auzea sunâ nd fabricile.

- Să -i dea Dumnezeu să nă tate lui Noisil, că numai -datorită lui am putut sfâ rş i Les Miserables.

La teze copiază. Scoate cartea sau fiţ uicile, sau î i suflă vecinul. Pare calm ş i nu se gâ ndeş te la cele ce s-ar î ntâ mpla de va avea nenorocul să -l prindă. Profesorii î l cred neghiob ş i incult. Câ nd iese la tablă, se î nroş eş te ş i spune banalită ţ i sau se bâ lbâ ie, sau nu spune nimic. Lucrul acesta a silit pe bă ieţ i să -l clasifice drept un iremediabil prost. Unii, mai cu scrupule î n clasifică ri, se î ntreabă cum, după atâ ta lectură, nu poate Marcu scoate ceva mai mult la lecţ ie decâ t bâ lbâ ială lui ignorantă sau tă cerea ş i mai ignorantă.

⇐ Предыдущая 9 10 11 12 131415 16 17 18 Следующая ⇒