SECUNDĂ 26 страница

Era Parks.

— Sunt încă în Tennessee, spuse el.

Nu părea deloc fericit.

— Ceva nou?

— Am vorbit cu câţiva tipi pe aici care au casele în apropiere, dar nu ne-au fost deloc de ajutor. Nu-l cunoşteau pe Bob Scott, nu l-au văzut niciodată, chestii de genul ăsta. La naiba, cred că jumătate din oamenii ăştia sunt infractori. Locul chiar îi aparţine lui Bob Scott. L-a cumpărat de la un bătrân care locuise acolo timp de cinci ani, dar dacă e să-i credem pe membrii familiei, el nu ştia de existenţa buncărului. Iar locul e curat ca lacrima. Nu am găsit nimic acolo, în afară de cercelul pe care l-aţi găsit voi.

— Sean l-a găsit, nu eu. Ezită un pic şi apoi adăugă: Uite, am găsit altceva.

Îi spuse numele satului din Vietnam care fusese scrijelit pe peretele din celula. Parks era furios.

— De ce naiba nu m-aţi anunţat şi pe mine când eram acolo?

— Nu ştiu, răspunse ea, apoi se gândi la reţinerile lui King faţă de ea. Poate că simte că nu mai poate avea încredere în cineva.

— Aşadar, ai primit confirmarea că Scott a fost prizonier de război în Vietnam?

— Da, am vorbit cu un agent care ştia toată povestea.

— Vrei să spui că a venit cineva aici şi l-a luat prizonier în propria casă?

— Sean spune că ar putea fi un truc ca să ne deruteze.

— Unde este strălucitul nostru detectiv?

— Acasă la el. Urmăreşte alte piste. Nu este foarte comunicativ în clipele astea. Se pare că vrea să fie singur.

— Cui îi pasă ce vrea el? Poate că deja a rezolvat cazul şi nouă nu ne spune nimic! strigă Parks.

— Uite ce, Jefferson, el face tot posibilul să afle adevărul. Dar procedează în felul său.

— Ei bine, felul său începe să mă enerveze.

— Voi vorbi cu el. Poate ne întâlnim mai târziu.

— Nu ştiu cât timp voi mai fi pe aici. Probabil că nu voi termina până mâine. Tu vorbeşte cu King şi convinge-l că face o mare greşeală nespunându-ne şi nouă. Nu vreau să mai aflu că are şi alte dovezi pe care le-a ascuns. Dacă mai face asta, vă arunc pe amândoi într-o celulă care seamănă foarte mult cu cele găsite de noi azi. Ai înţeles?

— Perfect.

Michelle închise telefonul şi scoase cablul laptopului din priză, îl strânse şi îl puse alături de computer la loc în geantă. Se ridică şi se duse în partea cealaltă a camerei ca să ia ceva din rucsac. Era atât de preocupată de ce făcea, că nu o văzu decât atunci când fu prea târziu. Se împiedică şi căzu. Ridicându-se, se uită furioasă la vâslă. Era numai jumătate sub pat, alături de restul prostiilor pe care iniţial le ţinuse în maşină. Erau atât de îndesate sub pat, încât începuseră să iasă pe partea cealaltă, camera ei devenind o adevărată cursă cu obstacole. Era a treia oară când se împiedica de ceva. Se hotărî să întreprindă ceva legat de treaba asta.

În timp ce Michelle declara război dezordinii, nu ştia că întreaga sa conversaţie cu Jefferson Parks fusese interceptată de o reţea inteligentă de fire şi de circuite care fuseseră de curând instalate în telefonul ei, fără ca persoanele din conducerea hanului să aibă cunoştinţă. Era o minune a tehnologiei de supraveghere fără fir, atât de sensibilă, încât putea capta nu numai sunetele din cameră, ci şi pe cele ale interlocutorului de la telefon.

La un kilometru distanţă de han, o dubă era parcată pe marginea drumului. Înăuntru, bărbatul cu Buick-ul ascultă convorbirea pentru a treia oară şi apoi opri caseta. Ridică telefonul şi formă un număr, vorbi cu cineva timp de câteva minute şi la final rosti:

— Nici nu-ţi pot spune cât de dezamăgit sunt.

Cuvintele trimiseră fiori reci pe şira spinării interlocutorului.

— Fă-o, spuse el. Fă-o în seara asta.

Închise şi privi către han. Michelle Maxwell tocmai ajunsese în fruntea listei lui. O felicită în tăcere.

Cu toate câte se întâmplaseră, King găsi totuşi cumva timp să îşi stabilească o întâlnire cu compania de securitate din Lynchburg. Privi pe fereastra din faţă şi văzu un camion cu emblema „A-1 Security” parcând.

Se întâlni cu reprezentantul Departamentului de vânzări la uşa din faţă şi îi spuse ce voia. Omul se uită prin casă, apoi îl privi pe King.

— Ai o figură familiară, nu eşti tu tipul care a găsit un cadavru în casă?

— Exact. Cred că eşti de acord că am nevoie de un sistem de securitate.

— Bine, dar să fim înţeleşi, garanţia noastră nu acoperă acel tip de situaţii. Adică, dacă mai găseşti un cadavru, nu primeşti banii înapoi sau chestii de genul asta. Nu e ceva ce poţi controla, nu?

— Bine.

Căzură de acord cu ceea ce era de făcut.

— Când poţi să te apuci? întrebă King.

— Acum suntem cam ocupaţi. Dacă anulează cineva comanda, putem să te mutăm mai sus pe lista. O să îţi dau un telefon.

King semnă actele, îşi strânseră mâinile şi omul plecă.

Când se lăsă seara, King se gândi să o sune pe Michelle şi să o invite la el. Ţinuse totul secret destul de mult timp, iar ea se comportase bine. Totuşi, el aşa proceda. Îi plăcea să nu dezvăluie tot ce ştia, mai ales când nu era sigur de răspunsurile corecte. Ei bine, acum era mult mai sigur.

Sună la apartamentul lui Kate Ramsey din Richmond. Sharon, colega de cameră, fu aceea care răspunse; Kate tot nu apăruse.

— Stai liniştită şi te vom anunţa când apare, îi spuse el. Şi tu să faci la fel.

Închise şi privirea i se opri la fereastra ce dădea spre lac. În mod normal, într-o situaţie dificilă, ar fi plecat cu barca şi s-ar fi gândit, dar era prea frig şi vântul era prea puternic pentru asta. Aprinse şemineul pe gaze, se aşeză în faţa lui şi mâncă ceva uşor. Până reuşi să se convingă să o invite pe Michelle, se făcuse deja prea târziu.

Începu să se gândească la răpirea lui John Bruno. Pentru King era foarte clar faptul că omul fusese răpit pentru că era cel care se presupunea că îi distrusese cariera lui Arnold Ramsey, falsificându-i acuzaţia de crimă. Acuzaţiile fuseseră retrase abia după intervenţia unui avocat despre care acum King ştia cine este. King ar fi vrut foarte mult să împărtăşească aceasta informaţie cu Michelle şi chiar aruncă o privire spre telefon, gândindu-se că ar putea-o suna în ciuda orei înaintate. Însă decise că mai putea aştepta. Apoi se gândi la ce îi spusese Kate că auzise. Sau la ce credea ea că auzise. Numele lui Thornton Jorst, pe care se presupunea că i-l spusese interlocutorul tatălui ei. Dar King era convins că, de fapt, acesta nu pronunţase numele lui Thornton Jorst, ci rostise cuvintele „cal troian”.

Şi mai era ceva spus de Kate, care îl intriga. Regina Ramsey afirmase că un poliţist fusese ucis în timpul protestelor împotriva războiului şi pretindea că incidentul dăunase carierei academice, a lui Arnold Ramsey. Dar Kate îi mai spusese, de asemenea, că Universitatea Berkeley îl lăsase pe tatăl ei să-şi ia doctoratul pentru că el deja îşi câştigase acest drept. Kate trebuie să fi ştiut că ei îşi vor da seama rapid că Ramsey îşi luase doctoratul în 1974 şi că vor ajunge la concluzia că protestele nu erau legate de război. De ce făcuse asta? Nu-i venea în minte niciun răspuns.

Se uită la ceas şi fu surprins să afle că era trecut de miezul nopţii. După ce se asigură că toate uşile şi ferestrele erau închise, luă arma pe care i-o dăduse Michelle şi se duse la etaj. Încuie uşa dormitorului, apoi puse un birou în dreptul ei pentru mai multă siguranţă. Verifică dacă arma era încărcată şi că avea glonţ pe ţeavă. Se dezbrăcă şi se urcă în pat. Cu arma pe noptieră lângă el, adormi repede.

Era 2.00 a.m. şi persoana de la fereastră ridică arma, ţinti spre umflătura care se vedea sub pătură pe pat şi trase prin geamul ferestrei care se sparse în mii de cioburi. Gloanţele străpunseră patul, aruncând în aer penele din perne.

Trezită din somn de zgomotul împuşcăturilor, Michelle căzu de pe canapea pe podea. Adormise acolo în timp ce studia notiţele lui Joan, acum însă era brusc în alertă. Dându-şi seama că tocmai încercase cineva să o ucidă, scoase arma şi trase şi ea spre fereastră. Auzi paşi care se îndepărtau şi se târî până la fereastră, ascultând cu foarte mare atenţie fiecare zgomot. Ajunse la perete şi se apropie cu grijă, trăgând cu ochiul afară. Încă mai auzea paşii celui care încerca să fugă şi părea că răsufla din greu. Pentru urechile ei de expert, zgomotul paşilor în alergare suna ciudat, de parcă celălalt ar fi fost rănit în vreun fel. Indiferent de motiv, ceva nu era normal. Semăna cu o afecţiune la plămâni, iar mintea ei analiza ideea că fie îl rănise, fie era deja rănit când venise să o omoare. Era posibil ca omul pe care îl rănise în maşină, cel care îşi dăduse toată silinţa să o sugrume, să fie acelaşi care tocmai încercase să o ucidă? Poate cel care se autointitulase Simmons?

Auzi şi o maşină pornind, dar nici măcar nu încercă să-l urmărească. Nici nu ştia dacă nu cumva o mai aştepta cineva. Doar ea şi King mai fuseseră surprinşi într-o ambuscadă. Nu avea să mai facă aceeaşi greşeală.

Se duse la pat şi privi la tot haosul creat. Trăsese un pui de somn acolo mai devreme şi înghesuise şi cearşafurile, şi păturile la un loc. Se pare că acea grămadă i se păruse asasinului că ar fi fost o persoană dormind.

Dar de ce să o ucidă acum? Se apropiaseră chiar atât de mult? Ea nu făcuse chiar atât de multe. Sean cu siguranţă că aflase mult mai multe…

Îngheţă. „King!” Luă telefonul şi formă numărul lui. Suna, dar nu răspundea nimeni. Să sune la poliţie? Parks? Sau King dormea prea profund. Nu, instinctul ei îi spunea că se întâmplase ceva. Fugi către maşină.

Alarma îl trezi pe King. Ameţit pentru o clipă, se dezmetici destul de repede. Era fum peste tot. Sări şi căzu la podea, încercând să respire. Ajunse în toaletă, udă un prosop şi îl puse pe faţă. Se târî afară, se sprijini de perete şi, cu picioarele, dădu la o parte biroul din faţa uşii. Atinse uşa pentru a fi sigur că nu este fierbinte şi apoi o deschise cu grijă.

Holul era plin de fum, şi alarma de incendiu suna în continuare. Din păcate, nu era conectată la un sistem extern şi cel mai apropiat centru de pompieri se afla la o distanţă foarte mare. Iar casa lui era atât de bine ascunsă, încât nimeni nu avea cum să observe că este în flăcări.

Se târî înapoi în dormitor pentru a ajunge la telefon, dar camera era atât de plină de fum, încât nu mai putu respira şi nu se aventură mai departe. Ieşi din nou pe hol. Putea vedea scântei şi flăcări roşii dedesubt şi se rugă ca scările să fie practicabile. Altfel, ar trebui să sară, probabil, direct în infern şi asta nu era o idee prea plăcută.

Auzi sunete venind de jos. Tuşea din cauza fumului inhalat şi voia cu disperare să iasă din casă. Dar era conştient că putea fi o capcană. Apucă pistolul într-o mână şi începu să strige:

— Cine este acolo? Sunt înarmat şi voi trage.

Nu primi niciun răspuns, lucru care îi alimentă şi mai mult suspiciunile până apucă să se uite pe geam afară în curte. Văzu luminile roşii şi auzi sirenele celorlalte maşini ale pompierilor aflate pe drum. Bine, ajutorul venise, până la urmă. Ajunse la scară şi se uită în jos. Prin fum reuşi să-i distingă pe pompierii în uniforme şi cu căşti pe cap, cu rezervoare de oxigen în spate şi măşti pe faţă.

— Sunt aici sus, strigă el. Sus!

— Poţi cobori? întrebă unul dintre pompieri.

— Nu cred, este un perete de fum aici.

— Bine, stai acolo! Vom veni după tine. Rămâi acolo şi stai jos! Aducem furtunurile acum. Toată casa este cuprinsă de foc.

Apoi auzi zgomotul extinctoarelor în timp ce pompierii urcau pe scări. King era aproape orbit de fumul care îi intrase în ochi şi îi era rău de la stomac. Se simţi luat pe sus şi cărat pe scări. Peste un minut era afară şi mai mulţi stăteau aplecaţi deasupra lui.

— Te simţi bine? întrebă unul dintre ei.

— Să-i dea careva o mască de oxigen, spuse altul. A respirat o tonă de monoxid de carbon.

King simţi masca de oxigen pe faţă şi apoi avu senzaţia că fusese ridicat în ambulanţă. Pentru un moment i se păru că o aude pe Michelle strigându-l. Şi apoi totul se făcu negru.

Sirenele, luminile, anunţurile radio şi celelalte „efecte speciale” sonore încetară complet, când un pompier apăsă pe comutatorul de la panoul de comandă, cu cealaltă mână luându-i pistolul din mână lui King. Atmosfera reveni la normal. Pompierul se întoarse şi intră din nou în casă, unde fumul începea să se răspândească. Era un „incendiu” bine controlat, cu toate elementele unui infern artificial creat. Se duse la subsol, potrivi micul dispozitiv amplasat imediat lângă ţevile de gaze şi ieşi din casă. Se sui în spatele dubitei care demară imediat. Maşina ajunse pe drumul principal şi acolo acceleră, îndreptându-se spre sud. Două minute mai târziu, micul dispozitiv amplasat lângă ţevile de gaze explodă, dezintegrând, de astă dată de-adevăratelea, casa lui King.

Pompierul îşi scoase cascheta şi masca şi se şterse pe faţă.

Omul cu Buick-ul privi în jos la King, care era inconştient. „Oxigenul” pe care i-l dăduse fusese îmbogăţit cu sedative.

— Ce bine să te văd în sfârşit, agent King. Am aşteptat mult timp asta.

Maşina se depărtă în întuneric.

Michelle tocmai intra pe aleea ce ducea spre casa lui King, când noaptea fu zguduită de explozie. Puse frână brusc şi maşina derapă, ridicând praful de pe drum. Opri maşina în timp ce scânduri, sticlă şi alte părţi din casa distrusă îi blocau drumul. Sări din maşină, formă 911 pe telefonul mobil şi urlă spunând dispecerului ce se întâmplase, insistând să trimită tot ce se poate.

Michelle alergă printre rămăşiţe, ferindu-se de flăcări şi de fum, strigându-i numele:

— Sean! Sean!

Se întoarse la maşină şi luă o pătură, o puse pe ea şi se duse spre uşa principală sau, mai bine zis, spre locul unde fusese înainte uşa principală. Zidul de fum care o întâmpină era copleşitor şi se retrase, clătinându-se şi căzând în genunchi. Apoi inspiră o gură mare de aer proaspăt şi intră din nou, de data asta găsind o spărtură. Înăuntru, se luptă să pătrundă cât mai mult, strigându-i numele la câteva secunde. Se duse spre scări gândindu-se că el putea fi în dormitor, numai că scările nu mai erau acolo. Plămânii ei nu mai rezistau şi trebui să iasă ca să respire.

O altă explozie zdruncină structura şi ea sări imediat de pe verandă cu câteva secunde înainte ca aceasta să se prăbuşească. Puterea celei de a doua explozii o propulsă prin aer şi aterizarea fu dură, lăsând-o fără suflu. Simţi tot felul de lucruri grele căzând în jurul ei. Apoi zăcu acolo în praf, lovită la cap, cu plămânii inspirând aer toxic, braţele şi picioarele fiindu-i pline de vânătăi. Următorul lucru pe care îl observă fură sirenele maşinilor de pompieri şi sunetul echipamentelor din jurul ei. Un bărbat într-o uniformă voluminoasă îngenunche lângă ea, îi dădu oxigen şi o întrebă dacă e întreagă.

Nu apucă să spună nimic, pentru ca şi mai multe maşini apărură pe şosea şi alte echipe de pompieri voluntari atacară infernul. Pe când stătea acolo, rămăşiţele casei lui King se prăbuşiră. Numai şemineul de piatră rămăsese în picioare. Cu acea imagine în minte, Michelle leşină.

Când se trezi, îi luă câteva minute să-şi dea seama că se afla pe un pat de spital. Un bărbat apăru lângă ea, cu o cană de cafea în mână şi cu o faţă de om căruia i se luase o piatră de pe inimă.

— La naiba, aproape te pierdusem, spuse Jefferson Parks. Pompierul ne-a zis că o bară de oţel de câteva sute de kilograme era la numai câţiva centimetri de capul tău.

Ea încercă să se ridice, dar el îi puse o mână pe umăr.

— Ia-o mai uşor! Nu mai ai deloc energie. Nu poţi să te ridici şi să pleci dansând de aici după una ca asta.

Ea se uită speriată în jur.

— Sean, unde este Sean? Parks nu-i răspunse imediat, şi Michelle simţi cum lacrimile îi împăienjenesc ochii. Te rog, Jefferson nu-mi spune… vocea ei se frânse.

— Nu-ţi pot spune nimic pentru că nu ştiu. Nimeni nu ştie. Nu au fost găsite cadavre, Michelle. Nici măcar un semn că Sean a fost acolo. Dar cercetările nu s-au finalizat. Este, adică a fost un incendiu urât însoţit de explozii de gaz. Ceea ce încerc să spun este că s-ar putea să nu mai fie multe de găsit.

— L-am sunat acasă noaptea trecută, nu a răspuns nimeni. Poate că nu era acasă.

— Sau poate că deja era în flăcări.

— Nu, am auzit explozia când am ajuns în vârful dealului.

Parks trase scaunul lângă pat şi se aşeză.

— Bine, spune-mi exact ce s-a întâmplat.

Şi ea îi povesti cu atât de multe amănunte câte putuse să-şi amintească. Apoi îşi mai aduse aminte de ceva, un eveniment care fusese pus în umbră de ceea ce se întâmplase acasă la Sean.

— Cineva a încercat să mă omoare la han azi-noapte, exact înainte să mă duc la Sean. Au tras prin fereastră în pat. Norocul meu a fost că am adormit pe canapea.

Faţa lui Parks se făcu roşie.

— De ce naiba nu m-ai sunat azi-noapte? Nu, în schimb ai intrat într-o clădire care exploda. Ai cumva înclinaţii sinucigaşe?

Ea se aşeză la loc şi trase de colţurile cearşafurilor. O durea capul şi observă pentru prima dată că are bandaje la mâini.

— M-am ars?

— Nu, doar tăieturi şi vânătăi, nimic care să nu se poată vindeca. Nu ştiu în ce stare îţi e capul. Probabil că vei continua să faci lucruri stupide în continuare până nu o să mai ai noroc şi atunci îl vei pierde de tot.

— Voiam doar să mă asigur că Sean era bine. Am crezut că, dacă au venit după mine, atunci l-au atacat şi pe el şi am avut dreptate. Explozia nu a fost un accident, nu?

— Nu. Au găsit dispozitivul care a fost folosit. Se pare că era o treabă destul de sofisticată. Era pus chiar lângă ţevile de gaze din subsol. Au aruncat totul în aer.

— Dar de ce? Mai ales dacă Sean nu era acolo?

— Aş dori să am răspunsul la întrebarea asta, dar nu îl am.

— Ai oameni care îl caută?

— Toată lumea şi peste tot unde îmi poate trece prin minte. FBI-ul este în alertă, Serviciul de Şerifi, Serviciul Secret, poliţia statului Virginia; nu a apărut nimic încă.

— Altceva? Alte piste despre Joan? Aţi mai aflat ceva?

— Nu, răspunse Parks pe un ton dezamăgit. Nimic.

— Atunci, voi ieşi de aici şi mă voi apuca de treabă.

Încercă din nou să se ridice.

— Ce vei face, de fapt, va fi să stai aici întinsă şi să te odihneşti.

— Îmi ceri imposibilul! exclamă ea furioasă.

— Îţi cer să fii rezonabilă. Pleci de aici ameţită şi dezorientată, şi poate te sui în maşină şi leşini, faci un accident şi loveşti şi pe altcineva, prin urmare, eu nu văd cum acest lucru poate fi pozitiv. Îmi amintesc că asta este a doua ta vizită la doctor în săptămâna asta. A treia oară poate fi la morgă.

Michelle părea gata să izbucnească din nou, dar apoi se lăsă la loc pe spate.

— Bine, ai câştigat, deocamdată. Dar imediat ce se întâmplă ceva mă suni. Dacă nu, o să dau cumva de tine şi nu va fi prea bine.

Parks ridică mâinile.

— Gata, gata, nu caut noi duşmani, am deja destui. Se duse la uşă, apoi se întoarse. Nu vreau să-ţi faci speranţe deşarte. Şansele să-l mai găsim pe Sean în viaţă sunt foarte slabe. Dar cât va mai fi o şansă, eu nu voi dormi.

Ea reuşi să zâmbească.

— Bine. Mulţumesc.

La cinci minute după ce el plecă, Michelle se îmbrăcă, se feri de asistentele de serviciu şi fugi din spital pe una dintre ieşirile din spate.

King se trezi într-o beznă totală. Era foarte frig, oriunde ar fi fost, cu toate că începea să aibă o idee din ce în ce mai clară în legătură cu locul în care putea fi. Respiră adânc şi încercă să se ridice, dar era exact cum se gândise. Nu putea. Trebuiau să fie legături din piele după cum le simţea. Întoarse capul, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu întunericul, dar nu se vedea nicio geană de lumină; nu putea distinge nimic. Putea să fie şi pe ocean, că tot nu şi-ar fi putut da seama. Rămase nemişcat atunci când prinse un zgomot uşor de undeva; dar era atât de slab, încât nu-şi putu da seama dacă era făcut de un om. Apoi auzi paşi apropiindu-se. După câteva secunde, simţi o prezenţă în apropiere. Se simţi atins pe umăr, uşor, deloc ameninţător. Apoi atingerea deveni o strânsoare. Strânsoarea deveni din ce în ce mai puternică, zdrelindu-i pielea, King îşi muşcă limba, hotărât să nu ţipe de durere.

În sfârşit, reuşi să spună pe un ton cât se poate de calm:

— Uite ce, doar nu ai de gând să mă rupi cu mâinile goale, aşa că termină naibii odată!

Presiunea cedă imediat şi paşii se depărtară. King simţi că fruntea îi transpirase. Apoi începu să-i fie frig şi să i se facă rău de la stomac. Se gândi că probabil îi injectaseră ceva. Întoarse capul într-o parte şi vomită.

Cel puţin, fiind capabil să vomite, se simţi viu.

— Scuze pentru mizerie, murmură el.

Închise ochii şi, uşor, adormi.

Prima oprire a lui Michelle fu la ruinele casei lui King. În drumul ei trecu prin moloz, printre pompieri, poliţişti şi alţii care inspectau pagubele şi stingeau micile focuri mocnite. Vorbi cu câţiva dintre ei şi îi confirmară că nu fuseseră găsite rămăşiţe umane. Privirea i se opri pe rămăşiţele a ceea ce fusese odată casa „perfectă” a lui King şi deodată deveni tare deprimată. Nu putea să afle nimic din toate astea. Se duse pe doc la barca lui Sean şi se aşeză acolo privind lacul, încercând să-şi recapete puterile şi inspiraţia, stând aproape de lucrurile care îi erau dragi lui.

Două lucruri o preocupau foarte mult: mandatul pe numele lui Bob Scott şi verificarea informaţiilor despre Doug Denby. Şi se decise să întreprindă ceva în legătura cu amândouă. Conduse până la han, sunându-l pe tatăl ei pe drum. Cum era un şef de poliţie foarte respectat, Frank Maxwell ştia pe toată lumea din Tennessee care merita cunoscută. Îi spuse tatălui ei ce avea nevoie.

⇐ Предыдущая 31 32 33 34 353637 38 39 40 Следующая ⇒