SECUNDĂ 27 страница

— Este totul în regulă? Nu prea pari să te simţi bine.

— Presupun că nu ai aflat, tată. Au aruncat în aer casa lui Sean King noaptea trecută şi acum este dispărut.

— Doamne, dar tu eşti bine?

— Sunt OK.

Ea nu spuse nimic despre tentativa de omor asupra ei. Cu câţiva ani în urmă, decisese să nu-i destăinuie prea multe despre viaţa profesională. Fiii lui puteau să fie în pericol – tatăl lor considera asta ca parte din meserie. Dar faptul că unica lui fiica fusese pe punctul de a fi ucisă era ceva de neacceptat.

— Tată, am nevoie de informaţii imediat ce faci rost de ele.

— Am înţeles. Nu va dura mult.

Şi închise.

Ea ajunse la han, luă notiţele lui Joan din camera ei şi dădu o serie de telefoane legate de Doug Denby, ultimul, acasă la el, în Jackson, Mississippi. Femeia care răspunse nu-i dădu nicio informaţie despre Denby, nici măcar nu confirmă că el ar locui acolo. Asta nu era ceva de mirare din moment ce Michelle era un străin. Şi totuşi, dacă Denby avea bani şi nicio obligaţie să se ducă la serviciu în fiecare zi, ar fi putut fi oriunde. Şi nimeni cu care vorbise nu-i putea oferi un alibi nici măcar pentru unul dintre momentele critice. Poziţia lui în campania lui Ritter îl făcea cu certitudine suspect, dar care putea fi motivul?

Soneria telefonului o făcu să tresară. Era tatăl ei. Vorbi succint în timp ce ea nota totul.

— Tată, eşti cel mai bun. Te iubesc.

— Păi, nu ar fi rău dacă ai veni şi tu mai des în vizită. Mama ta tot întreabă de tine, adăugă el repede.

— Aşa o să fac. Când totul se va limpezi aici, vin acasă.

Ea sună la numărul pe care i-l dăduse tatăl ei. Era biroul de avocatură care intermediase vânzarea proprietăţii din Tennessee către Bob Scott. Tatăl ei îl sunase deja pe avocat şi îl pusese în temă.

— Nu îl cunosc pe tatăl tău, dar am auzit numai lucruri bune despre el de la cunoştinţe comune, îi spuse avocatul. Acum înţeleg că asta are legătură cu vânzarea unui teren.

— Exact. Ai încheiat, din câte am înţeles, actele vânzării între un moştenitor şi un anume Robert Scott.

— Da, tatăl tău a menţionat ceva. Am scos dosarul. Robert Scott a fost cumpărătorul. A plătit cu banii jos; nu era chiar atât de mult. Era numai o cabană veche, în jur numai pădure şi dealuri într-un loc foarte izolat.

— Înţeleg că acest proprietar iniţial nu ştia că pe proprietatea lui era un buncăr.

— Tatăl tău a menţionat ceva de un buncăr. Trebuie să recunosc că nici eu nu ştiam. Nu apărea nicăieri menţionat. Şi nu aveam niciun motiv să bănuiesc că ar fi unul. Dacă ar fi fost aşa, atunci m-aş fi dus la armată. Chiar nu ştiu. Adică, la ce-ţi poate folosi un buncăr?

— Aţi fost vreodată pe proprietatea aceea?

— Nu.

— Eu am fost. Puteai intra în buncăr printr-o uşă din subsolul clădirii.

— Asta este imposibil!

— De ce?

— Pentru că nu era niciun subsol acolo. Am planurile chiar în faţa mea.

— Ei bine, poate că nu era un subsol atunci când clientul tău a deţinut-o, dar acum este. Poate că acest Bob Scott ştia de buncăr şi a construit un subsol ca să aibă acces la el.

— Bănuiesc că asta este posibil. Mă uitam peste istoricul acestui teren şi văd că a avut mulţi proprietari după armată. De fapt, atunci când a fost al armatei, nu exista nicio cabană. Unul dintre proprietarii ulteriori a construit-o.

— Nu cumva ai o poză de-a lui Bob Scott din întâmplare? Este foarte important, spuse ea.

— Ei bine, noi facem de obicei o poză a permisului de conducere când încheiem un contract legat de proprietăţi – ştii tu, pentru a verifica identitatea ulterior, fiind vorba de documente oficiale.

Michelle aproape că sări în sus de bucurie.

— Îmi poţi trimite poza prin fax chiar acum?

— Nu, nu pot.

— Dar nu este informaţie clasificată.

— Nu este vorba de asta. El suspină şi apoi spuse: Uite, când am deschis dosarul azi-dimineaţă, a fost prima dată când m-am uitat la el după ce a fost efectuata tranzacţia. Şi, ei bine, nu am găsit copia permisului de conducere a lui Bob Scott.

— Poate că aţi uitat să o faceţi.

— Secretara mea se ocupă de treburile astea de treizeci de ani şi niciodată nu s-a întâmplat să uite ceva.

— Poate că a luat cineva copia din dosar.

— Nu ştiu ce să cred. Numai că nu mai este aici.

— Îţi mai aminteşti cum arăta Bob Scott?

— Nu l-am văzut decât o dată, pentru câteva minute, de aproape. Am sute de cazuri de acest gen pe an.

— Poţi să te gândeşti puţin şi să încerci apoi să mi-l descrii?

Avocatul făcu întocmai, şi Michelle îi mulţumi închizând apoi.

Descrierea era prea vagă pentru a putea afla dacă era vorba de Bob Scott. Şi în opt ani oamenii se pot schimba mult, mai ales cei care au parte de transformări majore în viaţa lor. La naiba, se învârtea în cerc. Luă câteva guri de aer pentru a se calma. Panica nu avea cum să-l ajute pe Sean.

Incapabilă să înainteze cu investigaţia, ea se întreba ce făcuse Sean cu a lui. El spusese că lucra la ceva – ceva care necesita cercetări în plus. Ce spusese? Fusese undeva. Îşi chinui creierii încercând să se gândească la toate astea.

Şi apoi îşi aduse aminte. Luă cheile şi sări în maşină.

Michelle intră în biblioteca Facultăţii de Drept şi merse glonţ la recepţie. Femeia care era acolo nu era aceea care îl ajutase pe King, dar o îndrumă către ea.

Michelle flutură legitimaţia de la Serviciul Secret şi îi spuse femeii că trebuie să afle la ce lucrase Sean King.

— Am auzit la ştiri că i-a ars casa din temelii. E teafăr? Nu au spus.

— Din păcate, nu ştim încă. De aceea avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Femeia îi dezvălui lui Michelle ce îi ceruse King, apoi o duse în aceeaşi cameră şi îi conectă computerul la sistem.

— Era vorba de Martindale Hubbel, spuse femeia.

— Îmi pare rău, nu sunt avocat. Ce este mai exact Martindale Hubbel?

— Este un anuar cu toţi avocaţii licenţiaţi din America. Sean are unul şi la el la birou, dar este prea nou, avea nevoie de unul care să cuprindă anii trecuţi.

— A spus cât de trecuţi?

— Începutul anilor 1970.

— A mai menţionat şi altceva? Ceva care să limiteze posibilităţile mai mult? Michelle nu ştia exact câţi avocaţi erau licenţiaţi în America, dar bănuia că erau mult mai mulţi decât avea ea timp să caute.

Femeia dădu din cap.

— Îmi pare rău, asta este tot ce ştiu.

Ea plecă, şi Michelle se uită la ecran cu o privire dezamăgită atunci când văzu că sunt mai mult de un milion de nume în acel anuar.

„Sunt peste un milion de avocaţi în Statele Unite? Nu e de mirare că lucrurile sunt atât de încurcate.”

Neştiind de unde să înceapă, privirea ei se opri asupra unui buton de căutare în dreptul căruia stătea scris: „Căutări recente”. Acesta lista ultimele documente accesate de cel care folosise de curând computerul.

Apăsa pe primul cuvânt din listă. Când văzu numele şi locul de unde era avocatul descoperit, sări de pe scaun şi ieşi din bibliotecă în cea mai mare viteză, lucru care îi făcu pe avocaţii aspiranţi de acolo să ridice privirile miraţi.

Deschise telefonul înainte să ajungă la maşină. Mintea îi mergea atât de repede, umplând golurile într-un ritm atât de alert, încât nici nu-şi dădu seama că persoana de la celalalt capăt al firului spusese deja de trei ori „alo”.

— Parks, strigă ea în telefon, sunt Michelle Maxwell. Cred că ştiu unde este Sean. Şi ştiu cine naiba este în spatele acestei poveşti.

— Hei, mai uşor! Despre ce vorbeşti?

— Ne vedem în faţă la cafeneaua Greenberry de lângă centrul comercial Barracks Road cât poţi de repede. Şi cheamă cavaleria. Trebuie să ne mişcăm repede.

— Să ne întâlnim la Barracks Road? Dar tu nu eşti în spital?

Michelle îi închise telefonul fără să răspundă.

În timp ce se grăbea, se rugă să nu fie prea târziu.

Parks veni la întâlnire în faţa cafenelei. Era singur şi nu arăta deloc fericit.

— Ce naiba faci afară din spital?

— Unde sunt oamenii tăi? întrebă ea.

Şeriful era într-o dispoziţie groaznică.

— Ce, crezi că eu şi cavaleria stăm în nişte corturi gata să sărim atunci când ne strigi tu în telefon? Nu îmi spui nimic şi aştepţi ca eu să strâng o armată şi nici măcar să nu ştim unde naiba mergem? Eu lucrez pentru guvern, domnişoară, exact ca şi tine, cu fonduri şi resurse limitate. Nu sunt James Bond!

— Bine, îmi pare rău. Eram foarte agitată. Şi nici nu prea mai avem timp.

— Vreau să tragi puternic aer în piept, adună-ţi gândurile şi spune-mi ce se întâmplă. Iar dacă ai rezolvat cazul şi vom avea nevoie de oameni, îi voi aduce. Trebuie doar să dau un telefon. Bine?

El o privi atât cu speranţă, cât şi cu scepticism.

Ea trase puternic aer în piept şi se forţă să se calmeze.

— Sean s-a dus la bibliotecă şi a verificat nişte informaţii despre un avocat care cred că a instrumentat cazul lui Arnold Ramsey când acesta a fost arestat în anii 1970.

— Ramsey a fost arestat? Când a mai apărut şi asta?

— A fost ceva peste care a dat Sean.

Parks o privi curios.

— Care este numele avocatului?

— Roland Morse, un avocat din California. Sunt sigură că este tatăl lui Sidney Morse. Sidney trebuie să-l fi cunoscut pe Arnold Ramsey de mai demult, probabil de când erau colegi de liceu. Dar asta nu e important. Jefferson, nu este vorba de Sidney, bineînţeles; este Peter Morse, fratele mai mic. El este în spatele acestei poveşti. Ştiu că sună forţat, dar sunt aproape sigură. Sean nu a fost atent o secundă, Clyde Ritter a fost ucis şi viaţa fratelui său a fost distrusă. El are banii şi trecutul plin de infractori şi infracţiuni necesare pentru a orchestra totul. Îşi răzbună fratele, care a ajuns într-un spital de boli mintale prinzând mingi de tenis. Şi noi nici măcar nu l-am avut vreodată pe lista de suspecţi. Îi are pe Sean, pe Joan şi pe Bruno. Şi ştiu şi unde.

Când îi spuse unde, Parks izbucni imediat:

— Atunci ce naiba mai aşteptăm? Haide!

Săriră în maşina ei şi plecă demarând din parcare. În timpul asta, Parks dădu un telefon chemând cavaleria. Michelle se ruga să nu fie prea târziu.

Când King se trezi, îl durea atât de tare capul, încât era foarte sigur că fusese drogat. Mintea i se limpezi încet şi realiză că îşi putea mişca mâinile şi picioarele. Cercetă cu prudenţă locul din jurul lui. Nu mai era legat. Se ridică foarte încet şi în acelaşi timp se pregăti de atac. Îşi coborî picioarele până simţi podeaua. Apoi se opri. Avea ceva în ureche şi ceva care îl freca la ceafa, iar la brâu simţea o umflătură.

Apoi luminile se aprinseră şi se pomeni privindu-şi reflexia într-o oglindă mare de pe peretele opus. Era îmbrăcat într-un costum negru şi cravată cu model, iar în picioare avea pantofi. Cu mâna dreaptă scoase un pistol model 357 din toc. Chiar şi părul lui era aranjat în stilul de atunci… La naiba! Chiar şi tâmplele albite erau vopsite. Verifică magazia pistolului, dar era sigilată. După greutate, părea că avea gloanţe. Totuşi, ar fi pus pariu că erau oarbe. Era exact acelaşi model pe care-l deţinuse atunci, în 1996. Puse arma înapoi în toc şi se uită în oglindă de unde îl privea un om cu exact opt ani mai tânăr. Când ajunse mai aproape de oglindă, observă obiectul pe care îl avea la rever. Era insigna de identificare a agenţilor Serviciului Secret, roşie, exact ca aceea pe care o purtase în ziua de 26 septembrie 1996. Avea o pereche de ochelari de soare în buzunarul de la piept.

Când se întoarse din profil observă firul buclat al căştii din urechea stângă. Nu mai avea nicio îndoială. Redevenise agentul Serviciului Secret Sean Ignatius King. Şi era uimitor faptul că totul începuse cu cadavrul lui Howard Jennings în biroul lui. Ce coinci… Se holbă la imaginea din oglindă. Acuzaţiile false împotriva lui Ramsey nu avuseseră nimic de-a face cu Bruno. Ultima piesă îşi găsi şi ea locul. Iar acum nu mai putea face nimic. De fapt, şansele să apuce să povestească erau mici.

Dintr-odată, la o distanţă oarecare, auzi murmure joase, care păreau a fi ale unei mulţimi de sute de oameni. Uşa de la celălalt capăt al camerei era deschisă. Ezită, dar apoi ieşi. Trecând prin hol, se simţi ca un cobai într-un labirint. De fapt, cu cât înainta, cu atât se adâncea sentimentul. Nu era un gând reconfortant, dar ce putea face?

La capătul coridorului, ceva se deschise şi prin acest portal se puteau vedea o lumină puternică şi amplificatoarele de sunet care răspândeau murmurele. Inspiră adânc şi intră.

Stonewall Jackson Room din hotelul Fairmount arăta foarte diferit faţă de cum o văzuse King ultima oară când fusese aici. Totuşi, îi dădea o senzaţie de familiar. Încăperea era bine luminată, sforile de catifea şi semnele de restricţie erau exact acolo unde fuseseră cu opt ani în urmă. Mulţimea – reprezentată prin sute de personaje din carton pictate cu atenţie şi fixate în suporturi de metal şi ţinând în mâini panouri cu „Votaţi Clyde Ritter” – stătea în spatele barierei. Larma era simulată prin nişte megafoane ascunse. Era o regizare pe cinste.

În timp ce se uita în jur, amintirile începeau să-l copleşească. Văzu şi oamenii din carton care îi reprezentau pe colegii lui din Serviciul Secret, exact în locurile în care se aflaseră cu atâţia ani în urmă. Poziţionare care se dovedise greşită. Mai erau şi alte feţe pe care le recunoscu. Mai multe personaje pictate ţineau în braţe copii care trebuiau sărutaţi de candidat, alţii – carneţele şi pixuri pentru autografe, iar restul – numai zâmbete largi. Pe peretele din spate era un ceas mare care fusese agăţat din nou.

Arăta ora 10.15. Dacă era ceea ce credea el, atunci nu mai avea decât şaptesprezece minute.

Se uită fix către lifturi şi se încruntă preocupat. Şi cum anume urmau să joace? Nu o mai puteau face la fel ca atunci, pentru că nu ar mai fi existat elementul surpriză. Totuşi, o luase pe Joan cu un scop. Simţi cum pulsul îi creşte şi mâinile încep să îi tremure. Trecuse mult timp de când nu mai era în Serviciul Secret. În anii ce urmaseră nu făcuse decât muncă de birou şi mai ridicase ocazional câteva cutii cu documente. Şi totuşi, simţi că peste şaisprezece minute va trebui să facă munca pe care o făcea la perfecţie cu ani în urmă. Observând personajele fără viaţă, aflate în spatele cordonului purpuriu, se întreba de unde va apărea criminalul adevărat.

Luminile scăzură în intensitate şi zgomotele încetară, iar în apropiere se auziră paşi. Omul arăta atât de diferit, încât, dacă King nu s-ar fi aşteptat să-l vadă, probabil că nu l-ar fi recunoscut.

— Bună dimineaţa, agent King, spuse omul cu Buick-ul. Sper că eşti gata pentru ziua cea mare!

Când ajunseră, Michelle şi Parks vorbiră cu ofiţerul care conducea contingentul de poliţişti pe care Parks îl convocase. El îi chemase pe şerifi şi alte forţe de poliţie din Carolina de Nord.

— Vor ajunge acolo înaintea noastră, îi spusese Parks lui Michelle când se aflau pe drum.

— Spune-le să formeze un perimetru în jurul hotelului: pot să stea la marginea zidului de copaci şi să rămână ascunşi, replicase ea.

Michelle şi Parks îngenuncheară în spatele copacilor dinapoia hotelului Fairmount. O maşină de poliţie bloca drumul care ducea spre hotel, dar nu era în aria vizuală. Michelle văzu un lunetist sus, într-un copac, arma lui cu rază lungă de acţiune ţintind intrarea principală în hotel.

— Eşti sigur că avem suficienţi oameni aici? îl întrebă ea pe Parks.

El arătă spre alte locuri întunecate, indicând unde erau poziţionaţi oamenii legii. Michelle nu-i văzu, dar simţi prezenţa lor liniştitoare.

— Avem suficienţi pentru a duce la capăt operaţiunea asta, spuse el. Întrebarea este, îi vom mai găsi în viaţă? Parks lăsă arma jos şi luă staţia de emisie-recepţie. Bine, aţi fost în hotel, ştiţi ce este înăuntru. Care este modul cel mai bun de a acţiona?

— Ultima oară când am fost aici, când i-am capturat pe evadaţi, eu şi Sean am reuşit să facem o gaură în gardul de protecţie când am plecat. Era mai uşor decât să ne căţărăm. Putem intra pe acolo. Uşile de la intrarea din faţă erau legate cu lanţuri, dar una dintre ferestrele de jos era spartă. Putem intra pe acolo în câteva secunde.

— Este un loc mare. Ai vreo idee unde anume ar putea fi?

— Am o bănuială, dar nu ştiu cât de folositoare îţi poate fi. Stonewall Jackson Room. Este o încăpere interioară chiar lângă recepţie. Are o intrare şi două lifturi.

— De ce eşti atât de sigură că este Stonewall Jackson Room?

— Este un hotel vechi şi sunt multe dărăpănaturi, şi dărâmături, şi şobolani, şi alte chestii căţărătoare. Când am fost în încăperea aceea, uşa era închisă şi nu am auzit nimic. Era linişte, prea linişte. Dar când uşa era deschisă, sunetele se puteau auzi normal.

— Înţeleg ce vrei să spui.

— Camera era izolată fonic, Jefferson.

El o privi insistent.

— Încep să înţeleg unde vrei să ajungi.

— Oamenii tăi sunt pe poziţii? El dădu din cap. Michelle se uită la ceas. Este aproape miezul nopţii, dar este lună plină. Există o porţiune de teren deschis pe care trebuie să o străbatem să ajungem la gard. Dacă vom putea comanda atacul din interior, vom avea o şansă mai mare să iasă cu toţii teferi.

— Pare un plan bun. Dar tu deschizi drumul.

Parks vorbi în staţia lui de emisie-recepţie şi le spuse oamenilor lui să mai restrângă perimetrul.

Michelle se pregăti să alerge, dar el o apucă de braţ.

— Michelle, am fost un atlet destul de bun în tinereţe, dar nu am participat la nicio olimpiadă. Acum am probleme cu genunchii, deci ai putea să faci paşii mai mici ca să te pot avea mereu în câmpul meu vizual?

Ea zâmbi.

— Nu-ţi face griji, eşti pe mâini bune.

Înaintară printre copaci până ajunseră la zona descoperită pe care trebuiau să o parcurgă pentru a ajunge la gard. Se opriră acolo, şi Michelle îl privi pe Parks cum răsuflă din greu.

— Eşti gata?

El dădu din cap şi făcu semn cu mâna.

Ea sări şi o luă spre gard. În spatele ei, Parks făcea la fel. Michelle se concentra la ceea ce se afla în faţa ei. Apoi fu atentă la ce se întâmpla în spatele ei şi îi trecură fiori pe şira spinării.

Nu erau sunetele obişnuite scoase de un om care alerga; erau aceleaşi zgomote pe care le auzise în seara când încercaseră să o împuşte… Se înşelase – nu era fuga unui om care fusese rănit. Era şchiopătatul unui om cu probleme la genunchi. Şi acum avea aceeaşi respiraţie şuierătoare.

Sări în spatele unui copac căzut la numai o clipă după ce arma se declanşă, evitând în ultima secundă glonţul. Se rostogoli, scoase arma şi trase la rândul ei.

Parks înjură din cauza ratării şi se aruncă şi el la pământ, evitând cu puţin gloanţele ei. Trase din nou.

— Să te ia naiba, femeie! urlă el. Eşti prea rapidă pentru binele tău.

— Nenorocitule! strigă Michelle şi cercetă zona rapid pentru a vedea eventualele ieşiri sau complici ai lui Parks.

Ţinti şi trase de două ori în direcţia lui, făcând să sară bucăţi din piatra după care era ascuns.

El replică la rândul lui cu două focuri.

— Îmi pare rău, dar nu am avut de ales.

Michelle se uită la copacii din spate şi se întrebă cum poate ajunge acolo fără să moară.

— O, mulţumesc. Acum mă simt mult mai bine. Serviciul de Şerifi nu plăteşte bine?

— Dacă stau să mă gândesc, nu. Dar am făcut o mare greşeală când eram poliţist în Washington cu mulţi ani în urmă şi acum mă bântuie.

— Mă poţi lumina şi pe mine, că tot urmează să mă omori? „Ţine-l de vorba, se gândi ea, până găseşti o soluţie.”

Parks ezită, dar apoi răspunse:

— 1974 îţi spune ceva?

— Protestele împotriva lui Nixon? Michelle îşi forţă memoria, apoi îşi dădu seama. Erai poliţist în Washington, tu l-ai arestat pe Arnold Ramsey. Parks nu spuse nimic. Dar era nevinovat. El nu omorâse pe nimeni – adevărul o lovi necruţător: Tu l-ai omorât pe acel membru al Gărzii Naţionale şi l-ai învinuit pe Ramsey. Şi ai fost plătit să o faci.

— Erau vremuri ciudate pe atunci. Eram altă persoană, cred. Şi nu trebuia să iasă aşa. Cred că l-am lovit prea tare pe copil. Da, am fost plătit şi se pare că nu destul.

— Şi cel alături de care ai lucrat atunci te şantajează acum să faci toate astea?

— După cum am spus, m-a costat mult. Nu există prescriere când vine vorba de crimă, Michelle.

Acum ea nu-l mai asculta. Îşi dăduse seama că îi aplica aceeaşi strategie pe care o folosea ea, până urmau să vină să o încercuiască. Încercă să-şi aducă aminte ce pistol avea Parks. Bine, gata, ştie: Remington cu cinci gloanţe. Sau cel puţin aşa spera. El trăsese de patru ori şi era atât de linişte, încât cu siguranţă l-ar fi auzit când ar fi reîncărcat.

— Hei, Michelle, mai eşti acolo?

Drept răspuns ea trase trei focuri în piatra după care stătea el şi primi un foc de răspuns. Imediat după asta, Michelle sări în picioare şi o luă la fugă spre pădure.

Parks puse gloanţe în pistol, înjurând întruna. Până reuşi să încarce arma, ea era deja prea departe ca pistolul lui să mai poată fi periculos. Strigă în staţia de emisie-recepţie.

Michelle îl văzu venind. O luă către stânga, alunecând şi lungindu-se la pământ chiar la timp pentru că omul din pom, pe care îl crezuse un poliţist lunetist, trăgea acum în ea. Ea ripostă cu câteva focuri în direcţia lui şi apoi se târî pe burta vreo zece metri, înainte de a sări din nou în picioare.

Cum putuse să fie atât de oarbă? Alt foc de armă nimeri un pom chiar lângă capul ei şi se prăbuşi din nou pe burtă. Trase puternic aer în piept şi îşi analiză opţiunile. Nu exista niciuna care să nu implice moartea ei violentă. Ei o puteau urmări pas cu pas şi nu avea ce face. Stai, telefonul! Însă realiză că îi căzuse de la brâu. Acum era izolată şi nu mai putea cere ajutorul nimănui, şi erau doi criminali, cel puţin, care o urmăreau în aceste păduri întunecate în mijlocul pustietăţii. Bine, situaţia asta depăşea orice coşmar avusese ea până atunci.

Mai trase câteva focuri în direcţia de unde credea că vin ei, apoi sări în picioare şi o luă la fugă. Luna plină era atât o binecuvântare, cât şi un blestem. Datorită ei putea vedea pe unde fuge, dar în acelaşi timp o făcea mai uşor de localizat.

⇐ Предыдущая 32 33 34 35 363738 39 40 41 Следующая ⇒