SECUNDĂ 24 страница

— Şi poate că aşa s-a întâmplat şi în cazul ăsta; tocmai ai spus că acuzaţiile au fost retrase, interveni Michelle. Poate că şi-au dat seama ca este o nedreptate.

— Poate. Dar nu sunt sigur.

— Bine, spuse King. Mulţumim pentru ajutor.

Summers zâmbi.

— O să-mi mulţumeşti şi mai mult, pentru că am un nume pentru tine. Donald Holmgren.

— Cine-i ăsta? întrebă Michelle.

— Avocat din oficiu pe vremea aceea. Mulţi dintre protestatarii de atunci erau tineri, şi jumătate din ei consumau droguri. Era ca şi cum toţi cei care protestau împotriva Războiului din Vietnam – hipioţi şi oameni de felul asta – îşi îndreptaseră antipatia spre Nixon. Aşadar, mă gândesc că sunt şanse ca acela care a fost acuzat să fie unul dintre ei. Dacă nu aveau bani de avocat, li se dădea unul din oficiu. Holmgren ar putea să îţi spună mai multe. Şi el a ieşit la pensie, dar trăieşte în Maryland. Nu am vorbit cu el, dar dacă ştiţi să-l abordaţi, atunci este posibil să vă facă unele confidenţe.

— Mulţumesc, Paul, spuse Michelle. Îţi rămânem datori.

ÎI îmbrăţişă.

— Hei, spune-i tatălui tău că tot ce a spus despre tine este adevărat. Mi-aş fi dorit ca şi copiii mei să fi fost măcar pe jumătate la fel ca tine.

Donald Holmgren locuia într-o casă la periferia oraşului Rockville, din Maryland. Casa lui era plină cu cărţi, reviste şi pisici. Acum era văduv, avea în jur de şaptezeci de ani, încărunţise de tot şi era îmbrăcat în pulover şi pantaloni largi. Eliberă canapeaua din camera de zi de câteva reviste şi pisici, iar King şi Michelle se aşezară.

— Vă mulţumim că aţi fost de acord să ne primiţi atât de repede, începu King.

— Nicio problemă. Zilele mele nu mai sunt atât de pline.

— Sunt sigur că eraţi mult mai ocupat pe vremea când eraţi avocat din oficiu, comentă Michelle.

— O, nici nu ştii câtă dreptate ai. Am lucrat în nişte vremuri tare interesante.

— După cum v-am spus şi la telefon, începu King, incidentul pe care îl investigam este moartea unui membru al Gărzii Naţionale care s-a petrecut în luna mai a anului 1974.

— Exact. Îmi amintesc foarte bine acel caz. Doar nu sunt ucişi în fiecare zi membri ai Gărzii Naţionale. Dar acea zi era specială. Eu aveam un caz la un tribunal federal când au început protestele. Au oprit procesul şi toată lumea s-a bulucit în faţa televizoarelor să vadă ce se întâmplă. Niciodată nu am mai văzut aşa ceva şi sper să nu mai am ocazia. Am crezut că sunt prins în mijlocul căderii Bastiliei.

— Am înţeles că la început o persoană a fost acuzată de omor.

— Exact. Am început cu crimă de gradul unu, dar, după cum s-a dovedit ulterior, a trebuit să renunţăm.

— Prin urmare, ştiţi cine s-a ocupat de caz?

— Eu, veni replica surprinzătoare. Michelle şi King schimbară o privire cu subînţeles. Holmgren explică: Făceam parte din biroul avocaţilor din oficiu de şaisprezece ani, începusem pe vremea când nu era decât o agenţie de consiliere juridică. Şi am instrumentat nişte cazuri destul de importante. Dar, ca să fiu sincer, cred că nimeni nu voia să o facă.

— Vreţi să spuneţi că dovezile erau atât de puternice împotriva acuzatului? întrebă Michelle.

— Nu, dovezile nu erau copleşitoare deloc. Dacă îmi aduc bine aminte, persoana acuzată de omor atunci fusese arestată pentru că fusese văzută ieşind de pe aceeaşi alee atunci când avusese loc crima. Un cadavru, mai ales al unui om în uniformă, şi o droaie de hipioţi care alergau în toate părţile aruncând cu pietre, ei bine, era reţeta perfectă a dezastrului. Au arestat prima persoană pe care au găsit-o. Trebuie să înţelegeţi că atunci oraşul era sub asediu, iar nervii erau încordaţi la maximum. Dacă îmi amintesc bine, acuzatul era un puşti de colegiu. Eu nu am crezut în mod special că el a făcut-o sau, dacă era vinovat, că o făcuse intenţionat. Poate avusese ghinion, poate că s-au îmbrâncit şi ofiţerul a căzut, s-a lovit la cap şi a murit. Oricum, pe vremea aceea procuratura avea o reputaţie foarte proastă, cum că ar fi acceptat mărturii mincinoase, ar fi falsificat dovezi şi altele.

— Mai ţineţi minte numele acuzatului?

— Am încercat să-mi amintesc de când aţi dat telefon, dar nu am reuşit. Îmi pare rău, am avut sute de cazuri atunci. Şi nu am muncit prea mult la acela. Îmi amintesc mai bine capetele de acuzare şi de apărare decât numele. Au trecut treizeci de ani.

King se hotărî să rişte.

— Numele lui era cumva Arnold Ramsey?

Buzele lui Holmgren se strâmbară.

— Nu pot să spun sigur, dar cred că este corect. Cum de ai ştiut?

— Ar lua mult timp să vă explic totul. Acelaşi Arnold Ramsey l-a ucis opt ani mai târziu pe Clyde Ritter.

Holmgren rămase cu gura căscată.

— A fost acelaşi tip?

— Da.

— Poate că acum îmi pare rău că a scăpat atunci.

— Dar atunci nu v-a părut rău?

— Nu, nu mi-a părut. Cum am mai spus, pe atunci anumiţi oameni nu erau atât de preocupaţi să facă dreptate, cât să dea condamnări cu orice preţ.

— Dar nu au reuşit în cazul lui Ramsey?

— Nu. Deşi eu consideram că era doar un caz minor, tot a trebuit să lucrez numai cu faptele pe care le aveam şi care nu erau cine ştie ce. Iar guvernul juca tare. Voiau să dea exemplu şi nu îi condamn. Şi apoi mi-a fost luat cazul.

— De ce?

— Acuzatul a făcut rost de alt avocat. O firmă din vest, cred. Cred că de acolo era şi Ramsey, dacă este vorba de el. Am bănuit că familia lui a aflat şi a intervenit.

— Vă mai amintiţi numele firmei? întrebă Michelle.

El se gândi o clipă.

— Nu. Sunt prea mulţi ani şi prea multe cazuri de atunci.

— Şi acea firmă a reuşit cumva să obţină retragerea acuzaţiilor?

— Nu numai asta, am auzit că au obţinut şi ştergerea arestării din dosar, împreună cu toate detaliile. Trebuie să fi fost tare buni. În confruntările mele cu guvernul de atunci, nu prea vedeam aşa ceva.

— Spuneaţi oricum că erau procurori care instrumentau fraudulos cazurile. Poate au fost mituiţi, sugeră King. Avocaţii şi poliţiştii.

— Cred că asta s-a întâmplat, admise Holmgren. Adică, dacă erai capabil să faci tot posibilul pentru a scăpa de un caz, atunci se presupunea că eşti dispus şi să dai mită ca să faci un caz să dispară. Procurorul era tânăr, ambiţios ca un diavol şi tot timpul îmi dădea impresia că era prea alunecos. Dar era tare bun la acest joc, tot timpul cu ochii pe ceva din ce în ce mai bun şi mai sus. Nu l-am văzut niciodată depăşind limita, cu toate că procurorii ceilalţi o făceau. Ştiu că mi-a părut rău pentru şeful lui pentru că toate oalele s-au spart în capul lui, ani mai târziu. Billy Martin a fost un tip bun. Nu merita ce i s-a întâmplat.

King şi Michelle se uitară la el, împietriţi. King îşi regăsi vocea în final.

— Şi numele celui care l-a acuzat pe Arnold Ramsey?

— O, pe acesta nu-l voi uita niciodată. A fost tipul care a candidat la preşedinţie şi apoi a fost răpit. John Bruno.

King şi Michelle se duseră de la Holmgren direct la VCU în Richmond. Kate Ramsey nu era la Centrul pentru Politici Publice. Reuşiră totuşi să o convingă pe secretară să le dea numărul ei de telefon de acasă. Sunară, dar răspunse colega ei de apartament, care nu ştia unde era. Kate nu mai trecuse pe acasă din acea dimineaţă. Când Michelle întrebă dacă pot veni să o vadă, tânăra acceptă cu jumătate de glas.

Pe drumul spre apartamentul lui Kate, Michelle întrebă:

— Ce crezi, Kate ştia despre tatăl ei şi Bruno? Te rog, nu-mi spune asta. Nu avea cum.

— Am un sentiment puternic că vei fi tare dezamăgită.

Ajunseră şi vorbiră cu colega ei, pe care o chema Sharon.

La început, Sharon se arată reticentă în a vorbi, dar când Michelle îi flutură în faţă legitimaţia, deveni foarte cooperantă. Cu permisiunea ei, se uitară prin micul dormitor al lui Kate, dar nu găsiră nimic folositor. Kate era o cititoare împătimită, camera ei era ticsită cu volume care îi putea pune în dificultate pe cei mai mulţi academicieni. Apoi King găsi cutia deasupra unui raft de pe dulap. Conţinea un set de ustensile pentru curăţat arma şi o cutiuţă cu gloanţe de nouă milimetri. El o privi dezamăgit pe Michelle, care dădu din cap tristă.

— Ştii cumva de ce Kate deţine o armă? o întrebă King pe Sharon.

— Fusese tâlhărită, cel puţin aşa mi-a spus. A cumpărat-o acum şapte sau opt luni. Urăsc să ştiu chestia aia aici, dar ea are permis şi tot ce trebuie. Şi merge la poligonul de trageri. Trage destul de bine.

— E bine de ştiut. Îl avea la ea când a plecat în dimineaţa asta? întrebă el.

— Nu ştiu.

— A venit cineva să o viziteze de curând, din afara şcolii adică? Un bărbat, de exemplu?

— Din câte ştiu eu, nici măcar nu are întâlniri amoroase. Este mai tot timpul la marşuri şi la întruniri, protestând pentru ceva. Uneori mă ameţeşte cu câte îi trec prin cap. Eu abia mai am timp de prietenul meu şi de cursuri, cu atât mai puţin de starea în care se afla planeta, înţelegi?

— Da, ştiu. Eu vorbeam de un tip mai în vârstă, poate la cincizeci de ani.

Îl descrise pe Thornton, dar Sharon clătină din cap.

— Nu cred. Cu toate că de câteva ori am văzut-o coborând dintr-o maşină în faţa clădirii. Nu vedeam cine conduce, dar am bănuit că un bărbat. Când am întrebat-o, a fost foarte evazivă.

— Poţi să descrii maşina?

— Mercedes, unul mare.

— Deci un tip bogat. Când l-ai văzut prima dată? întrebă Michelle.

— Poate acum nouă sau zece luni. Îmi amintesc pentru că atunci Kate a început munca aici după absolvire. Nu avea mulţi prieteni. Dacă s-a văzut cu cineva, nu a făcut-o aici. Nu stă foarte mult prin preajmă.

În timp ce vorbeau, Michelle luă kitul pentru curăţat pistolul şi îl scutură. Se auzi un sunet uşor. Ea băgă degetele sub marginea cutiei şi trase. Era o cheie mică. I-o arătă lui Sharon.

— Ai idee de la ce este asta? Arată a cheie de dulap.

— Sunt câteva la subsol, răspunse Sharon. Nu ştiam că are şi Kate una.

Michelle şi King coborâră la subsol, găsiră dulapurile, găsiră numărul care era pe cheie şi îl deschiseră. King aprinse lumina şi se uitară la mulţimea de cutii.

King trase aer în piept şi spuse:

— Bine, asta este ori o mare păcăleală, ori o mină de aur.

După patru cutii găsiră răspunsul: albume bine organizate care detaliau două evenimente separate. Unul se referea la asasinarea lui Ritter. King şi Michelle priviră o mulţime de articole decupate şi fotografii ale evenimentului, inclusiv câteva cu King, două înfăţişând o Kate Ramsey mult mai tânără care arăta tristă şi singură, chiar şi una cu Regina Ramsey. Textul care le însoţea era puternic subliniat cu pixul.

— Nu este chiar atât de straniu că a colecţionat aşa ceva. Până la urmă este vorba de moartea tatălui ei, spuse Michelle.

Cu toate acestea, cealaltă colecţie era mult mai înfiorătoare. Era despre John Bruno, de pe vremea când se afla la începutul carierei ca procuror până la candidatura la preşedinţie. King găsi două articole îngălbenite de vreme ce descriau investigaţiile de corupţie din cadrul procuraturii din Washington. Numele lui Bill Martin apărea pe aproape fiecare pagină, dar al lui Bruno nu. Oricum, Kate scrisese mare, „John Bruno”, în partea de sus a fiecărei pagini.

— La naiba! exclamă King. Micul nostru activist politic este implicat în treburi foarte serioase aici. Şi chiar dacă era vinovat sau nu, ea l-a catalogat drept un corupt care i-a ruinat cariera tatălui său.

— Dar nu înţeleg, spuse Michelle, unele articole sunt de dinainte ca ea să fie născută, cum a făcut rost de ele?

— Omul din Mercedes, cel care a făcut-o să-l urască pe Bruno pentru tot ce i-a făcut tatălui ei, adăugă King. Sau nu i-a făcut. Şi poate că-l învinovăţeşte pe Bruno pentru moartea tatălui ei gândindu-se că, dacă ar fi ajuns să predea la Harvard sau la Stanford, ar fi fost fericit şi soţia nu l-ar fi părăsit, şi atunci nu ar mai fi mers să împuşte tipi ca Ritter.

— Dar ce scop au toate astea?

— Răzbunare? Pentru Kate, pentru altcineva.

— Şi cum se leagă asta de Ritter, de Loretta Baldwin şi de tot restul?

King ridică mâinile enervat.

— La naiba, tare aş vrea să ştiu. Dar ştiu asta: Kate este doar vârful aisbergului. Şi acum şi alte lucruri capătă sens. Ea îl privi. Kate a vrut să ne întâlnim pentru a ne spune despre aceasta nouă revelaţie privindu-l pe Thornton Jorst.

— Crezi că a fost pusă să facă asta? Să ne abată din drum?

— Poate. Sau poate a făcut-o pe cont propriu, pentru alt motiv.

— Sau poate ea spune adevărul, zise Michelle.

— Glumeşti? Nimeni nu a făcut-o până acum. De ce ar fi altfel acum?

— Atunci, trebuie să spun, Kate Ramsey este o actriţă de clasă mondială. Nu mi-am închipuit că este implicată.

— Mama ei se presupune că a fost un superstar în privinţa asta. Poate a moştenit talentul. King privi gânditor pentru un moment, apoi continuă: Anunţă-l pe Parks şi vezi ce a făcut cu datele despre Bob Scott. Brusc am devenit foarte interesat de fostul meu şef de misiune.

Se pare că Parks fusese foarte ocupat în ultimele ore. Confirmase adresa din Tennessee a lui Bob Scott şi îi spusese lui Michelle că proprietatea avea o istorie curioasă. Era o parcelă de douăsprezece hectare într-o zonă muntoasă din estul statului. Fusese o bază a armatei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi timp de douăzeci de ani după, până când fusese vândută unui particular. De atunci schimbase mai mulţi proprietari. Parks îi spuse lui Michelle:

— Când am aflat că a fost în proprietatea armatei Statelor Unite ale Americii, m-am tot întrebat de ce ar dori el să deţină o astfel de proprietate. Trăise o vreme în Montana, era obsedat de armată, bănuiesc, prin urmare, de ce s-ar fi mutat? Însă am cercetat hărţi şi documente vechi şi am aflat că nenorocita aia de proprietate are un buncăr subteran. Guvernul şi armata construiseră o grămadă, în perioada Războiului Rece, de la cele mai mici până la unele imense, cum este cel din Greenbrier Resort, în Virginia de Vest, cu scopul de a adăposti Congresul Statelor Unite ale Americii în cazul unui atac nuclear. Cel deţinut de Scott este unul destul de elaborat, cu camere ca de cazarmă, o bucătărie, grupuri sanitare, poligon de tragere, instalaţii de filtrare a aerului şi a apei. La naiba, armata probabil a şi uitat de el atunci când a vândut pământul. Un alt lucru interesant este că există celule pentru prizonierii de război, în cazul unei invazii, bănuiesc.

— O închisoare, spuse Michelle. Destul de la îndemână pentru a ţine la loc sigur candidaţi la preşedinţie răpiţi.

— Exact la asta mă gândeam. Şi, în plus, această zonă din Tennessee este la numai două ore de mers cu maşina de locul în care a fost ucis Ritter şi de cel în care a fost răpit Bruno. Punctele astea trei formează un triunghi.

— Şi eşti sigur că este vorba de acelaşi Bob Scott?

— Destul de sigur. Dar numai cu mandatul ăsta vechi de arestare ne-ar fi fost greu să dăm de el; parcă a intrat în pământ.

— Şi tot mai plănuieşti să te duci acolo? întrebă Michelle.

— Am găsit un judecător înţelegător în Tennessee care ne-a dat un mandat de percheziţie. Vom face o vizită acolo sub un pretext oarecare, pentru că nu vreau să fie împuşcat cineva. Şi, odată ajunşi înăuntru, vedem ce se întâmplă. Suntem cam la limita legii, dar mă gândesc că, dacă reuşim să-l scoatem viu de acolo pe Bruno şi să-l capturam pe Scott, atunci va merita. Îi vom lăsa pe avocaţi să descurce iţele mai târziu.

— Când plecaţi?

— Va mai dura o vreme până facem toate aranjamentele şi vrem ca totul să se desfăşoare în timpul zilei. Nu vreau ca nebunul de Scott să deschidă focul sub pretextul încălcării proprietăţii. Este un drum de patru-cinci ore, aşadar, plecarea e mâine-dimineaţă la prima oră. Tot mai vreţi să mergeţi?

— Vrem, spuse Michelle privindu-l pe King. Şi poate mai găsim pe cineva acolo.

— Pe cine? întrebă Parks.

— O absolventă care poartă o mare ranchiună.

Închise şi îl puse în temă pe King. Apoi scoase o foaie de hârtie şi făcu o listă de priorităţi.

— Bine, iată minunata mea teorie numărul doi, care presupune că Jorst nu este implicat. Hai să o parcurgem punct cu punct, începu ea. Scott pune la punct uciderea lui Ritter împreună cu Ramsey; el este omul din interior. Din ce motive nu ştim, poate banii, poate a fost o răzbunare personală secretă pe Ritter. Pocni brusc din degete. Stai o clipă! Ştiu că sună nebuneşte, dar poate că părinţii lui Scott i-au dat toţi banii lor lui Ritter pe vremea când era predicator? Mai ţii minte ce a spus Jorst despre asta? Şi când am făcut cercetări despre trecutul lui Ritter, s-a confirmat că este un om foarte bogat, în cea mai mare parte datorită „donaţiilor” făcute pentru biserica al cărui beneficiar era el însuşi.

— M-am gândit şi la asta. Dar din păcate teoria asta nu se potriveşte cu faptele. Am lucrat cu Scott patru ani şi îi ştiu povestea. Părinţii lui au murit când era copil. Şi nu aveau ce bani să-i lase.

Ea stătea rezemată pe spătar, cu o privire dezamăgită în ochi.

— Păcat! Asta ar fi fost o teorie bună. Hei, ce spui de Sidney Morse? Părinţii lui au fost bogaţi. Poate că ei au dat toţi banii lui Ritter şi apoi Morse s-a implicat în asasinarea lui Ritter.

— Nu. Toţi banii au ajuns la Morse atunci când ei au murit. Îmi amintesc că s-a vorbit despre asta când Morse a ieşit din campanie. Şi orice ar fi, cazul lui Ritter şi al lui Bruno sunt legate între ele. Chiar dacă Sidney Morse ar avea de-a face cu moartea lui Ritter, nu are cum să aibă vreo legătură cu răpirea lui Bruno, asta doar dacă nu l-a doborât cu o minge de tenis.

— Bine, este adevărat. În regulă, hai să presupunem din nou că Bob Scott este în spatele poveştii. Asta este prima parte. Hai să spunem că a fost plătit să orchestreze asasinatul. ÎI costă cariera, dar fie. Apoi se duce şi trăieşte în sălbăticie în Montana.

— Dar ce este cu Bruno? Ce legătură are Scott cu omul asta?

— Dacă atunci când l-a săpat pe Ritter a făcut-o pentru că el şi Ramsey erau prieteni pe vremuri? Ştiu că sună ciudat. Scott a luptat în Vietnam şi Ramsey a protestat împotriva războiului, dar am văzut şi chestii mai ciudate. Poate s-au întâlnit la vreun protest. Poate Scott era sătul de război şi s-a alăturat lui Ramsey. Aşa că poate, dacă l-a ajutat pe Arnold Ramsey la pregătirea asasinării lui Ritter, el o cunoştea şi pe Kate Ramsey şi, în plus, el ştia că Bruno a ruinat cariera tatălui ei cu acuzaţii false şi i-a împărtăşit şi lui Kate adevărul. Ea a crescut urându-l pe Bruno şi Scott a revenit în peisaj cumva, cei doi făcând echipa pentru a-l răpi şi a-l face să plătească pentru păcatele trecutului. Asta ar cam explica totul.

— Şi omul care l-a vizitat pe Arnold Ramsey, cel pe care l-a auzit Kate vorbind despre Thornton Jorst, vrei să spui că este Scott?

— Ei bine, în cazul în care Kate este cu adevărat implicată, atunci toate pot fi minciuni care să ne ducă pe o pistă falsă. Deci, ce spui?

— Astea sunt teorii foarte bune.

— Eu cred că facem o echipa destul de bună.

King trase puternic aer în piept.

— Acum vom aştepta să vedem ce ne aduce ziua de mâine.

A doua zi, chiar la ivirea zorilor, plecară în trei autovehicule. Parks mergea cu King şi cu Michelle, şi în urma lor erau alte două maşini de intervenţie, pline de agenţi federali purtând veste antiglonţ şi afişând priviri încruntate.

King şi Michelle îl informară şi pe Parks asupra teoriei lor şi a conexiunilor, deşi toate erau presupuneri.

Parks nu părea deloc convins.

— După cum a mers cazul ăsta, mă aştept din clipă în clipă să apară ceva care să-l dea peste cap.

La o cafea caldă cu gogoşi, Parks trecu în revistă planul de atac.

— Vom trimite unul dintre vehicule înainte după ce îl deghizăm în maşină topografică. Unul dintre oamenii noştri se duce la uşă cu documentele şi altul scoate echipamentele de măsură din maşină. Câţiva dintre oamenii noştri vor fi în maşină. Alţii vor încercui locul şi vor asigura perimetrul. Omul nostru ciocăne la uşă, iar când se deschide toţi năvălesc înăuntru şi atacă prin surprindere. Dacă nu este nimeni acasă, mergem şi executăm mandatul. Cu puţin noroc nu se trage niciun foc şi toţi ne întoarcem acasă sănătoşi şi fericiţi.

King mergea pe bancheta din spate. Se întinse şi îi atinse umărul lui Parks.

— Tu ştii că Bob Scott este obsedat de arme, dar, de asemenea, este expert în luptele corp la corp. Aşa a scăpat din mâinile celor de la Viet Cong^{^[16]}. Se spune că a petrecut şase luni ascuţind marginea unei găleţi de metal şi apoi a tăiat gâtul celor doi care îl ţineau prizonier. Nu este un tip în preajma căruia să-ţi permiţi să faci greşeli.

— Ştiu. Dar noi îi luăm prin surprindere şi cu o forţă copleşitoare. Ca la carte. Este procedeul cel mai bun, după părerea mea. Apoi Parks adăugă: Chiar crezi că este posibil să-i găsim pe Bruno şi pe Joan aici?

— Poate, îi răspunse King, dar nu ştiu dacă mai sunt în viaţă.

Omul cu Buick-ul negru şi Simmons finalizau operaţiunile. Generatoarele erau la locul lor şi funcţionale. Firele fuseseră întinse, explozibilul era pregătit, iar detonatoarele – sincronizate. Obiectele la care omul cu Buick-ul meşterise cu atâta atenţie erau gata pentru marele eveniment. Toate echipamentele fuseseră testate de zeci de ori. Totul trebuia să meargă perfect şi victoria era a lor.

În timp ce omul cu Buick-ul îşi studia opera, nu-şi îngăduia nici măcar o urmă de satisfacţie pe faţă. Simmons observă asta şi puse jos cutia pe care o verifica pentru a nu ştiu câta oară.

— Mai e puţin până la începerea spectacolului. Se pare că suntem pe cale să reuşim. Ar trebui să fii bucuros.

— Du-te şi verifică-i, ordonă dur omul cu Buick-ul şi apoi se aşeză pe un scaun şi trecu în revistă toate detaliile.

Simmons se duse la prizonieri şi îi privi pe fiecare în parte prin uşile de la celulele în care erau ţinuţi. Inconştienţi pentru moment, pentru că în mâncare le erau administrate droguri, aveau să se trezească destul de curând. Şi, dacă totul mergea conform planului, el urma să fi trecut demult de graniţă, cu suficienţi bani cât să-i ajungă pentru câteva vieţi. Se întoarse la omul cu Buick-ul, care stătea jos, cu ochii închişi şi capul aplecat.

— Cât timp crezi că mai durează până ajung aici? întrebă Simmons, rupând ezitant tăcerea, pentru că ştia că omului îi plăcea să gândească în linişte.

⇐ Предыдущая 29 30 31 32 333435 36 37 38 Следующая ⇒