SECUNDĂ 23 страница

— Atunci de ce? insistă King.

— Era vorba de un candidat la preşedinţie. Nu apar prea mulţi prin părţile astea. Am vrut să văd cu ochii mei. Este domeniul meu până la urmă.

— Dacă ţi-aş spune că tot ce zici tu este un mare rahat? replică tăios King.

— Nu îţi datorez nicio explicaţie, ripostă Jorst.

King ridică din umeri.

— Ai dreptate. Voi trimite FBI-ul şi Serviciul Secret şi le vei explica lor. Ai un telefon pe care îl pot folosi?

— Staţi o clipă, numai o clipă! King şi Michelle îl priviră aşteptând. Bine, bine, adăugă el repede. Înghiţi nervos, privind când la unul, când la altul. Uite ce e, eram foarte îngrijorat pentru Arnold. Era foarte înverşunat împotriva lui Ritter. Îmi era frică să nu facă ceva prostesc. Vă rog să mă credeţi că nicio secundă nu am ştiut că avea la el un pistol, până nu a tras. Vă jur.

— Continuă, spuse King.

— El nu ştia că sunt acolo. L-am urmărit. În noaptea de dinainte îmi spusese că va merge la eveniment. Eu m-am aşezat în spate. Mulţimea era aşa de numeroasă, că nici nu m-a observat. Stătea foarte departe de Ritter şi am crezut că până la urmă exagerasem. M-am gândit să plec şi m-am îndreptat spre uşă. Fără ca eu să-mi dau seama, a început să se apropie de Ritter. M-am întors la timp să-l văd pe Arnold cum scoate arma şi trage. Am văzut căderea lui Ritter, apoi pe tine cum ai tras şi l-ai ucis pe Arnold. Şi apoi tot locul a explodat. Am fugit cât am putut de repede. Am reuşit să ies în grabă pentru că eram deja la uşă. Îmi aduc aminte că era să dau peste una dintre cameristele de la hotel care stătea în dreptul uşilor.

Michelle şi King se uitară unul la altul: Loretta Baldwin. Jorst continuă, paloarea lui devenind acum cadaverică:

— Nu îmi venea să cred ce se întâmplase. Totul părea un coşmar. Am fugit la maşină şi am condus cât am putut de repede. Nu eram singurul. O mulţime de oameni părăseau înspăimântaţi locul.

— Nu ai spus asta niciodată la poliţie?

— Ce era de spus? Am fost acolo, am văzut ce s-a întâmplat şi am fugit, la fel ca alte sute de oameni. Autorităţile doar nu aveau nevoie de mărturia mea.

— Şi tu ai fost la Regina şi i-ai spus? De ce?

— De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, soţul ei tocmai ucisese un candidat la preşedinţie. Şi apoi a fost la rândul lui ucis. A trebuit să-i spun. Nu poţi înţelege asta?

King scoase fotografia pe care o luase mai devreme din casă şi i-o arată lui Jorst. Acesta luă poza cu mâinile tremurând şi privi spre faţa zâmbitoare a Reginei Ramsey.

— Cred că pot, mai ales dacă erai îndrăgostit de ea încă de atunci, spuse King încet.

— Aşadar, ce părere ai? întrebă Michelle pe drumul de întoarcere.

— Este posibil să spună adevărul. Şi poate s-a gândit că este primul care o va consola pe îndurerata văduvă. Profită de pe urma morţii prietenului său şi în acelaşi timp joacă rolul bunului samaritean.

— Aşadar, este un nemernic. Dar poate nu un criminal.

— Nu ştiu. Nu îmi place că a ascuns în toţi aceşti ani faptul că a fost la hotelul Fairmount şi că plănuia să se căsătorească cu Regina Ramsey. Numai pentru asta şi trece în fruntea suspecţilor de pe lista mea.

Michelle sări de parcă fusese înjunghiată.

— Stai o clipă! Sean, poate sună nebuneşte, dar ascultă-mă! El o privi curios. Jorst admite că a fost la Fairmount. Este îndrăgostit de Regina Ramsey. Dacă el este cel care l-a convins pe Arnold să-l ucidă pe Ritter? El ştia clar că Ramsey îl ura pe Ritter. El era prietenul şi colegul lui. Ramsey l-ar fi ascultat.

— Dar Kate spune că omul pe care l-a auzit nu a fost Jorst.

— Dar nu putea fi sigură de asta. Jorst ar fi putut să-şi schimbe puţin vocea pentru că ştia că este Kate în casă. Bine, prin urmare, Jorst este cel care face un pact cu Ramsey. Se duc la hotel, fiecare înarmat.

King continuă deducţia:

— Şi apoi Ramsey trage, dar Jorst nu. El fuge, ascunde arma în debara, unde Loretta îl vede, şi apoi fuge să le spună Reginei şi lui Kate.

— Cu gândul de a se căsători cu văduva la un moment dat.

— A aşteptat destul de mult până să o ceară, comentă King.

— Nu, poate că a cerut-o şi mai înainte şi ea l-a refuzat. Sau el a aşteptat suficient de mult pentru ca ea să nu devină bănuitoare. Sau poate atât de mult i-a luat lui Jorst să o facă pe Regina să-l iubească. Ea îl privi nerăbdătoare. Deci, ce părere ai?

— Are sens, Michelle, chiar are sens. Dar apoi Regina moare. Jorst nu a sfârşit prin a o avea.

— Tu chiar crezi că Regina Ramsey a fost ucisă?

— Dacă e să-l credem pe Jorst şi ei doi urmau să se căsătorească, ea de ce s-ar fi sinucis?

King spuse încet:

— Şi Kate ştia că ei plănuiau să se căsătorească. Iar Jorst spune că ea nu avea nimic împotriva.

— Dar dacă nu era aşa? interveni Michelle.

— Ce vrei să spui?

— Kate îl iubea pe tatăl ei. Mi-a spus că, dacă mama ei nu l-ar fi părăsit, el nu l-ar fi împuşcat pe Ritter. Dar el a făcut-o şi acum este mort. Apoi mama ei urma să se căsătorească cu un coleg de-al tatălui ei. Şi apoi moare.

— Vrei să spui că ea şi-a omorât mama?

Michelle ridică mâinile.

— Spun doar că este o posibilitate. Nu vreau să cred asta. Îmi place Kate.

El oftă.

— Este ca un balon. Dacă împingi într-o parte, se umflă în altă parte. O privi. Ai pus cap la cap cele două cronologii aşa cum ţi-am cerut?

Michelle aprobă în tăcere şi scoase un carneţel din geantă.

— Arnold Ramsey s-a născut în 1949. A absolvit liceul în 1967 şi s-a înscris la Berkeley, unde a studiat până în 1974, când şi-a luat doctoratul. Arnold şi Regina Ramsey s-au căsătorit tot în acel an. Apoi au avut o perioadă cu suişuri şi coborâşuri, până când el a primit postul la Atticus, în 1982. Kate avea cam un an atunci. Ea se opri şi-l privi. El părea nelămurit. Ce te deranjează?

— Ei bine, conform declaraţiei lui Kate, Ramsey se pare că a fost implicat într-un protest împotriva războiului în timpul căruia un poliţist a fost ucis. Acest lucru a declanşat toate evenimentele ulterioare. Ea ne-a spus că la Berkeley l-au lăsat să-şi dea doctoratul fiindcă terminase toate lucrările, chiar şi disertaţia. Deci acel incident trebuie să se fi întâmplat cam la momentul absolvirii.

— Exact. Şi?

— Ei bine, dacă el şi-a luat doctoratul în 1974, atunci nu protesta împotriva Războiului din Vietnam. Nixon semnase declaraţia de încetare a focului la începutul lui 1973 şi, deşi ambele părţi s-au acuzat reciproc de violări ale pactului, abia în 1975 au reluat războiul. Iar dacă incidentul s-a petrecut înainte ca Ramsey să-şi fi luat doctoratul, pun pariu că Berkeley l-ar fi dat afară.

Michelle se lăsă pe spate.

— Cred că aşa este.

— Şi dacă Ramsey nu protesta împotriva războiului în 1974, când poliţistul a fost ucis, atunci pentru ce protesta?

Michelle pocni din degete dintr-odată.

— 1974? Ai pomenit de Nixon. Asta a fost pe vremea scandalului Watergate^{^[13]}, nu?

King dădu din cap aprobator.

— Şi ar fi firesc ca Ramsey să protesteze împotriva unuia ca Nixon, cerându-i demisia, care a şi fost depusă în luna august a acelui an.

— Dar Kate a afirmat că a fost un protest împotriva războiului în Los Angeles.

— Nu, a zis că aşa i-a spus mama ei. Şi a mai adăugat că Regina începuse să bea foarte mult. Era uşor ca ea să încurce datele şi evenimentele.

— Prin urmare, este posibil ca incidentul care l-a implicat pe acel poliţist ucis să se fi petrecut în Washington, şi nu în Los Angeles şi să fi fost vorba de Nixon, şi nu de Vietnam?

— Dacă este aşa, ar trebui să putem afla mai multe detalii.

— Şi firma de avocatură care a intervenit în ajutorul lui Ramsey. Crezi că este tot din Washington?

— Cred că vom afla. King scoase telefonul şi formă un număr. Voi verifica cu Joan. Ea este bună la săpături de felul ăsta.

Fiindcă nu răspunse nimeni, îi lăsă un mesaj.

King continuă:

— Dacă l-a scăpat cineva, şi o firmă de avocatură a fost implicată, atunci este vorba de ceva palpabil, uşor de aflat.

— Nu neapărat. Nu poţi afla chiar orice despre oricine de atunci. La naiba, poate că Jorst arunca cu pietre în clădirea primăriei din Los Angeles şi noi nu am avea cum să demonstrăm asta. Şi să găseşti pe cineva care să vorbească este practic imposibil. Şi dacă nu este înregistrat în vreun act oficial, s-a zis.

King dădu din cap.

— Ceea ce spui tu este complet logic. Dar noi tot trebuie să verificăm. Pe noi nu ne costă decât timp.

— Da, spuse Michelle. Dar am sentimentul neplăcut că vom intra în curând în criză de timp.

King şi Michelle dormiră la un motel aproape de Colegiul Atticus şi sosiră înapoi în Wrightsburg a doua zi dimineaţă. Parks aştepta în faţa casei lui King.

— Ai veşti de la Joan? îl întreba King. Am încercat să o sun ieri şi nimic.

— Am vorbit cu ea ieri-seară. Aflase ceva despre Bob Scott din dosarele pe care le-am adus.

El le spuse despre mandatul descoperit în Tennessee.

— Dacă este acelaşi Bob Scott, atunci poate că firul asta ne va duce undeva, spuse King.

— Sun-o pe Joan din nou şi vom face un plan de acţiune.

King sună din nou la numărul lui Joan, dar tot nu răspundea nimeni. Apoi sună la recepţia hanului, deveni deodată palid şi simţi cum genunchii îi tremura. Închise telefonul şi izbucni:

— La dracu’!

Parks şi Michelle îl fixară cu privirea

— Sean, ce s-a întâmplat?

King clătină din cap, uluit.

— Este vorba de Joan, îi lămuri el. A fost răpită.

Joan stătuse într-o căsuţă, în partea din spate a hanului Cedars. Poşeta ei şi telefonul erau pe podeaua camerei. Tava cu mâncare era neatinsă. Perechea de pantofi pe care o purtase în ziua dinainte era tot pe podea. Unul din tocurile pantofilor era rupt. Cabana avea o ieşire prin spate care dădea într-un loc unde se putea parca o maşină şi unde Joan putea fi scoasă fără să observe cineva. Atunci când King, Michelle şi Parks sosiră, şeriful Williams era deja acolo împreună cu câţiva oameni, luând declaraţii şi culegând probe.

Chelnerul care îi adusese mâncarea fusese atent interogat. Era un tânăr care lucra la han de câţiva ani şi care era vizibil zdruncinat de ceea ce se întâmplase. El le povesti că, atunci când venea cu mâncarea în camera lui Joan, îl abordase o tânără. După ce îi confirmase că mâncarea este pentru Joan, aceasta pretinsese că este sora ei, care tocmai venise într-o vizită şi spunea că vrea să-i facă o surpriză şi să-i duca ea mâncarea. Părea destul de inofensivă. Pe deasupra era tare frumoasă şi îi dăduse o bancnotă de douăzeci de dolari pentru deranjul lui. Apoi el întorsese căruciorul şi se înapoiase în han. Asta era tot ce ştia.

Şeriful Williams veni la ei.

— La naiba, am de-a face peste tot cu crime şi răpiri. Acesta era un loc tare liniştit până nu de mult.

Cu permisiunea şerifului, luară cutia cu materialele despre Bob Scott, prin care Joan căuta, şi toţi trei ţinură o consfătuire rapidă în parcare. Parks repetă cuvânt cu cuvânt tot ceea ce vorbise cu Joan.

— A fost răpită la foarte scurt timp după ce am vorbit cu ea. M-a pus la curent cu cercetările. Eu i-am spus că Scott sigur era trădător şi că ar fi fost omul din interior perfect pentru a complota la uciderea lui Ritter, cu toate că tu eşti convins că nu este aşa. Urma ca noi să aşteptam să vă întoarceţi de la întâlnirea cu Kate Ramsey, înainte de a planifica următorul pas.

King se duse şi se uită la BMW-ul lui Joan, în timp ce Parks intră pentru a discuta cu şeriful Williams. Poliţia cercetase deja maşina şi nu descoperise nimic.

Michelle se apropie de el, îi puse o mână pe umăr.

— Eşti bine?

— Trebuia să fi prevăzut asta, spuse el.

— Cum? Doar nu ai puteri paranormale.

— Am vorbit cu multe persoane. Mildred Martin a fost ucisă imediat după ce am fost noi la ea. Nu este de mirare că au venit după Joan.

— Sau după tine! Şi ce ai fi vrut să faci? Să-i fii dădacă? Nu o cunosc atât de bine pe femeia asta, dar nu cred că ar fi acceptat aşa ceva.

— Nici măcar nu am încercat, Michelle. Nu mă interesa siguranţa ei. Şi acum…

— Mai avem o şansă să o găsim. În viaţă.

— Fără supărare, dar recordul nostru de oameni găsiţi în viaţă nu este prea grozav.

Parks se întoarse.

— Uite, eu mă duc să văd ce este cu acest Bob Scott în Tennessee şi, dacă este acelaşi tip, voi merge acolo cu câţiva băieţi şi vom discuta. Puteţi veni cu noi dacă vreţi.

— Vrem, răspunse Michelle pentru amândoi.

În timp ce Parks se duse să-l investigheze pe Bob Scott, Michelle şi King se întoarseră acasă la King. Michelle găti prânzul pentru amândoi, dar când îl căută, nu era de găsit. În final îl zări pe doc şi i se alătură.

— Am făcut nişte supă şi sendvişuri. Nu sunt eu aşa gospodină, dar sunt comestibile.

— Mulţumesc, spuse el absent. Vin într-un minut.

Michelle se aşeză lângă el.

— Tot te mai gândeşti la Joan?

El o privi şi ridică din umeri.

— Nu credeam că voi doi mai sunteţi prieteni.

— Nu suntem! apoi adăugă mai calm: Nu suntem. Dar acum ceva timp am fost mai mult decât prieteni.

— Ştiu că îţi este foarte greu, Sean.

Stătură acolo o vreme, până King vorbi din nou:

— M-a şocat.

— Ce? întrebă Michelle.

— În lift, ea m-a şocat.

— Te-a şocat. Cum?

— Haină lungă pe ea şi mai nimic în rest. Hai, recunoaşte că probabil la asta te-ai gândit când ai auzit de chiloţeii de pe lustră.

— Bine, recunosc. Dar de ce a făcut asta? Tu erai de serviciu.

— Pentru ca a primit un bilet despre care a crezut că este de la mine şi în care îi spuneam să-mi facă o surpriză în blestematul ăla de lift. Şi, după noaptea pe care o petrecuserăm, ea a crezut că tot ce aşteptam eu era o continuare a spectacolului.

— Dacă ei au vrut să-ţi distragă atenţia cu Joan, de unde ar fi ştiut când va coborî ea?

— Întâlnirea era stabilită între 10.00 şi 10.35. Ea ştia asta. Sau cel puţin cine a complotat să-l ucidă pe Ritter a ştiut cu ce interval de timp lucrează. Biletul spunea să coboare în jur de 10.30. Dar chiar dacă nu venea, sunt sigur că tot ar fi atentat la viaţa lui Ritter.

— Era foarte riscant pentru Joan. Doar nu era obligată s-o facă.

— Ei bine, dragostea te face uneori să acţionezi ciudat.

— Deci tu asta crezi că a fost?

— Cam asta mi-a spus. În toţi aceşti ani, ea a bănuit că eu am fost implicat în moartea lui Ritter. A crezut că eu i-am înscenat chestia asta cumva. Când a văzut biletul înfipt în Susan Whitehead, şi-a dat seama că poate am fost amândoi păcăliţi. Biletul de pe Susan Whitehead arată clar că acea persoană este implicată în asasinarea lui Ritter. Biletul strecurat pe sub uşa lui Joan a servit la distragerea mea, sub pretextul că ar fi fost scris de mine. Dar ea nu a putut spune nimănui nimic despre bilet şi ce a făcut în lift, pentru că asta i-ar fi distrus cariera. Făcu o pauză. Ea m-a întrebat de ce, dacă o suspectam pe ea, iar eu eram curat, nu povestisem nimănui faza cu liftul.

— Şi ce i-ai spus?

— Nu i-am spus. Poate că nu ştiu de ce.

— Eu cred că tu ai ştiut că ea nu este vinovată de nimic altceva decât că a înţeles greşit.

— Am văzut privirea pe care o avea când a fost tras focul. Nu am văzut pe cineva mai şocat. Nu, ea nu a fost implicată. Ridică din umeri. Dar ce mai contează acum?

— După cum ai spus, dragostea te poate face să acţionezi ciudat uneori. Şi se pare că acela care este în spatele acestei conspiraţii ştia ce simţeai tu pentru Joan. Şi că nu o vei trăda. Drept urmare, aţi avut amândoi mâinile legate. Ea îl privi întrebător. Nu este o crimă să ţii la cineva, Sean.

— Uneori am impresia că este. Te simţi puţin ciudat atunci când reintra brusc în viaţa ta o persoană despre care credeai că ai pierdut-o pentru totdeauna.

— Mai ales dacă tot ce ai crezut timp de opt ani se dovedeşte a fi greşit.

— Nu sunt îndrăgostit de Joan, zise King. Dar îmi pasă de ce se întâmplă cu ea. Vreau să fie în siguranţă.

— Vom face tot posibilul.

— Şi tot s-ar putea să nu fie de ajuns, adăugă el abătut şi apoi se ridică şi se îndreptă spre casă.

În timp ce terminau de mâncat, telefonul lui King sună. Când răspunse, el păru încurcat şi apoi i se adresă lui Michelle:

— Este pentru tine. Spune că este tatăl tău.

— Mulţumesc. I-am dat numărul de aici. Sper că nu te deranjează. Semnalul la mobil este foarte slab aici.

— Nicio problemă.

Îi înmână receptorul.

Michelle şi tatăl ei vorbiră în jur de cinci minute. Ea notă câteva informaţii pe o bucată de hârtie, îi mulţumi şi închise.

King luă de pe masă farfuriile şi le puse în maşina de spălat vase.

— Despre ce a fost vorba?

— Ţi-am spus că majoritatea bărbaţilor din familia mea sunt în poliţie. Tatăl meu, şeful poliţiei din Nashville, este înscris în toate organizaţiile naţionale de poliţie şi deţine funcţii importante în majoritatea. L-am rugat să facă nişte săpături în legătură cu cazul din Washington. Să vadă dacă poate afla ceva legat de acel poliţist ucis în 1974 în timpul protestelor.

King îşi şterse mâinile ude cu un prosop şi veni să se aşeze lângă ea.

— Şi care a fost rezultatul?

— Un nume. Numai un nume, dar ne poate ajuta. Ea se uită pe notiţe. Paul Summers era în forţele de poliţie din Washington pe vremea aceea. El e la pensie acum, dar trăieşte în Manassas. Tata îl cunoaşte şi este dispus să stea de vorbă cu noi. Tata spune că Summers poate avea nişte informaţii interesante.

King îşi luă geaca.

— Hai să mergem.

În timp ce ieşeau, Michelle adăugă:

— Sean, nu aprob faptul că ai ţinut ascuns ce a făcut Joan atâţia ani, dar te admir că ai făcut-o. Asta spune multe despre loialitate.

— Serios? Nu pot spune că sunt de acord cu tine. Uneori loialitatea e o tâmpenie.

Paul Summers locuia la o fermă veche de treizeci de ani din Manassas, Virginia, care era flancată din toate părţile de diverse construcţii noi. Summers răspunse la uşă îmbrăcat în blugi şi într-un tricou roşu al echipei de fotbal american Redskins. Îi invită în micuţa cameră de zi. Le oferi ceva de băut, dar ei refuzară. Summers părea să aibă în jur de şaizeci şi cinci de ani, părul alb, un zâmbet larg, pielea bronzată, mâini mari şi un stomac şi mai mare.

— La naiba, deci tu eşti fata lui Frank Maxwell! exclamă el către Michelle. Dacă ai şti cât se lăuda tatăl tău cu tine pe la convenţiile naţionale, te-ai înroşi mai rău decât tricoul asta al meu.

Michelle zâmbi.

— Fetiţa tatei. Devine stânjenitor uneori.

— Ei, dar câţi taţi se pot lauda cu o fată ca tine? Şi eu m-aş lăuda.

— Te face uneori să te simţi inferior, interveni King privind-o complice pe Michelle. Dar atunci când ajungi să o cunoşti, îţi dai seama că este de fapt o fiinţă umană.

Summers luă o expresie sumbră.

— Am auzit despre cazul lui Bruno. Nu-mi miroase a bine. Am mai lucrat în trecut cu Serviciul Secret, de mai multe ori. Şi poveştile pe care le-am auzit despre obiective care au luat-o razna şi care i-au lăsat pe băieţii de la Serviciul Secret cu buza umflată. Te-au lucrat, Michelle, te-au tras pe sfoară.

— Mulţumesc că spui asta. Tatăl meu zicea că este posibil să ai ceva informaţii pentru noi?

— Exact. Eram un fel de cronicar neoficial al poliţiei la acea vreme şi să ştii că erau vremuri tare agitate. Oamenii cred că America a luat-o razna acum? Ar trebui să se uite înapoi la anii 1960-1970. În timp ce vorbea, scoase un dosar. Eu am câteva lucruri aici care te-ar putea ajuta. Îşi puse ochelarii de citit. În 1974, scandalul Watergate distrugea ţara. Toată lumea a sărit la gâtul lui Nixon căutând răzbunare.

— Presupun că lucrurile au scăpat de sub control, îl aprobă King.

— Da. Poliţia din Washington era prezentă la demonstraţiile de atunci, dar tot nu puteai fi sigur. Îşi aranjă ochelarii de citit şi îşi aruncă ochii peste notiţe. Punctul culminant în afacerea Watergate a fost în vara lui 1972. S-a întâmplat la un an după ce fuseseră descoperite casetele lui Nixon. El a invocat privilegiul executiv şi a refuzat să le arate. După ce l-a concediat pe procurorul special în octombrie 1973, lucrurile au început să capete proporţii şi oamenii să vorbească despre capete de acuzare. În iulie 1974, Curtea Supremă a decis în defavoarea lui Nixon cu privire la casete şi el a demisionat în august. Dar înainte de asta – prin mai 1974 – lucrurile s-au încins tare de tot în Washington. S-a organizat un protest uriaş pe Pennsylvania Avenue, unde au participat mii de oameni. Noi am scos trupele speciale de intervenţie în caz de revolte, zeci de poliţişti călare, Garda Naţională, sute de agenţi ai Serviciului Secret, trupele de intervenţie rapidă, chiar şi un nenorocit de tanc. Eram în poliţie de zece ani şi văzusem destule revolte, dar îmi amintesc că tot eram speriat. Aveam impresia că suntem într-o ţară a lumii a treia, şi nu în Statele Unite ale Americii.

— Şi un poliţist a murit? întrebă Michelle.

— Nu, un membru al Gărzii Naţionale, o lămuri Summers. L-am găsit pe o alee cu capul sfărâmat.

— Şi cineva a fost arestat pentru asta, zise King. Dar cum puteau şti sigur cine a făcut-o? Din ce spui, părea un haos general atunci.

— Au făcut câteva arestări şi urma să-i acuze, dar de acolo lucrurile au luat-o razna. Nu ştiu de ce. Puştiul din Garda Naţională era mort, nu era nicio îndoială, şi cineva îl ucisese. Povestea a ajuns în ziare, dar apoi Curtea a dat verdictul nefavorabil lui Nixon, care a demisionat în august 1974 şi asta a fost ştirea importantă pentru ceva timp. Oamenii păreau că au uitat de moartea tânărului din Garda Naţională. Totul s-a stins. După RFK^{^[14]} şi Martin Luther King^{^[15]}, Vietnam şi Watergate, cred că ţara se săturase de toate astea.

King se aplecă spre el.

— Ai numele celor acuzaţi, al poliţiştilor care au făcut arestările, ale procurorilor?

— Nu, îmi pare rău, nu le am. Toate astea s-au întâmplat acum treizeci de ani. Şi nu am fost implicat direct în caz. Am auzit totul după aceea. Aşa că nu aş putea recunoaşte niciun nume pe care îl ai tu în minte.

— Dar ziarele? Ai spus că au apărut reportaje?

— Da, dar niciunul dintre ele nu cred că a menţionat părţile implicate. A fost cu siguranţă ceva ciudat acolo. Sincer vorbind, mass-media nu prea avea încredere în guvern pe vremea aceea. Se întâmplau multe nereguli în acea perioadă. Şi nu îmi place să spun asta pentru că eram membru în forţele statului, iar oamenii legii au făcut atunci nişte lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă. Ei depăşeau limita legalităţii uneori, mai ales în ceea ce îi privea pe hipioţii cu părul lung care erau în oraş. Mulţi dintre camarazii mei nu aveau destulă răbdare. Era o mentalitate de genul „noi împotriva lor”.

⇐ Предыдущая 28 29 30 31 323334 35 36 37 Следующая ⇒