SECUNDĂ 28 страница

Ieşi din pădure, apoi se opri la timp.

Era chiar pe marginea unui dig construit pe râul pe care îl observase în prima ei vizită aici. O lungă cădere o aştepta dacă mai făcea un pas. Problema era că Parks şi partenerii lui veneau spre ea. Îşi verifică arma – mai avea cinci gloanţe şi unul îi era rezervat ei. Bine, în câteva secunde ei vor ieşi din pădure şi vor putea trage în ea – asta numai dacă nu găsea la timp un loc să se ascundă. Chiar dacă l-ar fi nimerit pe unul din trăgători, asta ar fi dezvăluit poziţia ei, şi celălalt ar lua-o pe ea în colimator. Privi în jur căutând o soluţie care să-i mărească şansele de supravieţuire. Apoi se uită din nou la dig şi la râul care curgea cu viteză. Planul ei se contură în câteva secunde. Chiar dacă unii ar spune că acţiona nebuneşte, iar ceilalţi, că avea tendinţe sinucigaşe. Dar la naiba, ea iubea viaţa trăită la extrem. Îşi puse arma în toc, trase aer în piept şi aşteptă. Când îi auzi că ajung şi o pot vedea, strigă şi se aruncă în gol. Alesese cu foarte mare grijă locul. La circa şase metri mai jos se găsea o mică lespede de piatră. Căzu şi se apucă de ce putu. Se lovi şi aproape că alunecă în râu.

Se uită în sus şi îi văzu pe Parks şi pe celălalt privind în jos, căutând-o. În locul unde aterizase era o bucată de piatră care o ascundea de privirile lor. Şi luna era în spatele lor, conturându-le siluetele perfect. Ar fi putut să-i nimerească uşor pe amândoi, şi tentaţia era mare, dar ea avea un plan mai complex. Se propti cu picioarele de un mic trunchi de copac care se prinsese de lespedea pe care se afla ea. Acest lucru şi adăpostul natural oferit fuseseră elementele care o determinaseră să aleagă acest loc. Împinse trunchiul până la marginea prăpastiei. Se uită în sus spre Parks. Agitau lanternele căutând-o şi indicând cu degetul. Imediat ce amândoi se uitară în altă parte, făcu vânt buşteanului şi acesta plonjă în râu. În acelaşi timp scoase cel mai tare strigat de care era capabilă.

Privi cum buşteanul loveşte suprafaţa apei, apoi se uită spre oamenii care fixară lanternele în acel punct. Michelle îşi ţinu respiraţia, rugându-se ca ei să creadă că ea plonjase în râu. Însă secundele treceau şi ei nu plecau, iar Michelle începu să regrete că nu trăsese direct în ei. Totuşi, câteva momente mai târziu, se păru că se răzgândesc crezând că ea murise, se întoarseră şi o luară spre pădure.

Michelle aşteptă în jur de zece minute până să iasă, pentru a fi sigură că au plecat. Apoi se prinse de o piatră de pe marginea digului şi începu să se caţere. Dacă Parks şi ceilalţi ar fi văzut privirea femeii atunci când ajunse sus, în ciuda armelor şi a numărului lor, s-ar fi temut cu adevărat pentru viaţa lor.

— Sidney, te-ai schimbat mult, zise King. Ai mai slăbit. Era să nu te recunosc. Arăţi bine însă. Fratele tău n-a îmbătrânit la fel de bine ca tine.

Sidney Morse, sclipitorul manager de campanie al lui Clyde Ritter, care ar fi trebuit să fie închis într-un ospiciu din Ohio, îl privi pe King cu o expresie amuzată. De asemenea, avea un pistol îndreptat spre pieptul lui King. Îmbrăcat într-un costum scump, proaspăt bărbierit, cu părul grizonat cam rar, dar aranjat cu gust, Morse era un bărbat zvelt, cu o alură distinsă.

— Sunt impresionat. Ce te-a făcut să crezi că altcineva decât nefericitul domn Scott a fost în spatele acestei chestii?

— Biletul pe care mi l-ai lăsat pe uşa de la baie. Un agent al Serviciului Secret n-ar fi folosit niciodată cuvintele acelea. Iar Bob Scott fusese în armată şi utiliza întotdeauna sistemul de douăzeci şi patru de ore. N-ar fi folosit niciodată a.m. Şi apoi am început să mă gândesc: De ce Bowlington? De ce hotelul Fairmount? Pentru că era la treizeci de minute de Arnold Ramsey, de-asta. Ca manager de campanie puteai foarte uşor să aranjezi asta.

— Dar asta puteau face mai mulţi, inclusiv Doug Denby şi chiar Ritter. Iar pentru lume eu nu sunt decât o legumă, undeva în Ohio.

— Nu și pentru un agent secret. Recunosc, mi-a luat ceva timp, dar m-am prins până la urmă. Făcu semn spre pistolul pe care îl avea Sidney. Eşti stângaci, mi-am adus aminte. Molfăiai la bomboane. Noi, cei din Serviciul Secret, avem tendinţa să ne concentrăm asupra micilor detalii. Şi totuşi, „leguma” din Ohio prinde mingi de tenis cu mâna dreaptă. Iar într-o fotografie făcută la spital, Peter Morse ţine bâta de baseball în mâna dreapta, aşa că mi-a fost confirmată şi asta.

— Dragul meu frate. N-a fost niciodată bun la nimic.

— Dar a fost o parte integrantă a planului tău, continuă King, încercând să-l facă să spună mai mult.

Morse zâmbi.

— Văd că nu ai minte să îţi dai seama de tot, vrei să-ţi spun eu ce şi cum. Bine, şi-aşa nu te văd depunând mărturie mai târziu. Pistoalele „curate” pe care eu şi Arnold le aveam la Fairmount le-am luat de la fratele meu infractor.

— Iar tu te-ai ascuns în debara după ce Ritter a fost împuşcat.

— Dar femeia de serviciu m-a văzut şi m-a şantajat vreme de şapte ani, oprindu-se numai când a crezut că am fost închis. Prietena ta, Maxwell, mi-a dezvăluit fără să vrea identitatea şantajistei. Şi i-am plătit-o. Cu vârf şi îndesat.

— Aşa cum ai făcut şi cu Mildred Martin.

— Nu ştia să urmeze indicaţiile. Nu tolerez oamenii proşti.

— Bănuiesc că intră şi fratele tău în categoria asta.

— Probabil a fost o greşeală să îl implic şi pe el, dar era din familie, până la urmă, şi era dornic să mă ajute. Totuşi, cu trecerea timpului, fratele meu a continuat să ia droguri şi mi-era teamă că va spune ceva. Eu aveam banii în familie şi exista întotdeauna posibilitatea unui şantaj. Cel mai bun loc în care să-ţi ţii problemele este „în văzul lumii”, aşa că l-am ţinut pe lângă mine, am avut grijă de el. Când a venit momentul, am făcut schimb de identitate şi l-am închis la ospiciu.

— Bine, dar de ce schimbul de identitate?

— Astfel eram sigur că lumea mă crede într-un loc, în vreme ce eu coceam planul ăsta. Altfel, oamenii ar fi început să-şi bage nasul. Morse întinse mâinile. Gândeşte-te! Mai mulţi actori în acest imbroglio avându-l ca protagonist pe Ritter strânşi într-o scenă ca asta? Invariabil oamenii încep să se gândească la mine. Faptul că eram, chipurile, internat era chiar mai bine decât dacă aş fi fost mort. Oamenii îşi pot înscena moartea. Eram convins că nimeni nu va reuşi să afle, aşa că l-am închis pe Peter la ospiciu în locul meu. Morse zâmbi. Şi dacă tot o faci, fă-o ca la carte.

King clătină din cap. Se gândea să câştige cât mai mult timp ţinându-l de vorba pe Morse. Era evident că omul voia să se dea mare cu planul lui măreţ, iar King se putea folosi de timp pentru a găsi o strategie.

— Eu aş fi făcut altfel. L-aş fi băgat la ospiciu, apoi l-aş fi omorât. Aşa, eşti sigur că oamenii te cred mort.

— Dar dacă îl omoram, ar fi putut avea loc o autopsie, şi asta ar fi putut arăta cine era, de fapt, din fişele medicale şi de stomatologie mai vechi. Dacă moare din cauze naturale, toate bune. Pe lângă asta, semănăm, şi detaliile pe care le-am pus la cale erau de ajuns pentru a păcăli pe oricine. Geniul meu se vede în detalii. De exemplu, încăperea asta este antifonată. De ce într-un hotel părăsit? Pentru că nu ştii niciodată ce-i cu undele sonore: călătoresc în cele mai ciudate şi mai imprevizibile moduri, şi nu-mi pot permite niciun fel de întrerupere. Asta ar strica interpretarea, iar eu nu mi-am dezamăgit publicul până acum. De asemenea, îmi place să fac lucrurile cu un anume stil. Ca de exemplu biletul de care-mi vorbeai. Aş fi putut să ţi-l strecor în cutia poştală. Dar un cadavru care atârnă de uşă, asta e ceva clasic. Şi faptul că ţi-am aruncat casa în aer. Aşa procedez eu.

— Dar de ce l-ai implicat pe Bob Scott? Cum ai zis, nimeni nu te-ar fi bănuit.

— Gândeşte, agent King, gândeşte! Fiecare dramă are nevoie de un personaj negativ. În plus, cât am lucrat cu Ritter, agentul Scott nu mi-a acordat niciodată respectul cuvenit. A ajuns să regrete acest lucru.

— Bun, deci i-ai ars creierul fratelui tău, i-ai mutilat faţa ca să îi ascunzi şi mai mult identitatea, l-ai îngrăşat, iar tu ai slăbit, te-ai mutat în Ohio, unde nimeni nu vă ştia pe niciunul din voi, şi ai făcut schimbul de identităţi. Ce mai producţie! Exact ca şi campania lui Ritter.

— Clyde Ritter n-a fost decât un mijloc de a-mi atinge scopul.

— Corect. Asta n-a avut nimic de-a face cu Clyde Ritter. Arnold Ramsey e cheia. El avea ceva ce tu voiai. Voiai atât de mult, încât l-ai omorât ca să poţi să iei acest lucru.

— I-am făcut un bine. Ştiam că Arnold îl ura pe Ritter. Cariera lui academică decăzuse de mult. Ajunsese la punctul cel mai de jos, era clar că aştepta o ofertă ca a mea. I-am permis să îşi retrăiască gloria apusă, ca protestatar radical. L-am lăsat să intre în istorie ca asasinul unui om imoral, dezgustător, un martir al ţării. Ce poate fi mai bine de atât?

— Dacă puneai mâna pe premiul cel mare. Premiul pe care ai încercat să-l obţii acum treizeci de ani când i-ai înscenat lui Ramsey uciderea unui membru al Gărzii Naţionale. Dar încercarea ta a eşuat, la fel şi planul cu Ritter. Chiar dacă Arnold nu mai era de actualitate, tu tot nu aveai să câştigi.

Morse părea amuzat.

— Hai, te descurci bine. Ce n-am câştigat?

— Femeia pe care o iubeai, Regina Ramsey, actriţa cu un viitor strălucit înaintea ei. Pariez că a jucat în producţiile tale pe vremuri. Şi nu era vorba doar de afaceri. O iubeai. Numai că ea îl iubea pe Arnold Ramsey.

— Ironia este că eu i-am prezentat. Pe Arnold l-am întâlnit când făceam o piesă cu protestatari pentru drepturile omului şi aveam nevoie de mai multe informaţii. Nu mi-am închipuit nicio clipă că doi oameni atât de diferiţi… Ei bine, era clar că el n-o merita. Eu şi Regina formam o echipă, una cu adevărat bună, ne aştepta o lume întreagă. Eram născuţi pentru a reuşi. Prezenţa copleşitoare pe care o avea pe scenă – ar fi fost o stea pe Broadway, una dintre cele mai mari.

— Şi te-ar fi făcut şi pe tine vedetă.

— Toţi marii impresari au nevoie de o muză. Şi nu te lăsa păcălit, eu am scos ce era mai bun din ea. Am fi fost de neoprit. În schimb, puterea mea artistică a dispărut când ea s-a măritat cu el. Aşa că mi-au distrus cariera, iar Arnold îi irosea talentul în lumea lui academică la un nu-ştiu-ce colegiu de mâna a treia.

— Păi, asta s-a întâmplat din cauza ta. Tu i-ai stricat cariera.

— Mi-ai pus multe întrebări, lasă-mă să te întreb şi eu ceva. Ce ţi-a atras atenţia asupra mea?

— Am auzit o chestie care m-a îndreptat spre tine. Aşa că am început să fac săpături, să aflu despre familia ta. Am descoperit că tatăl tău a fost avocatul care l-a scăpat pe Ramsey de acuzaţia de crimă, în Washington. Bănuiesc că planul tău era să îl faci pe Ramsey să pară vinovat, ca Regina să nu-l mai iubească, apoi să apari tu ca un cavaler, să îl salvezi pe Arnold şi să rămâi cu Regina. Parcă e o întâmplare scoasă din filme.

Morse îşi ţuguie buzele.

— Numai că scenariul n-a mers.

— Da, dar apoi ai aşteptat până a mai venit o ocazie.

Morse aprobă din cap şi zâmbi.

— Sunt foarte răbdător. Când Ritter şi-a anunţat candidatura, ştiam că era oportunitatea pe care o aşteptam.

— De ce nu ţi-ai omorât rivalul?

— Păi ce e distractiv în asta? Unde e drama? Ţi-am spus că eu nu fac lucrurile în stil mare. În plus, dacă aş fi făcut asta pur şi simplu, ea l-ar fi iubit şi mai mult. Da, trebuia să îl omor pe Arnold Ramsey, dar nu voiam ca ea să îi plângă moartea. Voiam să-l urască. Atunci noi puteam fi din nou o echipă. Bineînţeles, Regina era mai în vârstă atunci, dar talentul ei – aşa ceva nu se pierde niciodată. Puteam avea din nou vraja de la început. Eram convins de asta.

— Aşa că asasinarea lui Ritter a fost următoarea ta producţie de anvergură.

— În realitate, a fost foarte uşor să-l conving pe Arnold s-o facă. El şi Regina se despărţiseră până la urmă, dar ştiam că ea încă îl mai iubeşte. Acum era momentul să-l demasc ca pe criminalul nebun care era, şi nu activistul nobil, strălucit cu care se căsătorise. M-am întâlnit în secret cu Arnold, de multe ori. L-am susţinut în momentele grele. El mă vedea ca pe un prieten. I-am adus aminte de zilele din tinereţe când voia să schimbe lumea. L-am provocat să fie din nou erou. Şi când i-am spus că sunt gata să mă alătur lui, că Regina va fi foarte mândră, ştiam că îl am în mână. Iar planul a decurs minunat.

— Numai că văduva îndurerată te-a respins din nou. Iar de data aceasta a fost mai devastator, pentru că motivul era că nu te iubea.

— Nu este tot, de aceea ne aflăm azi aici.

King îl privi întrebător.

— Iar mai târziu s-a sinucis. Sau poate nu?

— Se recăsătorea. Cu un om remarcabil de asemănător cu Arnold Ramsey.

— Thornton Jorst.

— Cred că avea ceva în gene, o slăbiciune pentru asemenea oameni. Am început să văd că „steaua” mea nu este atât de perfectă. Dar după atâţia ani, dacă eu n-o puteam avea, nimeni n-avea să o aibă.

— Şi ai omorât-o şi pe ea.

— Hai să zicem aşa: am lăsat-o să se ducă la nenorocitul de bărbatu-său.

— Iar acum ajungem la Bruno.

— Vezi tu, agent King, orice piesă bună are trei acte. Primul a fost ofiţerul din Garda Naţională, al doilea, Ritter.

— Iar acum vine cortina de final. Eu şi Bruno. Dar de ce? Regina a murit. Ce câştigi dacă faci asta, acum?

— Agent King, îţi lipseşte viziunea ca să poţi vedea ce am creat eu aici.

— Îmi pare rău, Sid, sunt un tip obişnuit. Şi nu mai sunt în Serviciul Secret, aşa că poţi să renunţi la „agent”.

— Nu, astăzi eşti agent secret, îi replică Morse ferm.

— Da. Iar tu eşti un psihopat. Şi când se termină totul, mă voi asigura că te vezi cu fratele tău. Poţi să-i arunci mingea de tenis, dacă vrei.

Sidney Morse ţinti arma spre capul lui King.

— Lasă-mă să-ţi zic exact ce ai de făcut. Când ceasul va arăta 10.30 a.m. fix, îţi vei lua poziţia în spatele şnurului. Am avut eu grijă de restul. Ai un rol foarte important în piesa asta. Sunt convins că ştii care este. Îţi urez să îţi îndeplineşti rolul cu brio.

— Deci va fi o repunere în scenă a incidentului din 1996?

— Ei, nu chiar. Nu vreau să te plictiseşti.

— Hei, poate am şi eu ceva surprize pentru tine.

Morse chicoti.

— Agent King, nu eşti din clasa mea. Acum fii atent, nu e o repetiţie. E chiar spectacolul, aşa că fii pe poziţie! Şi ca să ştii, spectacolul asta nu se va juca decât astă-seară.

Morse dispăru în întuneric, iar King trase adânc aer în piept. Morse era la fel de impresionant şi dădea dovadă de aceeaşi măiestrie ca şi înainte. Lui King aproape că îi cedau nervii. Era el singur împotriva mai multora, nici nu ştia câţi. Avea un singur pistol, şi nu credea nicio clipa că muniţia reprezenta altceva decât gloanţe oarbe. Se uită la ceas. Mai erau zece minute până când începea acţiunea. Privi ceasul de la mână. Era aproape 12.30. Nu ştia dacă a.m. Sau p.m. Desigur Morse putea să-i pună ceasul la ce oră voia el.

Aruncă o privire în jur, încercând să găsească ceva, orice, care l-ar ajuta să supravieţuiască. Nu văzu decât reproducerea unui eveniment oribil, la care nici nu voia să se mai gândească, darămite să-l retrăiască.

Şi atunci o întrebare şocantă îi trecu prin minte: cine va juca rolul lui Arnold Ramsey? Răspunsul veni fulgerător. Tatăl şi fiica. Ticălosul naibii! Chiar avea de gând s-o facă din nou.

Michelle trecu repede pe lângă copaci, atentă la oricine ar fi apărut pe lângă hotel. Îl zări pe Jefferson Parks care urcă într-o camionetă şi demară în trombă. „Bun, un oponent mai puţin”, îşi zise. Satisfăcută că putea să încerce, se aplecă şi se târî până la gard. Se pregătea să îl sară când se lipi din nou de pământ. Bâzâitul o deconcertă – apoi văzu firul care pleca de la gard. Se trase înapoi, ridică un băţ şi îl arunca în plasa gardului. Băţul se lovi de ea şi fu ars instantaneu. Nemaipomenit, gardul era electrificat. Nu putea să treacă prin gaura din gard, îi spusese lui Parks despre ea, şi probabil o aşteptau acolo, prea puţin convinşi de moartea ei prin înec. Iar spaţiul era atât de mic, încât oricum s-ar fi atins de gard.

Se duse din nou în pădure şi se gândi la dilema ei. Într-un final îşi aduse aminte că văzuse ceva prima dată când vizitase locul şi îşi dădu seama că ar fi fost singurul loc pe unde putea intra. Alergă spre partea din spate a clădirii unde pământul era înclinat spre gard şi forma un fel de rampă. În liceu fusese campioană la săritura în lungime şi la cea în înălţime, dar trecuse ceva timp de atunci. Măsură distanţele, alergă un pic pe loc pentru a se încălzi, cântări înălţimea gardului prin comparaţie cu locul de unde avea să sară. Îşi scoase pantofii şi îi arunca de cealaltă parte a gardului, se puse în poziţie de start, spuse o rugăciune în gând, trase aer în piept şi porni în fugă. Îşi număra paşii, aşa cum fusese antrenată. Aproape că renunţă, când ajunse mai aproape de gardul electrificat. Dacă eşua aici, înfrângerea n-ar fi constat în câteva lacrimi pentru că pierduse titlul. Asta era pentru totdeauna.

Se ridică în aer, picioarele, braţele şi spatele lucrând la unison, memoria musculară revenind la timp pentru a-şi putea roti trupul, arcui spatele, trecând peste gard la cincisprezece centimetri. De partea cealaltă nu o aştepta nicio saltea moale care să atenueze şocul căderii, aşa că se ridică încet, cu dureri peste tot, şi îşi puse pantofii în picioare. Mergând atentă spre clădire, descoperi încă o fereastră spartă şi se strecură înăuntru.

Când se făcu 10.26, prin uşa pe care intrase King apăru un bărbat. John Bruno părea dezorientat, speriat şi gata să verse. King înţelegea prin ce trece; şi lui îi era rău. El şi Bruno erau precum creştinii care aşteptau leii în vreme ce mulţimea însetată de sânge anticipa cu entuziasm măcelul. Când King se apropie de el, Bruno tresări instantaneu.

— Te rog, te rog, nu mă lovi!

— N-am de gând să-ţi fac niciun rău. Sunt aici ca să te ajut.

Bruno îl privi cu o expresie perplexă.

— Cine eşti?

King începu să spună ceva, apoi se opri. Cum ar fi putut să-i explice?

— Sunt agentul tău de la Serviciul Secret, îi zise el într-un final.

În mod surprinzător, Bruno păru să accepte asta fără niciun fel de întrebare.

— Ce se petrece? întrebă Bruno. Unde ne aflăm?

— Suntem într-un hotel. Şi e pe cale să se întâmple ceva. Nu sunt sigur ce anume.

— Unde sunt restul oamenilor tăi?

King îl privi inexpresiv.

— Şi eu aş fi vrut să ştiu… domnule.

Asta era mai mult decât o nebunie, dar ce putea să facă? Şi trebuia să recunoască, atitudinea de agent îi revenise mai uşor decât ar fi crezut.

Bruno zări uşa încăperii.

— Nu putem pleca pur şi simplu?

— A, nu, asta nu ar fi o idee bună.

King urmărea ceasul care acum arăta 10.29. Acum opt ani de zile, Ritter se afla înaintea lui, faţă în faţă cu mulţimea care îl adora. King nu voia să facă aceeaşi greşeală cu Bruno. Îl conduse până la şnurul de catifea.

— Vreau să stai în spatele meu! Orice s-ar întâmpla, stai în spatele meu!

— Da, absolut.

De fapt, King ar fi vrut să treacă el în spatele lui Bruno. După atâţia ani, ajunsese din nou în acelaşi punct: era din nou un nenorocit de scut uman.

Scoase pistolul din buzunar. Dacă gloanţele nu erau reale, n-avea nicio şansă. Cântări din ochi şnurul de catifea. Făcu un pas înainte. Acum era la mai puţin de trei centimetri distanţa, în mod ironic aproape în acelaşi loc în care se afla Ritter când Ramsey îl împuşcase. Când limba ceasului se mişcă la 10.30, King trase piedica.

— Aşadar, aduceţi copiii bucălaţi să-i pupăm, mormăi King. Daţi-i drumul!

În timp ce Michelle arunca o privire după colţ, îl văzu pe bărbatul care stătea în faţa uşii spre Stonewall Jackson Room. Era înarmat cu un pistol şi o puşcă, şi părea să fie tipul care se dăduse drept lunetist al poliţiei, sus în copac, înainte să i se alăture lui Parks în încercarea de a o ucide. Nu-i putea distinge faţa, dar bănuia că omul era Simmons. Dacă era aşa, ea avea un avantaj. Să sară şi să îl someze să stea pe loc? Ar putea avea timp să tragă o dată, suficient cât să o rănească, cu puţin noroc.

Apoi ridică privirea şi văzu cum gardianul se uită la ceas, zâmbind. Asta nu putea însemna decât că…

Se rostogoli din ascunzătoare, ţintind pistolul spre pieptul lui. Până la urmă, îl somase să stea pe loc, dar modificase puţin rutina, trăgând în timp ce striga. Gloanţele îl loviră în pectorali; omul ţipă şi căzu la podea. Michelle alergă spre el, ajunse aproape, lovi cu piciorul în armele lui aruncându-le cât acolo, îngenunche şi-i verifică pulsul. Piciorul încălţat în bocancul greu se ridică şi o lovi în umăr, iar Michelle se rostogoli pe spate, pierzându-şi arma.

Omul se ridică anevoie, ţinându-se cu o mână de piept. Cum era posibil una ca asta? Doar îl lovise în partea de sus a trunchiului. Îşi răspunse singură aproape imediat, în timp ce se ridica de pe jos. Vestă antiglonţ. Se aruncă spre pistol, dar şi el făcu la fel. Se ciocniră unul de altul, iar el o prinse de gât, sugrumând-o.

— De data asta, sâsâi el la ureche, vei muri, scârbă!

Era acelaşi cu cel care încercase să o omoare în maşină.

N-avea puterea lui, aşa că se decise să se folosească de avantajul pe care îl avea. Îl împunse cu cotul în partea stângă, acolo unde credea că îl împuşcase în seara aceea. Bărbatul gemu şi îi dădu drumul, căzând în genunchi. Se îndepărtă de el, alunecă pe podea şi căută pistolul cu înfrigurare. Când degetele se strânseră pe armă, se întoarse şi îl zări pe Simmons ridicându-se din nou, de data asta cu un cuţit în mână.

Ţinti şi trase, iar glonţul îl lovi chiar în mijlocul frunţii. Se târî până la el. Îi veni o idee, cu ochii la trupul neînsufleţit. „S-ar putea să meargă.”

⇐ Предыдущая 33 34 35 36 373839 40 41 42 Следующая ⇒