SECUNDĂ 22 страница

— Nu ştiu dacă a ajuns în ziare, dar cred că există vreo înregistrare pe undeva, fiindcă a afectat cu siguranţă cariera tatălui meu. Am verificat povestea mamei. Berkeley a confirmat că l-a lăsat pe tata să-şi ia doctoratul, dar nu fără reticenţe. Cred că nu prea aveau de ales; terminase toate cursurile şi disertaţia. Incidentul avusese loc cu puţin înainte ca el să-şi termine studiile. Dar, din câte am aflat eu, după ce a absolvit, toate uşile i s-au închis în nas. Mama a spus că fusese refuzat prin diverse locuri înainte să fie acceptat la Atticus. Bineînţeles că în acei ani a scris cărţile care au fost foarte bine primite în comunitatea academică. Privind în urmă, cred că tata era atât de înverşunat pentru că nu i se permitea accesul în universităţile de marcă, încât, chiar dacă ar fi fost chemat, cred că tot la Atticus ar fi rămas. El era un om foarte loial, şi Atticus i-a dat o şansă.

— Ai vreo idee cum au supravieţuit părinţii tăi în acei ani de penurie? Mama ta muncea? întrebă King.

— Câte puţin pe ici, pe colo, dar nimic permanent. Ea l-a ajutat pe tata să scrie cărţile, la partea de cercetare şi la alte chestii. Nu ştiu sigur cum s-au descurcat. Se frecă la ochi. De ce, unde vrei să ajungi?

— Mă întrebam… cine erau avocaţii aceia care au venit să-l reprezinte pe tatăl tău. Tatăl tău provenea dintr-o familie bogată?

Kate se arată mirată.

— Nu, tata provenea dintr-o familie de fermieri din Wisconsin. Mama era originară din Florida. Erau destul de săraci.

— Deci totul devine din ce în ce mai complicat. De ce să vină avocaţii să-l salveze? Şi mă întreb dacă părinţii tăi se întreţineau în vremurile grele din bani proveniţi din surse necunoscute.

— Cred că este posibil, spuse Kate, dar nu ştiu de unde.

Michelle îl privi pe King.

— Crezi că persoana care a vorbit cu Ramsey în acea noapte în biroul lui poate fi legată de incidentele din Los Angeles?

— Priveşte lucrurile aşa. S-a întâmplat ceva în Los Angeles, şi Arnold Ramsey este prins. Dar dacă nu a acţionat singur? Dacă era implicată o anumită persoană cu relaţii sus-puse? Asta ar explica apariţia avocaţilor – de obicei, ei nu muncesc pe gratis.

Michelle dădu din cap.

— Asta ar putea explica de ce omul a menţionat numele Reginei Ramsey. Poate că îi amintea de luptele trecute împotriva autorităţii pentru a-l face pe Arnold să pună mâna pe pistol şi să reintre în acţiune.

— Doamne, e prea mult! exclamă Kate. Arăta de parcă ar fi fost gata să plângă. Tatăl meu a fost un om inteligent. El ar fi trebuit să predea la Harvard, la Yale sau la Berkeley. Apoi poliţia a minţit şi viaţa lui a fost ruinată. Nu este de mirare că s-a răzvrătit împotriva sistemului. Unde este dreptatea în toate astea?

— Nu este, răspunse King.

— Îmi amintesc atât de bine momentul în care am auzit ştirile!

— Ai spus ca erai la ora de algebră, interveni Michelle.

Ea dădu din cap.

— Am ieşit pe hol şi acolo erau Thornton şi mama. Am înţeles imediat că se întâmplase ceva rău.

King se arătă mirat.

— Thornton Jorst era acolo cu mama ta? De ce?

— El a fost cel care i-a dat mamei veştile. Nu v-a spus asta?

— Nu, nu a făcut-o, spuse Michelle.

— De ce ar fi ştiut el înaintea mamei tale? întrebă King.

Kate îl privi încurcată.

— Nu ştiu. Poate a văzut la televizor.

— Când au venit şi te-au luat din clasă? întrebă King.

— La ce oră? Păi… nu ştiu. A fost acum ani de zile.

— Gândeşte-te, Kate, este foarte important.

Ea tăcu pentru câteva minute şi apoi continuă:

— S-a întâmplat de dimineaţă, mult înainte de prânz, ştiu sigur. Să spunem că era ora unsprezece.

— Ritter a fost ucis la 10.32. Nu este posibil ca un post de televiziune să transmită ştirea atât de repede, mai ales cu atâtea amănunte despre făptaş.

— Şi Jorst a mai avut şi timp să se ducă să o ia pe mama ta? întrebă Michelle.

— Nu locuia atât de departe de locul unde învăţam eu. Trebuie să înţelegi, Atticus nu este foarte departe de Bowlington, e cam la jumătate de oră de mers cu maşina. Şi mama locuia în drum.

Michelle şi King schimbară o privire îngrijorată.

— Nu ar fi fost posibil, nu-i aşa? rosti Michelle.

— Ce? Despre ce vorbeşti? întrebă Kate.

King se ridică fără să răspundă.

— Unde te duci? întrebă din nou Kate.

— Să-i fac o vizită domnului Jorst, spuse el. Cred că sunt multe lucruri pe care ni le-a ascuns.

— Dacă nu v-a spus despre faptul că a venit la mine la şcoală, probabil nu v-a spus nici despre el şi mama mea.

King o privi împietrit.

— Ce să ne spună despre ei?

— Înainte de a muri, ea şi Thornton erau împreună.

— Erau împreună? Dar ai spus că-l iubea pe tatăl tău.

— Până să se întâmple trecuseră şapte ani de la moartea lui Arnold. Prietenia dintre Thornton şi mama mea a rezistat în timp şi apoi relaţia lor s-a transformat în altceva.

— Altceva? Cum ar fi? întrebă el.

— Cum ar fi că urmau să se căsătorească.

Michelle parcursese numai jumătate din dosarele despre Bob Scott când primi telefonul de la Kate. Cum era evident că Michelle nu avea să se întoarcă prea devreme, Joan luase cutia cu ea la han şi continuă acolo. După ultima conversaţie cu King, trebuia să facă totuşi ceva care să-i ia gândul de la acea dureroasă confruntare.

Când deschise cutia şi începu să răsfoiască prin dosare, ea îşi dădu seama că Parks nu glumise, chiar era mare dezordine în ele. Oricum, întoarse cu grijă fiecare pagină, citind fiecare document până deveni evident că nu era vorba despre acel Bob Scott. După câteva ore, ea sună la room-service şi comandă ceva de mâncare şi o cană de cafea. Avea să stea acolo o vreme şi nu ştia când se întorceau King şi Maxwell. Începu să formeze numărul lui King, dar se răzgândi.

Era aproape de finalul cutiei când cercetarea dosarelor deveni mai interesantă. Scoase hârtiile şi le împrăştie pe pat. Se pare că exista şi un mandat de arestare pe numele Robert C. Scott. Adresa pe care era emis era undeva în Tennessee, cu toate că Joan nu recunoscu numele oraşului. Din câte îşi dădea ea seama, era ceva legat de posesia de arme. Acest Bob Scott deţinea nişte arme pe care nu trebuia să le aibă. Dacă era sau nu acel Scott pe care îl căuta, nu putea spune încă sigur. Oricum, ştia că lui Bob Scott îi plăceau foarte mult armele.

Cu cât citea mai mult, cu atât era mai intrigată. Serviciul de Şerifi fusese implicat, aşa cum se întâmplă de obicei, pentru a duce la îndeplinire mandatul emis de Biroul de Alcool, Tutun şi Arme de Foc. Probabil că de aceea putuse Parks să pună mâna pe acest document. Era posibil ca Bob Scott să aibă legături cu acest caz, dar numai în ceea ce-l priveşte pe Ritter. Şi totuşi, bănuiseră tot timpul că aceste două cazuri, al lui Ritter şi al lui Bruno, erau legate cumva. Asasinarea Lorettei Baldwin şi a lui Mildred Martin demonstra această legătură. Şi totuşi, cum era posibil ca două evenimente atât de deosebite unul de celalalt să aibă un numitor comun? Care era acela? Care? O înnebunea faptul că răspunsul la acea întrebare era atât de aproape şi totuşi nu-l putea distinge.

Telefonul ei mobil sună. Era Parks.

— Unde eşti acum? întrebă el.

— Sunt la Cedars. Mă uitam în cutia pe care ne-ai adus-o. Şi cred că am găsit ceva.

Îi spuse despre mandat.

— I-a fost prezentat lui Scott?

— Nu ştiu. Probabil că nu, din moment ce nu a fost arestat, altfel ar fi trebuit să apară undeva înregistrarea şi noi am fi ştiut de ea.

— Dacă el este tipul pentru care a fost emis mandatul legat de arme, atunci poate el este nebunul din spatele acestei poveşti.

— Dar cum îl legăm pe el de toate astea? Nu prea are sens.

— De acord, conveni el. Unde sunt King şi Maxwell?

— Stau de vorba cu Kate Ramsey. A sunat şi ne-a spus că are informaţii noi. S-au întâlnit în Charlottesville.

— Dacă tatăl ei nu lucra singur, atunci tipul pe care l-a auzit poate fi Bob Scott. El ar fi putut fi omul ideal de plasat în interior. Un cal troian, dacă a existat vreunul.

— Cum vrei să procedăm în legătură cu ceea ce am descoperit?

— Eu spun să luăm o echipă de oameni şi să verificăm. Bună treabă, Joan! Poate chiar eşti atât de bună pe cât spune lumea că eşti.

— De fapt, şerifule, sunt mult mai bună.

Imediat ce Joan închise telefonul, sări ca arsă.

— Doamne! exclama ea privind telefonul. Nu se poate! Apoi rosti următoarele două cuvinte foarte încet: Cal troian.

Cineva bătu la uşă. Ea deschise, şi chelneriţa aduse tava.

— Este bine aici, doamnă?

— Da, răspunse Joan neatentă. Mintea ei procesa noile informaţii. Este bine.

— Vreţi să vă torn cafeaua?

— Nu, este bine aşa. Îi semnă cecul şi se întoarse cu spatele. Mulţumesc.

Joan era pe punctul de a da un telefon, când simţi o prezenţă în spatele ei. Se întoarse, dar nici nu mai avu timp să strige înainte ca totul să se întunece. Tânăra femeie stătea aplecată peste Joan, care acum era întinsă la podea. Tasha se apucă de treabă.

Era târziu în noapte când King şi Michelle ajunseră la Colegiul Atticus. Clădirea care adăpostea biroul lui Thornton Jorst era închisă. Michelle reuşi să-l convingă pe tânărul administrator al clădirii să le dea adresa de acasă a lui Jorst. Era la câţiva kilometri distanţă de campus, pe o stradă umbrită de copaci, cu case din cărămidă, unde mai locuiau şi alţi profesori. Nu se afla nicio maşina parcată lângă casa lui Jorst atunci când King viră cu Lexus-ul pe alee, şi nici nu erau lumini aprinse. Se duseră la uşă şi bătură, dar nu răspunse nimeni. Cercetară curtea mică din spatele casei, dar nici acolo nu era nimeni.

— Nu pot să cred, dar Jorst trebuie să se fi aflat la hotelul Fairmount când Ritter a fost ucis, spuse Michelle. Nu există nicio altă explicaţie, numai dacă l-a sunat cineva de la hotel să-i spună ce se întâmplase.

— Îl vom întreba asta. Dar dacă a fost acolo, trebuie să fi ieşit înainte ca zona să fie închisă. Asta este singura modalitate prin care ar fi putut ajunge atât de repede cu veştile la Regina şi la Kate.

— Crezi că va recunoaşte că a fost la hotel?

— Cred că vom afla, fiindcă intenţionez să-l întreb asta. Şi, de asemenea, aş dori să-l întreb despre Regina Ramsey.

— Ar fi fost firesc să ne fi spus despre planurile de căsătorie când am vorbit prima dată.

— Nu şi dacă nu ar fi vrut ca noi să aflăm asta. Lucru care mă face să fiu şi mai suspicios. King se uita la Michelle. Eşti înarmată?

— Arma şi legitimaţia, tot tacâmul, de ce?

— Verificam doar. Mă întreb dacă lumea îşi încuie uşile pe aici?

— Doar nu ai de gând să intri? Asta este violare de domiciliu.

— Nu şi dacă nu spargi uşa când intri, replică el.

— Pe bune? Unde ai învăţat dreptul, la Universitatea de Ştiinţe Stupide?

— Tot ceea ce spun este că ar fi bine dacă am reuşi să tragem cu ochiul înăuntru când Jorst nu este prin preajmă.

— Dar este posibil să fie înăuntru. Poate doarme. Sau poate se întoarce cât timp suntem noi înăuntru.

— Nu noi. Numai eu. Tu eşti ofiţer activ.

— Tu eşti membru al baroului. Tehnic vorbind, şi tu eşti ofiţer al tribunalului.

— Da, dar noi, avocaţii, putem sări peste chestiile astea tehnice. Asta este specialitatea noastră, tu nu te uiţi la televizor?

Se duse la maşină şi luă o lanternă. Când ajunse în dreptul ei, Michelle îl apucă de mână.

— Sean, este o nebunie. Dacă vecinii te văd şi sună la poliţie?

— Atunci spunem că am auzit pe cineva strigând după ajutor.

— Este o scuză absolut tâmpită.

King deja era la uşă şi încercă să o deschidă.

— La naiba!

Michelle răsuflă uşurată.

— Este închisă? Slavă Domnului!

King răsuci clanţa şi deschise uşa cu o privire răutăcioasă.

— Glumeam. Durează numai un minut. Fii cu ochii în patru.

— Sean, nu…

El se strecură înăuntru înainte ca ea să apuce să termine fraza. Michelle începu să privească prin jur, cu mâinile în buzunar, încercând să pară că nu are nicio grijă pe lume, în timp ce stomacul i se strânsese de emoţie. Încercă şi să fluiere, dar nu reuşi din cauza că avea buzele uscate de emoţie.

— Să te ia naiba, Sean King, murmură ea.

Înăuntru, King ajunsese în bucătărie. Plimbă lanterna prin cameră şi observă că aceasta era o mică încăpere care părea nefolosită. Se pare că Jorst era un tip care mânca des în oraş. Intră apoi în camera de zi care era foarte simplu aranjată. Pereţii erau acoperiţi de rafturi care, deloc surprinzător, erau pline de cărţi de genul: Goethe, Francis Bacon, John Locke şi întotdeauna popularul Machiavelli.

Biroul lui Jorst venea după camera de zi şi îi reflecta mult mai bine personalitatea. Biroul era plin de hârtii şi de cărţi, pe podea erau împrăştiate tot felul de obiecte, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru canapea. Locul mirosea puternic şi a tutun şi a fum de ţigară, şi King observă pe jos o scrumieră plină de mucuri. Rafturile ieftine de cărţi gemeau sub povara volumelor. King trase cu ochiul pe masa de lucru, deschise sertarele şi se uită după ascunzători secrete, dar nu găsi nimic. Se îndoia că, dacă ar fi tras de cotorul vreunei cărţi, ar fi deschis un pasaj secret, dar pentru a fi mai sigur mişca totuşi câteva cărţi de pe rafturi. Nu se întâmplă nimic.

Jorst spusese că lucrează la o carte şi starea biroului său confirma asta, notiţele, ciornele şi planurile fiind împrăştiate peste tot prin cameră. Se vede că organizarea nu era punctul forte al acestui om şi King privi cu dezgust împrejur. El nu ar fi putut trăi nici zece minute într-un asemenea loc, chiar dacă, în tinereţea lui, camera sa arătase şi mai rău. Dar măcar depăşise acea fază; Jorst se pare că nu reuşise. King se gândea să o invite pe Maxwell înăuntru. Probabil că ea s-ar fi simţit în elementul ei.

Săpând sub mormanele de sub masa de lucru el găsi o agendă de întâlniri, dar nu îi fu de niciun folos. Apoi se duse la etaj. Acolo erau două dormitoare şi numai unul era folosit. Toate se aflau însă în ordine. Hainele lui Jorst erau aranjate într-un dulap mic, pantofii erau aşezaţi pe un stativ special. King privi sub pat şi nu fu întâmpinat decât de nişte ghemotoace de praf. Baia învecinată nu îi dezvălui decât un prosop căzut pe podea şi câteva produse de toaletă înghesuite pe chiuvetă. Era un raft în partea opusă a camerei pe care nu erau cărţi, dar era plin de poze. El trecu lanterna peste fiecare dintre ele. Erau poze ale lui Jorst cu diferiţi oameni, niciunul cunoscut lui, până ajunse la ultima. Vocea care îl chema de jos îl făcu să tresară.

— Sean, coboară imediat! Jorst s-a întors.

El privi la timp pe fereastră şi îl văzu pe Jorst cum parchează masiva lui maşină veche pe alee. Stinse lanterna, puse poza în buzunar şi coborî cu mare atenţie, îndreptându-se spre bucătărie unde o găsi pe Maxwell. Ieşiră pe uşa din spate şi veniră în faţa casei prin lateral, aşteptară ca Jorst să intre în casă, apoi ciocăniră la uşă.

Profesorul ieşi la uşă. Tresari când îi văzu, apoi se uită peste umărul lor.

— Maşina parcată în curbă este Lexus-ul vostru? King dădu din cap. Nu am văzut pe nimeni în el şi nici pe alee nu era nimeni.

— Eu eram întins să mă odihnesc puţin, iar Michelle era prin vecini pentru a afla dacă ştie cineva când vă întoarceţi.

Jorst nu păru să înghită povestea lui King, dar îi invită să intre în camera de zi.

— Aşadar, aţi vorbit cu Kate? întrebă el.

— Da, ea a spus că aţi anunţat-o imediat de vizita noastră anterioară.

— Şi v-aţi aşteptat să nu o fac?

— Sunt sigur că sunteţi foarte apropiaţi.

Jorst se holbă la King.

— Ea este fiica unui coleg de muncă şi o fostă studentă de-a mea. Să insinuaţi altceva ar fi o mare greşeală.

— Având în vedere faptul că dumneavoastră şi mama ei aţi fost pe punctul să vă căsătoriţi, aţi fi putut să-i fiţi tată vitreg, îi aruncă scurt King. Şi noi nici măcar nu am ştiut că eraţi împreună.

Jorst părea foarte stânjenit de situaţie.

— Şi de ce să ştiţi, din moment ce nu este treaba voastră. Acum, dacă mă scuzaţi, am mult de muncă.

— Exact, cartea pe care o scrieţi. Despre ce este vorba?

— Vă interesează ştiinţele politice, domnule King?

— Sunt interesat de multe lucruri.

— Văd. Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, este un studiu legat de istoria modului în care a votat Sudul, după cel de-al Doilea Război Mondial până în prezent şi impactul asupra alegerilor naţionale. Teoria mea spune că Sudul din zilele noastre este total diferit de „vechiul Sud”. Acesta este „de fapt” unul dintre cele mai eterogene şi mai productive centre ale imigraţiei în această ţară începând cu secolul trecut. Nu spun că este încă un bastion al liberalismului sau al radicalismului, dar nu mai este Sudul descris în Pe aripile vântului sau Cum să ucizi o pasăre cântătoare. De fapt, segmentul de populaţie cu cea mai rapidă creştere în Georgia provine din Orientul Mijlociu.

— Parcă îi şi văd pe hinduşi şi pe musulmani trăind alături de baptişti şi „frăţiorii negri” – trebuie să fie tare interesant, fu de părere King.

— Asta chiar e bună! exclamă Jorst. „Frăţiorii negri” şi baptiştii. Vă supăraţi dacă voi folosi replica asta pe post de titlu al unui capitol?

— Nicio problemă. Nu i-aţi cunoscut pe cei din familia Ramsey înainte de sosirea la Atticus, nu-i aşa?

— Nu, este aşa. Arnold Ramsey era la Atticus de doi ani înainte ca eu să ajung aici. Am fost profesor la un colegiu din Kentucky înainte să vin aici.

— Când am spus Ramsey, m-am referit atât la Arnold, cât şi la Regina.

— Răspunsul meu este acelaşi. Nu i-am cunoscut pe niciunul din ei înainte de a veni aici. De ce, Kate spune altceva?

— Nu, interveni Michelle repede. Ea ne-a spus doar că mama ei era prietenă bună cu dumneavoastră.

— Amândoi erau prietenii mei. Cred că Regina a văzut în mine un holtei incurabil şi şi-a pus în cap să mă facă să mă simt bine-venit şi confortabil. Ea era o femeie de-a dreptul remarcabilă. În tinereţe lucra cu trupa de teatru a colegiului şi chiar juca în unele producţii. Era o actriţă foarte bună. Chiar era. L-am auzit pe Arnold vorbind despre talentul ei, şi nu cred că exagera deloc. Dar când o vedeai pe scenă era absolut fascinantă. Şi era la fel de bună, pe cât era de talentată. Ea era iubită de toată lumea.

— Sunt sigur că aşa era, spuse King. Şi după ce Arnold a murit, voi doi aţi…

— Nu a fost aşa, îl întrerupse Jorst. Arnold era mort de mult timp când noi doi am început să ne vedem, mai întâi doar ca prieteni.

— Şi aţi ajuns la punctul în care să discutaţi despre căsătorie.

— Am cerut-o, şi ea a acceptat, răspunse el tăios.

— Şi apoi a murit?

Jorst păli.

— Da.

— De fapt, s-a sinucis, nu?

— Aşa spun ei.

Michelle adăugă repede:

— Dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere?

— Era fericită. Acceptase cererea mea în căsătorie. Nu consider că sunt vanitos când spun asta, dar nu cred că faptul că urma să se căsătorească cu mine a împins-o la sinucidere.

— Aşadar, spuneţi că a fost ucisă?

— Dumneavoastră să-mi spuneţi, sări el. Dumneavoastră vă plimbaţi de colo-colo investigând. Daţi-vă seama. Nu este domeniul meu.

— Cum a primit Kate vestea căsătoriei ce ar fi urmat?

— Bine. Îşi iubise tatăl. Pe mine mă plăcea. Ştia că nu vreau să-i înlocuiesc tatăl. Eu cred că voia ca mama ei să fie fericită.

— Aţi protestat împotriva Războiului din Vietnam?

Jorst păru că acceptă uşor această schimbare bruscă de subiect.

— Da, alături de multe alte milioane de oameni.

— În California?

— Unde vreţi să ajungeţi?

King îl lamuri:

— Ce aţi zice dacă v-am spune că un om a venit să-l vadă pe Arnold Ramsey cu scopul de a-l convinge să-l ucidă pe Clyde Ritter şi că acea persoană a menţionat numele dumneavoastră?

Jorst îl privi calm.

— Aş spune că acela care v-a spus asta se înşela amarnic. Dar, dacă este adevărat, eu nu-i pot împiedica pe ceilalţi să folosească sau nu numele meu în conversaţii, nu-i aşa?

— Corect. Credeţi că Arnold Ramsey a acţionat singur?

— Până mi se prezintă dovezi clare care să demonstreze contrariul.

— Din toate punctele de vedere, el nu era un om violent, totuşi a comis cel mai violent act dintre toate – crima.

Jorst ridică din umeri.

— Cine ştie ce demoni bântuie prin sufletele oamenilor?

— Asta aşa este. Şi Arnold Ramsey a fost implicat în proteste serioase în tinereţea lui. Unul în special soldându-se cu moartea violentă a unui om.

Jorst îl privi tăios.

— Despre ce vorbiţi?

King îi dezvălui informaţia numai pentru a-i vedea reacţia.

— Încă un lucru. Aţi mers separat sau aţi fost cu Arnold Ramsey în maşină la hotelul Fairmount, în dimineaţa în care Ritter a fost ucis?

Spre lauda lui, Jorst nu avu nicio reacţie. Trăsăturile lui era impasibile.

— Spuneţi că am fost la hotelul Fairmount în acea dimineaţă?

King îl privi fix.

— Spuneţi că nu aţi fost?

Jorst se gândi un moment, apoi rosti:

— Bine, am fost. Alături de alte câteva sute de oameni. Şi ce?

— Şi ce? În afară de faptul că vă întâlneaţi cu Regina Ramsey, acesta este un alt detaliu semnificativ pe care aţi uitat să ni-l aduceţi la cunoştinţă.

— De ce aş fi făcut-o? Nu am făcut nimic greşit. Şi, ca să vă răspund la întrebare, am mers separat.

— Şi trebuie să fi fugit imediat ce Ramsey a tras, altfel nu aţi fi avut timp să o luaţi pe Regina şi apoi să mergeţi să îi spuneţi lui Kate în mijlocul orei de algebră.

Jorst îi privi înmărmurit; broboane de transpiraţie îi apăruseră pe frunte.

— Erau mulţi oameni care fugeau de colo până colo. Eram la fel de speriat ca toţi ceilalţi. Am văzut ce s-a întâmplat şi nu am vrut ca Regina şi Kate să afle de la ştiri. Aşa că am condus cât am putut de repede ca să le spun. Am crezut că aşa era cel mai bine. Şi nu apreciez deloc faptul că trageţi concluzii greşite în privinţa unui lucru pe care eu l-am făcut din mărinimie.

King se apropie foarte mult de el.

— De ce v-aţi dus la hotel în dimineaţa aceea? Şi dumneavoastră aveaţi ceva cu Ritter?

— Nu, bineînţeles că nu.

⇐ Предыдущая 27 28 29 30 313233 34 35 36 Следующая ⇒