SECUNDĂ 25 страница

⇐ ПредыдущаяСтр 35 из 75Следующая ⇒

Omul cu Buick-ul îi răspunse:

— Curând. Ar trebui să ajungă la buncărul din Tennessee cât de curând.

— Vor avea parte de o surpriză.

Omul cu Buick-ul îl privi cu superioritate.

— Asta e şi ideea. Ai tu capacitatea să înţelegi complexitatea acestui plan? Tu crezi că facem asta pentru distracţie?

Simmons privi în jos, nervos.

— Ea când se întoarce?

— Va fi aici la timp. Nu ar vrea să rateze finalul. Chiar şi eu abia aştept. Se uită la tovarăşul lui. Eşti gata?

Simmons îşi umflă pieptul şi arboră o figură încrezătoare.

— M-am născut pregătit pentru chestiile de genul ăsta.

Omul cu Buick-ul îl privi insistent pentru un moment şi apoi îşi lăsă capul în jos şi închise ochii încă o dată.

Folosind binoclul, Michelle şi King, aflaţi în siguranţă în maşină, priveau cum o blindată cu oamenii lui Parks înainta pe drumul neasfaltat spre casă sau, mai bine zis, spre cabană. Privind în jur, King se gândi că spaţiul acesta nu putea fi mai izolat. Se aflau pe coama muntelui Great Smoky, iar topografia ciudată a zonei forţase motoarele maşinilor 4x4 la maximum. Pini, frasini şi stejari îi înconjurau din toate părţile, formând un zid care aducea întunericul cu două ore mai devreme decât în mod normal. Chiar şi acum, la ora unsprezece dimineaţa, părea că se lasă întunericul şi aerul rece le intra în oase chiar şi în maşină.

King şi Michelle priviră cum maşina blindată se opreşte în faţa cabanei şi şoferul coboară. Nu se mai vedea nicio maşină, nici fum ieşind prin coşul vreunei case, nici măcar vreun câine sau vreo pisică. În maşină, agenţii federali înarmaţi până în dinţi erau ascunşi în spatele geamurilor fumurii. King se gândea că tactica folosirii calului troian funcţionase timp de sute de ani şi spera să meargă şi acum. În timp ce stătea privind maşina şi gândindu-se la agenţii dinăuntru, o altă idee i se contură în minte: „Calul troian?” Deocamdată, o alungă şi se concentră din nou pe iminentul asediu.

Cabana era încercuită de ceilalţi agenţi, care stăteau ascunşi în iarbă şi în spatele stâncilor care împânzeau locul, cu armele îndreptate asupra diverselor ţinte: uşi, ferestre şi alte zone importante. King se gândea că oricine se afla înăuntru trebuia să fie un magician ca să scape din capcană. Şi totuşi, un buncăr subteran era un loc destul de problematic. El şi Parks discutaseră asta. Din hărţile şerifului lipseau elementele cele mai importante: ieşirile laterale din buncăr sau gurile de ventilaţie, care trebuiau să existe. Pentru a acoperi aceasta posibilitate, Parks postase oameni în locurile care păreau a fi cele mai indicate pentru aceste ieşiri.

Unul dintre agenţi se duse la uşa principală, în timp ce altul scoase din maşină un trepied folosit la măsurători. Sigla Departamentului de servicii publice era agăţată de una dintre uşile maşinii. Sub geaca groasă se aflau vesta antiglonţ şi pistoalele gata de a fi scoase la nevoie. Cei din maşină aveau suficient armament cât să decimeze un întreg regiment.

King şi Michelle îşi ţinură respiraţia când agentul bătu la uşă. Trecură treizeci de secunde, apoi un minut. El bătu din nou, strigând. Mai trecu un minut. Ocoli cabana şi după un minut apăru pe partea cealaltă. În timp ce se îndrepta spre maşină, părea că vorbeşte singur. King ştia că îi cerea permisiunea lui Parks să intre în forţă. Operaţiunea trebuie să fi fost confirmată pentru că portierele autovehiculului se deschiseră dintr-odată şi oamenii se năpustiră asupra uşii care fusese aruncată în aer. Şapte oameni pătrunseră prin deschizătură şi dispărură înăuntru. King şi Michelle priveau cum bărbaţii năvăleau dinspre pădure spre cabană din toate părţile cu armele gata de tragere.

Toţi aşteptau încordaţi focurile de armă care să confirme că inamicul era acolo şi urma o înfrângere răsunătoare. Însă tot ceea ce se auzea erau frunzele foşnind şi, ocazional, păsărelele ciripind. Treizeci de minute mai târziu, se dădu semnalul de „Liber!” iar Michelle şi King coborâră să se alăture lui Parks şi celorlalţi.

Cabana era mică şi avea numai câteva elemente de mobilier rustic, un şemineu gol, mâncare în conserve pe rafturile unui dulap şi un frigider aproape gol. Găsiră intrarea în buncăr printr-o uşă de la subsol.

Buncărul era de zeci de ori mai mare decât cabana. Era bine iluminat şi curat, şi fusese folosit de curând. Erau camere de depozitare cu rafturile goale, dar urmele de praf indicau că acolo fuseseră stocate diverse lucruri cu puţin timp în urmă. Mai era şi un poligon de tragere, în care, după miros, se trăsese intens în ultima vreme. Când ajunseră la celulele pentru prizonieri, Parks dădu din cap spre Michelle şi King, iar ei îl urmară pe coridor către una dintre celule unde uşa era întredeschisă. Parks îi făcu vânt cu piciorul, deschizând-o larg.

Era goală.

— Toate sunt goale, bombăni Parks. Asta a fost o mare ratare. Dar locul a fost ocupat până de curând şi îl vom cerceta centimetru cu centimetru.

Plecă pentru a organiza echipele de tehnicieni. King scrută cu atenţie interiorul celulei şi apoi plimbă lumina lanternei prin fiecare colţişor până când zări ceva sclipind. Intră, se uită sub patul de campanie şi apoi îi spuse lui Michelle:

— Ai o batista?

Ea îi întinse una, iar el o folosi pentru a ridica obiectul strălucitor. Era un cercel. Michelle îl examină.

— Este al lui Joan.

King o privi sceptic.

— Cum poţi şti că este al ei? Arată ca un cercel obişnuit.

— Pentru un bărbat, da. Femeile remarca la alte femei hainele, părul, bijuteriile, unghiile şi pantofii. Bărbaţii remarcă numai sânii şi fundul, în această ordine, şi uneori culoarea părului. Este al lui Joan; e cel pe care îl purta ultima oară când ne-am văzut.

— Înseamnă că a fost aici.

— Dar acum nu mai este, ceea ce înseamnă că şansele de a o mai găsi în viaţă sunt mari, spuse Michelle.

— Ar fi putut să-l lase special aici, intui King.

— Exact. Ca să ştim că ea a fost.

În timp ce Michelle se duse să-i dea cercelul lui Parks, King intră în altă celulă şi o cercetă cu lanterna. Analiză centimetru cu centimetru, dar nu găsi nimic relevant. Căută sub pat, dar se lovi la cap când se ridică. Se opri şi începu să-şi frece cucuiul, apoi observa că mişcase salteaua. Se aplecă pentru a o aranja ca să nu fie acuzat că distrusese probe la locul crimei.

Atunci văzu inscripţia care era scrijelită pe perete chiar acolo unde fusese mai devreme salteaua.

Se aplecă şi îndreptă lanterna într-acolo. Probabil că fusese o muncă îngrozitoare să zgârii cu unghiile în peretele de beton.

În timp ce citea avu o revelaţie şi îşi aminti imaginea autovehiculului coborând spre cabană. Ceva ce spusese Kate începea să capete sens. Dacă asta era adevărat, atunci ei se înşelaseră amarnic.

— Ce faci?

El se întoarse brusc şi o văzu pe Michelle stând acolo şi privindu-l.

— Mă prefac că sunt Sherlock Holmes şi nu mă pricep deloc, spuse el cu o privire sfioasă. Apoi privi peste umărul ei. Ce se întâmplă acolo?

— Echipa tehnică a sosit cu aparatura. Nu cred că ar aprecia deloc prezenţa noastră aici.

— Ai dreptate. De ce nu-i spui lui Parks că noi doi ne vom întoarce la Wrightsburg? Poate să ne găsească la mine acasă.

Michelle privi în jur.

— Chiar am sperat că ziua de azi va răspunde la toate întrebările noastre. Acum avem şi mai multe.

După ce Michelle plecă, King se întoarse, se aplecă şi mai citi o dată inscripţia pentru a o memora. Ezită în a le spune şi celorlalţi, dar decise să-i lase s-o descopere singuri, dacă vor fi în stare. Dacă avea dreptate, asta schimba totul.

Pe drumul înapoi la Wrightsburg, King fu extrem de tăcut. Atât de tăcut, încât Michelle renunţă până la urmă să mai încerce să-l scoată din starea aceea. Îl conduse la el acasă.

— Mă duc înapoi la han pentru o vreme ca să verific unele lucruri. Cred că trebuie să sun la Serviciul Secret. Sunt totuşi încă angajată acolo.

— Bună idee, îi răspunse absent King, întorcându-şi privirea.

— Dacă nu vrei să-mi spui gândurile tale pentru un bănuţ, sunt gata să dau şi doi. Ea zâmbi şi îi atinse uşor braţul. Haide, Sean, descarcă-ţi sufletul!

— Nu cred că gândurile mele de acum merită măcar un bănuţ.

— Ai văzut ceva acolo, nu-i aşa?

— Nu acum, Michelle. Am nevoie să-mi lămuresc câteva lucruri.

— Bine, dar am crezut că suntem parteneri, îi aruncă ea, evident rănită că el nu avea nevoie de ajutorul ei.

— Stai o clipă, o opri el. Este ceva ce poţi face pentru mine. Mai ai acces la baza de date a Serviciului Secret?

— Cred că da. Am un prieten acolo care a mai îngreunat procesul de întocmire a documentelor de plecare. De fapt, după ce mi-au dat această vacanţă, nu mai ştiu care este statutul meu actual. Dar pot afla foarte repede. Am laptopul în camera mea de la han; mă pot conecta şi vom afla. Ce vrei să ştii? Se arătă foarte surprinsă când el îi spuse. Dar ce legătură are asta cu noi?

— Poate însemna totul sau nimic.

— Mă cam îndoiesc că voi găsi aşa ceva în baza de date a Serviciului Secret.

— Atunci află din altă parte. Eşti un detectiv foarte bun.

— Nu sunt sigură că tu chiar crezi asta. Până acum marile mele teorii au fost infirmate.

— Dacă îmi găseşti un răspuns, atunci nu va mai fi nicio îndoială în mintea mea.

Ea se sui în maşină.

— Apropo, ai o arma?

El clătină din cap.

— Nu mi-au dat încă arma înapoi.

Ea îşi scoase pistolul din toc şi i-l întinse.

— Dacă aş fi în locul tău, aş dormi cu el sub pernă.

— Dar tu?

— Agenţii Serviciului Secret au întotdeauna o armă de rezervă. Doar ştii asta.

Douăzeci de minute mai târziu, King se sui în Lexus-ul său şi plecă spre biroul lui de avocatură. Până la asasinarea lui Howard Jennings, mergea acolo de cel puţin cinci ori pe săptămână. Acum părea un teren străin pe care intra pentru prima dată. Era rece şi întunecat. Aprinse lumina şi dădu drumul la căldură, uitându-se la locurile familiare. Îşi dădu seama de cât de mult se rupsese de rutina lui, de la uciderea lui Ritter. Şi totuşi, în timp ce contempla o pictură în ulei de pe perete, îşi trecu mâna peste rama de mahon a tabloului şi privi încăperea liniştită şi ordonată care îi amintea de casa lui dragă, dar nu mai simţi obişnuita senzaţie de împlinire şi de pace. Mai degrabă simţi un gol în suflet. Ce spusese Michelle? Casa lui era rece, lipsită de viaţă? Se schimbase el atât de mult? Ei bine, îşi spuse el, fusese forţat să o facă. Urmezi direcţiile pe care ţi le trasează viaţa şi fie te adaptezi, fie rămâi pe marginea drumului şi te compătimeşti singur.

Se duse în camera mică de la nivelul inferior unde se afla biblioteca cu cărţi de drept. Deşi cele mai recente materiale erau pe CD, King era totuşi tipul care prefera o carte adevărată. Căută volumele Martindale Hubber, care îi cuprindeau pe toţi avocaţii licenţiaţi din ţară, împărţiţi pe state. Îl scoase pe cel referitor la California, care, spre ghinionul lui, avea cel mai mare număr de avocaţi în barou. Nu găsi ce căuta, dar pricepu de ce. Ediţia lui de Martindale era cea mai recentă. Poate că numele pe care îl căuta exista într-o versiune mai veche. El se gândea la o dată anume. Dar unde s-o găsească? Într-o clipă îşi răspunse la propria întrebare.

Treizeci şi cinci de minute mai târziu, King intra în parcarea Facultăţii de Drept a Universităţii Virginia, situată în partea de nord a campusului. Se duse direct la biblioteca de drept şi o găsi pe bibliotecara cu care mai lucrase şi în trecut când avusese nevoie de anumite documente care depăşeau posibilităţile unui mic birou de avocatură. Când îi spuse despre ce era vorba, ea aprobă din cap:

— O, da, sunt pe CD, dar acum ne-am abonat la serviciul on-line pe care ni-l pun la dispoziţie. Te voi conecta eu. Şi pot să trec totul în contul tău, dacă eşti de acord, Sean.

— Este perfect. Mulţumesc.

Îl conduse într-o cameră mică de la parter. Trecură pe lângă studenţi care stăteau fiecare în faţa computerelor portabile, învăţând sârguincioşi că dreptul poate fi atât incitant, cât şi năucitor.

— Uneori mi-aş dori să fiu din nou student aici, zise King.

— Nu eşti primul care spune asta. Dacă ar fi plătiţi să fie studenţi, unii ar rămâne studenţi pe viaţă.

Bibliotecara îl conectă la sistem şi plecă. King se aşeză în faţa computerului şi trecu la treabă. Viteza computerului şi uşurinţa serviciului on-line făcură ca şi căutarea lui să fie mult mai rapidă şi mai uşoară decât cea obişnuită şi nu trecu mult până găsi ceea ce căuta: numele unui anume avocat din California. După câteva piste false, fu sigur că găsise ce trebuie. Avocatul nu mai era în viaţă. Acesta era motivul pentru care nu-l găsea în ediţiile mai noi. Dar în ediţia din 1974 omul se afla la loc de cinste.

Singura problemă acum era să se asigure că era vorba într-adevăr de omul pe care-l căuta, însă asemenea informaţii nu se găseau în acea bază de date. Din fericire, el cunoştea o modalitate de a obţine o confirmare. Îl sună pe Donald Holmgren, avocatul aflat la pensie care se ocupase iniţial de cazul lui Ramsey. Când King menţiona numele firmei şi al avocatului şi omul de la celalalt capăt al firului reacţionă, îi veni să strige de bucurie.

— Sunt foarte sigur, întări Holmgren. Acesta este omul care s-a ocupat de apărarea lui Arnold Ramsey. Este cel care i-a obţinut înţelegerea aceea minunată.

Imediat ce King închise telefonul, multe lucruri începură să capete sens. Şi totuşi, mai erau destule nelămuriri.

Ce bine ar fi dacă Michelle ar veni cu informaţii legate de ceea ce voia el să afle. Răspunsul care avea să se potrivească inscripţiei de pe peretele celulei. Dacă ea afla răspunsul, tot misterul era dezlegat. Şi dacă într-adevăr avea dreptate? Gândul îi dădea fiori, fiindcă următorul pas logic era că el avea să devină viitoarea ţintă.

Când se întoarse la hanul unde stătea, Michelle zări cutia de pe bancheta din spate. Conţinea dosarele legate de Bob Scott pe care le recuperaseră din camera lui Joan de la Cedars. Ea o duse până în cameră cu gândul de a mai trece o dată prin dosare pentru a vedea dacă nu cumva era ceva ce le-a scăpat. În timp ce le sorta, descoperi notiţele lui Joan.

Vremea se răcise din nou, aşa că îndesă câteva lemne în şemineu şi le aprinse cu ajutorul unui chibrit şi al unui ziar. Comandă nişte ceai fierbinte şi ceva de mâncare de la bucătăria hanului. După ce păţise Joan, atunci când sosi chelnerul, ea nu-l scăpă nicio secundă din ochi, rămânând cu mâna pe pistol. Camera era mare şi fusese elegant, dar parcă prea pompos mobilată şi probabil l-ar fi făcut pe Thomas Jefferson să zâmbească. Focul jucăuş încălzi atmosfera; una peste alta, era un loc confortabil. Oricum, în ciuda aspectului plăcut, preţul piperat al camerei ar fi făcut-o să elibereze camera de mult, dacă nu era Serviciul Secret care să îi deconteze măcar pentru câteva zile mâncarea şi cazarea. Era sigură că vor dori o informare completă asupra desfăşurării evenimentelor. Şi ştiau, fără îndoială, că ea şi King descoperiseră toate pistele din acest caz până acum. Totuşi, nu era atât de naivă, ştia că agenţia îi plătise cazarea numai pentru a şti unde este.

Stătea pe podea, cu picioarele încrucişate sub ea, conectându-şi laptopul la linia telefonică nou-nouţă din spatele biroului, o imitaţie de secol XVIII şi începu să caute ciudatele informaţii cerute de King. Aşa cum bănuise, nu găsi în baza de date ceea ce căuta. Începu apoi să-şi sune colegii din Serviciul Secret. La a cincea încercare găsi pe cineva care o putea ajuta. Ea îi spuse omului ceea ce ştia de la King.

— Aşa este! îi răspunse agentul. Ştiu pentru că vărul meu a stat în aceeaşi închisoare şi când a ieşit de acolo nu era decât un schelet.

Michelle îi mulţumi şi închise. Imediat îl sună pe King, care ajunsese acasă.

— Bine, începu ea, abia stăpânindu-şi bucuria, în primul rând trebuie să recunoşti că sunt cel mai strălucit detectiv de la Jane Marple încoace.

— Miss Marple? Eu m-aş fi gândit la Holmes sau Hercule Poirot, ripostă el.

— Ei erau buni, pentru nişte bărbaţi, dar Jane era unică.

— Bine. Consideră că am recunoscut asta, domnişoară Super-Deşteaptă. Ce ai aflat?

— Aveai dreptate. Numele pe care mi l-ai dat era al satului din Vietnam unde fusese ţinut prizonier şi de unde evadase. Acum, poţi să-mi spui ce se întâmplă? De unde ai luat numele ăla?

King ezita o secunda, apoi răspunse:

— Era scrijelit cu unghiile pe peretele uneia dintre celulele buncărului din Tennessee.

— Doamne, King, asta înseamnă ceea ce cred eu?

— De asemenea, mai era şi o cifră romană după nume. Acum are sens. Se afla în al doilea prizonierat; cred că aşa priveşte el lucrurile. Întâi Vietnam, acum Tennessee.

— Deci Bob Scott a fost ţinut prizonier în celula aia şi a lăsat inscripţia pentru a atrage atenţia?

— Poate, Michelle, nu uita câte concluzii eronate am tras până acum, plus că am tot găsit indicii special plasate pentru noi.

— Dar ăsta este atât de ciudat!

— Adevărat. Şi mai este un lucru.

— Ce? întrebă ea repede.

— Biletul prins de corpul lui Susan Whitehead.

— Nu crezi că Scott l-ar fi putut scrie? De ce?

— Mai multe motive, dar încă nu pot fi sigur.

— Dar presupunând că Scott nu este implicat, cine naiba mai poate fi?

— La asta lucrez.

— Ce ai pus la cale?

— Am avut de făcut nişte cercetări la biblioteca Facultăţii de Drept.

— Ai găsit ce căutai?

— Da.

— Vrei să-mi spui şi mie?

— Nu încă. Trebuie să mă mai gândesc. Dar mulţumesc că ai verificat informaţia. Vom vorbi cât de curând… Miss Marple.

El închise, şi Michelle puse telefonul jos, nu foarte încântată de refuzul lui de a avea încredere în ea.

— Ajuţi un tip şi te aştepţi ca el să-ţi întoarcă favoarea, dar el, nuuu! se plânse ea camerei goale.

Mai puse câteva lemne pe foc şi începu să cotrobăiască prin cutia cu dosare şi prin notiţele lui Joan.

Se simţi un pic ciudat citindu-i comentariile personale, mai ales că putea fi moartă. Cu toate astea, Michelle se văzu nevoită să remarce cât de ordonate şi de minuţioase erau notiţele luate de Joan. Cu cât citea mai mult, cu atât o aprecia mai mult pentru aptitudinile şi profesionalismul de care dădea dovadă. Michelle se gândi la biletul pe care Joan îl primise în ziua asasinării lui Ritter. Cât de vinovată trebuie să se fi simţit atâţia ani, văzându-l distrus pe bărbatul la care ţinea, în timp ce cariera ei era în plină ascensiune. Şi totuşi, cât de mult îl iubise într-adevăr dacă preferase să nu spună adevărul, alegând cariera în locul lui? Şi cum trebuie să se fi simţit King? Şi care-i treaba cu bărbaţii ăştia? Au ei gena dominantă care îi face să se comporte nobil atunci când vine vorba de suferinţă, destul de stupid, fie vorba între noi, atunci când o femeie îi calcă în picioare? Cu siguranţă că sunt şi femei care păţesc acelaşi lucru. Şi în mult prea multe cazuri ele se îndrăgostesc de băiatul rău care le frânge inima, uneori şi gâturile. Pe când o femeie poate mai uşor să lase totul în urmă şi să meargă mai departe, bărbaţii, nu. Ei trebuie să rămână până la capăt nişte încăpăţânaţi. Doamne, cât de frustrant era că un bărbat cum este King îşi pierduse capul după o femeie ca Joan!

Apoi se surprinse întrebându-se de ce îi păsa atât de mult. Ei lucrau la un caz şi atât. Şi doar King nu era perfect. Da, era inteligent, sofisticat, arătos şi avea un umor inteligent. Dar mai erau şi lucrurile negative, cum ar fi faptul că avea toane, era distant, uneori nepoliticos şi câteodată afişa o superioritate enervantă. Şi era al naibii de ordonat! Şi când te gândeşti că îşi făcuse curat în maşină pentru el…

Roşi brusc, dându-şi seama de această confesie sinceră şi imediat se concentră pe hârtiile din faţa ei. Studie mandatul emis pe numele lui Bob Scott găsit de Joan şi care fusese singurul motiv pentru care găsiseră cabana şi buncărul goale. Şi totuşi, din cele spuse de King, concluzia că Scott se afla în spatele întregii afaceri devenea tot mai lipsită de substanţă.

Şi totuşi, cabana îi aparţinea şi mandatul de arestare pentru posesie de arme era emis pe numele lui. Se uită la document cu mai multă atenţie. La ce se referea acea posesie de arme, mai exact, şi de ce nu fusese dus la îndeplinire mandatul? Din păcate, răspunsurile nu se găseau în document.

Renunţă, enervată, frustrată şi continuă să urmărească firul logic al notiţelor lui Joan. Mai dădu peste un nume care o făcu să se oprească. Pentru ea, faptul că Joan trăsese o linie peste el, ştergându-l ostentativ de pe lista suspecţilor nu era deloc concludent. Probabil că nu ar fi recunoscut asta în faţa nimănui, dar era la fel de încrezătoare în abilităţile ei investigative la fel cum era King de ale lui.

Ea spuse numele încet, silabisit: Doug Denby.

Şeful de campanie al lui Ritter. Notiţele lui Joan spuneau că viaţa lui se îmbunătăţise după moartea lui Ritter, moştenise bani şi pământ în Mississippi, motiv pentru care Joan ajunsese la concluzia că nu putea fi omul lor. Dar Michelle nu era atât de încrezătoare. Erau de ajuns câteva telefoane şi informaţii generale pentru a clarifica situaţia lui? Joan nu mersese până în Mississippi ca să se convingă. Nu-l văzuse niciodată la faţă pe Doug Denby. El chiar era în Mississippi lucrând pământul sau era prin preajmă aşteptând să răpească sau să omoare următoarea victimă? King spusese că Denby fusese pus în umbră de Sidney Morse în campania lui Ritter şi ajunsese să-l urască profund. Poate că Denby ajunsese să-l urască şi pe Ritter la fel de mult. Ce legătură ar putea avea el cu Arnold Ramsey, dacă exista vreuna? Sau cu Kate Ramsey? Ar fi posibil ca el să se folosească de averea sa pentru a organiza o răzbunare de asemenea proporţii? Până acum, investigaţiile lui Joan nu răspundeau la niciuna dintre întrebările astea.

Michelle luă un pix şi scrise numele lui Denby sub cel şters de Joan. Se gândi dacă să-l sune pe King şi să-l întrebe despre el. Poate ar fi mai bine să ia notiţele şi să se ducă la el să-l forţeze să lucreze împreună. Oftă. Poate că doar vrea să fie lângă el. Îşi mai turnă o cană de cafea şi privi afară pe fereastră, unde era plin de nori şi stătea să plouă, când telefonul sună.

⇐ Предыдущая 30 31 32 33 343536 37 38 39 Следующая ⇒