SECUNDĂ 15 страница

— Care este impresia dumneavoastră, îl urăşte pe tatăl ei pentru ce a făcut?

Jorst se gândi mult înainte de a răspunde la această întrebare.

— Îşi iubea tatăl. Şi totuşi, este posibil să-l urască pentru că a lăsat-o singură, preferând să urmărească idealuri politice în detrimentul dragostei pentru ea. Nu sunt psihiatru, dar asta este o bănuială a mea. Că doar aşchia nu a sărit departe de trunchi.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Michelle.

— Merge la manifestaţii, scrie scrisori de protest, face lobby pe lângă guvern şi lideri politici, şi scrie articole în diverse ziare, exact ca tatăl ei.

— Deci este posibil să-l fi urât pentru că a lăsat-o singură, dar acum este o copie fidelă a lui.

— Aşa se pare.

— Iar relaţia ei cu mama? întreba King.

— Destul de bună. Cu toate că, a învinovăţit-o poate, într-o oarecare măsură, pentru tot ce s-a întâmplat.

— Pentru că nu a fost acolo pentru bărbatul ei? Că, dacă ar fi fost cu el, nu s-ar mai fi dus să-l împuşte pe Ritter? întrebă King.

— Da.

— Şi nu aţi mai văzut-o pe Regina Ramsey după moartea lui? întrebă Michelle.

— Nu, am întâlnit-o, spuse el repede, apoi ezită un pic. La înmormântare şi cât a fost Kate studentă aici, de alte câteva ori.

— Care a fost cauza morţii ei, vă mai amintiţi?

— O supradoză de medicamente.

— Ea s-a recăsătorit? întrebă King.

Jorst deveni un pic palid.

— Nu. Nu s-a recăsătorit. Apoi îşi reveni repede şi observă privirile curioase ale celor doi. Mă scuzaţi, dar sunt amintiri dureroase pentru mine – au fost prietenii mei.

King studie mai bine feţele oamenilor din poză. Kate Ramsey părea să aibă în jur de zece ani în poză. Trăsăturile ei trădau inteligenţă şi părea foarte iubitoare. Stătea între părinţii ei, ţinându-i pe amândoi de mână. O familie frumoasă şi iubitoare. Cel puţin la suprafaţă.

Dădu poza înapoi.

— Mai este altceva ce ne-ar mai putea fi de folos?

— Nu chiar.

Michelle îi dădu o carte de vizită cu numerele ei de telefon.

— În cazul în care vă mai amintiţi ceva, îi explică ea.

Jorst se uită la cartea de vizită.

— Dacă este adevărat ceea ce spuneţi, că a mai fost un asasin, care anume a fost rolul lui? Era de rezervă în cazul în care Ramsey rata?

— Sau, murmură King, mai era cineva care trebuia să moară în acea zi?

Când sunară la Centrul Universitar Commonwealth pentru Politici Publice din Richmond, lui King şi lui Michelle li se răspunse că domnişoara Kate Ramsey nu era momentan acolo, dar că va veni în câteva zile. Aşa că se întoarseră la Wrightsburg, unde King intră într-o băcănie din centrul oraşului.

— Se pare că îţi datorez o cină cu dichis şi o sticlă din cel mai bun vin, explică King, după ce te-am plimbat după mine peste tot.

— Ei bine, a fost mult mai distractiv decât să stai în pragul uşii cu pistolul în mână, în timp ce politicienii se luptă pentru voturi.

— Bravo! Începi să înveţi.

King se opri deodată privind fix pe fereastră, evident gândindu-se la ceva.

— OK, ştiu privirea asta. Ce îţi mai trece prin cap? întrebă Michelle.

— Îţi aminteşti ce a spus Jorst despre Atticus? Că este o şcoală norocoasă că a venit acolo cineva de talia lui Ramsey, dar absolvenţii de Berkeley şi experţi naţionali nu pică din senin în locuri ca Atticus în fiecare zi?!

— Da. Şi?

— Ei bine, m-am uitat pe diplomele lui Jorst atârnate pe pereţi. A fost în şcoli decente, dar nu erau nici măcar în primele douăzeci. Şi eu presupun că nici ceilalţi profesori din departament nu erau supervedete ca Ramsey, motiv pentru care probabil că erau intimidaţi de el.

Michelle dădu din cap în semn că a înţeles.

— Atunci de ce un profesor şi expert de talia lui Ramsey a ajuns la Atticus?

King o privi fix.

— Exact. Dacă ar fi să ghicesc, atunci aş spune că Ramsey avea ceva de ascuns. Poate din zilele când protesta. Poate din acest motiv a şi fost părăsit de nevastă.

— Dar nu s-ar fi aflat ceva după asasinarea lui Ritter? Trebuie să fi verificat cineva trecutul lui.

— Da, dar nu şi dacă avea o acoperire solidă. Şi se întâmplase cu mult înaintea asasinării. Iar anii şaizeci au fost vremuri tulburi.

În timp ce rătăceau prin magazin adunând cumpărături pentru cină, Michelle observă şoaptele şi privirile pe care le îndreptau unii cumpărători către King. La casă, King bătu pe umăr persoana din faţa sa, care se chinuise atât să-i ignore prezenţa.

— Ce mai faci, Charles?

Omul se întoarse şi se albi ca varul la faţă.

— O, Sean, da, bine. Dar tu? Adică…

Bărbatul era vizibil stânjenit de propria întrebare, totuşi King continua să zâmbească.

— Nasol, Charles, doar nasol. Dar sunt sigur că pot conta pe tine, nu? Doar te-am scos dintr-o încurcătură financiară acum câţiva ani, îţi aminteşti?

— Ce? O, eu… o, Martha mă aşteaptă afara. La revedere.

Charles ieşi în grabă ducându-se la maşina de familie, un Mercedes condus de o distinsă doamnă cu părul alb, care cască gura de uimire când acesta îi povesti de întâlnirea din magazin. Apoi demară în trombă.

În timp ce Michelle şi King îşi duceau pungile cu cumpărături la maşină, ea spuse:

— Sean, îmi pare rău pentru toate astea.

— Hei, viaţa bună trebuie să aibă şi un sfârşit.

Ajunşi acasă la King, el prepară o cină fastuoasă care începu cu salată Caesar şi chifteluţe de crab ca aperitive, urmat de muşchi de porc cu ciuperci şi sos de ceapă Vidalia şi garnitură de piure de cartofi cu usturoi. La desert se delectară cu ecleruri cu ciocolată. Mâncară pe terasa ce dădea spre lac.

— Aşadar, ştii să găteşti, dar eşti disponibil şi pentru petreceri? glumi ea.

— Dacă preţul este corect, răspunse el.

Michelle ridică paharul cu vin.

— Arată bine.

— Ar fi şi cazul, este de prima mână. A stat în pivniţa mea şapte ani. Este una dintre cele mai dragi sticle ale mele.

— Sunt onorată.

Sean se uita spre apă.

— Ce spui de o tură pe lac mai târziu?

— Întotdeauna sunt amatoare de sporturi de apă.

— Sunt nişte costume de baie în camera de oaspeţi.

— Sean, trebuie să înveţi ceva despre mine: eu niciodată nu plec de acasă fără să am la mine echipamentul sportiv.

Cu King în şaua ski-jetului mare şi roşu de tip Sea-Doo 4TEC şi Michelle în spatele lui, înconjurându-l cu braţele în jurul taliei, merseră cam patru kilometri, şi acolo King aruncă o mică ancoră. Rămaseră pe Sea-Doo, şi King se uită în jur.

— Mai ai răbdare şase săptămâni şi culorile acestui loc vor deveni de neuitat, spuse King. Şi îmi mai place cum arată munţii în clipa în care soarele se ascunde după ei.

— Bine, este timpul să ardem ce am pus pe noi după cina asta.

Michelle îşi scoase vesta de salvare şi restul echipamentului, rămânând în costumul de înot roşu.

King se pomeni holbându-se la ea, cu gura căscată; deja peisajul frumos al munţilor nu-l mai captiva.

— Este vreo problemă? întrebă Michelle uitându-se la el.

— Nicio problemă aici, replică imediat King privind iute în altă parte.

— Ultimul scapă turma. Ea sări în apă, apoi ieşi la suprafaţă. Intri şi tu?

El se dezbrăcă la rândul lui, sări şi ajunse lângă ea. Michelle privi către mal.

— Cât de departe crezi că este?

— Cam o sută de metri. De ce?

— Mă gândesc să mă înscriu la triatlon.

— De ce nu mă miră, oare?

— Hai să facem întrecere, îl provocă ea.

— Nu prea suntem în aceeaşi categorie.

— Eşti cam îngândurat, nu crezi?

— Nu, adică nu am nicio şansă.

— De unde ştii asta?

— Tu ai participat la olimpiadă, eu sunt un avocat de vârsta a doua cu genunchii paradiţi şi un braţ sensibil de când am fost împuşcat făcând cascadorii pentru ţară. Aş fi bucuros dacă aş concura împotriva bunicii tale care să aibă greutăţi prinse la picioare.

— Mai vedem. S-ar putea să te surprinzi singur. Unu, doi, trei şi!

Ea porni, cu braţele tăind frumos apa caldă şi liniştită.

King înotă în urma ei şi, surprinzător, parcurse distanţa destul de repede. De fapt, când ajunseră aproape de mal, erau umăr la umăr. Michelle începu să râdă atunci când el o ajunse şi o prinse de picior în joacă. Când ajunseră la mal, erau la egalitate. King se lăsă pe spate şi trase aer în piept cu atâta nesaţ, de parcă nu ar fi fost suficient în atmosferă ca să-i ajungă.

— Ei bine, chiar că m-am surprins singur, spuse el printre gâfâituri. Apoi se uită la Michelle. Ea nici măcar nu respira greu. Şi atunci îşi dădu seama. La naiba, tu nu te-ai forţat deloc.

— Ba da. Bine, a trebuit să ţin cont de diferenţa de vârstă şi de restul.

— Ei bine, până aici ţi-a fost!

El sări în picioare şi se duse în fugă către ea, în timp ce ea se îndepărta, ţipând. Totuşi, ea râdea atât de tare, încât King nu avu nicio problemă să o ajungă uşor din urmă. O ridică pe un umăr, o duse unde era apa mai mare şi îi dădu drumul. Ea ieşi la suprafaţa încă râzând.

— Asta pentru ce a fost?

— Ca să îţi arăt că, în ciuda faptului că am trecut de patruzeci de ani, încă nu sunt mort.

Ajunşi înapoi, în timp ce fixa ski-jetul la doc, el întrebă:

— Cum de ai ajuns de la baschet şi atletism la canotaj olimpic?

— Îmi plăcea mai mult să alerg decât să joc baschet, dar îmi lipsea spiritul de echipa. În colegiu, un coleg de-al meu era canotor şi el m-a iniţiat. Se pare că am avut un talent înnăscut pentru sportul ăsta. Pe apă se părea că motorul meu nu cedează niciodată; eram ca o maşină. Şi mi-a plăcut întotdeauna faptul că, atunci când intru în apă, las toate problemele la mal. Eram cel mai tânăr membru al echipei. Când am încercat prima dată, nimeni nu mi-a dat nicio şansă. Dar le-am demonstrat că s-au înşelat.

— Cred că ai petrecut o bună perioadă din viaţă făcând asta. Mai ales în Serviciul Secret.

— Nu a fost totul numai lapte şi miere.

— Nu sunt aşa un bun cunoscător al sporturilor. Care a fost proba ta la canotaj?

— Patru plus unu, adică patru femei la vâslă şi un cârmaci care stabilea ritmul. Concentrarea este absolută.

— Cum a fost la olimpiadă?

— Cea mai antrenantă şi mai extenuantă perioadă a vieţii mele. Am fost atât de stresată, încât am vomitat înainte de prima cursă. Dar când am câştigat argintul şi am fost la un centimetru de aur, am avut senzaţia că nu există alt sentiment mai înălţător pe lume. Eram practic un copil şi am simţit că ajunsesem la apogeul vieţii mele.

— Încă mai crezi asta?

Ea zâmbi.

— Nu. Eu sper că tot ce este mai frumos se află încă în viitor.

Făcură duş şi se îmbrăcară cu nişte haine uscate. Când Michelle coborî, King se uita pe nişte notiţe la masa din bucătărie.

— Citeşti ceva interesant? întreba ea în timp ce îşi aranja părul ud.

El ridică privirea.

— Discuţia noastră cu Jorst. Mă întreb dacă ştie mai multe decât spune. Şi, de asemenea, mă mai întreb ce am putea afla de la Kate Ramsey.

— Dacă va dori să stea de vorbă cu noi.

— Exact. El căscă. Ne vom gândi mâine la asta. A fost o zi lungă.

Michelle se uită la ceas.

— Este târziu. Cred că ar fi mai bine să plec.

— Uite, poate ar fi mai bine să stai aici peste noapte, ce spui? Poţi dormi în camera de oaspeţi, acolo unde ai făcut duş, adăugă el repede.

— Am unde dormi. Nu trebuie să-ţi fie milă de mine. Sunt fată mare.

— Îmi este milă de tine pentru că toată mizeria care era în maşina ta este acum în camera de la motel. E posibil să fie şi ceva viu pe acolo. Ar putea ieşi noaptea să te mănânce. El zâmbi şi apoi spuse încet: Rămâi aici.

Ea îi întoarse zâmbetul şi îi arunca o privire foarte sugestivă – deşi ar fi putut să fie efectul vinului pe care tocmai îl băuse.

— Mulţumesc, Sean. Chiar sunt foarte obosită. Noapte bună.

El o privi cum urca uşor treptele. Picioarele lungi şi puternice, fundul frumos şi ferm, apoi corpul i se continua cu umerii olimpici şi mai sus gâtul lung şi, bine… La naiba! În timp ce ea dispăru în camera de oaspeţi, el scoase un oftat şi încercă disperat să-şi scoată din minte imaginea care-l obseda.

Apoi cercetă toate camerele, pentru ca toate uşile şi ferestrele să fie închise. Se gândea să ia legătura cu o companie de securitate ca să-i instaleze o alarmă. Niciodată nu îşi imaginase că va fi nevoit să facă asta aici. De cele mai multe ori, nici măcar nu încuia uşile. Ce se mai schimbaseră lucrurile!

Se opri în capul scărilor şi se uită spre camera de oaspeţi. Înăuntru era o tânără frumoasă întinsă pe pat. În cazul în care nu se înşela prea tare, dacă ar deschide uşa şi ar intra, aceasta i-ar îngădui să petreacă noaptea acolo. Şi totuşi, la cât de norocos fusese în ultima vreme, tot la fel de bine ar fi putut să primească un glonţ într-un loc sensibil. Rămase pe gânduri câteva clipe. Chiar voia să înceapă ceva cu femeia asta? Având în vedere ce se întâmplase? Răspunsul, oricât de greu i-ar fi fost să accepte, era unul singur. Străbătu holul şi intră în propria cameră.

Afară, aproape de poalele dealului, pe drumul spre casa lui King, era oprit vechiul Buick, cu luminile stinse şi motorul oprit. Ţeava de eşapament fusese reparată, pentru că acum şoferul nu mai dorea să fie auzit. Portiera se deschise, omul coborî şi privi spre silueta întunecată a casei. Portierele din spate ale maşinii se deschiseră şi ele – coborâră alţi doi oameni: „ofiţerul Simmons” şi partenera sa criminală, Tasha. Simmons era un pic mai nervos, pe când Tasha părea pregătită de acţiune. Omul cu Buick-ul părea pur şi simplu preocupat. El se uită către ceilalţi doi şi dădu din cap. Apoi toţi se îndreptară spre casă.

King fu trezit din somn de o mână care îi acoperea gura. Văzu mai întâi arma, şi apoi faţa.

Michelle duse un deget la gură, dându-i de înţeles să nu scoată niciun sunet, şi îi şopti în ureche:

— Am auzit nişte zgomote. Cred că este cineva în casă.

King se îmbracă, arată cu degetul spre uşă şi o privi întrebător.

— Cred că în spatele casei, la parter. Ai idee cine ar putea fi?

— Da, poate cineva îmi mai lasă un cadavru.

— Ai ceva de valoare în casă?

El clătină din cap şi apoi se opri.

— La naiba! Arma de la Loretta! Este închisă în dulapul din birou.

— Chiar crezi că…?

— Da, chiar cred.

Ridică receptorul să sune la poliţie, dar îl puse repede înapoi în furcă.

— Nu-mi spune, zise ea. E mort?

— Unde e mobilul tău?

Ea scutură din cap.

— Cred că l-am lăsat în maşină.

Coborâră uşor la parterul casei, ascultând toate zgomotele ce ar fi putut trăda prezenţa unui intrus. Era linişte şi întuneric.

Persoana putea fi oriunde, privind şi aşteptând momentul prielnic pentru a lovi.

King o privi pe Michelle şi şopti:

— Neliniştită?

— Este un pic cam sinistru. Tu ce faci când lucrurile se complică?

— Mă duc şi-mi iau o arma mai mare decât a adversarului.

Zgomotul veni dinspre scările care duceau spre nivelul inferior.

Michelle îl privi.

— Bine, eu aş prefera să nu existe o confruntare. Nu ştim câţi sunt sau cât de bine sunt înarmaţi.

— De acord. Dar trebuie să luam pistolul. Ai cheile de la maşină?

Ea le ridică.

— Mult înaintea ta.

— Eu conduc. Vom suna la poliţie îndată ce plecăm de aici.

Acoperit de ea, King se strecură în birou şi luă cutia cu pistolul, nu înainte de a se asigura că acesta mai este încă înăuntru. Se duseră încet spre ieşirea din casă.

Se suiră în Land Cruiser şi King puse cheia în contact. O lovitură îl izbi din spate şi căzu pe volan, apăsând astfel pe claxon.

— Sea… strigă Michelle, dar vocea ei fu retezată, împreună cu aerul pe care îl respira, când laţul din piele i se strânse în jurul gâtului şi îi intră în carne.

Ea încercă să-şi bage degetele pe sub el, dar acesta intrase prea mult în piele. Foarte rapid, plămânii parcă îi explodară, ochii îi ieşiră din orbite; creierul parcă îi luă foc. Cu coada ochiului, îl văzu pe King căzut pe volan, cu sângele şiroind pe gât în jos. Apoi simţi cum laţul se răsuceşte şi se strânge şi mai mult şi o mâna apăru şi luă pistolul ruginit. Portiera din faţă a maşinii se deschise, apoi se închise la loc, şi paşii se auziră cum se depărtează, lăsând-o să moară.

Laţul se tot strângea şi Michelle puse picioarele pe bord încercând să-şi arcuiască corpul pentru a putea să se depărteze puţin de persoana care făcea tot posibilul să o omoare. Căzu la loc pe spate; abia mai răsufla. Zgomotul claxonului îi exploda în urechi; priveliştea cu King inconştient şi plin de sânge făcea ca situaţia să i se pară şi mai disperată. Se arcui din nou şi izbi cu capul în spate, în faţa strangulatorului. Îl auzi cum strigă de durere şi simţi laţul slăbind, dar numai puţin. Imediat încercă să ajungă în spate la agresor, să-l prindă de păr, să-l zgârie sau să-i scoată ochii. Era în sfârşit posibil să-l apuce pe atacator de păr şi trase cât putu de tare, dar presiunea pe gâtul ei era aceeaşi. Ea îi zgârie şi îi sfâşie faţa, însă capul îi fu tras pe spate – aproape că îi fu dat peste scaun. Avu impresia că şira spinării îi pocnise şi deveni moale, alunecând în faţă.

Putea simţi respiraţia persoanei care o ucidea, care făcea toate eforturile să o elimine. Pe faţa îi apărură lacrimi de disperare şi de agonie.

Răsuflarea era chiar la urechile ei.

— Mori, mârâi el. Mori odată!

Tonul lui zeflemitor îi dădu energie. Cu un ultim efort, Michelle strânse degetele în jurul armei. Ţinti în spate prin spătar; arătătorul găsi trăgaciul. Abia mai avea putere să facă asta, şi totuşi găsi rezerva necesară de energie ca să tragă. Se ruga să nu rateze. Nu ar mai fi avut a doua şansă.

Arma se declanşă şi glonţul sfâşie scaunul. Auzi impactul cu carnea şi apoi un horcăit înfundat şi laţul slăbi imediat, căzând. Eliberată, Michelle trase o gură mare de aer în piept. Ameţită şi fiindu-i rău de la stomac, ea deschise portiera şi se aruncă la pământ.

Auzi portiera din spate deschizându-se. Omul se dădu jos ţinându-şi mâna pe rana însângerată. Ea ridică arma, dar el deschise uşa la maximum, izbind-o şi doborând-o la pământ. Înnebunită de furie, Michelle sări înapoi şi ţinti chiar în momentul în care celălalt încerca să fugă.

Totuşi, înainte să poată trage vreun foc, ea căzu în genunchi şi simţi că leşină. Când privi în sus, vederea îi era atât de înceţoşată, creierii îi zvâcneau atât de tare, încât i se păru că vede trei oameni fugind. Trase şase focuri de arma; toate în locul unde credea ea că este tipul celui care încercase să o ucidă.

Toate focurile rataseră cu mult. Alesese imaginea greşită în care să tragă.

Paşii se îndepărtară în grabă şi la scurt timp după aceea se auzi o maşină cum porneşte şi pleacă, ridicând în urmă praf şi pietriş.

Cu răsuflarea tăiată, Michelle se prăbuşi la pământ.

Zgomotosul claxon al maşinii atrase într-un final atenţia unui poliţist care patrula prin zonă şi care îi descoperi pe King şi pe Michelle în stare de inconştienţă. Ei fură duşi la spitalul UVA din Charlottesville. King îşi reveni primul. Rana de la cap sângerase mult, dar craniul se dovedise suficient de tare şi nu suferise răni majore. Recuperarea lui Michelle avea să dureze mai mult şi fusese anesteziată pentru a i se îngriji rănile. Când ea se trezi, King era alături, cu capul bandajat.

— Doamne, ce rău arăţi, îi spuse ea cu vocea slăbită.

— Asta este tot ce merit după ce am stat pe scaunul ăsta ore întregi aşteptând ca prinţesa să se trezească? „Doamne, ce rău arăţi”?!

— Îmi pare rău. Este minunat să-ţi văd chipul. Nu eram sigură că mai trăieşti.

El cercetă urmele de pe gâtul ei umflat.

— Cine a făcut asta chiar nu s-a jucat. Ai văzut ceva?

— Nu. Era un bărbat, atâta tot. L-am împuşcat.

— Unde l-ai nimerit?

— Într-o parte, cred.

— Poliţia aşteaptă să dai o declaraţie. Eu am dat-o deja. FBI-ul şi şeriful Parks sunt şi ei aici. Eu i-am pus în temă cu teoria legată de armă şi de faptul că Loretta şantaja pe cineva.

— Mă tem că nu le pot spune multe.

— Trebuie să fi fost cel puţin doi: unul care să ne scoată din casă şi celălalt care ne-a aşteptat în maşină. Au fost siguri că vom lua pistolul cu noi. I-am scutit de efortul de a-l mai căuta prin casă. Cineva probabil că ne-a urmărit când am fost la Loretta acasă. Probabil că ne-au văzut dezgropând pistolul şi s-au hotărât să-l ia înapoi.

— Au fost trei, atunci, fiindcă doi erau în maşină. Ea făcu o pauză, apoi întrebă: Au luat pistolul, nu-i aşa?

— Da. De-a dreptul stupid când te gândeşti. Ar fi trebuit să ducem pistolul la FBI imediat ce l-am găsit, dar nu am făcut-o, aşa că asta e. Oftă şi puse mâna pe umărul ei. A fost cât pe ce, Michelle, cât pe ce.

— Am luptat cât am putut.

— Ştiu că aşa ai făcut. Ăsta este motivul pentru care sunt acum în viaţă. Îţi sunt dator.

Înainte ca Michelle să apuce să răspundă, uşa se deschise şi intră un bărbat tânăr.

— Agent Maxwell? Scoase legitimaţia de la Serviciul Secret. Imediat după ce eşti externată şi stai de vorba cu poliţia, mă vei însoţi înapoi la Washington.

— De ce? întreba King.

Tânărul îl ignoră.

— Doctorii spun că ai noroc că mai eşti în viaţă.

— Nu cred că norocul are ceva de-a face cu povestea asta, interveni King.

— De ce să mă întorc la Washington? întrebă Michelle.

— Din acest moment eşti repartizată la un birou la sediul din Washington.

⇐ Предыдущая 20 21 22 23 242526 27 28 29 Следующая ⇒