SECUNDĂ 13 страница

Joan tot părea foarte supărată, dar scoase un dosar din geanta ei şi îl răsfoi. Trase cu putere aer în piept, după care spuse:

— Avem nevoie de fapte. Prin urmare, am întocmit o lista cu persoanele care trebuie intervievate. Ea întinse o foaie de hârtie pe care King o cercetă. Va trebui să te duci la locul faptei şi să faci cercetări.

King trecu în revistă lista de nume.

— Bine, destul de completă. Toată lumea de la doamna Bruno, la doamna Martin, la colonelul Mustard şi la valet. El se opri la un nume de pe lista şi se uită la ea. Sidney Morse?

— Se bănuieşte că este într-un institut de boli mintale din Ohio. Verifică şi asta. Presupun că îl vei recunoaşte, nu?

— Nu cred că-l voi uita vreodată. Există ceva teorii?

— Datorită interesului manifestat, să înţeleg că răspunsul tău este pozitiv?

— Este un poate. Teorii?

— Bruno avea o mulţime de duşmani. Se poate să fie deja mort.

— Dacă ar fi aşa, investigaţia ar înceta înainte de a începe.

— Nu, înţelegerea cu oamenii lui Bruno este să afle ce s-a întâmplat cu el. Eu iau banii chiar dacă este găsit viu sau mort.

— Bună negociere! Văd că nu ţi-ai pierdut talentul.

— Munca este la fel de grea chiar dacă este mort. De fapt, este mult mai problematică decât dacă este viu. Ei mă plătesc pentru rezultate, indiferent care ar fi acestea.

— Bine, am înţeles. Vorbeam despre teorii.

— Una din părţi a pus să fie răpit pentru a-l înlătura din alegeri. Asta pot înţelege. Bruno reuşise să strângă ceva voturi, iar dacă era înlăturat, s-ar fi dus la alt candidat.

— Uite, eu nu cred că un mare partid politic l-a răpit pe Bruno. Poate în altă ţară asta se putea întâmpla, dar nu aici.

— De acord. Este un pic trasă de păr.

King sorbi din ceai şi propuse:

— Hai să ne întoarcem la infracţiuni mai convenţionale, vrei?

— L-au răpit pentru bani, şi cererea de răscumpărare urmează să apară.

— Sau o bandă de delincvenţi pe care el a arestat-o pe vremea când era procuror l-a răpit.

— Dacă este aşa, nu-i vom mai găsi niciodată corpul.

— Ceva suspecţi pe pista asta?

Joan dădu din cap.

— M-am gândit că ar putea fi, dar, de fapt, nu este aşa. Trei dintre cele mai mari organizaţii pe care el le-a distrus nu aveau legături afară. El a dat pe mâna justiţiei câteva bande locale în Philadelphia, după ce a plecat din Washington, dar se pare că acestea operau pe o rază de câteva cartiere din oraş, fără metode prea sofisticate în afară de arme, cuţite şi telefoane mobile. Ei nu ar fi avut nici pregătirea şi nici resursele să pună la cale o operaţiune de răpire chiar de sub nasul Serviciului Secret.

— Bine, i-am eliminat din lista suspecţilor pe duşmanii de pe vremea când era procuror şi pe cei din lumea politică, şi am rămas numai cu motivaţia pur financiară. Crezi că ar fi meritat riscul asumat din partea răpitorilor?

— De unul singur, nu. Cum spuneam, familia lui este bogată, dar nu suficient. Puteau să plătească un milion de dolari, nimic mai mult.

— Ei bine, par a fi mulţi bani, dar un milion de dolari nu mai este de ajuns.

— O, aş vrea să aflu şi eu cum e, spuse Joan. Ea aruncă o privire în dosar. Partidul lui Bruno are fonduri, dar există totuşi motivaţii mult mai importante decât asta.

— Şi unele dintre ele nu sunt păzite de Serviciul Secret.

— Exact. Dacă acela care l-a răpit pe Bruno a făcut-o pentru…

King completă:

— Pentru a demonstra că o poate face? Pentru a arăta că poate surclasa Serviciul Secret?

— Da.

— Trebuie să fi avut informaţii din interior. Cineva din echipa lui Bruno.

— Am ceva idei şi pe această pistă. Va trebui să le verificăm.

— Minunat! Dar acum mă voi duce să fac un duş rapid.

— Presupun că examinarea trecutului tău este o treabă murdară, spuse ea cu subînţeles.

— Să ştii că da, ripostă el în timp ce urca treptele.

Ea strigă după el:

— Eşti sigur că vrei să mă laşi singură aici? Poate îţi strecor în şifonier o bombă atomică şi atunci să vezi probleme.

King se duse în dormitorul său, luă un halat de baie, porni duşul şi începu să se spele pe dinţi. Se întoarse să închidă uşa – lui Joan puteau să-i vină tot felul de idei.

În timp ce puse mâna pe uşă, simţi că aceasta este mai greu de mişcat ca de obicei. Era mult mai grea, de parcă ar fi avut o greutate pe ea. Adrenalina îi ajunse la cote alarmante; trase cu putere şi se dădu rapid în spate, privind curios. Inerţia şi greutatea făcură ca uşa să se trântească zgomotos. Dar el nici măcar nu observă. Era concentrat asupra a ceea ce făcuse ca uşa să se îngreuneze atât.

Văzuse destule lucruri ciudate în viaţa lui. Totuşi, priveliştea ce i se înfăţişa, cu fosta persoană publică şi clientă a lui, Susan Whitehead, agăţată de uşa băii, cu ochii morţi aţintiţi asupra lui şi un mare cuţit înfipt în piept, aproape că-l doborî la pământ.

O oră mai târziu, King stătea pe trepte în timp ce echipa de investigaţii ridica trupul neînsufleţit al lui Susan Whitehead. Şeful de poliţie Williams veni la el.

— Noi am terminat aici, Sean. Se pare că a fost ucisă în jurul orei cinci a acestei dimineţi. La acea oră ea îşi făcea obişnuita plimbare, după cum mi s-a spus, şi noi bănuim că a fost luată atunci şi ucisă pe loc. Din acest motiv nu este deloc sânge la tine în baie. A sângerat în altă parte. Este ceva ce îmi poţi spune?

— Nu am fost aici. Tocmai m-am întors din Carolina de Nord.

— Nu asta am vrut să spun. Nu vreau să sugerez că tu ai fi ucis-o pe doamna Whitehead.

Era destul de puternic accentul pe acel „tu”, încât King se ridică şi spuse:

— Şi nici nu am pus pe nimeni să o omoare, dacă asta vrei să sugerezi.

— Îmi fac meseria, Sean. Am pe cap o serie de crime acum, şi în acest moment nimeni nu este mai presus de bănuială. Sper că poţi înţelege asta. Ştiu că doamna Whitehead este clienta ta.

— Era clienta mea. M-am ocupat de ultimul ei divorţ, atâta tot.

— Cred că… trebuie să te întreb asta fiindcă, ei bine, oraşul vorbeşte. King îl privea cu nerăbdare. Se spune că tu şi doamna Whitehead eraţi împreună. Eraţi?

— Nu. Se prea poate ca ea să fi vrut o relaţie, dar eu nu.

Williams merse mai departe.

— Era asta o problemă pentru tine? Adică, ştiu cum pot fi femeile. Destul de copleşitoare.

— Ea a vrut să fie ceva între noi, dar eu nu. Nimic mai simplu.

— Şi asta este tot? Eşti sigur?

— Ce anume încerci să faci aici? Să construieşti supoziţia conform căreia eu am pus să fie omorâtă femeia asta pentru că nu am vrut să mă văd cu ea? Să fim serioşi!

— Ştiu că pare o nebunie, dar lumea vorbeşte.

— Mai ales pe aici.

— Şi doamna Whitehead era o persoană foarte influentă. Avea mulţi prieteni.

— Mulţi prieteni plătiţi.

— Nu aş spune asta dacă aş fi în locul tău, Sean, chiar nu aş face-o.

El ridică hârtia cu mesajul înfipt în pieptul nefericitei Whitehead. Era pus într-o pungă pentru dovezi.

— Ai vreo idee despre asta?

King se uită la hârtie şi dădu din cap.

— Numai că este de la cineva care a fost de faţă la asasinarea lui Ritter sau care ştie foarte multe despre asta. Dacă aş fi în locul tău, le-aş da-o celor de la FBI.

— Mulţumesc pentru sfat.

În timp ce Williams se depărta, King îşi frecă tâmplele şi îşi închipui că face baie în whisky şi că bea jumătate din el. Telefonul sună. Era partenerul lui în afaceri, Phil Baxter.

— Da, e adevărat, Phil. E moartă, chiar aici în casa mea. Ştiu, m-a speriat îngrozitor. Uite, am nevoie să rezolvi tu unele treburi pentru mine la birou. Eu… Ce spui? Expresia feţei lui King se întunecă subit. Ce tot spui, Phil? Vrei să ieşi din afacere? Pot să te întreb de ce? Înţeleg. Bineînţeles, dacă asta este ceea ce doreşti… Tu fă ceea ce ai de făcut.

Închise telefonul.

Aproape imediat telefonul lui sună din nou. Era secretara lui, Mona Hall, care voia să-i aducă la cunoştinţă demisia ei. Era prea speriată ca să mai lucreze pentru el, se plângea ea. Apăreau cadavre la tot pasul. Şi oamenii sugerau că el ar fi implicat cumva, nu că ea ar crede asta, dar, ei bine, unde iese fum…

După ce închise, o mână îi atinse umărul. Era Joan.

— Alte probleme?

— Partenerul meu de la firma de avocatură dă înapoi cât poate de repede şi secretara mea tocmai l-a însoţit în retragerea lui. În afară de asta, toate sunt în regulă.

— Îmi pare rău, Sean.

— Uite, la ce pot să mă aştept? Cadavrele apar peste tot în jurul meu. La dracu, şi eu aş fugi.

— Eu nu fug nicăieri. De fapt, am nevoie de tine mai mult decât oricând.

— Păi, e plăcut să aibă cineva nevoie de tine.

— Stau pe aici câteva zile cât aranjez vreo două interviuri şi mai fac ceva cercetări. Dă-mi un telefon, dar fă-o repede! Dacă nu ai de gând să lucrezi cu mine, voi fi nevoită să merg mai departe. Am un avion privat la dispoziţie. Vreau să te ajut să treci peste asta şi cred că munca este soluţia cea mai bună.

— De ce, Joan? De ce mă ajuţi?

— Poţi să spui că este răscumpărarea unei greşeli mai vechi.

— Nu îmi datorezi nimic.

— Îţi datorez mai mult decât îţi închipui. Acum văd asta foarte clar.

Ea îi atinse bărbia, apoi plecă. Telefonul sună din nou, şi King ridică receptorul.

— Da? răspunse el răstit.

Era Michelle.

— Am auzit. Ajung acolo în jumătate de oră. El rămase tăcut. Eşti în regulă, Sean?

El se uita pe fereastră privind cum Joan se depărtează.

— Sunt bine.

King făcu un duş rapid în baia pentru oaspeţi şi apoi se aşeză la biroul din cabinetul lui. Se încruntă, extrem de concentrat, în timp ce scria, din memorie, cuvintele din biletul găsit pe corpul lui Whitehead.

Déjà-vu, domnule Kingman. Încearcă să-ţi aminteşti, dacă poţi, unde erai în cea mai importantă zi a vieţii tale. Ştiu că eşti un tip inteligent, dar un pic cam ruginit, aşa că probabil vrei un indiciu. Iată-l: 1032AM09261996. Dar trebuie să fii în stare să rezişti, să te ţină curelele. Abia aştept să ne întâlnim din nou.

10.32 a.m. Pe 26 septembrie 1996, erau ora şi data exactă la care Clyde Ritter fusese ucis. Ce putea însemna asta? Era atât de concentrat, încât nici nu o auzi când intră.

— Sean, eşti bine?

El tresări pe scaun şi scoase un strigăt de surpriză. Michelle ţipă şi ea şi se dădu în spate.

— Doamne, ce m-ai speriat! exclamă ea.

— Eu te-am speriat pe tine? La naiba, femeie, nu ai auzit de bătutul la uşă?

— Am bătut. Asta am făcut în ultimele cinci minute, nu a răspuns nimeni. Ea se uită la bucata de hârtie. Ce este asta?

El se calmă şi o lămuri:

— Un bilet de la cineva din trecutul meu.

— Cât de departe în trecut?

— Data de 26 septembrie 1996 îţi spune ceva?

Era clar că îi spunea. După o mică ezitare, el îi înmână biletul. Ea termină de citit şi se uită la el.

— Cine putea să-l fi lăsat?

— Persoana care a lăsat corpul lui Whitehead în baia mea. Au venit împreună la pachet. Presupun că persoana care a scris biletul a vrut să fie sigură că-l voi citi.

— A fost ucisă aici?

— Nu. Poliţia crede că a fost luată dimineaţa devreme, ucisă, şi apoi cadavrul a fost adus aici.

Ea se uită în jos la bucata de hârtie.

— Poliţia ştie despre asta?

El aprobă din cap.

— Ei au originalul. Eu am făcut copia asta.

— Ai vreo bănuială în legătură cu cine a scris chestia asta?

— Da, dar niciuna dintre teorii nu are niciun sens.

— Joan mai era aici când ai găsit cadavrul?

— Da, dar ea nu are nimic de-a face cu asta.

— Ştiu, Sean. Nu voiam să sugerez asta. Cum ai lăsat lucrurile cu ea?

— O voi suna, îi voi spune că mă mai gândesc la propunerea legată de John Bruno şi că o voi suna eu mai încolo.

— Şi acum ce?

— Ne întoarcem în Bowlington.

Michelle păru surprinsă.

— Credeam că ai terminat cu hotelul Fairmount.

— Am terminat. Dar vreau să ştiu cum putea să se întreţină o cameristă şomeră şi cine i-a vârât bani în gură!

— Dar nu ştii dacă există vreo legătură cu uciderea lui Ritter.

— O, dar ştiu. Şi ultima întrebare este cea mai tare. Ea îl privi curioasă. Pe cine a văzut Loretta Baldwin în debaraua aceea?

— Îţi mulţumesc că ai fost de acord să ne întâlnim, spuse Joan.

Jefferson Parks stătea în faţa ei pe scaun, la masă, la hanul la care era cazată Joan. El o privi cu precauţie.

— A trecut ceva vreme.

— Şase ani, spuse ea. Cazul în care ne-am unit forţele în Michigan. Serviciul Secret şi Serviciul de Şerifi au avut privilegiul să care bagajele FBI-ului.

— După cum îmi amintesc, ai dat totul în vileag şi ai bătut toba ca toţi să afle că tu ai făcut-o.

— Aşa sunt de când mă ştiu. Dar dacă ar fi fost un bărbat, meritele ar fi venit fără tăgadă.

— Haide, chiar crezi asta?

— Nu, Jefferson, chiar ştiu asta. Să îţi înşir o mie de motive? Îmi stau pe limbă.

— Împreună cu o tonă de venin, murmură Parks. Apoi spuse cu voce tare: Deci voiai să mă vezi?

— Cazul Howard Jennings? spuse Joan.

— Ce este cu el?

— Mă întrebam în ce stadiu s-a ajuns. Ca o favoare profesională.

— Nu pot vorbi cu tine despre o anchetă în desfăşurare. Ştii asta

— Dar tu îmi poţi spune anumite lucruri care nu sunt confidenţiale sau care nu ar afecta ancheta, dar pe care totuşi nu le ştie toată lumea.

Parks ridică din umeri.

— Nu sunt sigur că ştiu la ce te referi.

— De exemplu, nu l-ai arestat pe Sean King, probabil deoarece, în ciuda anumitor dovezi circumstanţiale care par să-l incrimineze, tu nu crezi că este vinovat. Şi probabil că ai indicii care te direcţionează în altă parte. Şi nu avea cum să o ucidă pe Susan Whitehead fiindcă nu era în oraş la ora aceea. De fapt, eu cred că tocmai tu eşti alibiul lui.

— Cum de ştii asta?

— Sunt investigator, deci am investigat, spuse Joan.

— Nu trebuie neapărat ca persoana care l-a ucis pe Howard Jennings şi aceea care a ucis-o pe Susan Whitehead să fie una şi aceeaşi. Crimele pot să nu aibă nicio legătură între ele.

— Nu cred asta şi nici tu. Mie mi se pare că aceste crime sunt în acelaşi timp diferite şi extrem de asemănătoare.

Parks dădu din cap plictisit.

— Ştiu că tu eşti foarte deşteaptă şi eu sunt foarte prost, dar cu cât vorbeşti mai mult, cu atât înţeleg mai puţin din ceea ce spui..

— Hai să presupunem că Jennings nu a fost ucis pentru că era încadrat în programul de protecţie a martorilor. Hai să presupunem că a fost ucis pentru că muncea pentru Sean King.

— De ce?

Ea ignoră întrebarea.

— Susan Whitehead a fost ucisă în altă parte şi apoi adusă în casa lui King. În niciunul dintre cazuri nu exista dovezi puternice pentru a-l incrimina pe King şi, de fapt, în cazul Whitehead dovezile sunt exact invers: el are un alibi.

— Pe care nu l-a avut în cazul Jennings, şi arma lui a fost arma crimei, riposta şeriful.

— Da, el ţi-a explicat teoria cu schimbatul armei, cu care se pare că ai fost de acord.

— Nu-ţi pot spune nimic. Uite una dintre teorii: Jennings a fost ucis de unul dintre tovarăşii lui răufăcători şi apoi au încercat să-i însceneze lui King toată treaba. Arma lui, lipsa de alibi, cadavrul în birou, scenariu clasic de înscenare.

— Totuşi, cum puteau fi siguri? se întrebă Joan.

— Siguri de ce?

— Siguri că Sean nu va avea un alibi în acea noapte? Era foarte posibil să aibă o urgenţă sau cineva care să-l fi văzut în momentul în care Jennings a fost ucis.

— Numai dacă nu cumva ştiau ce face de obicei în timpul turelor şi au aşteptat ca el să ajungă în centrul oraşului ca apoi să-l omoare pe Jennings. El a fost zărit pe acolo atunci când a avut loc crima.

— Da, a fost zărit, dar dacă ar fi primit un telefon sau s-ar fi întâlnit cu cineva în acest timp, tot planul se ducea de râpă.

— Şi asta ce înseamnă pentru noi? întrebă Parks.

— Asta ar însemna că făptaşilor nu le-ar fi păsat dacă Sean este arestat sau nu pentru crimă. Şi din experienţă cunosc faptul că persoanele care fac asemenea scenarii sunt foarte rar atât de neglijente. Dacă ei şi-au dat atâta silinţa să fure pistolul lui Sean, să-i facă o copie identică, cu care să înlocuiască originalul, şi cu arma lui să comită crima, apoi să facă schimbul la loc, atunci ei ar fi ales şi momentul cel mai bun pentru a comite crima, în aşa fel încât Sean să nu aibă nicio şansă de a scăpa de acuzare. Criminalii sunt rareori atât de schizofrenici.

— Ei bine, King ar fi putut chiar el să gândească scenariul acesta tocmai pentru a ne deruta şi a scăpa de acuzaţii.

— Şi motivul ar fi să-şi strice viaţa frumoasă pe care tocmai şi-o clădise aici?

— Bine, am prins ideea, dar de ce atâta interes în a discuta acest subiect?

— Eu şi Sean am lucrat împreună. Îi datorez asta. Aşa că, dacă vrei să cauţi criminalul, fă-o în altă parte.

— Ai idee unde?

Joan privi în altă parte.

— Presupun că fiecare are idei.

Şi astfel ea puse capăt întâlnirii.

După ce Parks plecă, Joan scoase bucata de hârtie din poşetă. Reuşise să-l convingă pe unul dintre ajutorii de şerif să-i dea şi ei o copie a biletului găsit asupra corpului lui Susan Whitehead, în timp ce şeriful şi King aveau alte treburi. După ce îl citi în întregime, scoase din poşetă altă bucată de hârtie pe care o păstrase toţi anii ăştia. O despături cu grijă şi privi atentă la cele câteva cuvinte scrise pe ea.

Biletul pe care îl ţinea în mână era acela pe care ea crezuse, la momentul respectiv, că i-l lăsase Sean în camera din hotelul Fairmount în dimineaţa în care Ritter fusese ucis. După furtunoasa noapte în care făcuseră dragoste, ea rămăsese să doarmă la el în cameră, în timp de King intrase de serviciu. Când se trezise, ea văzuse un bilet şi făcuse exact cum scria în el, chiar dacă acţiunile implicau un anumit risc profesional. La urma urmelor, ea era tot timpul dispusă să rişte. La început, crezuse că fusese o sincronizare greşită, o sincronizare dezastruoasă. Apoi se întrebase ce avusese de gând să facă Sean în acea dimineaţă. Nu spusese nimic din toate astea la vremea respectivă pentru un motiv foarte simplu: i-ar fi ruinat cariera. Acum, această nouă întorsătură a evenimentelor punea totul într-o nouă lumină.

Întrebarea era: Ce avea să facă?

După ce se urcă în Land Cruiser-ul lui Michelle, King privi în jur, surprins.

— Ai făcut curat în maşină.

Ea răspunse cu nonşalanţă:

— O, doar am strâns câte un lucru ici-colo…

— Michelle, străluceşte de curăţenie şi mai şi miroase bine.

Ea strâmbă din nas.

— Erau ceva banane vechi. Nu ştiu cum ajunseseră aici.

— Ai făcut toate astea pentru că te-am bătut eu la cap?

— Glumeşti? Ştii şi tu cum e, am avut nişte timp liber.

— Oricum, apreciez gestul. Şi apoi ideea îl lovi deodată. Ce ai făcut cu toate lucrurile de aici? Pentru că nu ai ajuns pe acasă.

Ea păru ruşinată.

— Probabil că nu vei dori să vezi camera mea de la han.

— Nu, probabil că nu.

Ajunseră la Bowlington şi se întâlniră cu Tony Baldwin. Cu acordul lui şi al şerifului, ei cercetară casa Lorettei Baldwin.

— Din ce trăia mama ta? Ajutor social? întrebă King în timp ce se uita prin casă.

— Nu, avea numai şaizeci şi unu de ani, răspunse Tony.

— Muncea?

Tony clătină din cap în timp ce King privea în jur la mobilă şi la covoare; totul era curat şi nou. Bucătăria era utilată cu aparatură modernă şi în garaj era un model nou de Ford.

King se holbă la Tony.

— Mă dau bătut. O susţineai tu financiar sau a avut o rudă bogată care a murit?

— Eu am patru copii. Abia dacă am ce să le dau de mâncare.

— Lasă-mă să ghicesc: Ea îţi trimitea bani ţie?

Tony părea stânjenit.

— Hai Tony, interveni Michelle, noi încercam doar să găsim persoana care i-a făcut asta mamei tale.

— Bine, bine, da, ea avea ceva bani. De unde nu prea am idee şi nici nu voiam să întreb. Când ai o grămadă de guri de hrănit, calul de dar nu se caută la dinţi, nu?

— Ea ţi-a spus vreodată de unde ar fi putut proveni acei bani? Tony clătină din cap. Apoi King continuă: Când a fost prima dată când ai observat că a început să aibă bani?

— Nu sunt sigur. Adică mi-a trimis bani pentru prima oară cu ani buni în urmă.

— Cât de mulţi ani? Gândeşte-te bine, este foarte important.

— Poate acum şase sau şapte ani.

— Când a încetat să mai muncească la hotelul Fairmount?

— A fost închis la puţin timp după asasinarea lui Ritter.

— Ea a mai muncit undeva de atunci?

— Nimic stabil, şi în ultimii ani deloc. A făcut munci mizerabile toată viaţa. Era timpul să o lase mai moale, spuse el defensiv.

— Deci mama ta nu a menţionat nimic despre provenienţa banilor? Ceva prieteni sau alte rude cu care ea ar fi putut vorbi?

— Sunt ruda cea mai apropiată pe care o are. Prieteni, nu ştiu. Ea a avut un singur prieten adevărat, Oliver Jones, dar el este mort acum. Este posibil să-i fi spus lui.

— Putem vorbi cu familia lui?

— Nu avea. El a trăit mai mult decât toţi din familia lui. A murit acum câţiva ani.

— Nu-ţi mai vine în minte nimic altceva?

Tony se gândi bine, şi expresia feţei lui se schimbă.

— Ei bine, Crăciunul trecut mama a spus ceva un pic cam straniu.

— Ce anume?

— În ultimii cinci sau şase ani, ea a trimis tot timpul cadouri frumoase copiilor. Numai Crăciunul trecut nu. Fata mea mai mică, Jewell, a întrebat-o pe bunica ei cum se face că nu le-a mai trimis cadouri, nu-i mai iubea? Ştiţi cum sunt copiii. Iar mama i-a spus ceva de genul: „Scumpo, toate lucrurile bune au şi un sfârşit”, sau ceva de genul asta.

Michelle şi King se priviră cu subînţeles. King zise:

— Presupun că poliţia a cercetat casa în amănunt.

— De sus până jos, dar nu au găsit nimic.

— Nicio urmă de cecuri, niciun cupon de depozit, plicuri vechi care să sugereze poate de unde veneau banii?

— Nimic de genul ăsta. Mamei mele nu-i plăceau băncile. Ea avea numai bani în numerar.

King privea pe geam în curtea din spatele casei.

— Se pare că mamei tale îi plăcea mult grădinăritul.

Tony zâmbi.

— Iubea florile. Muncea mult în gradină, atunci când avea timp. Veneam în fiecare săptămână să o ajut. Petrecea uneori ore întregi acolo numai privind florile. Tony începu să spună ceva, apoi făcu o pauză şi întrebă: Vrei să mergi să te uiţi la ele? King dădu din cap, dar Tony adăugă rapid: Vezi, astăzi era ziua în care veneam şi o ajutam să culeagă buruienele. Adică ştiu că ea nu mai este, dar era un lucru foarte important pentru ea.

⇐ Предыдущая 18 19 20 21 222324 25 26 27 Следующая ⇒