SECUNDĂ 14 страница

Michelle zâmbi şi spuse pe un ton compătimitor:

— Şi eu iubesc grădinile, Tony.

Dădu din cap spre King.

— Da. Şi eu sunt un împătimit al grădinilor, spuse King fără prea mult entuziasm.

În timp ce Tony Baldwin smulgea câteva buruieni dintr-unul dintre răsaduri, Michelle şi King se plimbară, admirând florile.

— Sursa secretă de bani a Lorettei a apărut imediat după asasinarea lui Ritter, conchise King.

— Exact. Te gândeşti la şantaj?

El aprobă din cap.

— Deşi mă întreb cum a reuşit Loretta să şantajeze pe cineva numai pentru că l-a văzut sau a văzut-o în acea debara.

— Asta dacă a intrat acolo din aceleaşi motive, pentru că era speriat?

— Numai că trebuie să fie mai mult decât atât. Îţi mai aminteşti când ne-am uitat în debara şi eu am spus că probabil s-a înghesuit undeva în spate? Am presupus asta pentru că oricând putea intra acolo cineva cu o armă…

Se opri şi o privi cu ochii mari.

— Ce vrei să spui? Că poate ea a văzut pe cineva intrând acolo cu un pistol?

— Sau cu altceva. Din ce alt motiv ar fi devenit suspicioasă? Probabil că erau mulţi oameni care fugeau să se ascundă.

— Dar de ce cu o armă?

— De ce nu? Un tip care încearcă să ascundă o armă într-o debara de provizii după un atentat este mai verosimil decât unul care încearcă să ascundă o pereche de ochelari sau un portofel cu bani. O armă este automat incriminatoare. L-ar face să pară părtaş la complot. Bine, să spunem că tipul are o armă asupra lui. Lui îi este frică să iasă afară cu arma, fiindcă ar putea fi oprit şi percheziţionat. Deci, când iadul se dezlănţuie, el aleargă şi se ascunde în debara, fără să ştie că Loretta este acolo. E posibil să fi plănuit de la început să ascundă arma acolo. E posibil să fi plănuit să vină mai târziu să o ia sau chiar să lase poliţia să o găsească dacă era curăţată de amprente sau alte urme incriminatorii. Aşa că ascunde arma între prosoape sau ce o mai fi fost acolo şi pleacă. Loretta iese din ascunzătoare şi o ia. Poate că iniţial voia să o ducă la poliţie, şi mai târziu a recurs la şantaj. Din moment ce lucra în hotel, ea a putut să iasă din clădire printr-o ieşire nesupravegheată de poliţie sau a ascuns arma în altă parte, de unde a luat-o mai târziu.

Michelle analiză această posibilă desfăşurare a evenimentelor.

— Bine, deci ea are arma şi l-a văzut pe tip, şi, dacă ea nu ştia cine este tipul, nu era aşa greu de aflat. Ea îl contactează anonim, probabil cu o poză a armei şi unde se afla atunci când l-a văzut, şi mai apoi începe să încaseze plăţile. Merge, Sean, este o explicaţie posibilă.

— Şi de aceea casa era vraişte. Încercau să găsească arma.

— Chiar crezi că Loretta o ţinea undeva pe aici?

— L-ai auzit pe Tony: femeii nu-i plăceau deloc băncile. Era probabil genul de femeie care simte nevoia să aibă lucrurile importante aproape de ea, ca să le poată atinge.

— Deci marea întrebare este: Unde se află arma acum? Poate că ucigaşul a găsit-o.

— Poate e mai bine să scotocim şi noi casa centimetru cu centimetru.

— Asta nu are sens. Numai dacă este un compartiment secret undeva; să fie ascunsă într-un perete este puţin probabil.

— Asta aşa e.

Privirea lui King rătăci prin grădină. Se opri într-un loc, trecu mai departe şi apoi reveni în acel loc. Mergea de-a lungul rândului cu hortensii. Şase roz şi una în mijloc albastră.

— Frumoase hortensii, spuse King.

Tony veni mai aproape, scuturându-şi pământul de pe mâini.

— Da, mama iubea hortensiile astea, poate chiar mai mult decât trandafirii.

King îl privi curios.

— Interesant. A spus vreodată de ce?

Tony era încurcat.

— Poftim?

— De ce îi plăceau mai mult hortensiile decât trandafirii?

— Sean, chiar crezi că lucrurile astea sunt relevante? întrebă Michelle.

Tony îşi frecă bărbia.

— Ei bine, acum că ai menţionat asta, ea mi-a spus de mai multe ori ca pentru ea acele hortensii sunt nepreţuite.

King o privi fix pe Michelle, apoi se uită la hortensia albastră şi exclamă:

— La naiba!

— Ce este? întrebă Michelle.

— Ar fi un noroc chior. Dar s-ar putea să fie asta. Repede, Tony, ai o lopată?

— O lopată? De ce?

— Întotdeauna am avut o curiozitate legată de hortensiile roz şi de cele albastre.

— Nu este nimic special la ele. Uneori, oamenii cred că provin din specii diferite, dar nu este aşa. Adică, poţi avea şi roz, şi albastre numai prin simpla modificare a pH-ului solului. Există anumite substanţe care se găsesc pe piaţă şi care fac ca solul să fie mai bogat în anumite substanţe, mai acid sau mai alcalin – sulfat de aluminiu, aşa cred că-i spune. Sau pur şi simplu pui nişte fier în pământ, cum ar fi conserve goale, cuie ruginite sau altele. Asta ar face ca din roz să devină albastre.

— Ştiu, Tony, tocmai de aceea am nevoie de o lopată.

Tony aduse unealta din garaj şi King se apucă de săpat în jurul hortensiei albastre. Nu-i luă mult până ce dădu de ceva dur. Şi un pic mai târziu scoase de acolo un obiect.

— Bună sursă de fier, spuse King ţinând în mână un pistol ruginit.

King şi Michelle se opriră la un mic restaurant pentru o gustare rapidă după ce îl lăsaseră mut pe sărmanul Tony în grădina mamei sale.

Michelle spuse:

— Bine, sunt în mod oficial impresionată de ambele aptitudini ale tale, de detectiv şi de grădinar.

— Norocul nostru că fierul este o componentă a oţelului, altfel nu am fi găsit arma.

— Am înţeles partea cu şantajul şi cu motivul asasinării Lorettei. Dar tot nu înţeleg de ce i-a îndesat banii în gură.

King urmări cu degetul buza ceştii de cafea.

— Am lucrat odată într-o misiune în colaborare cu FBI în Los Angeles, unde Mafia rusească extorca bani de la toţi oamenii de afaceri pe o rază de doi kilometri pătraţi şi pe lângă asta mai era implicată şi într-o înşelătorie financiară, asta fiind motivul participării noastre. Aveam nişte turnători infiltraţi în reţeaua lor; o parte din bani proveneau de la noi – la foc răspunzi cu foc, nu? Ei bine, ne-am găsit la un moment dat toţi turnatorii găuriţi de gloanţe în portbagajul unei maşini cu nişte ghemotoace îndesate în gură. Când le-am scos chestiile alea din gură, am observat că erau bani, probabil aceiaşi bani cu care i-am plătit noi. Mesajul era clar: vorbeşti, atunci mori şi mănânci banii pe trădarea care te-a omorât.

— Deci banii din gura Lorettei sunt simbolici? Ultima plată făcută de cel şantajat?

— Aşa interpretez eu.

— Stai un pic. Fiul ei a spus ca banii au încetat să mai vină cam acum un an de zile. Dar dacă persoana mai era prin preajmă ca să o ucidă pe Loretta, atunci de ce a încetat să o plătească? Şi de ce a acceptat ea asta? Adică de ce nu s-a dus la poliţie atunci?

— Trecuseră şapte ani. Ce avea să le spună poliţiştilor? Că a suferit de amnezie şi că tocmai şi-a amintit totul, şi că, apropo, uite pistolul?

— Ei bine, poate că omul şantajat şi-a dat seama şi el şi de-asta n-a mai plătit. Poate că s-a gândit că puterea ei de a-l mai şantaja dispăruse.

— În orice caz, se pare că foarte recent cineva a aflat că Loretta este aceea care îl şantaja şi ea a plătit cu viaţa.

Michelle păli dintr-odată şi îşi frânse mâinile.

— Când am vorbit cu Loretta, ea a menţionat că a fost în acea debara, dar nu a spus niciodată că ar fi văzut pe cineva. Doar nu crezi…?

King înţelese preocuparea ei.

— Cineva se poate să fi auzit conversaţia voastră sau a spus ea mai târziu cuiva.

— Nu, a fost ucisă atât de repede după ce am vorbit cu ea, încât ucigaşul trebuie să ne fi auzit vorbind. Dar eram singure pe veranda casei. Totuşi, cineva a auzit. Grozav, acum eu sunt motivul pentru care ea este moartă.

King îi luă mâna într-a lui.

— Nu, nu este adevărat. Persoana care a ţinut-o cu capul sub apă în cadă este cea din cauza căreia este moartă acum.

Michelle închise ochii şi scutură din cap. King spuse cu fermitate:

— Ascultă-mă, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu Loretta, dar dacă ea şantaja persoana care a ucis-o, intrase într-un joc periculos. Ea s-ar fi putut duce la poliţie cu mulţi ani în urmă.

— Ăsta e motivul pentru care noi trebuie să o facem.

— Vom face asta, chiar dacă seria a fost ştearsă şi arma este într-o stare precară. Poate că băieţii de la FBI pot desluşi totuşi ceva. Este un birou teritorial al lor aici în Charlottesville. O să-l lăsăm acolo când ajungem acasă.

— Şi acum ce facem?

— Dacă a ascuns cineva o armă în debaraua de produse a hotelului Fairmount atunci când Clyde Ritter a fost ucis, asta ce îţi spune?

Brusc, îşi dădu şi ea seama.

— Că, probabil, Arnold Ramsey nu lucra singur.

— Exact. Şi acesta este motivul pentru care noi ne ducem acolo chiar acum.

— Unde?

— La Colegiul Atticus. Unde Arnold Ramsey era profesor.

Frumoasele străzi pavate, mărginite de copaci, şi clădirile elegante acoperite de iederă ale micului Colegiu Atticus nu păreau locul care să adăpostească un asasin politic.

— Nu am auzit niciodată de această şcoală până la moartea lui Ritter, spuse Michelle în timp ce conducea Land Cruiser-ul pe strada principală a campusului.

King aprobă din cap.

— Nu mi-am dat seama cât era de aproape de Bowlington. Se uită la ceas. Nu ne-a luat decât o jumătate de oră să ajungem aici.

— Ce preda Ramsey?

— Ştiinţe politice cu accent pe legea electorală, cu toate că interesul lui personal erau teoriile politice radicale.

Michelle se uită la el cu mirare. El îi explică:

— După ce Ritter a fost ucis, eu m-am preocupat să-mi iau doctoratul în Arnold Ramsey. O privi fix pe Michelle. Dacă ucizi un tip, cel puţin poţi să aloci nişte timp pentru a-l studia.

— Asta sună cam dur, Sean.

— Nu a fost intenţionat. Am vrut să ştiu doar de ce un profesor de colegiu cu o reputaţie frumuşică ar ucide un candidat un pic cam dus şi care avea şi puţine şanse de izbândă şi să îşi sacrifice întreaga viaţă pentru asta.

— Presupun că această cercetare a fost făcută în amănunt.

— Nu atât de în amănunt cât s-ar fi făcut dacă ar fi fost vorba de un candidat serios. Pe de altă parte, toată lumea voia ca totul să se încheie cât mai repede.

— Şi ancheta oficială a tras concluzia că Ramsey a acţionat singur.

— Bazându-ne pe ceea ce am descoperit atunci, aparent a fost o concluzie corectă. Privi către fereastră. Nu ştiu, a trecut atât de mult timp de atunci! Nu sunt sigur că vom găsi ceva folositor.

— Ei bine, oricum suntem aici acum, aşa că hai să profitam de asta! Poate vedem ceva ce alţii au ratat. La fel cum ai făcut cu hortensia albastră.

— Dar poate descoperim ceva ce e mai bine să rămână nedescoperit.

— Nu am crezut niciodată că ăsta e un lucru bun.

— Tu vrei întotdeauna ca adevărul să iasă la iveală?

— Tu nu?

King ridică din umeri.

— Eu sunt avocat. Du-te şi întreabă un om adevărat.

Fura plimbaţi de la o persoană la alta, de la un departament la altul, până când ajunseră în biroul lui Thornton Jorst. Era un om de statură medie, echilibrat, care părea să aibă puţin peste cincizeci de ani. O pereche de ochelari cu rama groasă şi tenul palid îi dădeau un aer foarte profesional. Se pare că fusese un bun prieten şi coleg al răposatului Arnold Ramsey.

Jorst stătea în spatele unui birou dezordonat, plin cu vârf de cărţi deschise, grămezi cu pagini de manuscrise şi un computer portabil acoperit simbolic cu lucruri foarte puţin tehnice, gen creioane colorate şi foi de blocnotes. Rafturile care acopereau pereţii biroului gemeau sub greutatea cărţilor impresionant de groase. King se uita la diplomele de pe perete, când Jorst îşi aprinse o ţigară.

— Vă deranjează? Sanctuarul unui profesor a rămas ultimul loc în care acesta se poate relaxa.

King şi Michelle aprobară amândoi din cap.

— Am fost tare surprins să aflu că aţi venit să mă întrebaţi de Arnold.

— În mod normal, noi v-am fi sunat înainte pentru a ne face o programare oficială, spuse King.

— Dar eram în zonă şi am decis pe moment că este o ocazie prea bună ca să nu profităm de ea, adăugă Michelle.

— Îmi pare rău, nu am reţinut numele dumneavoastră?

— Eu sunt Michelle Stewart, şi el este Tom Baxter.

Jorst îi privi pe King.

— Îmi cer scuze, dar îmi păreţi tare cunoscut.

King zâmbi.

— Toată lumea îmi spune asta; este din cauză că am o faţă atât de comună.

— Este ciudat, spuse Michelle, dar chiar mă uitam la dumneavoastră şi mă gândeam că v-am mai văzut undeva, doctore Jorst, dar nu pot să-mi dau seama exact unde.

— Apar destul de frecvent la posturile locale de televiziune, mai ales acum că se apropie alegerile, spuse repede Jorst. Îmi place anonimatul meu, dar din când în când nu strică un sfert de oră de faimă. Îşi drese glasul şi apoi adăugă: Am înţeles că faci un fel de documentar despre Arnold sau aşa ceva?

Michelle se lăsă pe spătar şi luă un aer savant.

— Nu numai despre el, despre motivaţiile asasinatelor politice în general, dar cu accent pe cazul acesta. Ipoteza este că există destule deosebiri între oamenii care iau în vizor politicieni. Unii fac asta pentru că sunt instabili mintal sau simt o ură profundă pentru persoanele respective. Iar alţii o fac din convingeri filosofice sau pentru că sunt convinşi că fac un bine. Ei chiar văd în asta un act de patriotism.

— Şi vreţi să aflaţi de la mine în care dintre aceste categorii se încadra Arnold?

— Fiindu-i prieten şi coleg, este evident că aţi putut trage o concluzie, spuse King.

Jorst îl privi prin perdeaua de fum de ţigară.

— Motivaţia pe care a avut-o Arnold pentru a deveni asasin m-a intrigat de-a lungul anilor. Totuşi, nu pot spune că el se încadrează în vreunul dintre cazurile prezentate.

— Ei bine, poate că, dacă cercetăm trecutul lui şi perioada care a precedat săvârşirea acelei acţiuni, am putea să tragem o concluzie, sugeră Michelle.

Jorst se uită la ceas.

— Îmi pare rău, spuse Michelle, aveţi cursuri?

— Nu, de fapt sunt într-un an sabatic. Încerc să termin o carte. Aşa că spuneţi.

Michelle scoase un carneţel şi un pix.

— De ce nu am începe cu un mic istoric al lui Ramsey? propuse ea.

Jorst se lăsă pe spate şi privi către tavan.

— Arnold a dat trei lovituri succesive la Barkeley: B.A.^{^[9]}, M.A.^{^[10]}, Ph.D.^{^[11]} A fost mereu primul în clasă. De asemenea, a mai găsit timp să protesteze împotriva Războiului din Vietnam, şi-a ars ordinul de încorporare, a participat la marşuri pentru drepturile omului, a fost arestat, şi-a riscat viaţa, toate astea. A avut de departe cele mai bune scrisori de acreditare dintre toţi profesorii de aici.

— Era popular printre studenţi? întrebă King.

— În mare parte a fost. Oricum mult mai popular decât sunt eu printre ai mei. Jorst chicoti. Sunt mult mai exigent decât mult regretatul meu coleg.

— Convingerile sale politice difereau mult de cele ale lui Ritter? se interesă Michelle.

— 99% dintre americani sunt în aceeaşi categorie şi mulţumesc lui Dumnezeu că este aşa. Ritter era un predicator care apărea la televizor şi pretindea bani de la oamenii deziluzionaţi din toată ţara. Cum un om ca acela a putut candida la preşedinţia Statelor Unite ale Americii? M-a făcut să-mi fie ruşine pentru ţara mea.

— Se pare că opiniile lui Ramsey s-au prins şi de dumneavoastră, observă King.

Jorst tuşi şi chicoti.

— Cu siguranţă că împărtăşeam părerile lui Arnold la adresa lui Clyde Ritter ca potenţial preşedinte. Însă şi aici ne deosebeam drastic – eu nu aş fi recurs niciodată la metodele lui pentru a-l împiedica să mai candideze.

— Deci Ramsey se manifesta mai zgomotos când era vorba de convingerile sale?

— Foarte. Jorst stinse ţigara şi imediat aprinse alta. Îmi aduc aminte cum se plimba prin biroul meu şi îşi frângea mâinile, deplângând starea în care ajunsese spiritul civic al cetăţenilor care permiteau ca unul ca Ritter să candideze la alegeri.

— Dar trebuia să fi ştiut că Ritter nu avea nicio şansă să câştige.

— Nu asta era problema. Ceea ce nu se vedea atât de bine erau înţelegerile care se făceau în culise. Ritter ajunsese să reprezinte o cifră critică în sondaje, şi asta îi făcea foarte nervoşi şi pe republicani, şi pe democraţi. El atinsese cote care îi permiteau să primească fonduri federale pentru campanie şi spaţiu la televiziuni. Şi, orice aţi spune despre Ritter, făcuse un joc bun. Era foarte volubil şi exprima voinţa unui segment din populaţie. Şi, de asemenea, trebuie să înţelegeţi faptul că, pe lângă candidatura lui propriu-zisă, avea şi legături cu diferiţi candidaţi independenţi care aspirau la diferite funcţii din mai multe state mari. Acest lucru putea avea repercusiuni dramatice pentru partidele mari.

— Cum aşa? întrebă King.

— În mai multe runde de alegeri din ţară, el îi divizase pe votanţii partidelor mari, ceea ce a avut ca efect faptul că deţinea controlul asupra rezultatelor a aproape treizeci de procente din sufragii. Şi când ai atâta influenţă pe arena politică, ei bine…

— Ai ocazia să fixezi tu preţul? sugeră King.

Jorst aprobă din cap.

— Care era preţul lui Ritter oricine putea ghici. După moartea lui, s-a ales praful de partidul lui. Marile partide au evitat atunci un glonţ periculos. Scuzaţi-mă pentru nefericita alegere a cuvintelor. Dar eu chiar cred că Arnold s-a gândit că, dacă Ritter nu este oprit, atunci el ar fi putut distruge tot ceea ce însemna America.

— Şi asta era ceva ce Ramsey cu siguranţă nu voia să se întâmple, spuse King.

— Evident că nu, având în vedere faptul că l-a împuşcat pe om, spuse sec Jorst.

— A vorbit vreodată de posibilitatea ducerii la îndeplinire a unui astfel de plan?

— Am spus şi autorităţilor de atunci, nu. Da, a venit aici şi a deplâns politica lui Ritter, dar cu siguranţă nu a făcut nicio ameninţare sau de genul asta. Adică, asta este libertatea de exprimare. El avea dreptul la o opinie.

— Dar nu avea dreptul să ucidă pentru ea.

— Nici măcar nu ştiam că are o armă.

— Mai era apropiat şi de alţi profesori de aici? întrebă Michelle.

— Nu chiar. Arnold îi intimida pe cei mai mulţi dintre ei. Şcolile ca Atticus nu prea au parte de profesori de categorie grea.

— Prieteni în afara colegiului?

— Niciunul de care să ştiu eu.

— Dar dintre studenţi?

Jorst îl privi pe King.

— Scuză-mă, dar asta sună mai mult a investigaţie asupra personalităţii lui Arnold decât a documentar despre motivele pentru care l-a ucis pe Clyde Ritter.

— Poate este câte puţin din fiecare, interveni Michelle repede. Adică, vreau să spun că este greu să înţelegi motivaţia fără să înţelegi omul şi cum şi-a desfăşurat planul de a-l asasina pe Ritter.

Jorst se gândi un pic, apoi ridică din umeri.

— Dacă a recrutat studenţi pentru a-l ajuta, eu nu ştiu nimic.

— Era căsătorit la momentul morţii? întrebă Michelle.

— Da, dar era despărţit de soţia sa, Regina. Au avut şi o fată, Kate. Se ridică şi se duse la un raft cu fotografii şi luă una pe care le-o întinse celor doi, comentând: Familia Ramsey. În vremurile bune.

King şi Michelle priviră poza de familie.

— Regina Ramsey este foarte frumoasă, remarcă Michelle.

— Da, a fost.

King îl privi uimit.

— A fost?

— Este moartă. S-a sinucis. Nu cu mult timp în urmă.

— Nu am auzit de asta, spuse King. Spuneaţi că erau despărţiţi?

— Da. Regina trăia într-o casă mai mică din apropiere la timpul morţii lui Arnold.

— Ei împărţeau custodia fetei? întreba Michelle.

— Exact. Nu ştiu precis care ar fi fost aranjamentul după un eventual divorţ. După ce a murit el, bineînţeles că întreaga custodie i-a revenit Reginei.

— De ce s-au despărţit? întrebă Michelle.

— Nu ştiu. Regina era foarte frumoasă şi extrem de realizată ca actriţă în tinereţe. În colegiu urmase specializarea teatru, de fapt. Dacă nu mă înşel, asta urma să fie cariera ei; apoi l-a întâlnit pe Arnold, s-a îndrăgostit şi toate s-au schimbat. Sunt sigur că a avut mulţi peţitori, dar ea îl iubea pe Arnold. O parte din mine crede că ea s-a sinucis pentru că nu a mai putut trăi fără el. Făcu o pauză şi continuă cu vocea scăzută: Am crezut că este fericită atunci, dar se pare că nu era aşa.

— Dar văd că nu a putut trăi nici cu el, comenta King.

— Arnold se schimbase. Cariera lui academică era în declin, îşi pierduse entuziasmul de a mai preda. Era deprimat. Poate că acea melancolie a afectat căsnicia lor. Dar când Regina l-a lăsat, depresia s-a adâncit şi mai tare.

— Deci poate că împuşcându-l pe Ritter a încercat să-şi recapete tinereţea, spuse Michelle. Schimba lumea şi intra în cărţile de istorie ca martir.

— Poate. Din păcate, asta l-a costat viaţa.

— Care a fost reacţia fetei când a aflat de moartea lui?

— Kate a fost devastată. Îmi amintesc că am văzut-o în ziua asasinatului. Nu voi uita niciodată expresia de şoc de pe faţa ei. Şi apoi, câteva zile mai târziu, am văzut totul la televizor. Acea casetă blestemată de la hotel. A arătat totul: tatăl ei împuşcându-l pe Ritter şi apoi agentul împuşcându-l pe el. Am văzut şi eu. A fost oribil şi… Jorst se opri şi-l privi intens pe King. Expresia feţei sale se schimbă treptat şi apoi se ridică de la birou. Nu te-ai schimbat prea mult, agent King. Acum, nu ştiu exact ce se întâmplă aici, dar nu apreciez deloc faptul că am fost minţit. Şi vreau să ştiu acum care este scopul acestei vizite şi al acestor întrebări.

King şi Michelle se priviră, apoi King zise:

— Uite, domnule Jorst, fără prea multe explicaţii, am făcut recent unele descoperiri care indica faptul că Arnold nu a operat singur în acea zi. A mai fost un asasin sau, mai bine spus, un posibil asasin în hotel.

— Asta este imposibil. Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi descoperit până acum.

— Poate că nu, spuse Michelle. Nu dacă oameni importanţi au dorit păstrarea tăcerii în acest caz. Aveau deja criminalul.

— Şi pe agentul care a greşit, adăugă King.

Jorst se aşeza la loc.

— Eu… eu nu pot să cred asta. Ce noi dovezi? întrebă el îngrijorat.

— Nu putem spune acum, îi mărturisi King. Dar dacă noi am bătut atâta drum până aici, atunci puteţi fi sigur că sunt dovezi clare.

Jorst scoase o batistă şi se şterse pe faţă.

— Ei bine, presupun că s-au întâmplat lucruri şi mai stranii. Adică, uită-te la Kate Ramsey!

— Ce este cu Kate? întreba repede Michelle.

— A făcut colegiul aici, la Atticus. A fost una dintre elevele mele. Te-ai fi gândit că acesta este ultimul loc în care să dorească să vină. Era sclipitoare, la fel ca tatăl ei; ar fi putut să se ducă oriunde voia. Dar ea a venit aici.

— Unde este acum? întreba King.

— E stagiară în Richmond la Centrul Universitar Commonwealth pentru Politici Publice din Virginia. Au acolo un puternic Departament de ştiinţe politice. Eu i-am dat scrisorile de recomandare.

⇐ Предыдущая 19 20 21 22 232425 26 27 28 Следующая ⇒