SECUNDĂ 16 страница

⇐ ПредыдущаяСтр 26 из 75Следующая ⇒

— Aici e mâna lui Walter Bishop, spuse King.

— Nu pot spune că este adevărat.

— De aceea o spun eu.

— Voi fi aici când eşti gata să mergem.

Bărbatul dădu din cap scurt spre King şi ieşi din cameră.

— Păi, a fost distractiv cât a durat, spuse King.

Ea se întinse şi îi luă mâna într-a ei, strângând-o.

— Hei, mă voi întoarce. Nu voi lăsa ca tu să ai parte de toată distracţia.

— Acum odihneşte-te, bine?

Ea dădu din cap.

— Sean? El o privi. Despre noaptea trecută, înotatul în lac şi restul. A fost distractiv. Cred că amândoi aveam nevoie de asta. Poate vom mai repeta experienţa cândva.

— La naiba că da! Îmi place la nebunie să te arunc în apă.

King tocmai străbătea holul după ce se despărţise de Michelle, când o femeie îi tăie calea. Joan era în acelaşi timp supărată şi îngrijorată.

— Tocmai am auzit. Eşti bine?

Ea se uită la capul lui bandajat.

— Sunt bine.

— Şi agentul Maxwell?

— Bine şi ea. Mulţumesc de întrebare.

— Eşti sigur că eşti bine?

— Sunt bine, Joan!

— OK, calmează-te!

Intraseră într-o cameră unde se vedeau câteva scaune. Se aşezară, şi Joan îl privi, cu o faţă serioasă.

— Am auzit că ai descoperit un pistol în grădina acelei femei.

— Cum naiba ai aflat asta? Abia le-am spus poliţiştilor.

— Lucrez în sectorul privat, dar nu mi-am lăsat talentul de investigator la Serviciul Secret. Aşa e?

El ezită.

— Da, am găsit un pistol.

— Şi de unde crezi tu că provenea?

— Am teoriile mele, dar nu am dispoziţia necesară să le împărtăşesc acum.

— Ei bine, atunci să-ţi spun eu o teorie de-a mea. Această femeie care a fost cameristă la hotelul Fairmount, avea un pistol ascuns în grădină şi are parte de o moarte violentă, cu un pumn de bani îndesaţi în gură. Ea şantaja persoana al cărei pistol îl găsise. Şi acea persoană poate fi implicată în asasinarea lui Ritter.

El o privi uimit.

— Care naiba sunt sursele tale?

— Îmi pare rău, dar acum nici eu nu mai am chef să împărtăşesc nimic. Deci ai luat pistolul, ai pierdut pistolul şi ai fost la un pas să fii ucis.

— Michelle a păţit-o mult mai rău decât mine, de fapt. Pe mine doar m-au doborât. Se pare că au făcut tot posibilul ca pe ea să o omoare.

Ea îl privi într-un mod ciudat.

— Crezi că toate astea au vreo legătură cu răpirea lui John Bruno? întrebă ea dintr-odată.

El păru surprins.

— Cum ar putea? Numai pentru că Ritter şi Bruno au fost amândoi candidaţi la preşedinţie? E un pic cam forţat.

— Poate că da. Dar lucrurile complexe au tendinţa de a avea un miez foarte simplu.

— Mulţumesc pentru lecţia de detectivistică. Cu siguranţă nu o voi uita.

— Poate că tu ai nevoie de nişte lecţii pentru începători. Tu eşti cel care stă în preajma femeii care l-a pierdut pe Bruno.

— Nici ea nu l-a pierdut pe Bruno, cum nici eu nu l-am lăsat pe Ritter să fie împuşcat.

— Cert este că eu investighez dispariţia lui John Bruno şi în acest moment toată lumea este suspectă, cu atât mai mult prietena ta Michelle.

— Minunat, dar ea nu este prietena mea.

— Bine, mai exact ce este?

— Eu doar urmez nişte piste şi ea mă ajută.

— Grozav! Mă bucur că te-ai aliat cu cineva, din moment ce se pare că pe mine m-ai îndepărtat de tot. Şi Maxwell îţi oferă o recompensă de un milion de dolari dacă rezolvi cazul sau numai o hârjoneală în pat?

El se apropie de ea.

— Nu-mi spune că eşti geloasă.

— Poate că sunt, Sean. Dar, în ciuda acestui fapt, cred că merit un răspuns la oferta mea.

King privi în direcţia camerei lui Michelle, dar întoarse privirea când Joan îl atinse pe braţ.

— Am nevoie să încep munca la cazul asta. Şi nu se ştie niciodată, poate aflăm şi adevărul despre Clyde Ritter.

El o privi sfidător.

— Da, poate aşa se va întâmpla, ripostă el.

— Deci eşti alături de mine? Trebuie să ştiu. Chiar acum.

După un moment, el dădu aprobator din cap.

— Sunt.

Zburară cu avionul privat la Dayton, Ohio, şi apoi merseră cu maşina la un sanatoriu de boli mintale care se afla cam la jumătate de oră spre nord. Joan sunase înainte şi luase toate aprobările pentru a-l vizita pe Sidney Morse.

— Nu a fost atât de dificil pe cât mă aşteptam, îi spuse ea lui King în drum spre sanatoriu. Cu toate că, atunci când i-am spus femeii cu cine voiam să discutăm, a râs. A spus că ne putem duce, dar că nu ne va ajuta la nimic.

— De când este Morse aici? întrebă King.

— Cam de un an. A fost internat de familie. Mai bine zis, de fratele lui, Peter Morse. Cred că el era tot ce-i mai rămăsese din familie.

— Credeam că Peter Morse avea probleme cu poliţia. Şi nu cumva se şi droga?

— Se drogase este timpul verbal corect. Nu a fost niciodată la închisoare, probabil datorită influenţei fratelui său. Se pare că şi-a revenit şi, când fratele lui a luat-o razna, l-a internat într-un spital de boli mintale.

— De ce în Ohio?

— Înainte de a fi internat, Sidney locuia cu fratele lui aici. Se pare că acesta era atât de dus, încât nu mai putea trăi singur.

King dădu din cap.

— Ca să vezi ironia sorţii! În mai puţin de zece ani, tipul care era în vârful aisbergului a ajuns internat într-un spital de nebuni.

Puţin mai târziu, King şi Joan stăteau într-o mică încăpere din clădirea aceea întunecată. Vaietele, plânsetele şi urletele se strecurau pe holuri. Oameni ale căror minţi o luaseră razna de mult timp umblau acum pe coridoare în cărucioare cu rotile. Într-o sală de recreere de lângă recepţie, un mic grup de pacienţi priveau o emisiune la televizor. Infirmierele, doctorii şi personalul auxiliar se mişcau uşor pe holuri în halatele lor albe, de parcă toată energia le fusese înghiţită de acest loc deprimant.

King şi Joan aşteptară până ce omul fu adus în cărucior de către un îngrijitor. Tânărul dădu din cap spre ei.

— Acesta este Sid.

Tânărul îngenunche în faţa lui Morse şi îşi puse mâinile pe umerii acestuia.

— Bine, Sid, aceşti oameni sunt aici ca să stea de vorbă cu tine, OK, mă auzi? Este în regulă, doar vorbeşte cu ei.

Îngrijitorul rânji la ultimele cuvinte. Se opri, şi Joan îl întrebă:

— Ăăă, este ceva ce ar trebui să nu facem în prezenţa lui, ceva ce trebuie să evităm?

Omul zâmbi, dezvelind un rând de dinţi strâmbi.

— Nu cu Sid. Nu contează.

King nu-şi putea lua ochii de la epava de om din faţa lui care, în urmă cu opt ani, punea la cale cea mai impresionantă campanie din politica americană. Morse slăbise puţin, dar tot era robust. Părul îi fusese ras şi avea o barbă scurtă, pe alocuri încărunţită. King îşi amintea că avusese o privire pătrunzătoare ca un laser, căreia nu-i scăpa nimic. Acum acei ochi erau morţi. Fusese Sidney Morse, dar acum nu mai era decât carcasa.

— Care este diagnosticul? întreba el.

— Că nu va pleca niciodată de aici, acesta este verdictul, spuse îngrijitorul, care se prezentase drept Carl. Mintea lui este în totalitate şi ireversibil dusă, pierdută. Uite, eu o să fiu afară pe hol. Veniţi şi mă chemaţi când terminaţi cu el, le mai spuse şi apoi pleca.

Joan îl privi pe King.

— Nu pot să cred că este el, spuse ea. Ştiu că reputaţia şi cariera lui au primit o grea lovitură după uciderea lui Ritter, dar nu puteai bănui că va ajunge aici.

— Poate că s-a întâmplat treptat. Şi presupun că se pot întâmpla multe în opt ani de zile. Adică, uită-te la mine. El a fost devastat după moartea lui Ritter. Nimeni nu l-a mai vrut. A devenit depresiv. Şi poate că fratele său mai mic l-a pus să ia droguri mai tari cât timp au stat împreună. Îmi amintesc că în campania de atunci Sidney a spus că problemele fratelui său cu drogurile i-au creat şi lui mari probleme. Spunea că fratele său era foarte creativ când venea vorba să facă rost de bani pentru a-şi satisface viciul. Un mare escroc.

King îngenunche în faţa lui Morse.

— Sidney, Sidney, îţi aminteşti de mine? Sunt Sean King. Agentul Sean King, adăugă el.

Nicio reacţie. Un fir de salivă i se ivi la colţul gurii şi-i atârnă de buză. King o privi pe Joan.

— Tatăl lui era un foarte cunoscut avocat, spuse el, iar mama lui fusese moştenitoarea unei averi fabuloase. Mă întreb unde sunt toţi banii ăia?!

— Poate sunt folosiţi pentru a-l ţine aici.

— În niciun caz, asta este o instituţie de stat, nu un sanatoriu privat sofisticat.

— Atunci, poate fratele lui are controlul asupra lor. Presupun că amândoi au moştenit părţi egale. Şi cui îi pasă de fraţii Morse? Eu sunt aici pentru a-l găsi pe John Bruno.

King se întoarse să-l privească din nou pe Morse. Omul nu se mişcase.

— Doamne, uite-te la cicatricele pe care le are pe faţă.

— Automutilare. Uneori asta vine odată cu dezechilibrul mintal.

King se ridică dând din cap.

— Hei, ai jucat jocul cu el? se auzi o voce piţigăiată.

Amândoi se întoarseră şi îl priviră pe omul scund şi slab care stătea în spatele lor cu un iepure zdrenţăros de pluş în mână. Trăsăturile lui erau atât de mici, că arăta ca un spiriduş. Purta un halat vechi şi aparent nimic altceva. Joan îşi feri privirea.

— Jocul? întrebă din nou omul, care se uita la ei cu o privire copilărească. L-aţi jucat deja?

— Ce, cu el? întrebă King, arătând spre Morse.

— Eu sunt Buddy, spuse omul, şi acesta este tot Buddy, zise el ridicând iepurele zdrenţăros.

— Ne pare bine de cunoştinţă, Buddy, răspunse King. Şi apoi, privind la iepure: De două ori chiar. Deci îl cunoşti pe Sid?

Buddy dădu viguros din cap.

— Jucaţi jocul.

— Jocul, da, de ce nu îmi arăţi şi mie? Poţi face asta?

Din nou Buddy dădu din cap şi zâmbi. Fugi în colţul camerei unde se găsea o cutie cu lucruri. Scoase o minge de tenis şi se întoarse la ei.

Se aşeza în faţa lui Morse şi ţinu mâna cu mingea sus.

— Bine, acum arunc…

Puterea de concentrare a lui Buddy păru să se piardă şi rămase acolo ţinând mingea în mână împreună cu iepurele, cu gura căscată şi ochii inexpresivi.

King îi veni în ajutor:

— Mingea. Arunci mingea, Buddy.

Buddy reveni la viaţă.

— Bine, acum arunc mingea.

Făcu un gest tipic jucătorilor profesionişti de baseball, dezvelind din anatomia sa mult mai mult decât ar fi dorit atât King, cât şi Joan să vadă. Dar aruncă mingea încet şi fără forţă.

Mingea se îndrepta direct spre capul lui Morse. O secundă înainte de a-l lovi, mâna dreaptă a lui Morse se ridică şi prinse mingea. Apoi căzu la loc, cu palma încă strânsă în jurul mingii. Buddy ţopăi un pic, apoi făcu o plecăciune.

— Jocul, întări el.

Se duse la Morse încercând să recupereze mingea, dar degetele lui Morse rămăseseră încleştate pe ea. Buddy se întoarse către ei cu o faţa patetică.

— Niciodată nu mi-o dă înapoi. Este rău! Rău, rău, rău!

Carl băgă capul înăuntru.

— Este totul în regulă? A, hei, Buddy!

— Nu-mi mai dă mingea înapoi, se plânse Buddy.

— Nicio problemă. Calmează-te!

Carl se duse, luă mingea din mâna lui Morse şi i-o dădu lui Buddy. Acesta se întoarse spre King şi întinse mingea.

— Este rândul tău.

King se uită la Carl, care zâmbi şi spuse:

— Este în regulă. Este numai un gest reflex. Doctorii au un termen lung care îl defineşte, dar este singurul lucru pe care îl face Morse. Celorlalţi le place mult.

King aruncă uşor mingea către Morse, şi acesta o prinse din nou.

— Vine cineva în vizită la el? îl întrebă Joan pe Carl.

— Fratele obişnuia să vină, dar nu l-am mai văzut de mult timp. Cred ca Sid a fost mare mahăr pe vremuri, pentru că acum mulţi ani au venit nişte ziarişti să facă un reportaj. Dar nu i-a ţinut mult când au văzut în ce stare era. Acum nu mai vine nimeni. Acum doar stă în scaunul acela.

— Şi prinde mingea, completă Joan.

— Exact.

În timp ce plecau, Buddy veni în fugă după King şi Joan. Avea mingea de tenis în mână.

— Poţi să iei asta dacă vrei. Eu am mai multe.

King luă mingea.

— Mulţumesc, Buddy.

Buddy ridică iepurele.

— Mulţumeşte-i şi lui Buddy.

— Mulţumesc, Buddy.

El o privi pe Joan şi ridică iepurele şi mai sus.

— Pupă-l pe Buddy!

King o înghionti pe Joan cu cotul.

— Haide că e drăguţ.

— Ce, nici măcar nu apuc să mănânc mai întâi?

Joan pupă iepurele pe obraz, apoi spuse:

— Deci eşti prieten bun cu Sidney? Adică Sid.

Buddy dădu din cap atât de tare, încât se lovi cu bărbia în piept.

— Camera lui este chiar lângă a mea. Vrei să vezi?

King o privi pe Joan.

— Suntem aici.

— Unde merge suta, merge şi mia, spuse ea ridicând din umeri.

Buddy o luă pe Joan de mână şi îi conduse pe hol. King şi Joan nu erau siguri că aveau voie în acea parte a spitalului fără să fie însoţiţi de un îngrijitor, dar nimeni nu îi opri.

Buddy se opri în faţa unei camere şi lovi uşa cu palma.

— Asta este camera mea! Vreţi să vedeţi? E ca lumea.

— Bineînţeles, spuse Joan. Poate ai mai mulţi Buddy aici.

Buddy deschise uşa şi imediat apoi o închise.

— Nu-mi place să se uite lumea la lucrurile mele, spuse el, privindu-i agitat.

King scoase un oftat lung.

— Bine, Buddy, casa ta, regulile tale.

— Asta este camera lui Sid?

Joan indica una dintre uşile alăturate din stânga celei a lui Buddy.

— Nu, asta.

Buddy deschise uşa din dreapta.

— Este în regulă, Buddy? întrebă King. Putem intra?

— Este în regulă, Buddy? Putem intra? repetă Buddy privindu-i pe cei doi cu un zâmbet mare pe faţă.

Joan cercetă holul şi observă că nu era nimeni care să îi vadă.

— Cred că este în regulă, Buddy. De ce nu stai tu afară să păzeşti uşa?

Ea se strecură înăuntru, urmată îndeaproape de King. Buddy rămase la uşă, privind panicat în stânga şi în dreapta. Intrară şi se uitară prin camera spartană.

— Decăderea lui Sidney Morse a fost lungă şi totală, comentă Joan.

— De obicei aşa se întâmplă, spuse King în timp ce examina camera.

Mirosul de urină era foarte puternic. King se întreba cât de des se schimbau cearşafurile acolo. Într-un colţ, era o masă mică. Pe ea se aflau nişte fotografii fără rame. King le ridică.

— Se pare că nu sunt obiecte contondente pe aici, cum ar fi sticlă sau metal.

— Morse nu pare capabil de sinucidere, ca de nimic altceva, de altfel.

— Nu poţi şti niciodată – poate înghiţi oricând o minge de tenis şi să se înece.

King examină pozele. Una dintre ele era cu doi copii la vârsta de zece ani. Unul avea o bâtă de baseball.

— Fraţii Morse. Aici par a fi în liceu. Ridică o altă poză. Şi presupun că aceştia erau părinţii lor.

Joan i se alătură şi privi fotografiile.

— Mama lor pare să fi fost tipul de casnică.

— Casnică, dar bogată. Asta face diferenţa pentru mulţi oameni.

— Tatăl era tare arătos.

— După cum spuneam, avocatul de succes.

Joan luă poza şi o ţinu sus.

— Amândoi băieţii semănau cu tatăl lor. Sidney era robust şi atunci, dar arăta bine. Peter era şi el arătos… bine clădit, cu aceiaşi ochi ca fratele lui. Studie modul ferm în care acesta ţinea bâta de baseball. Probabil că a fost atlet în liceu, a atins apogeul la optsprezece ani şi de acolo a urmat căderea. Droguri şi infracţiuni.

— Nu ar fi pentru prima oară.

— Ce vârstă ar avea Peter acum?

— Un pic mai tânăr decât Sidney, deci undeva până în şaizeci de ani, poate.

Ea privi chipul lui Peter.

— Un fel de Ted Bundy^{^[12]}. Arătos şi fermecător, şi ţi-ar lua gâtul într-o secundă dacă nu eşti atent.

— Îmi aminteşte de o anumită femeie pe care o cunosc eu.

Într-un colţ se afla o cutie mică. King se duse acolo şi cotrobăi prin ea. Erau acolo articole decupate din ziare vechi şi îngălbenite de vreme. Cele mai multe cu relatări despre cariera lui Sidney Morse.

Joan privea peste umărul lui.

— Frumos din partea fratelui său să-i aducă aceste articole. Chiar dacă Sidney nu are cum să le citească.

King nu răspunse. Răsfoia în continuare paginile. Ridică unul dintre articole.

— Acesta vorbeşte despre începuturile carierei lui Morse ca scenarist. Îmi aduc aminte că mi-a povestit că punea în scena tot felul de piese elaborate, dar nu cred că a făcut prea mulţi bani din asta.

— Nu cred că l-a interesat prea mult acest aspect. Fiul unei mame bogate îşi putea permite asta.

— Ei bine, la un moment dat a abandonat totul şi a început să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. Una peste alta, poţi spune că a pus la cale campania lui Ritter ca pe o piesă de teatru.

— Mai este ceva înainte de a declara pista Sidney Morse înfundată? întrebă ea.

— Nu ar trebui să ne uităm sub pat? întrebă King.

Joan îl privi dispreţuitor.

— Asta este treabă de bărbat.

King ridică din umeri şi se aplecă apoi cu grijă să privească sub pat. Se ridică rapid.

— Ei bine? întreba ea.

— Nu vrei să ştii. Hai să plecăm iute de aici!

În timp ce părăseau camera, Buddy era chiar la uşă, aşteptându-i.

— Mulţumim pentru ajutor Buddy, spuse Joan. Ai fost o dulceaţă.

El o privi pe Joan emoţionat.

— Pupat Buddy?

— L-am pupat deja pe Buddy, îi reaminti ea politicos.

Buddy păru imediat gata să plângă.

— Nu, acest Buddy, arată el către sine.

Joan rămase cu gura căscată şi se uită la King, evident căutând ajutor.

— Îmi pare rău, asta este treabă de fată, spuse el rânjind.

Joan îl privi pe pateticul Buddy, trase aer în piept, îl trase brusc spre ea şi îi trase un pupat zdravăn pe buze micuţului om.

Se întoarse, se şterse la gură şi i se plânse lui King:

— Câte trebuie să fac pentru un milion de dolari!

Şiapoi se îndepărtă.

— Pa, Buddy, spuse King şi plecă şi el.

Un Buddy foarte fericit dădea frenetic din mână şi spunea:

— Pa, Buddy.

Avionul privat ateriză în Philadelphia şi treizeci de minute mai târziu King şi Joan ajungeau în apropierea casei lui John şi Catherine Bruno, într-o suburbie selectă. Când trecură pe lângă casele de cărămidă acoperite cu iederă şi înconjurate de grădini impresionante, King o privi pe Joan.

— Aşadar, aici sunt vechile fonduri?

— Numai din partea nevestei. John Bruno a crescut într-o familie săracă în Queens, apoi s-a mutat în Washington. A făcut Facultatea de Drept din Georgetown şi apoi a lucrat ca procuror în Washington imediat după licenţă.

— Ai mai întâlnit-o până acum pe doamna Bruno?

— Nu. Voiam să fii şi tu cu mine. Prima impresie, ştii tu…

O menajeră de origine spaniolă îmbrăcată într-o uniformă apretată, purtând un şorţ cu volănaşe şi afişând o atitudine umilă, îi conduse într-o cameră de zi foarte spaţioasă. Femeia aproape că făcu o plecăciune când ieşi din cameră. King scutură din cap văzând acest spectacol demodat şi apoi îşi îndreptă atenţia către femeia scundă care intrase în cameră.

Catherine Bruno ar fi fost o excelentă primă doamnă, fu prima lui impresie. Era scundă, avea până în patruzeci şi cinci de ani, era rafinată, distinsă, sofisticată – chintesenţa ideii de „sânge albastru” şi de bune maniere. A doua impresie fu aceea că era prea plină de ea. Aceasta în principal pentru că atunci când vorbea cu cineva se uita peste umărul respectivului, de parcă nu ar fi vrut să irosească preţioasa ei privire pe o persoană dintr-o clasă socială inferioară aristocraţiei. Nici măcar nu îl întrebă pe King de ce are capul bandajat.

Joan oricum acapară repede toată atenţia femeii. Întotdeauna avusese darul de a isca furtună într-un pahar de apă. King se forţă să-şi ascundă un zâmbet când partenera lui începu:

— Timpul nu trece în favoarea noastră, doamnă Bruno. Poliţia şi FBI-ul au făcut tot ceea ce trebuiau să facă, dar rezultatele lor au fost neglijabile. Cu cât soţul dumneavoastră rămâne mai mult timp dispărut, cu atât scad şansele de a-l aduce înapoi în viaţă.

Privirea doamnei coborî din nou spre muritorii de rând.

— Şi tocmai din acest motiv aţi fost dumneavoastră angajaţi de către oamenii lui John, nu-i aşa? Să-l aduceţi înapoi sănătos?

— Exact. Am pornit o serie de investigaţii, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

— Am spus poliţiei tot ce ştiam. Întreabă-i pe ei.

— Prefer să aud de la dumneavoastră.

— De ce?

— Fiindcă, în funcţie de răspunsuri, am alte întrebări pe care poliţia nu a ştiut să le pună.

„Şi, gândi King pentru sine, vrem să vedem cu ochii noştri dacă minţi, fund împăiat ce eşti.”

— Bine, dă-i drumul.

Părea atât de plictisită de acest întreg proces, încât King avu impresia că avea o aventură extraconjugală şi că salvarea soţului ei ar fi ultimul lucru pe care îl dorea.

— Dumneavoastră aţi susţinut financiar campania soţului dumneavoastră? întrebă Joan.

— Ce fel de întrebare este asta?

— Este tipul de întrebare la care aş dori un răspuns, spuse Joan cu amabilitate. Vedeţi, am dori să găsim motivele, potenţialii suspecţi şi direcţii de investigare cât mai promiţătoare.

— Şi ce are a face suportul meu financiar pentru campania lui John cu toate astea?

— Ei bine, dacă dumneavoastră aţi susţinut financiar campania lui John, atunci poate că aveţi acces la nume, aţi avut discuţii private cu soţul dumneavoastră, ştiţi lucruri care să-l preocupe din acest punct de vedere. În cazul în care nu sunteţi implicată, va trebui să căutăm în altă parte.

— Bine, atunci pot spune că nu am fost încântată că John voia să intre în politica. Nu avea nicio şansă; toţi ştiam lucrul acesta. Şi familia mea…

— Nu a fost de acord? completă King.

— Noi nu suntem o familie politică, dacă pot să spun aşa. Noi avem o reputaţie fără pată. Mama aproape că a făcut infarct atunci când a aflat că mă voi mărita cu un procuror criminalist care provenea din altă clasă socială şi era şi cu zece ani mai în vârstă. Dar îl iubesc pe John. Totuşi, a trebuit să menţin un echilibru, şi asta nu este întotdeauna uşor. Lucrurile de acest gen nu sunt văzute bine în anumite cercuri. Deci nu pot spune că am fost susţinătoarea lui în politică. Totuşi, el avea o reputaţie foarte bună ca avocat. A instrumentat cele mai grele cazuri din Washington şi mai târziu în Philadelphia, unde ne-am întâlnit. Îşi câştigase o reputaţie naţională. Stătea tot timpul pe lângă politicienii din Washington, aşa cred că a luat virusul acesta cu politica, şi după ce ne-am mutat în Philadelphia. Nu am fost de acord cu ambiţiile lui politice, dar sunt soţia lui, aşa că l-am susţinut public.

⇐ Предыдущая 21 22 23 24 252627 28 29 30 Следующая ⇒