SECUNDĂ 12 страница

— Te-ar surprinde prea tare dacă ţi-aş spune că nu ştiu foarte bine?

— Spune cu voce tare, poate fi important.

El se gândi câteva momente.

— Ei bine, îmi aduc aminte că m-am holbat la Arnold Ramsey. El avea o expresie total diferită de cea pe care ar trebui să o aibă un om care tocmai a comis o crimă. Nu părea speriat sau sfidător, sau furios, sau nebun.

— Cum arăta, atunci?

King o privi.

— Părea surprins, Michelle, de parcă nu se aştepta să-l ucidă pe Ritter.

— Bine, dar asta chiar nu are niciun sens. Tocmai ucisese un om. Îţi mai aminteşti şi altceva?

— După ce au luat corpul lui Ritter, îmi aduc aminte că Bobby Scott a venit la mine să vadă dacă sunt rănit.

— Având în vedere circumstanţele, a fost un gest remarcabil.

— Ei bine, el nu avea idee de ceea ce se întâmplase. Ştia numai că avea un agent rănit. De restul a aflat mai târziu.

— Altceva?

King studie podeaua.

— Mai târziu, când mă escortau afară, Bobby şi Sidney Morse mergeau umăr la umăr pe coridor. Cu ei mai era un tip pe care nu l-am recunoscut. Morse avea un metru şaptezeci şi cinci şi o sută douăzeci şi cinci de kilograme, în mare parte grăsime, şi Bobby Scott avea un fizic de puşcaş marin mare cât bradul, şi se certau. În alte împrejurări, imaginea asta m-ar fi făcut să râd.

— De ce se certau?

— Ritter era mort şi era vina lui Scott – sunt sigur că asta auzea Bobby de la Morse.

— I-ai mai văzut pe cei doi de atunci?

— L-am văzut numai pe Bobby la o audiere oficială care a avut loc după evenimente. Nu am mai vorbit cu ei în particular. Mi-am tot propus să-l sun şi să-i spun cât de rău îmi pare de cele întâmplate. Dar nu am făcut-o niciodată.

— Am citit undeva că Sidney Morse a fost internat într-un spital de boli mintale.

— Da. Nu cred că i-a pasat prea mult de Ritter şi de politica lui. Pentru Morse totul era un spectacol, o mare producţie. Pe vremea aceea era implicat în industria spectacolelor. Şi l-am auzit spunând că, dacă reuşeşte să propulseze un tip ca Ritter în lumina reflectoarelor la nivel naţional, asta l-ar face pe el – Morse – o legendă.

Michelle se uită în jur şi o trecu un frison.

— Este aşa de linişte aici, încât îmi aminteşte de un mormânt.

— Ei bine, într-un fel şi este. Doi oameni au murit aici.

— Mă bucur că nu au fost trei.

„Oare nu au fost mai mulţi?” se întrebă King în gând.

Ea trasă o linie pe podea cu raza de lumina de la lanternă.

— Banda care delimita mulţimea era aici, nu?

King aprobă din cap.

— Deci este ceva spaţiu de la acel perete până aproape de peretele unde este liftul. Şi pe înregistrarea video am văzut că se alerga haotic. Îţi mai aminteşti cine a pus banda acolo?

— Cred că o persoană din Serviciul Secret.

— Poate şeful echipei, Bob Scott?

— Mă îndoiesc că Bob se amesteca în detalii atât de insignifiante.

— Deci de unde ştii că au pus-o cei din Serviciul Secret?

El ridica din umeri.

— Cred că nu am cum să ştiu. Ştiu numai că eu şi Ritter eram în spatele acelei benzi.

— Exact. Ea îi dădu lanterna lui King şi se poziţionă unde stătuse el şi se uită către lift. Bine, cu banda acolo şi tu aici, erai singurul din cameră care vedea liftul. Asta îmi pare ceva premeditat. Şi, apropo, liftul ţi-a distras atenţia atunci.

— Lasă liftul în pace! sări el. De ce naiba sunt aici acum? Ritter era un nemernic. La naiba, mă bucur că a murit!

— El era totuşi un candidat la preşedinţie, Sean. Nici mie nu mi-a plăcut de John Bruno, dar l-am păzit pe om ca şi cum ar fi fost preşedintele ţării.

El îi replică tăios:

— Nu e nevoie să-mi ţii prelegeri despre standardele Serviciului Secret. Eu păzeam preşedinţi pe când tu încă trăgeai la vâslele unei bărci pentru o bucată de metal.

Michelle întrebă încet:

— A-ţi face de cap cu alt agent toată noaptea dinaintea unui eveniment important este tot unul dintre standardele Serviciului Secret? Căci dacă este, atunci eu am ratat acel capitol din manual.

— Da, este chiar lângă regula care spune să nu laşi protejatul niciodată singur într-o cameră. Presupun că ai ratat şi acea regulă, ripostă el.

— Sper că Joan a meritat acest sacrificiu.

— Loretta Baldwin ţi-a spus despre chiloţeii de pe lustră, aşa că trage singură concluziile.

— Aceea a fost o decizie greşită. Nu m-aş fi culcat cu tine înaintea unui asemenea eveniment, indiferent cât de tentant ar fi fost. Nu că aş fi fost tentată.

— Mulţumesc. Asta e bine de ştiut… Mick.

— De fapt, continuă Michelle, să fii distras de ceva anume mi se pare mai acceptabil decât că ţi-ai făcut de cap toată noaptea dinaintea evenimentului.

— Asta este tare interesant. Acum, vrei să verificăm locul acesta sau vei continua să analizezi deciziile pe care le-am luat eu în viaţă?

— Ştii ce? De ce nu plecăm noi de aici? spuse ea brusc. Deodată mi s-a făcut silă de atmosfera asta.

Ea se depărtă, iar King, dând dezaprobator din cap, o urmă încet.

La ieşirea din cameră, ea dispăruse deja din câmpul lui vizual. King o strigă şi agită lumina lanternei în întuneric până o găsi.

— Michelle, aşteaptă-mă. E sinucidere curată să încerci să ieşi de aici fără lumină.

Ea se opri; stătea cu mâinile încrucişate şi se uita fix la el. Apoi încremeni şi întoarse capul în altă direcţie. King întrezări ceva în întuneric, şi Michelle ţipă. El se grăbi să ajungă la ea în timp ce cei doi indivizi intrară în raza de lumină a lanternei şi se năpustiră asupra lui Michelle.

— Fii atentă! strigă King apropiindu-se în fugă de ei.

Înainte să-i ajungă, o arma zbură cât acolo în urma unei lovituri precise aplicate de Michelle. Apoi, piciorul ei stâng stâlci faţa celuilalt individ, şi acesta se izbi de un perete, prăbuşindu-se apoi la podea. Ca un dansator care exersează o coregrafie complicată, ea se aplecă spre celalalt tip şi îi aplică o lovitură la rinichi. Ambii bărbaţi încercară să se ridice, dar ea îl lovi pe unul cu cotul în ceafă, în timp ce King îl lovi pe celălalt cu lanterna în cap.

Respirând greu, el se uită la Michelle cum caută în geantă două perechi de ciorapi de dama supraelastici pe care îi foloseşte foarte ingenios să-i lege pe cei doi. Femeia nici măcar nu transpirase. Ea se uită la King care era tare nedumerit.

— Centura neagră. Patru dani, îl lămuri ea.

— Bineînţeles, spuse King. El plimbă lumina lanternei peste cei doi care încă mai erau îmbrăcaţi în salopetele albastru-închis. Se pare că sunt prietenii noştri, evadaţii. Presupun că nu au găsit nimic altceva de îmbrăcat.

— Sun eu la poliţie, să le fac o favoare. Anonim bineînţeles.

Ea scoase telefonul.

— Hei, Michelle?

— Da?

— Vreau să ştii că mă simt tare în siguranţă având o femeie atât de puternică să mă apere.

După ce sună la poliţie, Michelle şi King se îndreptară către maşina ei, ajungând la ea chiar în momentul în care pe deasupra trecu elicopterul poliţiei în drum spre hotel. Michelle urmări cu privirea traseul aparatului şi apoi văzu cum luminile străbăteau pădurea. Apoi îl observă şi tresari.

Pe marginea drumului, se afla o camionetă în care stătea un bărbat. Într-o clipă, lumina dispăru, şi bărbatul la fel. Michelle auzi camioneta pornind şi plecând.

Michelle sări în maşina, strigând după King să se grăbească.

— Ce este? întrebă el, închizând portiera, în timp ce ea scotocea după chei.

— Era un om într-o camionetă. Nu l-ai văzut?

— Nu, nu l-am văzut.

— N-ai auzit camioneta plecând?

— Cu tot zgomotul scos de elicopter? Cine era?

— Arăta altfel, fiindcă trebuie să fi fost deghizat când l-am văzut prima oară – şi poate că şi acum era deghizat –, dar i-am văzut ochii clar. Ochii nu mint. Era el, pot jura.

— Cine?!

— Ofiţerul Simmons, agentul de pază de la pompele funebre, omul care l-a răpit pe Bruno şi l-a ucis pe Neal Richards.

King o privi bulversat.

— Eşti sigură?

Ea băgă maşina în viteză.

— Destul de sigură.

Întoarse vehiculul şi era gata să înceapă urmărirea camionetei, când vreo câteva maşini de poliţie le blocară dintr-odată calea.

Michelle lovi volanul cu pumnul.

— La naiba, ce moment şi-au găsit să apară!

În timp ce portiera uneia dintre maşini se deschise şi un poliţist ieşi, King clatină din cap şi spuse:

— Nu este poliţia locală, Michelle.

Omul se apropie de locul şoferului şi îi făcu semn lui Michelle să deschidă geamul. Aceasta se conformă, iar bărbatul se aplecă şi se uită la ea, apoi la King.

— Vreţi să coborâţi din maşina? întrebă Jefferson Parks.

Interogatoriul se întinse pe parcursul întregii nopţi. Poliţia refuză să asculte rugăminţile lui Michelle de a o lăsa să se ducă să-l urmărească pe omul pe care îl văzuse în camionetă. Era clar că ei aveau alte priorităţi şi, când ea încercă să le explice că acela este omul care îl răpise pe John Bruno, feţele lor căpătară expresii foarte sceptice.

— Este de ajuns, spuse ferm şeriful.

Apoi urmă o foarte neplăcută oră în care mândria lui Michelle avu de suferit din cauza agentului Walter Bishop de la Serviciul Secret. După ce aflase de reţinerea ei de către poliţia din Carolina de Nord, venise special pentru a-i trage o săpuneală.

Bishop tună:

— Am crezut că faptul că ţi-am reamintit cât de norocoasă eşti că mai lucrezi în Serviciul Secret o să aibă un efect asupra ta. Acum aflu că eşti implicată în treburi care nu te privesc. Nu văd cum ai putea să strici lucrurile mai mult decât ai făcut-o până acum. El se uită către King. O, dar aici m-am înşelat, fiindcă acum umbli cu unul dintre legendarii rataţi ai Serviciului Secret. Aţi putea fonda un club, un club al rataţilor. ÎI ai deja aici pe regele lor. Nu este aşa, Sean?

King avusese mai multe dispute cu Bishop pe vremea când lucra în Serviciul Secret, şi acesta fusese una dintre vocile cele mai ferme atunci când se hotărâse crucificarea lui King. Anii care trecuseră nu schimbaseră deloc sentimentele fostului agent.

— Fii atent, Walt, îl avertiză King. Am câştigat un proces de calomnie şi pot câştiga unul de defăimare şi cât îmi va plăcea să-ţi pun boaşele pe jar nici nu-ţi imaginezi!

— Îţi voi mânca ficaţii! mârâi Bishop.

— Nu mai lucrez pentru Serviciul Secret, aşa că păstrează-ţi acest teatru ipocrit pentru cineva căruia chiar îi pasă, dacă găseşti pe cineva.

— Nu poţi vorbi cu mine în felul acesta!

— Mai degrabă vorbesc cu o grămadă de rahat decât să-mi mai irosesc vreun minut vorbind cu un cap sec ca tine! ripostă violent King.

— Eu nu am lăsat niciodată un candidat la preşedinţie să moară pentru că aveam capul înfipt în fund!

— Tu ai tot timpul capul vârât în fund! Cel puţin eu mai ieşeam să iau aer.

Şi de aici calitatea conversaţiei se degradă vertiginos, la un nivel atât de jos, încât toată lumea se opri să-i asculte, inclusiv deţinuţii.

Michelle nu mai auzise pe nimeni vorbind în felul acela cu Walter Bishop şi se chinuia din răsputeri să nu izbucnească în râs la unele dintre lucrurile care ieşeau din gura lui King. Era ca şi cum acumulase în el muniţie verbală timp de opt ani.

După ce Bishop se întoarse ca o furtună la Washington, Jefferson Parks şi şeriful local se alăturară lui Sean şi lui Michelle în timp ce sorbeau cafeaua luată de la automat.

— Aşadar, ce cauţi aici? îl întreba King pe Parks.

Acesta era vizibil supărat.

— Ţi-am spus să nu părăseşti jurisdicţia. Şi apoi omul meu îmi spune nu numai că ai fost în alt stat, ci chiar ai început să adulmeci prin oraşul în care a încasat-o Clyde Ritter. Şi peste toate astea am primit un mesaj cum că partenera ta aici prezentă – indică spre Michelle – este implicată în uciderea unei femei din partea locului. Acum, încă o dată: ai părăsit jurisdicţia, deşi eu ţi-am spus să nu o faci, pentru că…

King îşi ieşi din pepeni.

— Nu eram arestat. Şi doar nu am luat primul avion către Fiji cu toţi banii din pensie. Am plecat până în Carolina de Nord într-o camionetă plină de echipament sportiv şi batoane de ciocolată pe jumătate mâncate. Mare brânză!

— Şi am fost norocoşi să-i găsim pe evadaţi şi să-i capturăm, spuse Michelle. V-am ajutat cu treaba asta.

— Vă suntem recunoscători, spuse şeriful, dar, de asemenea, aş dori să înţeleg mai bine legătura ta cu doamna Baldwin. Noi nu am mai avut crime pe aici, mă rog, până la Clyde Ritter, şi nu-mi place deloc ce se întâmplă.

Michelle mai descrise încă o dată conversaţia pe care o avusese cu Loretta.

Şeriful îşi frecă bărbia şi îşi aranjă pantalonii.

— Ei bine, nu-i pot da de cap. Loretta nu pare să-ţi fi spus ceva care să implice pe cineva.

— Exact. Michelle minţi un pic, omiţând partea cu chiloţeii negri de dantelă şi amănuntele despre ce se petrecuse noaptea în camera lui King, şi pentru asta King îi trimise o privire plină de mulţumire. Deci nu sunt sigură că exista vreo legătură cu întâlnirea dintre noi două. Se poate să fie o nefericită coincidenţă.

— Şi banii din gura ei spuneai că sunt de la tine?

Michelle aprobă din cap.

— Cel puţin aşa cred. I-am dat o sută de dolari în hârtii de douăzeci pentru că mă ajutase. Ea făcu o pauză, apoi adăugă: Nu am nimic de-a face cu moartea ei.

Şeriful dădu din cap.

— Am verificat deja alibiul tău. Oamenii şi-au adus aminte că te-au văzut prin Virgina în momentul în care Loretta era ucisă.

— Şi care a fost motivul? întrebă Parks. El ridică mâinile când ceilalţi îl priviră. Ceea ce tocmai aţi descris este o crimă fără motiv. Numai dacă doamna n-avea nişte duşmani de care voi nu ştiţi. Sau poate este o crimă la întâmplare, dar, instinctul îmi spune că nu este. Banii din gură: asta este ceva personal.

Şeriful scutură din cap.

— Loretta Baldwin era ultima persoană care să aibă duşmani. Adică, bine, avea o limbă cam ascuţită şi bârfa care ieşea din gura ei te uimea de-a dreptul, deşi de cele mai multe ori o nimerea. Dar erau treburi minore. Nimic pentru care să merite să omori pe cineva.

— Ei bine, nu poţi şti niciodată, spuse King. Ce îţi pare ţie fără importanţă pentru altul poate fi foarte important.

Şeriful dădu din cap, dar nu părea deloc convins.

— Poate. El se opri. Bine, am mărturiile voastre. Sunteţi liberi să plecaţi.

Când se pregăteau să plece, Michelle se duse la şerif.

— Ştii cine este patronul de la Fairmount?

— Ultima oară când am auzit, parcă îl cumpărase o companie japoneză care dorea să-l transforme într-un club country cu teren de golf. Începu să râdă. Se pare că nu şi-au făcut temele. Hotelul are destul teren, dar în cea mai mare parte este mlăştinos. Şi oamenii de prin părţile astea nu au văzut niciodată cum arată un teren de golf.

— Cunoşti numele firmei care asigură paza hotelului?

El păru nedumerit.

— Ce pază a hotelului?

Michelle îşi ascunse surprinderea şi i se alătură lui King şi lui Parks.

— Cum ai ajuns aici atât de repede? îl întreba King.

— Oamenii mei vă urmăreau.

— Ascultă-mi sfatul, asta este o risipă de resurse.

— Da, a fost al naibii de plictisitor până acum.

Michelle interveni:

— Şerifule, este ceva ce s-a întâmplat în seara asta. Nu are nicio legătură cu moartea Lorettei Baldwin, dar cred că are legătură cu răpirea lui John Bruno.

— Bruno? Parks păru încurcat. Ce are a face Bruno cu asta?

Michelle îi spuse despre omul pe care îl văzuse.

El dădu din cap.

— Cum poţi fi sigură că era el? Abia dacă ai putut să-l vezi într-o lumină slabă.

— Sunt agent al Serviciului Secret. Să citesc şi să memorez feţele oamenilor face parte din munca mea curentă.

Parks tot era sceptic.

— Ei bine, atunci spune-le celor de la FBI. Este cazul lor. Eu doar încerc să aflu cine mi-a omorât unul dintre martori. El se uită fix la King. Şi, de asemenea, să-l supraveghez pe omul acesta, dar îmi face viaţa grea, murmură el.

— Tu vrei ca eu să stau şi să aştept cu mâinile în sân cât timp tu aduni suficiente dovezi să mă spânzuri?

— Am suficiente dovezi să te arestez, dacă vreau. Aşa că nu mă întărâta! Le zâmbi celor doi. Deci vă întoarceţi în Virginia?

— Păi, eu m-am cam săturat de bunul şi liniştitul Bowlington, răspunse King.

— Să înţeleg că nici tu nu mă crezi.

Era dimineaţa devreme, şi Michelle şi King se întorceau pe drumul ce ducea spre Wrightsburg.

— În legătura cu ce? întrebă King.

— Simmons! Omul pe care l-am văzut în camionetă.

— Te cred. Ai văzut ce ai văzut.

Ea se uită la el cu surprindere.

— Păi, e clar că Parks nu m-a crezut, aşa că tu de ce ai face-o?

— Fiindcă un agent al Serviciului Secret nu uită niciodată o faţă.

Ea zâmbi.

— Ştiam eu că îmi place să te am prin preajmă. Şi, uite, mai este o chestie. Se pare că nu există nicio firmă care să asigure paza hotelului Fairmount. Deci tipul care m-a oprit pe mine era un fals paznic.

King părea foarte preocupat.

— Michelle, putea foarte bine să fi fost acelaşi tip care a ucis-o pe Loretta.

— Ştiu. Am evitat un glonţ atunci.

— Cum arăta tipul?

Michelle îl descrise.

— Poate fi oricine. Nimic distinctiv.

— Probabil că asta s-a şi intenţionat. Deci alt drum înfundat? Se pare că e o temă recurentă în cazul ăsta.

Mai târziu în aceeaşi dimineaţă, se îndreptau pe aleea către casa lui King. Când ajunseră la capăt, King se făcu negru la faţă.

— La dracu! exclamă el privind înainte.

În faţa casei lui era Joan Dillinger, tare nervoasă. Michelle o văzu şi ea.

— Stimata doamnă Dillinger nu pare prea fericită.

— Ştiu că o bănuieşti, dar fii calmă. Este o doamnă foarte isteaţă.

Michelle aprobă din cap.

King coborî din maşină şi se îndreptă către Joan.

— Te-am sunat, îi aruncă ea.

— Am fost plecat din oraş, îi explică King.

Ea începu să spună ceva când Michelle coborî din Land Cruiser.

Privind suspicioasă către King şi înapoi la Michelle, întrebă:

— Tu eşti agentul Maxwell?

— Da. Ne-am mai întâlnit cu ceva ani în urmă, pe vremea când lucrai în Serviciul Secret.

— Bineînţeles. Şi tu ai devenit vedetă în ziare în ultima vreme.

— Exact, spuse Michelle. Apariţii de care m-aş fi lipsit.

— Sunt sigură. Ce surpriză să te întâlnesc aici, spuse Joan în timp ce îl privi fix pe King. Nici nu ştiam că tu şi Sean vă cunoaşteţi.

— Este o chestie recentă, o lămuri King.

— Aha! Joan o atinse pe Michelle pe cot. Michelle, ne scuzi un pic? Am ceva foarte important de discutat cu Sean.

— O, nicio problemă. Sunt destul de obosită oricum.

— Sean are efectul acesta asupra multor femei. Se poate spune chiar că este dăunător sănătăţii.

Cele două femei se angajară într-o confruntare de priviri.

— Mulţumesc pentru pont, dar pot să-mi port singură de grijă, spuse Michelle.

— Sunt sigură. Dar, dacă te întâlneşti cu adversarul potrivit, e posibil să fii eliminată din joc.

— De fapt, asta nu mi s-a întâmplat niciodată.

— Nici mie. Se spune că prima dată este memorabil.

— Voi ţine minte asta. Poate că şi tu ai face bine să nu uiţi.

— La revedere, Michelle, spuse Joan. Şi mulţumesc mult că m-ai lăsat să ţi-l iau pe Sean de pe cap, adăugă ea ironic.

— Da, mulţumesc Mick, murmură King.

Michelle plecă, şi King urcă treptele, cu Joan în spatele lui. Putea simţi ura ei cum îi sufla în ceafă. Condamnatul care mergea la ultima lui masă era analogia cea mai potrivită cu situaţia lui.

Înăuntru, Joan se aşeză la masa din bucătărie, în timp ce King punea apă la fiert pentru un ceai. Expresia de pe chipul lui Joan era plină ce furie.

— Îmi explici şi mie ce e cu tine şi Michelle Maxwell?

— Deja ţi-am spus. Ea este un fenomen recent în viaţa mea.

— Nu cred în fenomene ca ăsta. Ea îl pierde pe Bruno şi apoi apare la uşa ta?

— Ce-ţi pasă?

— Ce îmi pasă? Eşti nebun? Eu investighez dispariţia lui Bruno şi tu apari cu şeful misiunii care este suspendat pentru că l-a pierdut.

— Ea m-a căutat pentru că amândoi am pierdut candidaţi la preşedinţie şi voia să facem schimb de experienţă. Asta este tot. Bruno nu intră în ecuaţia asta.

— Scuză-mă că spun asta, dar radarul meu de minciuni îmi dă semnale că stă să explodeze.

— Ăsta e adevărul, acceptă-l sau nu. El ridică o ceaşcă goală. Ceai? o întrebă politicos. Arăţi de parca ai avea nevoie. Am Earl Grey, cu mentă sau clasicul Lipton.

— Dă-l naibii de ceai! De unde veneaţi voi doi? se interesă ea.

King păstră tonul calm al vocii.

— O, am călătorit cu opt ani în urmă.

— Ce?

— Am făcut o plimbare în urmă în tunelul amintirilor.

— Opt ani în urma? Ea îl privi nedumerită. Aţi fost în Bowlington?

— Bravo! Zahăr şi frişcă?

— Pentru ce naiba ai fost acolo?

— Iartă-mă, dar nu cred că eşti îndreptăţită să afli.

Joan lovi cu pumnul în masă.

— Termină cu prostiile, Sean, şi spune-mi!

El se opri şi o privi fix.

— Nu este treaba ta, numai dacă îmi spui că ai avut vreun interes în uciderea lui Ritter de care eu nu ştiu.

Ea se uită la el îngrijorată.

— Ce naiba vrea să însemne asta?

— De ce nu îmi spui tu ce înseamnă?

Joan se aşeză, trase aer în piept şi îşi trecu mâna prin păr.

— Ştie că am petrecut noaptea aceea împreună la hotel?

— Nu contează ce ştie sau nu. Asta este între noi doi.

— Tot nu îmi dau seama încotro se îndreaptă toate astea, Sean. De ce răscoleşti totul?

— Poate că nu ştiu de ce. Şi poate că nu vreau să aflu, aşa că să o lăsăm baltă. Ce a fost a fost, nu? Lasă-l pe nenorocitul de Ritter să se odihnească în pace, bine? Prepară ceaiul şi îi înmână cana. Uite, cu mentă, bea!

— Sean…

El o apucă de mână şi se apropie de ea.

— Bea-ţi ceaiul.

Vocea sa foarte joasă şi privirea intensă părură să o calmeze. Ea luă cana şi sorbi nişte ceai.

— Este bun, mulţumesc.

— Cu plăcere. Acum, în ceea ce priveşte oferta legată de John Bruno. Să spunem că accept. Care este primul pas al parteneriatului nostru?

⇐ Предыдущая 17 18 19 20 212223 24 25 26 Следующая ⇒