SECUNDĂ 11 страница

— Sunt sigură că nu vei fi prea surprins dacă ţi-aş spune că nu te cred pe cuvânt.

El rămase tăcut pentru un moment, un moment prea lung, aşa că Michelle se ridică.

— Uite ce, mulţumesc pentru masă şi pentru lecţia de înţelepciune. Dar nu-mi poţi spune că un tip inteligent ca tine nu se uită în fiecare dimineaţă în oglindă şi se întreabă cum ar fi fost dacă.

În timp ce se pregătea să plece, începu să-i sune telefonul mobil. Răspunse.

— Da? Da, eu sunt. Cine? A, da, am vorbit cu ea. Cum aţi aflat numărul acesta? De pe cartea mea de vizita? A, bine. Nu înţeleg de ce mă sunaţi pe mine.

Ea ascultă puţin şi apoi se făcu dintr-odată palidă.

— Nu ştiam. Dumnezeule, îmi pare rău! Când s-a întâmplat asta? Înţeleg. Bine, mulţumesc. Aveţi un număr la care vă pot suna? Deschise poşeta şi scoase un pix şi o foaie, notă numărul de telefon şi se aşeză uşor pe fotoliul din piele de lângă King.

El o privi întrebător.

— Eşti în regulă? Nu pari a fi.

— Nu, nu sunt în regulă.

El se aplecă spre ea şi îi puse protector mâna pe umărul care tremura.

— Ce s-a întâmplat, Michelle? Cine era la telefon?

— Femeia cu care am vorbit, aceea care lucra la hotel.

— Camerista, Loretta Baldwin?

— Era fiul acesteia. Mi-a găsit numele pe o carte de vizită pe care i-am lăsat-o ei.

— De ce, a păţit ceva Loretta?

— Este moartă.

— Ce s-a întâmplat?

— A fost ucisă. I-am pus o mulţime de întrebări despre uciderea lui Ritter şi acum ea este moartă. Nu vreau să cred că o crima a dus la cealaltă, dar nici nu pot să nu cred că nu există nicio legătură.

King se ridică atât de brusc, încât o sperie şi o întrebă:

— Ai destulă benzină în rezervor?

— Da, răspunse ea, privindu-l confuz. De ce?

King părea că vorbeşte singur:

— Îmi voi decala tot programul de la birou; trebuie să-i anunţ pe cei de acolo.

— Să-i anunţi? Pe cine să anunţi, ce?

— Că nu-i voi putea primi pe clienţi. Că plec undeva.

— Unde pleci?

— Nu, nu doar eu – noi. Mergem la Bowlington, Carolina de Nord, să aflăm ce s-a întâmplat cu Loretta Baldwin.

El se întoarse şi porni către uşă. Michelle nu-l urmă; rămăsese pe loc uluită.

King se întoarse către ea.

— Care este problema?

— Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo.

King veni înapoi şi se postă în faţa ei, săgetând-o cu privirea.

— Tu ai apărut din neant şi ai început să-mi pui o mulţime de întrebări foarte personale. Ai vrut răspunsuri şi ţi le-am dat. Bine, acum sunt şi eu oficial interesat. Făcu o scurtă pauză, apoi lătră: Să mergem, agent Maxwell! Nu avem toată ziua la dispoziţie!

Michelle sări în picioare.

— Da, domnule, spuse ea automat.

Când se sui în maşina ei, King observă cu repeziciune interiorul şi nu-şi putu ascunde dezgustul. El ridică de jos un ambalaj de ciocolată care i se lipise de pantof şi care mai avea încă o bucată de ciocolată înăuntru. Bancheta din spate era plină de obiecte aşezate alandala: echipament de schi nautic şi de zăpadă, vâsle, haine de sport, încălţări de sport, câteva fuste şi rochii, jachete şi bluze şi o pereche de dresuri încă nedespachetată. Erau acolo treninguri, cărţi, Paginile Aurii din regiunea de nord a Virginiei, cutii de suc şi un energizant, o puşcă marca Remington şi o cutie cu gloanţe. Şi toate astea erau numai ceea ce King putea vedea. Cine ştie ce alte lucruri se mai ascundeau în maşină; mirosul puternic de banane stricate era ucigător.

Se uită la Michelle.

— Notează undeva să nu mă inviţi niciodată la tine.

Ea îl privi şi zâmbi.

— Ţi-am spus că sunt dezordonată.

— Michelle, asta este mult peste noţiunea de dezordonat. Asta este un tomberon de gunoi mobil; asta este o anarhie totală pe patru roţi.

— Atât de filosofic! Şi spune-mi Mick.

— Preferi Mick în loc de Michelle? Michelle sună atât de elegant şi de sobru! Mick sună a nume de boxer care din cauza băuturii a ajuns portar la un hotel, îmbrăcat în uniformă cu medalii false pe piept.

— Serviciul Secret este o lume a bărbaţilor. Ca să răzbeşti, trebuie să faci ca ei.

— Condu-i o tură cu maşina ta şi nu vei mai fi confundată cu o femeie niciodată, chiar dacă numele tău ar fi Gwendolyn.

— Bine, am înţeles. Şi ce ai dori, mă rog, să găseşti acolo?

— Dacă aş şti asta, probabil că nici nu m-aş mai duce până acolo.

— Vei vizita hotelul?

— Nu sunt sigur. Nu am mai fost în zonă de când s-au întâmplat evenimentele.

— Înţeleg ce simţi. Nici eu nu sunt sigură că vreau să mai pun piciorul în clădirea aia a pompelor funebre.

— Apropo de asta, ceva veşti noi despre dispariţia lui Bruno?

— Nimic. Nicio cerere de răscumpărare, nicio solicitare, nimic. De ce să îţi dai osteneala să-l răpeşti pe John Bruno, să ucizi un agent al Serviciului Secret şi poate chiar şi pe cel căruia Bruno îi aducea condoleanţele, şi apoi să nu faci nimic?

— Exact, Bill Martin, decedatul. Mă gândeam eu că trebuie să fi fost ucis.

Ea se uită la el uimită.

— De ce?

— Nu era posibil ca ei să fi plănuit tot acest scenariu şi să fi sperat că omul va da ortul popii exact după planurile lor. Iar invers nu ar fi avut cum să facă. Tipul moare şi apoi ei pun totul la cale în numai câteva zile, schema coincizând cu trecerea lui Bruno pe acolo. Nu, neapărat trebuie să-l fi ucis şi pe el.

— Sunt impresionată de analiza ta. Am auzit că erai cel mai tare.

— Am fost la serviciul de investigaţii mult mai mult decât am fost în cel de pază şi protecţie. Toţi agenţii se luptă din răsputeri să ajungă în serviciul de pază şi protecţie, mai ales să ajungă să-l apere pe preşedinte, şi, odată ajunşi acolo, abia aşteaptă să se întoarcă la serviciul de investigaţii.

— De ce crezi că se întâmplă asta?

— Ore inumane, nu ai control asupra vieţii tale. Doar să stai şi să aştepţi să se tragă vreun foc de armă. Am urât destul de mult chestia asta, dar nu am avut altă posibilitate.

— Ai fost distribuit pentru POTUS^{^[7]}?

— Da. Mi-a luat ani buni ca să ajung acolo. Am petrecut doi ani la Casa Albă. A fost grozav în primul an şi apoi nu a mai fost aşa de bine. Erau numai călătorii de serviciu, aveai de-a face cu cele mai orgolioase persoane din lume care te tratau mai rău decât pe grădinarul Casei Albe. Mi-au plăcut în mod special membrii staffului de campanie care aveau mintea unor copii de doisprezece ani şi nu puteau deosebi o gaură din asfalt de propriul fund şi care ne băteau la cap cu tot ce-ţi poate trece prin minte. Destul de ironic este faptul că tocmai terminasem o misiune când am fost desemnat pentru paza lui Ritter.

— Hei, este foarte încurajator să aud asta, având în vedere cât m-am chinuit şi eu să ajung acolo.

— Nu spun să nu încerci să faci asta. Să zbori cu Air Force One este într-adevăr un lucru foarte incitant. Şi să-ţi spună preşedintele Statelor Unite ale Americii ce treabă bună faci este tare frumos. Spun numai să nu-ţi faci iluzii. În multe privinţe, nu se deosebeşte cu nimic de alte misiuni. Pe când, în serviciul de investigaţii, ai ocazia chiar să-i prinzi pe răufăcători. Făcu o pauză, uitându-se pe fereastra. Apropo de investigaţii, Joan Dillinger tocmai s-a întors în viaţa mea şi mi-a făcut o propunere foarte interesantă.

— Ce fel de propunere?

— Să o ajut să-l găsească pe John Bruno.

Michelle aproape că ieşi de pe carosabil.

— Ce?

— Firma ei a fost angajată de către oamenii lui Bruno ca să-l găsească.

— Iartă-mă, dar ea nu ştie că de investigaţia asta se ocupă FBI-ul?

— Şi? Oamenii lui Bruno pot să angajeze pe oricine vor ei.

— Dar de ce să te implice şi pe tine?

— Mi-a turnat o poveste pe care eu nu prea o cred. Deci nu ştiu de ce.

— Şi ai de gând să participi?

El se uita la ea.

— Tu ce crezi? Ar trebui să o fac?

Ea îl privi fix.

— De ce mă întrebi pe mine?

— Se pare că tu aveai anumite suspiciuni în ceea ce o priveşte pe femeia asta. Dacă ea a fost implicată în uciderea lui Ritter şi acum este amestecată în altă problema legată de un candidat, nu găseşti acest lucru fascinant? Deci să o fac sau nu… Mick?

— Primul meu impuls ar fi că nu, nu ar trebui să o faci.

— De ce? Pentru că e posibil să se întoarcă totul împotriva mea?

— Da.

— Şi al doilea impuls, care sunt sigur că este mult mai egoist şi mai ascuns decât primul?

Michelle îl privi, îi observă figura care avea o expresie amuzată şi îi aruncă un zâmbet nevinovat.

— Bine, al doilea meu impuls ar fi să o faci.

— Pentru că atunci voi avea informaţii din interior în ceea ce priveşte investigaţia. Şi aş putea să-ţi spun tot ceea ce aflu.

— Ei bine, nu chiar tot. Dacă tu şi Joan aţi reaprins flacăra dragostei, nu aş dori să aflu mai multe amănunte.

— Nu-ţi face probleme. Văduva neagră îşi devorează partenerul. Prima dată abia am scăpat.

La două ore după ce părăsiseră Wrightsburg-ul, ajunseseră la casa Lorettei. Nu era nicio maşină a poliţiei în apropiere, dar banda galbenă cu ajutorul căreia sigilaseră locul crimei era întinsă în faţa uşii de la intrare.

— Presupun că nu putem intra, spuse ea.

— Se pare că nu. Dar fiul ei?

Ea scoase numărul de telefon din poşetă şi sună. Bărbatul răspunse şi ea aranjă să se întâlnească la cafeneaua din oraş. Michelle era gata să părăsească zona casei Baldwin, când King o opri.

— Aşteaptă-mă o secundă.

Coborî repede din maşină şi merse înainte, şi înapoi pe stradă, şi apoi se duse după un colţ, ieşind din raza vizuală a lui Michelle. Câteva minute mai târziu, se întoarse din spatele casei lui Baldwin şi se aşeză lângă ea.

— Ce a fost asta? întrebă ea.

— Nimic. Loretta Baldwin are un loc frumos aici.

În timp ce mergeau către centrul oraşului, putură observa mai multe echipaje de poliţie situate la diverse intersecţii, poliţiştii cercetându-i cu mare atenţie pe ocupanţii flecarei maşini. Deasupra observară un elicopter care survola zona.

— Mă întreb ce se întâmplă, spuse Michelle.

King porni radioul şi prinse un post local de ştiri. Astfel, aflară că doi indivizi evadaseră dintr-un penitenciar din apropiere şi în zonă fuseseră desfăşurate dispozitive de poliţie masive.

Când ajunseră la cafenea, Michelle era gata să parcheze, când deodată se opri.

— Ce s-a întâmplat? întrebă King.

Ea arătă către o stradă lăturalnică unde erau parcate două maşini de poliţie.

— Nu cred că ei caută vreun evadat. Suntem traşi pe sfoară.

— Bine, sună-l din nou pe fiu. Spune-i că nu ai avut nimic de a face cu moartea mamei lui, dar, dacă vrea să vorbească, o poate face la telefon.

Michelle îl aprobă, băgă maşina în viteză şi plecă. Când ajunseră într-un loc destul de ferit, opriră maşina. Ea îl sună pe fiul Lorettei şi îi spuse ce convenise cu King.

— Tot ceea ce vreau să ştiu este cum a fost ucisă.

— De ce ţi-aş spune? replică acesta. Tu ai vizitat-o pe mama, apoi ea a fost ucisă.

— Dacă aş fi avut ceva de-a face cu moartea ei, crezi că aş fi lăsat în urma mea propria carte de vizita?

— Nu ştiu, poate că eşti mai ciudată.

— Am venit să discut cu mama ta despre ce ştia ea în legătură cu uciderea lui Ritter de acum opt ani. Ea mi-a spus că ştia foarte puţine.

— De ce vrei să afli despre asta?

— Sunt interesată de istoria Americii. Sunt poliţiştii cu tine în momentul asta?

— Care poliţişti?

— Nu mă prosti! Sunt? Da sau nu?

— Nu.

— Bine, atunci voi presupune că mă minţi în legătură cu asta. Uite ce zic. Eu cred că faptul că am vorbit cu mama ta despre uciderea lui Ritter a determinat pe cineva să o omoare.

— Ritter? Asta e curată nebunie. L-au ucis pe cel care a făcut asta.

— Poţi fi atât de sigur că a lucrat singur?

— Cum naiba să pot fi sigur?

— Exact. Revenind, cum a fost ucisă mama ta? La celălalt capăt al firului se lăsă liniştea. Michelle se decise să încerce o altă abordare. Am stat de vorbă cu mama ta puţin timp, dar cu siguranţă mi-a plăcut ce am văzut. Era plină de energie şi spunea întotdeauna ce avea în minte. Era foarte înţeleaptă şi avea un caracter puternic.

— Aşa a fost, spuse fiul. Şi du-te la dracu’!

El închise telefonul.

— La naiba, spuse Michelle. Am crezut că l-am păcălit.

— Ba ai reuşit. Va suna înapoi. Dă-i timp, trebuie să-i păcălească pe poliţişti.

— Sean, tocmai mi-a spus să mă duc la dracu’.

— Deci nu este cel mai subtil om din lume. Este bărbat. Ai răbdare. Noi nu putem face mai multe acţiuni odată, cum reuşiţi voi femeile; noi putem face lucrurile numai pe rând.

După numai treizeci de minute, telefonul sună din nou. Michelle se uită la el.

— Cum de ai ştiut?

— Bărbaţii sunt înnebuniţi după o voce bună la telefon. Şi tu ai spus exact ceea ce trebuia despre mama sa. Mamele sunt slăbiciunea noastră.

— Bine, spuse fiul la telefon, au găsit-o înecată în cadă.

— Înecată? Şi cum au ştiut că nu este un accident? Poate a avut un infarct.

— Erau bani îndesaţi în gură şi casa era răscolită toată. Eu nu numesc asta un accident.

— Casa devastată şi bani vârâţi în gură? repetă Michelle, şi King ridică din sprâncene.

— Da, o sută de dolari. Cinci bancnote de douăzeci. Eu am găsit-o. Am sunat-o în noaptea aceea şi nu mi-a răspuns. Eu locuiesc cam la şaizeci de kilometri distanţă. M-am dus să văd ce se întâmplase. La naiba! Şi am văzut-o în halul ăla.

Vocea i se pierdu.

— Îmi pare rău. Şi îmi pare rău pentru că nu am întrebat cum te cheamă.

— Tony. Tony Baldwin.

— Tony, îmi pare rău. Am vizitat-o pe mama ta ca să vorbesc cu ea despre moartea lui Ritter. Eram interesată de cum s-au petrecut atunci evenimentele. Am aflat că era acolo în acea zi şi că încă mai locuieşte în Bowlington, şi m-am dus să o vizitez. Am mai vorbit şi cu alte două cameriste. Îţi pot spune numele lor. Asta a fost tot ce am făcut, îţi jur.

— Bine, pot spune că te cred. Ai vreo idee cine a făcut asta?

— Nu încă, dar, începând de acum, prioritatea mea numărul unu este să aflu asta.

Ea îi mulţumi, închise şi se întoarse către King.

— Bani îndesaţi în gură, spuse el gânditor.

— Banii mei, zise Michelle nefericită. I-am dat acea sută de dolari, cinci de douăzeci, pentru că mi-a răspuns la întrebări.

King îşi frecă bărbia.

— Bine, nu jaful a fost motivul. Altfel nu ar fi lăsat banii. Dar a răscolit casa. Acea persoană căuta ceva.

— Dar să-i vâri bani în gură. Doamne, e înfiorător!

— Poate nu a intenţionat să facă neapărat ceva înfiorător, ci mai degrabă a vrut să lase un mesaj.

Ea îl privi curioasă.

— Ce fel de mesaj?

— Poate unul fatal pentru ei doi. Cine s-ar fi gândit?

— Despre ce vorbeşti?

— Nu-ţi pot spune.

— De ce nu-mi poţi spune?

— Fiindcă nu m-am gândit destul la asta, de-aia. Este modul în care operez eu.

Michelle ridică din umeri a frustrare.

— Bine, eşti atât de enervant!

— Mulţumesc, mă străduiesc. King privi afară pe fereastră pentru o vreme şi apoi spuse: Bine, suntem într-un oraş mic şi în curând nu ne vom mai putea ascunde prezenţa aici, mai ales cu atâţia poliţişti în zonă. Hai să mergem să găsim un loc unde să ne cazăm. Aşteptăm până târziu în noapte înainte să dăm lovitura.

— Lovitura, unde?

El îi aruncă o privire.

— Pot fi la fel de nostalgic ca orice om normal.

Michelle îl privi încruntată.

— Avocaţii chiar nu sunt în stare să răspundă direct la întrebări?

— Bine, cred că este timpul să facem o vizită la hotelul Fairmount. Asta este destul de direct pentru tine?

Se apropiară de hotel prin spate, având grijă să rămână aproape de liziera adâncă. Erau îmbrăcaţi la fel şi se mişcau sincronizat. Aşteptară puţin lângă copaci, cercetând toată zona ca să nu fie cineva prin preajmă. Satisfăcuţi, plecară, străbătând repede porţiunea de teren dintre copaci şi gardul hotelului. Îl escaladară sărind în partea cealaltă. Unul din ei scoase un pistol, şi atunci se apropiară de intrarea din spate a hotelului. Acolo găsiră o uşă pe care o forţară să se deschidă. În momentul următor, dispărură înăuntru.

King şi Michelle parcară la o distanţă considerabilă faţă de hotelul Fairmount, străbătând pe jos restul drumului. În timp ce se apropiau de clădire, se ascunseră de un elicopter al poliţiei care cerceta zona chiar deasupra lor.

— Este tare incitant! exclamă Michelle când ieşiră de sub protecţia copacilor şi se îndreptară către hotel. Ştii, e ca şi cum am fi trecut de partea cealaltă a legii, într-un fel.

— Da, este un moment fascinant. Numai gândeşte-te, aş fi putut fi acum acasă cu un pahar de Viognier, în faţa unui foc plăcut, citind Proust, în loc să mă strecor prin împrejurimile Bowlington-ului, în Carolina de Nord, adăpostindu-mă de elicopterele poliţiei.

— Te rog, spune-mi că nu obişnuieşti să citeşti Proust în timp ce bei vin, spuse ea.

— Bine, numai dacă nu este nimic interesant pe ESPN^{^[8]}.

Când ajunseră în apropierea hotelului, King cercetă cu mare atenţie împrejurimile.

— Locul ăsta mi-a dat întotdeauna impresia că ar fi putut fi proiectat de Frank Lloyd Wright dacă ar fi consumat heroină.

— E cam urât, fu de acord Michelle.

— Numai ca să înţelegi ce simţ al esteticului avea Clyde Ritter – el considera că Fairmount este frumos.

Gaura din gard pe care o folosise Michelle în vizita anterioară fusese acoperită, aşa că fură nevoiţi să escaladeze gardul. King se uită cu oarecare invidie cum Michelle sări gardul cu o uşurinţă de care el nu era capabil. Avusese dreptate. Aproape căzu de pe gard încercând să sară în partea cealaltă, şi unul din picioare îi rămăsese agăţat de o bucată de sârmă. Ea îl ajuta să coboare fără să facă niciun comentariu şi îl conduse cu grijă până la zidul clădirii. Intrară prin acelaşi loc pe care îl folosise şi ea data trecută.

Ajunşi înăuntru, ea scoase o lanternă, dar King ridică un braţ în semn de atenţionare.

— Stai puţin. Ai spus că era un paznic aici.

— Da, dar nu l-am zărit când am venit.

King se uită la ea mirat.

— De fapt, dacă îmi amintesc bine, ai spus că a doua oară ai dat peste el aici, dar că prima dată nu era nimeni.

— Poate că-şi făcuse rondul prin partea cealaltă a clădirii. Probabil că ei doar patrulează prin zonă.

— Da, probabil, spuse King.

Îi făcu semn să aprindă lanterna şi înaintară către hol.

— Stonewall Jackson Room este chiar la capătul holului, spuse ea.

— O, da? Nici nu ştiam.

— Îmi pare rău Sean. Pentru tine a trecut atâta timp, iar eu tocmai am fost pe-aici.

— Lasă, spuse el. Doar fac pe ticălosul.

— Vrei să intri acolo acum?

— Poate mai târziu. Este ceva ce vreau să verific mai întâi.

— Debaraua în care a stat ascunsă Loretta Baldwin?

— Minţile strălucite gândesc la fel. În scurt timp, te vei apuca de băut vin bun şi vei începe să citeşti literatură de calitate. Şi poate, doar poate, asta te va determina să-ţi faci curăţenie în maşină, dacă vei avea un an sau doi liberi pentru asta.

Se duseră apoi la debara şi deschiseră uşa. Luând lanterna de la Michelle, King intră şi începu să privească prin jur. Cercetă cu grijă un spaţiu îngust din spate, apoi se întoarse către ea.

— Loretta era mică?

— Aproape ca un schelet.

— Deci ar fi putut să ajungă aici în spate fără greutate. Nu a spus cumva unde anume s-a ascuns aici?

— Nu, dar ar fi putut sta oriunde.

King dădu din cap.

— Dacă aş fi o persoană înspăimântată în mijlocul unui asasinat, înconjurată de panică şi strigăte, cu oameni alergând haotic în jurul meu, şi dacă aş fugi ca să mă ascund într-o debara, cred că m-aş adăposti cât mai adânc posibil. Este un fel de instinct, ca şi cum ai trage pătura peste cap. Ea nu ar fi avut cum să ştie în acel moment ce se întâmplă. Din punctul ei de vedere, un tip cu o armă ar fi putut să se ascundă şi el aici şi… se opri privind spre locul unde era posibil să se fi ascuns Loretta.

— Ce este, Sean?

El scutură din cap.

— Nu sunt sigur.

Ieşi din debara şi închise uşa.

— Bine, unde mergem acum? întrebă Michelle.

El trase adânc aer în piept.

— Către Stonewall Jackson Room.

Când ajunseră, Michelle privi tăcută, luminând calea pe care înainta, în timp ce King măsura cu precizie fiecare colţ al camerei, cercetându-l cu atenţie. Apoi se uită la locul în care stătuse în urmă cu opt ani. Oftând din nou, King merse şi se poziţionă exact în locul respectiv, repetând gestul pe care îl făcuse atunci, stând cu mâna pe o cămaşa transpirată imaginară a lui Clyde Ritter.

King era acum înapoi în septembrie 1996, privind către o mulţime de oameni imaginari, potenţiali creatori de probleme, copii care erau pupaţi, către forfota membrilor din echipă şi reacţia lui Ritter. Se surprinse chiar mormăind ceva în microfonul lui imaginar, transmiţând informaţii. Privi la ceasul din spate, chiar dacă acum nu mai era acolo, şi oricum nu ar fi avut cum să-l vadă în întuneric. Numai încă trei minute şi întâlnirea avea să se termine. Era uimitor, acum că se gândea. Dacă Ramsey ar fi întârziat sau dacă Ritter ar fi încheiat evenimentul mai devreme, toate astea nu s-ar mai fi întâmplat. Cât de diferită ar fi fost viaţa lui King!

Nu era conştient de lucrul acesta, dar privirea îi era aţintită către lift. Auzea întruna un „ding”. În mintea lui, uşile se deschideau iar şi iar. Era ca şi cum ar fi fost înghiţit cu totul într-un uriaş vid.

Bang-ul îl zgudui cu putere, făcându-l să-şi ducă mâna la tocul pistolului şi să scoată o armă imaginară, iar privirea îi căzu pe corpul lui Ritter care era întins pe jos. Apoi privi către locul unde era Michelle făcând lumină cu lanterna, după ce tocmai închisese uşa cu putere.

— Scuze, spuse ea, am vrut doar să văd ce reacţie vei avea. Presupun că era mai bine să nu o fac.

— Ar fi fost mai bine, răspunse el cu fermitate.

Ea se apropie şi rămase lângă el.

— La ce te gândeai?

⇐ Предыдущая 16 17 18 19 202122 23 24 25 Следующая ⇒