SECUNDĂ 19 страница

— Tot ceea ce ştiu este că agenţii King şi Maxwell continuă să apară în mijlocul evenimentelor, spuse directorul. Priviţi lucrurile aşa: acum opt ani, King fie a încurcat lucrurile, fie a devenit trădător şi noi am pierdut un candidat la preşedinţie. Acum, Maxwell o face lată şi avem acelaşi rezultat.

— Nu chiar acelaşi, spuse Parks. Ritter a fost ucis pe loc, Bruno a fost răpit.

Directorul se aplecă înainte pe scaun.

— Ei bine, scopul acestei grupe operative alcătuite aici este de a da de cap evenimentelor cât mai repede, înainte ca totul să degenereze într-un scandal monstruos. Şi tu, Parks, tu eşti deja în contact cu ei, aşa că trebuie să continui ceea ce făceai.

— Variabila cealaltă este Joan Dillinger, spuse Parks. Nu-mi pot da seama ce este cu femeia asta.

Directorul zâmbi.

— Nu eşti prima persoana care spune asta.

— Nu, este mai mult decât atât. Am avut de curând o discuţie cu ea şi mi-a spus nişte lucruri ciudate. Cum că i-ar fi datoare lui Sean King. Pentru ce anume, nu a vrut să-mi zică. Dar s-a chinuit destul de tare ca să mă convingă totuşi că el nu este vinovat.

— Nu este aşa de neobişnuit – au fost colegi.

— Exact, şi poate că şi mai mult. Şi făceau amândoi parte din echipa care-l apăra pe Ritter, nu-i aşa? spuse Parks, lăsând întrebarea în suspensie.

Directorul era acum şi mai încruntat.

— Joan Dillinger a fost unul dintre cei mai buni agenţi ai noştri.

— Exact, şi acum este angajată la o mare firmă privată. Se ocupă de investigarea răpirii lui John Bruno şi, dacă îl găseşte, pun pariu că ia o grămadă de bani. Am aflat că i-a cerut lui King să o ajute la investigaţii şi mă îndoiesc că el o va face pe gratis. Făcu o pauză apoi continuă: Bineînţeles că este uşor să găseşti pe cineva dacă ştii deja unde este.

— Însemnând ce? întrebă directorul brusc. Că doi foşti agenţi ai Serviciului Secret au răpit un candidat la preşedinţie şi acum sunt plătiţi împărăteşte pentru a-l găsi?

— Da, asta însemnând, spuse Parks fără menajamente. Presupun că nu sunt aici pentru a vă spune numai lucruri care vă convin. Nu mă pricep la aşa ceva. Vă pot trimite alt şerif care poate face asta.

— Şi tu crezi că Howard Jennings a fost ucis de King? întrebă iar directorul, nervos.

— Habar n-am. Ceea ce ştiu este că pistolul lui King este arma crimei, iar el se afla prin apropiere fără un alibi solid.

— Destul de prost pentru un om care plănuia o crimă.

— Sau foarte deştept, fiindcă se poate ca un judecător şi nişte juraţi să creadă că i-a fost înscenat totul.

— Şi care este motivul pentru care l-a ucis pe Jennings?

— În cazul în care King şi Dillinger ar fi plănuit să-l răpească pe John Bruno şi Jennings ar fi descoperit complotul pe vremea când lucra pentru King, cred că ar fi un bun motiv pentru crimă.

Toţi bărbaţii tăcură câteva minute până când directorul rupse tăcerea:

— Sunt toţi în colimator acum. King, Maxwell şi Dillinger – un triumvirat tare straniu, dacă stai să te gândeşti. Treceţi înapoi la munca de teren şi ţineţi-ne la curent!

Parks se uită roată la ei.

— Bine, dar să nu te aştepţi la rezultate peste noapte. Şi să nu te aştepţi să fie numai rezultatele care îţi convin.

— Acum, spuse directorul, cred că aşteptăm să se producă inevitabilul. Şi, în timp ce Parks se întorcea să plece, directorul adăugă: Şerifule, când se va întâmpla, ai grijă să nu fii prins la mijloc.

În garaj, Parks o văzu pe Maxwell îndreptându-se spre maşina ei.

— Agent Maxwell! strigă el. Michelle se depărtă de vehicul. Am auzit că ţi-ai luat concediu.

Ea se uită ciudat la el şi apoi conştientiză cine este.

— Ai avut vreun amestec în asta?

— Unde te îndrepţi? Wrightsburg?

— De ce vrei să ştii?

— Ce-ţi mai face gâtul?

— Bine. Voi fi capabilă să încep să strig în cel mai scurt timp. Nu mi-ai răspuns la întrebări. Tu eşti motivul pentru care mi-au dat drumul?

— Poate, cu toate astea eu cred mai degrabă că este o garanţie decât un motiv în toată regula. Dacă mergi la Wrightsburg, aş dori să mă iei şi pe mine.

— De ce?

— Eşti fată deşteaptă, cred că ştii răspunsul la întrebarea asta.

În timp ce se urcau în maşină, Parks continuă:

— Se pare că tu şi Sean King aţi legat o prietenie serioasă.

— Îmi place de el şi îl respect.

— Aproape că ai fost omorâtă din cauza lui.

— Nu a fost deloc vina lui.

— Da, bănuiesc că da.

Felul în care rosti cuvintele îi smulse o privire tăioasă lui Michelle, dar omul legii se uita deja pe fereastră.

Joan şi King stăteau la un hotel în Washington când femeia primi veştile despre uciderea lui Mildred Martin. Îl sună pe King în cameră şi îi spuse.

— La naiba! exclamă el. Uite cum se duce alt potenţial martor.

— Şi ştii ce înseamnă asta, Sean.

— Da, cine a ucis-o pe Loretta Baldwin a ucis-o şi pe Mildred Martin. Adăugă sarcastic: Numai dacă nu crezi că doi criminali îşi pot ucide victimele în acelaşi mod.

— Deci s-a confirmat. Ne-a minţit. Ea l-a sunat pe Bruno, şi-a otrăvit soţul şi partea cu Lizzie Borden a fost pură invenţie. Dar de ce a ucis-o?

Niciunul din ei nu avea răspunsul la întrebarea asta.

Spre după-amiază plecară către Wrightsburg. Aranjară din timp să se întâlnească cu Parks şi Michelle la masa de prânz acasă la King.

Michelle şi Parks aduseseră mâncare chinezească la pachet şi se aşezaseră pe terasa ce dădea spre lac, pentru a mânca şi discuta despre caz.

— Ne-am gândit că veţi fi tare flămânzi după toată munca asta de detectivi, spuse Parks în timp ce îndesa puiul în gură. Am auzit de la FBI că faci curse lungi cu avionul pentru cazul ăsta al lui Bruno.

— Mulţi kilometri şi niciun rezultat, răspunse King.

Îi luă câteva minute lui Joan pentru a-i pune la curent cu evenimentele şi cu discuţiile avute cu Mildred Martin şi Catherine Bruno, precum şi cu tentativa de conversaţie cu Sidney Morse.

— Se pare că Peter Morse a câştigat premiul cel mare, conchise Michelle. Mă întreb unde o fi?

— Poate fi în Ohio, răspunse King. Mă gândesc la o insulă însorită.

— Sună minunat! exclamă Joan. Mi-aş dori să încerc.

Parks se uită peste nişte notiţe, apoi adăugă:

— Bine, Michelle, spune-mi ce ai discutat cu amicul lui Ramsey de la Colegiul Atticus, Horst.

— Jorst, îl corectă Michelle.

— Exact. Şi se pare că nu prea ne lămureşte cu nimic.

— Ramsey avea în mod evident o problemă cu Clyde Ritter, spuse King.

— Era numai din motive politice, întrebă Parks, sau mai era ceva?

King ridică din umeri.

— Ramsey era un protestatar împotriva Războiului din Vietnam, absolvise la Berkeley şi era un radical, în tinereţe cel puţin. Ritter era un fost predicator la televizor şi pe atât de conservator pe cât era Ramsey de liberal. La naiba, dacă Ritter ar fi avut un pistol, probabil că l-ar fi împuşcat el pe Ramsey primul!

— Cred că Thornton Jorst merită mai multă atenţie, spuse Michelle. Tot ceea ce ne-a spus avea sens – prea mult sens chiar, de parcă s-ar fi străduit prea mult să umple golurile din informaţiile noastre, spunându-ne exact ceea ce aveam noi nevoie să aflăm. Şi era ceva straniu în comportamentul lui.

— Interesant, spuse Joan în timp ce îşi sorbea ceaiul.

— Şi urmează să vorbim cu Kate Ramsey imediat ce se întoarce în Richmond, adăugă Michelle.

— Ce s-a întâmplat cu mutarea ta? întrebă King.

— Mi-au transformat-o în concediu.

— Măi să fie, dar grijuliu a mai devenit Serviciul Secret, remarcă Jean.

— Cred că bunul şerif de aici a avut de-a face cu asta.

Toţi se întoarseră spre Parks, care era vădit stingherit. El puse beţigaşele jos şi luă o gură de vin.

— Bun vin!

— Ar trebui să fie, spuse King.

— Scump?

— De obicei preţul nu are nicio legătură cu calitatea vinului. Sticla asta face poate douăzeci şi cinci de dolari şi cu greu găseşti un Bordeaux mai bun la de trei ori preţul asta.

— Trebuie să mă iniţiezi şi pe mine în treaba asta, Sean. Este atât de impresionant, spuse Joan, apoi toată atenţia ei se îndreptă spre Parks. Aşadar, Jefferson, în legătură cu această salvare a agentului Maxwell pe care tu ai orchestrat-o… Cărui fapt datorăm această minune?

Parks îşi drese vocea.

— Bine, vă voi spune pe şleau. Mie nu prea îmi place să vorbesc aiurea.

— Sună incitant, spuse ea. Sunt numai urechi.

— Joan, las-o mai moale, o avertiză King. Continuă, îl îndemnă pe Parks.

— A fost alcătuită o coaliţie de forţe între FBI, Serviciul Secret şi Serviciul de Şerifi. Scopul este de a face lumină în cazul răpirii lui John Bruno şi al asasinatelor cărora le-au căzut victime Howard Jennings, Susan Whitehead, Loretta Baldwin şi, cel mai recent, Mildred Martin. În cazul morţii lui Baldwin şi a lui Martin, ştim că au existat acelaşi autor sau autori.

Michelle spuse:

— Corect, asta este evident. Baldwin este legat de Ritter, iar Martin de Bruno. Deci, dacă moartea lui Baldwin şi cea a lui Martin sunt legate între ele, atunci şi moartea lui Ritter trebuie să fie legată de răpirea lui Bruno.

— Posibil, admise Parks cu jumătate de gură. Nu pot trage nişte concluzii chiar acum.

King plecă pentru un minut. Când se întoarse, îi întinse lui Parks o bucată de hârtie. Era copia mesajului găsit de el înfipt în Susan Whitehead. King privi către Joan, care se ridică imediat şi veni să citească şi ea mesajul peste umărul lui Parks.

Acesta termină şi ridică privirea.

— Auzisem de biletul ăsta de la agenţii de teren, ce vrei să demonstrezi cu el?

— Poate că eu sunt în centrul tuturor acestor nenorociri, conchise King.

— Mie îmi sună a răzbunare, trase Parks concluzia.

— Şi are de-a face cu asasinarea lui Ritter, spuse Joan.

— Ramsey îşi atinsese ţinta. Şi Sean l-a ucis pe Ramsey, rezumă Parks. Deci, cine a mai rămas de răzbunat? adăugă el suspicios.

— Ţine cont de arma din curtea Lorettei, îl atenţionă King. Poate că au fost doi asasini în acea zi. L-am ucis pe unul, şi celălalt a scăpat până l-a văzut Loretta şi l-a şantajat. Dacă citesc bine indiciile, tipul a intrat acum în acţiune, iar Loretta a plătit preţul suprem. Ca şi Mildred Martin când s-a amestecat în treaba cu Bruno.

Parks scutură din cap.

— Aşadar, tipul asta vine după tine? De ce acum? Şi de ce i-a implicat pe Bruno şi pe Martin? Astea înseamnă o mulţime de complicaţii. Să nu mă înţelegi greşit, dar dacă acest psihopat vrea să se răzbune pe tine, ar fi putut să te omoare în noaptea în care Michelle a fost foarte aproape să îşi frângă gâtul.

— Nu cred că ei au vrut ca Sean să moară în acea noapte, interveni Joan. Se uită la Michelle. În privinţa ta însă nu pot spune acelaşi lucru.

Michelle îşi duse instinctiv o mână la gât.

— Asta este chiar reconfortant.

— Nu sunt obişnuită să fac oamenii să se simtă confortabil, spuse Joan. De obicei este o mare pierdere de vreme.

Parks se lăsă pe spătar.

— Bine, hai să presupunem că Bruno şi Ritter sunt legaţi cumva între ei. Asta ar explica oarecum crimele împotriva lui Martin şi a Lorettei Baldwin. Uciderea lui Susan Whitehead poate fi doar un semn de exclamare pus în mesajul pe care criminalul a vrut să ţi-l transmită, Sean. Dar cum intră în ecuaţie Howard Jennings?

— El lucra pentru mine, spuse King, ignorând presimţirea că Parks urmărea lucruri mult mai importante decât aflarea ucigaşului lui Jennings. Poate că asta a fost de ajuns. Cred că Susan Whitehead a fost ucisă pentru simplul fapt că ucigaşul a văzut-o cu mine, poate în dimineaţa în care am descoperit cadavrul lui Jennings. A vrut să-mi lase mesajul şi s-a decis să includă şi un cadavru în scenă, într-un mod sinistru de a atrage atenţia.

— Aş crede asta dacă Jennings ar fi fost doar vecin cu tine. Dar el era încadrat în programul de protecţie a martorilor.

— Bine, ce spui de asta? Jennings vine la firmă târziu în noaptea aceea pentru un motiv oarecare, pentru a mai lucra la dosare, de exemplu, şi dă peste un maniac care cotrobăie prin biroul meu. Şi o încasează pentru că l-a văzut.

Parks îşi frecă bărbia, nu prea convins de teoria lui King, în timp ce Joan dădea aprobator din cap.

— Este posibil, spuse ea. Dar, hai să ne întoarcem la partea cu răzbunarea. Răzbunare împotriva lui Sean pentru ce? Pentru că l-a lăsat pe Ritter să moară?

— Poate că ucigaşul nostru este un nebun din partidul lui Ritter, interveni Michelle.

— Dacă-i aşa, atunci a purtat mult timp această ură, spuse King.

— Gândeşte-te, Sean, trebuie să fie cineva, insistă Joan.

— Nu ştiu mulţi oameni din echipa lui Ritter. Numai pe Sidney Morse, Doug Denby – şi poate alţi câţiva.

— Morse este internat la spitalul de nebuni, spuse Joan. Doar l-am văzut cu ochii noştri. Prinde mingi de tenis. Nu putea să pună la cale aşa ceva.

— Şi, pe de altă parte, adăugă King, dacă persoana după care umblăm este de fapt aceeaşi care a ascuns pistolul în debara şi apoi a fost şantajată de Loretta pe care ulterior a ucis-o, acea persoană nu putea face parte din anturajul lui Ritter.

— Adică nu avea cum să-şi ucidă chiar găina cu ouă de aur? întrebă Parks.

— Exact. De aceea, nu putem să-l luăm în calcul pe Sidney Morse, chiar dacă nu ar fi o legumă, şi la fel nici pe Doug Denby. Ei nu ar fi avut niciun motiv.

Michelle sări la rândul ei.

— Dar ce spuneţi de Bob Scott, şeful securităţii lui Ritter?

— Nici asta n-are niciun sens, spuse King. Scott nu ar fi fost nevoit să ascundă arma. Nimeni nu ar fi căutat nimic la el. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o şi ar fi găsit arma, nu era nimic anormal.

Michelle scutură din cap.

— Nu, mă refer la cariera lui care, ca şi a ta, a fost ruinată după asasinarea lui Ritter. Ar fi putut fi un motiv de răzbunare. Măcar mai ştie cineva unde este?

— Putem afla, răspunse Joan.

King se încruntă.

— Dar asta nu explică găsirea armei şi de ce a fost ucisă Loretta. Ea a fost ucisă pentru că şantaja pe cineva. Şi acel cineva nu putea fi Bobby Scott pentru că el nu avea niciun motiv să ascundă o armă.

— Bine, Scott pare a fi în afara ecuaţiei. Dar haideţi să ne întoarcem la acest Denby. Cine a fost? interveni Parks.

— Şeful staffului de campanie al lui Clyde Ritter, îi răspunse Joan.

— Vreo idee unde ar putea fi găsit? întrebă Parks.

— Nu, spuse Joan. Apoi se uită la King. Tu ce părere ai?

— Nu l-am mai văzut pe Denby de la moartea lui Ritter. S-a cam dat la fund. Doar nu era ca alte partide mai bune să dorească să-l angajeze. Îmi imaginez că a devenit un fel de paria după ce a fost asociat cu numele lui Ritter.

— Ştiu că pare puţin probabil din cauza diferenţelor ideologice, dar este posibil ca Denby şi Arnold Ramsey să se cunoască? se întrebă Michelle.

— Ei bine, asta este ceva care va trebui să cercetăm, conchise Parks.

— Lista noastră cu suspecţi creşte exponenţial, comentă Joan. Şi încă nu ştim dacă toate liniile de investigare au vreo legătură între ele.

King dădu aprobator din cap.

— Sunt multe posibilităţi. Dacă vrem să elucidăm cazul, trebuie să colaborăm. Cred că pot vorbi şi în numele şerifului şi al lui Michelle, dar tu eşti cu noi? o întrebă el pe Joan.

Ea zâmbi uşor.

— Bineînţeles. Atâta timp cât toată lumea înţelege că participarea mea este un angajament plătit.

Înşirară firele de dimensiuni precise şi apoi le conectară la explozibil, toate fiind poziţionate în punctele de susţinere. Lucrau încet şi meticulos, fiindcă în această acţiune nu era loc pentru erori.

— Se lucrează mult mai uşor cu detonatoarele fără fir, spuse „agentul Simmons” celuilalt bărbat. Şi nu am mai fi nevoiţi să cărăm toate cablurile astea nenorocite.

Bărbatul cu Buick-ul se opri din lucru şi se întoarse către el. Amândoi aveau lanterne ataşate de caschetele de plastic de pe cap, din moment ce acolo întunericul era complet. Ar fi putut să se afle într-un loc sub pământ, unde lumina să nu poată pătrunde.

— La fel cum se întâmplă cu telefoanele mobile, nu te poţi baza pe ele, mai ales dacă semnalul trebuie să străbată prin mii de tone de beton. Fă ceea ce ţi s-a spus.

— Era doar o părere, se apără Simmons.

— Nu mai am nevoie şi de alte idei, mai ales de la tine. Ne-ai făcut suficiente probleme. Credeam că eşti profesionist.

— Sunt profesionist.

— Atunci comportă-te ca atare! Am avut parte de destui amatori care nu ascultă ordinele.

— Ei bine, Mildred Martin nu va mai asculta deloc. Ai văzut asta.

— Da, şi asta să fie o lecţie pentru tine.

Puternicul generator de energie portabil era poziţionat în colţ, şi omul cu Buick-ul începu să umble la butoane, la fire şi la rezervoarele de combustibil.

— Eşti sigur că asta ne va asigura toată energia de care avem nevoie? Adică, pentru tot ceea ce ai plănuit? Va consuma mult curent, zise Simmons.

Omul cu Buick-ul nu se obosi nici măcar să-l privească.

— Mai mult decât suficient. Spre deosebire de tine, eu ştiu exact ceea ce trebuie să fac. Arată către sulul mare de fire electrice. Numai să te asiguri că ai strâns bine firele. În toate locaţiile pe care ţi le-am indicat.

— Şi tu vei verifica din nou, bineînţeles.

— Bineînţeles, replică el iritat.

Simmons se uită la panoul de comandă foarte complicat, care fusese instalat în colţul încăperii.

— Asta da aparatură! Cea mai bună, de fapt.

— Numai aranjează firele aşa cum ţi-am spus, i-o taie bărbatul cu Buick-ul.

— Ce e o petrecere fără lumini şi sunet, nu?

Începură să rostogolească cutiile grele din camioane, desfăcând şi despachetând cu atenţie şi cu grijă totul în alt colţ al încăperii ce semăna cu o peşteră.

Bărbatul mai tânăr se uită la unul dintre obiectele din cutii.

— Ai făcut treabă bună cu chestiile astea.

— Trebuie să fie cât mai exacte cu putinţă. Nu îmi place imprecizia.

— Da, de parcă nu aş şti asta.

În timp ce ridica un container greu, Simmons făcu brusc o grimasă şi se apucă de o parte a corpului. Bărbatul cu Buick-ul observă şi spuse:

— Asta este pentru că ai încercat să o sugrumi pe Maxwell, în loc să o împuşti pur şi simplu. Nu ţi-a trecut niciodată prin cap că un agent al Serviciului Secret este înarmat?

— Îmi place ca victimele mele să-mi simtă prezenţa. Ăsta e stilul meu.

— Cât timp lucrezi pentru mine, ar fi cazul să te adaptezi stilului meu. Ai avut noroc că glonţul nu te-a nimerit mortal.

— Şi m-ai fi lăsat acolo să mor dacă glonţul m-ar fi lovit grav?

— Nu. Te-aş fi împuşcat ca să nu te mai chinui.

Simmons făcu ochii mari, fixându-l cu privirea.

— Pun pariu că aşa ai fi făcut.

— Da, aş fi făcut-o.

— Dar am recuperat pistolul, asta e important.

Omul cu Buick-ul se opri şi se uita la el.

— Maxwell te înspăimântă, nu-i aşa?

— Nu îmi e frică de niciun bărbat, cu atât mai puţin de o femeie.

— Aproape că te-a omorât. De fapt, ai avut un noroc chior că ai scăpat.

— Data viitoare nu voi mai rata.

— Ai grijă să nu o faci! Că, dacă ratezi tu, eu cu siguranţă nu te voi rata.

În dimineaţa următoare, grupul se despărţi. Joan se duse la Dobson, Tyler la firma de avocatură din Philadelphia unde lucrase Bruno şi, de asemenea, ca să discute cu membrii echipei care se ocupa de campania electorală a lui Bruno. Parks plecă şi el, chiar dacă nu le spuse celorlalţi că se duce să raporteze grupei operative din Washington.

Înainte ca toţi ceilalţi să plece, Michelle o trase deoparte pe Joan.

— Tu ai făcut parte din echipa care l-a păzit pe Ritter. Ce îţi mai aduci aminte despre Scott?

— Nu multe. Abia fusesem transferată în acea echipă. Nu-l ştiam atât de bine. Iar după asasinat am fost toţi redistribuiţi imediat în alte misiuni.

— Abia transferată? Tu ai cerut să fii transferată? o privi ea insistent pe Joan.

— Puţine lucruri pe care merită să le ai în viaţă îţi vin pe tavă. Trebuie să acţionezi.

Michelle privi involuntar către King, care vorbea cu Parks. Joan zâmbi.

— Văd că urmezi cu precizie logica mea. Îţi dau un sfat în ceea ce priveşte munca de investigaţii cu Sean: el are un fler teribil în cazurile astea, dar poate fi prea grăbit uneori. Ascultă-l, dar ai grijă să-l şi păzeşti.

— Nu-ţi face griji, o asigură Michelle şi vru să plece.

— A, şi Michelle, am vorbit foarte serios când am spus că acestor oameni pe care îi căutăm nu le pasă dacă trăieşti sau mori. Aşa că atunci când îl acoperi pe Sean, să nu uiţi să te aperi şi pe tine. Nu aş vrea să păţeşti ceva. Văd că Sean este foarte încântat să te aibă prin preajmă.

Michelle se întoarse.

— Unii dintre noi sunt norocoşi, nu-i aşa?

În timp ce se îndepărta în maşina ei, Joan sună la birou.

— Am nevoie de tot ce se poate şti despre trecutul lui Robert C. Scott, fost agent al Serviciului Secret şi şef al echipei de pază şi protecţie în campania lui Clyde Ritter în 1996 şi, de asemenea, despre un anume Doug Denby, care a fost şeful staffului de campanie al lui Ritter. Şi am nevoie de datele astea cât se poate de repede.

King şi Maxwell se duseră la Richmond, pentru a se întâlni cu Kate Ramsey, care se întorsese la Universitatea Virginia Commonwealth şi fusese de acord să-i primească. Centrul pentru Politici Publice era pe Franklin Street, în inima campusului universitar, într-o frumoasă clădire recondiţionată din gresie lustruită. Strada era plină de astfel de clădiri, care erau mărturii ale bunăstării unei epoci de mult apuse în capitala Virginiei.

Kate Ramsey îi aşteptă la recepţie şi îi duse într-un birou plin de cărţi, ziare şi postere privind tot felul de proteste şi alte activităţi; mai erau, de asemenea, şi postere cu muzicieni şi echipament de sport, potrivite pentru un student.

Văzând dezordinea de acolo, King îi şopti lui Michelle ca ea trebuie să se simtă ca acasă şi primi un cot în coaste.

Kate Ramsey era o femeie de talie medie, avea alura unui alergător, cu muşchii zvelţi şi bine conturaţi. Cele patru perechi diferite de pantofi de jogging care se zăreau într-un colţ al camerei confirmau această observaţie. Avea părul blond şi prins în coadă la spate. Hainele erau tipice pentru un student: blugi prespălaţi, adidaşi şi un tricou cu mâneci scurte de la Abercrombie & Fitch. Părea să fie foarte sigură pe sine pentru vârsta ei, cum stătea la birou, privindu-i franc în ochi.

— OK, Thornton m-a sunat deja, aşa că puteţi lăsa deoparte povestea despre documentarul referitor la asasinatele politice.

— Oricum nu ne pricepem deloc s-o spunem, recunoscu Michelle. Şi este mult mai uşor să spui adevărul, nu-i aşa? ripostă ea.

⇐ Предыдущая 24 25 26 27 282930 31 32 33 Следующая ⇒