SECUNDĂ 10 страница

El o privi fix.

— De ce?

Ea îi răspunse cu o expresie tare inocentă întipărită pe chip.

— Ei bine, poate îi cunosc pe unii dintre ei. Aş putea să merg să vorbesc cu ei. Să văd cum s-au descurcat cu ceea ce s-a întâmplat.

— Sunt sigur că toate astea sunt undeva într-un dosar. Du-te şi caută!

— Aş scuti mult timp dacă mi-ai spune tu.

— Nu-i aşa?

— Bine, a fost Joan Dillinger în echipa care asigura securitatea?

La auzul acestor cuvinte, King se ridică şi se duse la fereastră, privind pierdut câteva momente. Când se întoarse, o privi încruntat.

— Ai microfon? Ori te dezbraci şi îmi arăţi că nu, ori sari înapoi în barcă şi pleci de aici.

— Nu am niciun microfon. Dar, dacă este nevoie, mă dezbrac. Sau pot sări în apă. Chestiile electronice şi apa nu se prea împacă, adăugă ea împăciuitoare.

— Ce vrei de la mine?

— Aş dori un răspuns la întrebarea mea. A fost Joan distribuită în acea misiune?

— Da! Dar în altă tură decât mine.

— Ea a fost în hotel în acea zi?

— Se pare că ştii deja toate detaliile, aşa că nu înţeleg de ce mă mai întrebi.

— Deci să presupun că răspunsul este da.

— Presupune ce vrei!

— Aţi petrecut noaptea împreună?

— Următoarea întrebare, şi gândeşte-te bine ce întrebi, pentru că poate fi ultima.

— Bine, imediat după ce a fost tras focul de armă, cine a fost în lift când s-au deschis uşile?

— Nu ştiu despre ce vorbeşti.

— Ba ştii. Am auzit un „ding” chiar înainte ca Ramsey să deschidă focul. Te-a distras. Se presupune că acele lifturi au fost scoase din funcţiune în prealabil. Cine sau ce a fost în spatele acelor uşi ţi-a acaparat toată atenţia. De aceea a reuşit Ramsey să scoată arma şi să tragă fără ca tu să observi. Am făcut ceva investigaţii legate de asta în Serviciul Secret. Oamenii care au văzut caseta video au auzit şi ei acel zgomot. Nu am găsit nimic în consemnările oficiale, dar am dat ieri câteva telefoane. Ei te-au întrebat ce s-a întâmplat. Tu ai spus că ai auzit ceva, dar nu ai văzut nimic. Ai sugerat imediat cum că ar fi fost o defecţiune la unul dintre lifturi. Şi ei nu au mai insistat cu întrebările, pentru că aveau deja un ţap ispăşitor. Dar eu sunt convinsă că te uitai la ceva. Sau, mai bine zis, la cineva.

Drept răspuns, King deschise uşa din faţă şi îi indică drumul afară.

Ea se ridică şi puse cafeaua pe masă.

— Ei bine, măcar am apucat să-ţi pun întrebările. Chiar dacă nu am primit răspuns la toate.

În timp ce trecu pe lângă el, se opri şi spuse:

— Ai dreptate. Noi doi rămânem legaţi în istorie prin titulatura de agenţi care au făcut-o de oaie. Eu nu sunt obişnuită cu asta. Am excelat în tot ceea ce am făcut. Pun pariu că şi tu eşti la fel.

— La revedere, agent Maxwell! Îţi doresc numai bine.

— Îmi pare rău că prima noastră întâlnire a decurs în felul ăsta.

— Prima şi să sperăm că e şi ultima.

— A, încă ceva. Chiar dacă acest lucru nu a fost consemnat oficial, eu sunt sigură că tu ai pus la socoteală şi posibilitatea ca acea persoană care te-a distras să fi făcut acest lucru înadins pentru ca Ramsey să poată să scoată arma şi să tragă.

King nu spuse nimic.

— Ştii ce, e interesant, spuse ea privind în jur.

— Se pare că pentru tine multe lucruri sunt interesante, răspunse el ţâfnos.

— Acest loc, zise ea, arătând spre tavanul înalt, stâlpi de susţinere sclipitori, podelele lăcuite, totul curat şi aliniat. Este frumos. Perfect chiar.

— Sigur nu eşti prima persoana care spune asta.

— Da, continuă ea de parcă nu l-ar fi auzit. Este frumos şi ar trebui să fie comod şi cald. Se întoarse şi se uită la el. Dar nu este. Este foarte practic, de fapt, nu? Este special amenajat, de parcă totul ar fi făcut ostentativ de către cineva care a simţit nevoia să controleze totul şi, făcând asta, i-a ucis sufletul sau nu a pus niciun pic de suflet în ea. Îşi puse mâinile în jurul corpului. Da, foarte rece.

Apoi îşi luă privirea de la el.

— Îmi place aşa, spuse el.

Ea îl scrută din priviri.

— Chiar aşa e, Sean? Ei bine, eu cred că înainte nu erai aşa.

El privi cum picioarele ei lungi străbătură cu paşi energici distanţa până la barcă. Ea lăsă uşor barca pe apă şi în scurt timp abia se mai vedea. Abia atunci King trânti uşa în urma ei. În timp ce se îndreptă spre masă, observă ceva sub cana ei de cafea. Era cartea ei de vizita de agent al Serviciului Secret. Pe verso, îi scrisese numărul de telefon de acasă şi numărul de mobil. Primul lui impuls fu să o arunce la gunoi. Dar totuşi nu o făcu. Rămase în mână cu cartea de vizită, în timp ce Michelle se micşora din ce în ce mai mult şi dispăru de tot din câmpul lui vizual după o meandră a lacului.

John Bruno stătea pe micul pat de campanie privind pierdut spre tavan, un singur bec de 25 de waţi luminând camera. Becul stătea aprins timp de o oră, apoi se oprea. După aceea, urma să se aprindă pentru zece minute şi apoi să se stingă definitiv; niciodată nu fusese un ciclu regulat. Era enervant şi debusolant, şi menit a-l scoate din minţi. Îşi îndeplinea scopul.

Bruno era îmbrăcat într-un costum gri-cenuşiu şi avea o barbă de câteva zile, pentru că niciun paznic sănătos la minte nu i-ar fi oferit unui ostatic un aparat de ras. Igiena zilnică o făcea cu ajutorul unui prosop şi al unui lighean cu apă, care era schimbat în timp ce el dormea; mesele îi erau oferite în mod neregulat printr-o despărţitură din uşă. Nu avusese ocazia să-l vadă pe niciunul dintre răpitori şi nu avea nici cea mai mică idee unde ar putea fi sau cum ajunsese acolo. Când încercase să discute cu persoana care îi aducea mâncare prin uşă, nu primise niciun răspuns, aşa că în cele din urmă renunţase.

Observase că mâncarea era deseori condimentată cu ceva droguri, fiindcă îi provoca stări de somnolenţă puternică şi, ocazional, halucinaţii. Pe de altă parte, dacă nu mânca, putea muri de foame, aşa că prefera să mănânce. Nu îi era permis să părăsească celula, iar aria lui de mişcare era constituită din zece paşi în faţă şi zece paşi în spate. Făcea flotări şi genuflexiuni pe podeaua rece pentru a-şi păstra forţele. Nu avea nici cea mai vagă idee dacă este supravegheat şi, chiar dacă ar fi fost aşa, nu ar fi contat prea mult pentru el. Se gândise la un moment dat la posibilităţile pe care le avea de a evada, dar îşi dăduse seama că evadarea era imposibilă. Şi când se gândea că totul începuse cu Mildred Martin sau mai degrabă cu un impostor, în acea clădire a pompelor funebre. Pentru a mia oară îşi făcu procese de conştiinţa pentru că nu o ascultase pe Michelle Maxwell. Şi apoi, fiind un mare egocentric, o bodogăni pe Michelle pentru că nu fusese mai convingătoare şi nu insistase să intre cu el în acea cameră.

Nu putea spune cu siguranţă de câtă vreme era ostatic. Îi luaseră toate obiectele personale, inclusiv ceasul, pe când se aflase în starea de inconştienţă. Nu putea înţelege de ce fusese răpit. Motivele nu puteau avea legătură decât cu două ipostaze ale sale – cea de politician şi cea de fost procuror. Nici nu îi trecuse prin cap o altă explicaţie. Sperase la început într-o operaţiune rapidă de salvare, dar acum nu se mai putea baza pe aşa ceva Era clar că oamenii care îl răpiseră ştiau foarte bine ce fac. Nu mai putea decât să spere într-un miracol, dar, cu timpul, se risipea şi ultima sa fărâmă de speranţă. Se gândise la nevasta şi la copiii lui şi la campania prezidenţială şi se împăcase cu ideea că viaţa lui putea lua sfârşit acolo, fără ca trupul său să fie găsit vreodată. Şi totuşi, era nedumerit de ce îl mai ţineau în viaţă.

Se rostogoli pe burtă – nu mai suporta nici măcar lumina aceea slabă.

Persoana care stătea în celula de la capătul coridorului se afla acolo de mult mai mult timp decât John Bruno. Disperarea din ochi şi alura gârbovită semnalau faptul că nu mai avea multe speranţe. Mânca, stătea, dormea ştiind că, probabil, la un moment dat, va surveni moartea. Acesta era sumbrul viitor. Omul începu să tremure şi se înveli mai bine în pătură.

În altă parte a imensului subteran, un bărbat se ocupa cu diverse lucruri foarte interesante. În contrast cu disperarea prizonierilor, nivelul lui de energie şi de speranţe era foarte ridicat.

Trăgea focuri de armă, în reprize, într-o siluetă umană atârnată de o ţintă, la vreo treizeci de metri depărtare, într-o cameră izolată fonic. Fiecare foc atingea o zonă vitală. Era cu siguranţă un trăgător de o valoare incontestabilă.

Bărbatul apăsă pe un buton şi ţinta o porni spre el pe linia motorizată. El puse o ţintă nouă, apăsă un buton şi aceasta se îndreptă spre poziţia cea mai îndepărtată din poligonul de tragere. Îşi puse un încărcător nou în pistol, îşi puse ochelarii de protecţie şi căştile, ţinti şi trase paisprezece focuri în mai puţin de douăzeci şi cinci de secunde. Când ţinta reveni la poziţia iniţială, el zâmbi. Nici măcar un foc nu ratase ţinta. Apoi puse arma deoparte şi părăsi poligonul de tragere.

Următoarea cameră în care intră era mai mică şi foarte diferită faţă de cea de tragere. Era plină de rafturi din tavan până la podea, pe care erau puse tot felul de detonatoare, fire pentru sisteme explozive şi tot felul de alte tipuri de echipamente folosite de cei care au de gând să arunce în aer diverse lucruri cât mai eficient posibil. În mijlocul camerei era o masă de lucru mare, la care el începu să meşterească la tot felul de fire, rezistenţe, temporizatoare, detonatoare şi explozivi de tip C-4, construind dispozitive destinate distrugerii în masă. Şi în această îndeletnicire manifesta aceeaşi atenţie la detalii pe care o avusese în poligonul de tragere.

Fredona diverse melodii în timp ce lucra.

O oră mai târziu, intră în altă camera care era aranjată cu totul diferit faţă de celelalte două. Cineva care nu ar fi văzut celelalte camere pline cu arme şi explozibili ar fi putut spune că nu era nimic periculos în acel loc. Era o camera de artist căreia nu-i lipsea nimic pentru a pune în valoare spiritul creator, poate doar lumina naturală. A avea lumină naturală într-un loc atât de adânc îngropat sub pământ era imposibil. Totuşi, lumina artificială de acolo era acceptabilă.

Pe un perete erau prinse rafturi cu haine grele şi bocanci, caschete speciale, mănuşi groase, lanterne roşii, topoare, butelii de oxigen şi alte echipamente de acest gen. Nu avea încă nevoie de ele, dar era bine să fie pregătit. Dacă s-ar fi grăbit acum, ar fi fost un dezastru. Răbdarea era de aur. Şi totuşi, aştepta cu nerăbdare momentul când totul avea să capete contur, când va veni momentul să spună că succesul este al lui. Da, răbdare.

Se aşeză la una dintre mesele de lucru şi pentru următoarele două ore munci foarte concentrat, vopsind, tăind, montând şi reglând fin o serie de opere care nu vor fi niciodată expuse într-un muzeu şi nici măcar nu vor intra în posesia vreunui colecţionar. Totuşi, pentru el erau mult mai importante decât orice capodoperă din orice epocă. În fond, toată această muncă era capodopera lui şi, ca orice capodoperă, necesitase ani întregi de muncă.

El îşi continuă truda, numărând secundele până când opera lui va fi, în sfârşit, finalizată.

Michelle lucra la laptop, navigând prin baza de date a Serviciului Secret, şi găsise ceva lucruri interesante. Era foarte concentrată şi absorbită şi totuşi, atunci când telefonul mobil sună, ea sări imediat, şi răspunse. Pe ecran scria ID „apelant necunoscut”, dar răspunse oricum, cu speranţa că era King. Şi chiar el era. Primele lui cuvinte fură tare încurajatoare.

— Unde vrei să ne întâlnim? întrebă ea drept răspuns la întrebarea lui.

— Unde locuieşti?

— La o pensiune mică şi demodată aflată cam la şase kilometri de Route 29.

— La Winchester? întrebă el.

— Exact.

— Drăguţ loc. Sper că te distrezi.

— Acum da.

— Există un han pe nume Sage Gentelman cam la doi kilometri de locul unde te afli acum.

— Am trecut pe lângă el în drum. Arată mai mult a club.

— Asta este. Ne întâlnim la masă. Douăsprezece şi jumătate e bine?

— Nu aş rata întâlnirea asta pentru nimic în lume. Şi, Sean, îţi mulţumesc mult că m-ai sunat.

— Nu-mi mulţumi până nu auzi despre ce este vorba.

Se întâlniră pe veranda largă a unei case în stil victorian. King era îmbrăcat sport, cu helancă pe gât verde şi pantaloni largi bej; Maxwell purta o fustă lungă dreaptă şi un pulover alb. Pantofii cu toc înalt pe care îi purta o făceau să fie numai cu vreo doi centimetri mai scundă decât King. Părul ei negru i se revărsa pe umeri şi chiar se şi machiase puţin, lucru pe care de obicei nu-l făcea. Munca în Serviciul Secret nu îi dădea ocazia pentru astfel de cochetării. Totuşi, fiindcă obiectivul participa uneori şi la evenimente mai protocolare, garderoba unui agent şi prestaţia acestuia trebuiau să fie la înălţime, lucru care nu era întotdeauna uşor. De aceea, o veche zicală a agenţiei spunea: „Îmbracă-te de milioane din salariul de funcţionar”.

King arată către Toyota Land Cruiser de culoare albastru-închis cu portbagaj deasupra din parcare.

— Este a ta?

Ea aprobă din cap.

— Sunt pasionată de diferite sporturi în aer liber şi maşina asta poate merge oriunde şi poate căra oricât.

— Eşti agent în Serviciul Secret. Când ai tu timp pentru aşa ceva?

Se aşezară la o masă mai retrasă. Localul nu era prea plin şi ei se bucurau de toată discreţia pe care ţi-o poate oferi un loc public.

Când chelnerul sosi să întrebe dacă sunt pregătiţi să comande, Michelle răspunse pe loc:

— Da, domnule.

King zâmbi, dar nu spuse nimic până când chelnerul nu plecă.

— Mi-au trebuit ani buni să scap de acest obicei.

— Ce obicei? întreba ea.

— Să spun tuturor „domnule”. De la chelneri la preşedinţi.

Ea ridică din umeri.

— Presupun că niciodată nu mi-am dat seama că fac asta.

— De ce s-o fi făcut? Îţi intră în sânge. Alături de alte lucruri. King păru că se gândeşte la ceva. Un lucru legat de tine mă intrigă.

Un zâmbet mic înflori pe faţa ei.

— Numai unul? Sunt tare dezamăgită.

— De ce o tipă atât de inteligentă şi de agreabilă ca tine a ales o astfel de meserie? Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta. Dar mie mi se pare că ai fi putut avea şi alte oportunităţi.

— Este ceva ereditar, cred. Tatăl, fraţii, unchii şi mai toţi verii mei sunt poliţişti. Tatăl meu este şeful poliţiei, în Nashville. Am vrut să fiu prima femeie din familie care să facă asta. Am făcut un stagiu de un an ca ofiţer de poliţie în Tennessee şi am decis să rup tradiţia familiei şi m-am înscris în Serviciul Secret. Am fost acceptată, iar restul este istorie.

După ce chelnerul le aduse mâncarea, Michelle se năpusti asupra ei, în timp ce King încă mai zăbovea asupra paharului cu vin.

— Să înţeleg că ai mai fost aici, remarcă ea printre înghiţituri.

El aprobă din cap în timp ce îşi termină vinul, un Bordeaux, şi începu să mănânce.

— Aduc aici clienţi, prieteni, alţi avocaţi. Există în zona asta şi alte locuri, dacă nu la fel, poate chiar mai bune. Sunt însă bine ascunse prin zone retrase şi neumblate.

— Eşti un avocat pledant?

— Nu. Testamente, tutelă, afaceri.

— Îţi place?

— E suficient cât să-mi plătească facturile. Nu este cea mai interesantă meserie din lume, dar se poate şi mai rău.

— Este frumos aici. Pot înţelege de ce ai ales locul acesta pentru a te retrage.

— Are părţile lui atractive, dar şi limitele lui. Aici, uneori poţi avea iluzia că eşti ferit de tot stresul şi tumultul restului lumii.

— Dar au tendinţa să te urmărească, nu?

— Exact în momentul în care crezi că-ţi poţi uita trecutul şi poţi începe o viaţă nouă.

— Dar tu reuşeşti.

— Reuşisem. La timpul trecut.

Ea se şterse la gura cu un şerveţel.

— Aşadar, de ce ai vrut să mă vezi?

King ridică paharul gol.

— Ce ai spune să bei cu mine? Doar nu eşti în timpul serviciului.

Ea ezită, apoi aprobă din cap.

Un minut mai târziu, ei îşi beau vinul şi, după ce terminară de mâncat, King sugeră să se mute la micul bar al restaurantului. Aici, ei se cufundară în scaunele din piele, trezindu-se înconjuraţi de aroma de ţigări de foi şi pipe, totul fiind învăluit de mirosul cărţilor vechi legate în piele de pe rafturile din lemn de nuc, aşezate în linie de-a lungul pereţilor. Camera era toată numai a lor şi King ridică paharul de vin, privind prin el în lumina ce intra pe fereastră, apoi mirosi buchetul înainte de sorbi o mică înghiţitură.

— Marfă de calitate, spuse Michelle după ce bău cu nesaţ.

— Mai lasă-l zece ani şi nu-ţi vei mai da seama că este acelaşi vin.

— Nu ştiu prea multe despre asta, altceva decât că poate fi cu dop cu filet sau cu dop de plută.

— Acum opt ani şi eu eram la fel. De fapt, berea era specialitatea mea. Şi era mai potrivită pentru portofelul meu.

— De când ai plecat din Serviciul Secret ai trecut de la bere la vin?

— Multe alte schimbări au survenit în viaţa mea de când am plecat din Serviciul Secret. Un prieten de-al meu era pasionat de vinuri şi el m-a învăţat tot ceea ce ştiu. Am abordat o metodă graduală, am început cu vinurile franţuzeşti, trecând apoi la cele italieneşti, chiar şi la vinuri albe de California, chiar dacă el era un pic mai snob când era vorba de vinul alb. Pentru el vinurile roşii erau cele adevărate.

— Hm, mă întreb dacă eşti singurul cunoscător de vinuri care a omorât oameni. Adică, mi se pare că nu prea merge una cu cealaltă.

El lăsă paharul jos şi se uită la ea cu o expresie amuzată.

— Ce, dragostea pentru vinuri îţi pare pedantă şi plictisitoare? Ştii cât de mult sânge s-a vărsat din cauza vinului?

— Te referi în timp ce-l consumau sau atunci când se vorbea despre el?

— Contează? Morţii sunt morţi, nu?

— Tu ştii asta mult mai bine decât mine.

— Dacă tu crezi că a ucide un om este un lucru la fel de simplu ca a pune siguranţa pistolului după ce l-ai folosit să tragi în cineva, să ştii că nu e deloc aşa.

— Nu m-am gândit niciodată la asta. E ca şi cum ţi-ai pune siguranţa la suflet?

El puse paharul pe măsuţă.

— Ce spui de un schimb de informaţii?

— Evident că sunt interesată.

— Quid pro quo. Serviciu contra serviciu.

— Şi cine începe?

— Voi simplifica eu lucrurile. Voi spune eu primul.

Michelle se lăsă pe spate.

— Sunt curioasă, de ce?

— Cred că putem spune că şi tu ai fost implicată fără voie într-un coşmar, la fel cum am fost eu acum opt ani.

— Da. Ai spus că suntem fraţi de sânge.

— Joan Dillinger a fost în hotel în noaptea aceea.

— În camera ta?

King dădu din cap.

— Este rândul tău.

Michelle se gândi câteva momente.

— Bine. Am vorbit cu una dintre cameristele de la hotel care erau de serviciu când Ritter a fost asasinat. Numele ei este Loretta Baldwin.

King o privea nedumerit auzind asta.

— Loretta spune ca a făcut curat în camera ta în dimineaţa aceea. Şi a găsit o pereche de chiloţei negri din dantela pe lustră. Făcu o pauză, apoi reluă, cu o faţă foarte serioasă: Presupun că nu erau ai tăi. Nu pari tipul care să poarte dantelă.

— Nu. Şi negru nu este culoarea mea preferată de lenjerie intimă.

— Nu erai căsătorit atunci?

— Despărţiţi. Nevasta mea avea prostul obicei de a se culca cu alţi bărbaţi atunci când eu nu eram în oraş, ceea ce se întâmpla mai tot timpul. Cred că începuseră să-şi aducă periuţele de dinţi şi pijamalele. Mă simţeam în plus.

— E bine că acum poţi glumi pe tema asta.

— Dacă m-ai fi întrebat acum opt ani, m-aş fi supărat tare. Timpul nu vindecă, te face doar să nu-ţi mai pese.

— Aşa că ai avut, ce, o escapadă cu Joan Dillinger?

— De fapt, atunci mi s-a părut a fi ceva mai mult. Tare stupid, dacă stai să te gândeşti. Joan nu era acel tip de femeie.

Michelle se aplecă în faţă.

— Legat de lift…

King o întrerupse.

— Rândul tău din nou. Am obosit să-ţi tot atrag atenţia.

Michelle suspină şi se lăsă pe spate.

— Bine, Dillinger nu mai este în Serviciul Secret.

— Asta nu se pune. Ştiam deja. Altceva?

— Loretta Baldwin mi-a spus că s-a ascuns în dulapul cu provizii din capătul holului în faţa încăperii unde a fost omorât Ritter.

King păru interesat.

— De ce?

— Era speriată de moarte şi a fugit. Toată lumea făcea acelaşi lucru.

— Nu toată lumea, spuse King cu răceală. Eu am cam rămas pe loc.

— Acum, legat de lift.

— De ce vrei să ştii despre asta? întrebă el tăios.

— Fiindcă se pare că te-a captivat! Atât de mult încât nici nu ţi-ai dat seama că în faţa ta se afla un asasin – până când a tras.

— Mi-am pierdut concentrarea, atât.

— Nu te cred. Am auzit zgomotul de pe casetă. Şi a sunat ca şi cum tocmai ar fi sosit un lift. Şi cred că, atunci când uşile s-au deschis, cineva sau ceva ţi-a atras atenţia şi nu ţi-ai dezlipit privirea până când Ramsey nu a tras. Ea făcu o pauză, apoi adaugă: Şi din moment ce lifturile au fost închise de către Serviciul Secret, bănuiala mea este că a fost vorba de un agent, altfel cine mai putea face asta fără să fie oprit? Şi pun pariu că a fost vorba de agentul Joan Dillinger. Şi, de asemenea, mai pun pariu că tu o acoperi, dintr-un motiv sau altul. Eşti bun să-mi spui ce este greşit în raţionamentul meu?

— Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, nu mai contează. A fost greşeala mea, şi Ritter a murit. Nicio scuză nu poate fi invocată. Ar fi trebuit să ştii asta până acum.

— Dar dacă ai fost distras cu rea-voinţă, atunci lucrurile se schimbă.

— Nu a fost vorba de aşa ceva.

— Cum de ştii asta? Ce alt motiv mai putea avea cineva să fie în acel moment în acel loc chiar când Ritter urma să fie ucis? Şi tot ea îşi răspunse la întrebare: Fiindcă el ştia că uşile liftului se vor deschide în acel moment şi mai ştia că acea persoană avea puterea să te zăpăcească, dându-i ocazia să-l împuşte pe Ritter, de aceea. El a aşteptat liftul ca să poată trage.

Ea se lăsă pe spătarul scaunului, cu privirea plină nu atât de triumf, cât de sfidare, ca atunci când participase la conferinţa de presă pe care el o văzuse la televizor.

— Asta este imposibil. Crede-mă! A fost numai cea mai mare coincidenţă nefericită.

⇐ Предыдущая 15 16 17 18 192021 22 23 24 Следующая ⇒