SECUNDĂ 17 страница

Joan şi King puseseră o întrebare standard la care Catherine a dat un răspuns la fel de standard şi de inutil.

— Vă puteţi gândi la cineva care ar fi dorit să-i facă rău soţului dumneavoastră? întrebă Joan.

— În afară de cei pe care i-a anchetat, nu. A mai primit ameninţări cu moartea, dar nu recent. După ce a părăsit procuratura din Philadelphia, a stat câţiva ani la o firmă privată, înainte de a intra în politică.

Joan se opri să noteze ceva.

— Cum se numea firma respectivă?

— Era biroul din Philadelphia al firmei din Washington: Dobson, Tyler şi Reed. Sediul se afla în centrul Philadelphiei, pe Market Street. O instituţie foarte respectabilă.

— Ce fel de muncă făcea acolo?

— John niciodată nu vorbea cu mine despre muncă. Şi nici nu l-am încurajat să o facă. Nu mă interesa.

— Dar se presupune că avea de-a face cu procese legale.

— Soţul meu era cel mai fericit atunci când avea la dispoziţie o scenă pe care putea evolua. Aşa că aş putea spune că se ocupa de procese.

— Şi nu a împărtăşit niciun fel de îngrijorări cu dumneavoastră?

— Pentru el campania decurgea destul de bine. Nu-şi făcea iluzii că ar putea câştiga. Voia doar să spună ce avea de spus.

— După alegeri ce avea de gând să facă?

— Nu a discutat niciodată asta cu mine. Eu am crezut că se va întoarce la Dobson, Tyler.

— Ne puteţi spune ceva despre relaţia lui cu Bill Martin?

— I-a menţionat de câteva ori numele, dar asta fusese înainte să mă cunoască pe mine.

— Şi nu bănuiţi de ce văduva lui Bill Martin ar fi dorit să îl întâlnească pe soţul dumneavoastră?

— Nu. După cum am spus, relaţia aceasta data dinaintea mariajului nostru.

— Fusese prima căsătorie pentru amândoi?

— A lui da, nu a mea, fu ceea ce le oferi ea.

— Şi aveţi copii?

— Trei. A fost foarte greu pentru ei. Şi pentru mine. Eu doar îl vreau pe John înapoi.

Începu să se smiorcăie, ca la comandă, şi Joan îi întinse o batistă.

— Cu toţii vrem asta, spuse Joan, gândindu-se de fapt mai mult la milioanele de dolari pe care urma să le încaseze. Şi nu mă voi opri până nu voi reuşi să-l aduc înapoi. Mulţumesc. Ţinem legătura.

Apoi plecară şi se îndreptară direct către aeroport.

— Ce părere ai? întrebă Joan când ajunseră în maşină. Intuiţia ta îţi spune ceva?

— Prima impresie: o snoabă care ştie mai multe decât ne spune. Dar ceea ce ne ascunde nu are de-a face cu răpirea lui Bruno.

— Sau, dimpotrivă, ar putea avea legătura cu răpirea mai mult decât ne-am putea închipui noi…

— Ea nu pare încântată de aventura lui politică, dar ce fel de nevastă este? Are trei copii şi nu avem niciun motiv să credem că nu-i iubeşte pe ei sau pe soţul ei. Ea are toţi banii. Nu are ce câştiga dacă el este răpit. Şi ea va trebui să plătească o parte din răscumpărare.

— Dar dacă nu va exista nicio răscumpărare, atunci ea nu plăteşte nimic. Şi redevine liberă să se mărite cu cineva din clasa ei socială, care să nu fie implicat în lumea murdară a politicii.

— Asta este adevărat, spuse el. Numai că noi nu avem destule informaţii încă.

— Ajungem şi acolo. Joan deschise dosarul şi se uită în el. În timp ce citea, ea spuse: Atacul asupra ta şi al lui Maxwell a avut loc în jurul orei două noaptea. Mă gândeam că eu sunt specială, dar văd că inviţi să petreacă noaptea la tine în casă tot felul de femei.

— La fel ca şi tine, a dormit în camera de oaspeţi.

— Dar tu unde ai dormit?

El o ignoră.

— Cine este următorul pe listă?

Joan închise dosarul.

— Aş dori să mergem la firma asta, Dobson şi Tyler, dacă tot suntem în oraş. Dar trebuie să fac nişte cercetări înainte. Deci este rândul lui Mildred Martin.

— Ce informaţii avem despre ea?

— Era devotată soţului ei, care a lucrat cu Bruno în Washington. Unele cercetări preliminare au sugerat că tânărul John Bruno nu şi-a îndeplinit prea serios îndatoririle de procuror în Washington şi l-a lăsat pe Martin să tragă ponoasele.

— Deci văduva lui Martin nu este un fan al lui Bruno?

— Exact. Bill Martin avea cancer pulmonar în fază terminală. Care se răspândise şi la oase. Mai avea de trăit cel mult o lună. Dar asta nu era suficient de repede pentru unii, aşa că l-au ajutat. Ea deschise un dosar. Am reuşit să obţin o copie a autopsiei efectuate lui Martin. Lichidul de îmbălsămare se răspândise în tot corpul, ajungând chiar şi la umoarea vitroasă, care, de altfel, este un loc perfect pentru a depista eventualele urme de otravă din organism, pentru că după deces nu se coagulează precum sângele.

— Umoarea vitroasă? Ăsta e un fel de lichid din ochi? întrebă King.

Ea aprobă din cap.

— Fusese depistată o urmă de metanol în mostra din creierul mic pe care au prelevat-o.

— Ei bine, dacă tipul era un băutor înrăit, lucrul acesta nu era neobişnuit. Metanolul se găseşte în whisky şi vin.

— Corect din nou. Am observat, pentru că şi medicul legist a făcut-o. Oricum, metanolul intră, de asemenea, în compoziţia lichidului de îmbălsămare.

— Şi dacă ei ştiau că nu va fi nicio autopsie şi corpul va fi îmbălsămat…

Joan termină fraza în locul lui.

— … Procesul de îmbălsămare ar fi putut masca prezenţa metanolului sau cel puţin să-i deruteze pe medici atunci când se efectua autopsia.

— Crima perfectă?

— Nu există aşa ceva, nu când ne ocupăm noi de caz, întări Joan zâmbind.

— Aşadar, ce crezi că poate să ne spună Mildred?

— Dacă Bruno şi-a schimbat programul atunci pentru a se întâlni cu o persoană care s-a autointitulat Mildred Bruno, atunci înseamnă că adevărata Mildred ar fi avut ceva important să-i spună. Din ce cunosc eu despre John Bruno, el nu făcea nimic care nu era în interesul lui.

— Sau care poate să-i facă rău. Şi ce motiv ai să crezi că ne va spune nouă?

— Am făcut câteva cercetări şi am aflat că şi ea este o băutoare înrăită şi nu poate rezista unui bărbat frumos care îi acordă oarecare atenţie. Sper că înţelegi aluzia. Şi dacă o poţi face, te rog să-ţi dai jos bandajul – ai un păr atât de frumos!

— Şi care este rolul tău?

Ea îi zâmbi dulce.

— Eu voi fi nenorocita fără scrupule. Un rol pe care îl joc perfect.

După ce aterizară, King şi Joan închiriară o maşină şi merseră până la casa lui Mildred Martin, ajungând acolo dimineaţa devreme. Era o casă modestă şi se afla într-o zonă în care nici vecinii nu aveau prea mulţi bani. Se afla cam la opt kilometri de clădirea pompelor funebre unde fusese răpit Bruno.

Sunară şi bătură la uşă, dar nu răspunse nimeni.

— Nu înţeleg. Am sunat înainte, spuse Joan.

— Hai să verificăm prin spate. Tu ai spus că este o băutoare înrăită. Ar putea fi acolo, beată criţă.

În curtea mică din spatele casei, o găsiră pe Mildred la o masă şubredă, pe un scaun asemenea: bea un pahar şi fuma o ţigară admirându-şi grădina. Avea în jur de şaptezeci şi cinci de ani, iar faţa îi era plină de riduri, ca a unei fumătoare înrăite. Purta o rochie cu imprimeu şi sandale de vară, şi avea părul vopsit. În afară de rădăcinile albe, culoarea predominantă era un fel de portocaliu. Mirosul de ierburi aromate umplea aerul, ridicându-se dintr-o găleată aflată sub masă.

După ce se făcură prezentările, Mildred spuse:

— Îmi place să stau aici, în spate. Chiar şi în ciuda nenorociţilor de ţânţari. În perioada asta a anului, grădina străluceşte cu adevărat.

— Îţi suntem recunoscători că ai fost de acord să vorbeşti cu noi, îi zise King cu amabilitate.

Urmase sfatul lui Joan şi-şi scosese bandajul. Mildred le făcu semn să se aşeze pe scaunele de la masă şi ridică paharul.

— Eu sunt băutoare de gin şi urăsc să beau singură. Cu ce să vă servesc?

Vocea ei era gravă şi joasă, purtând amprenta abuzului de lichior şi de ţigări.

— Un cocktail Screwdriver, spuse Joan privindu-l repede pe King. Îmi place la nebunie.

— Scotch cu sifon, spuse King. Vă pot ajuta?

Ea râse zgomotos.

— Of, dacă aş fi fost cu patruzeci de ani mai tânără, ai fi putut.

Cu un zâmbet plin de înţeles, se îndreptă clătinându-se spre casă.

— Se pare că nu mai este în doliu, comentă King.

— Au fost căsătoriţi timp de patruzeci şi cinci de ani şi au avut o relaţie bună din toate punctele de vedere. Soţul ei avea în jur de optzeci, era bolnav şi foarte suferind. Poate că nici nu prea are pentru ce să ţină doliu.

— Bill Martin a fost mentorul lui Bruno. Cum aşa?

— Bruno lucra pentru Martin când a început ca procuror criminalist în Washington. Martin l-a învăţat pe Bruno secretele meseriei.

— La procuratură?

— Exact, spuse ea.

King privi în jur.

— Se pare că Martin nu a dus-o prea bine.

— Serviciile din administraţie nu beneficiază de salarii bune, toţi ştim asta. Şi Bill Martin nu s-a căsătorit cu cineva care a moştenit o avere. S-au mutat aici după ce s-a retras din activitate. Mildred a crescut aici.

— Lăsând nostalgia la o parte, nu este un loc în care m-aş grăbi să mă întorc.

Mildred se întoarse cu băuturile pe o tavă şi se aşeză.

— Acum, presupun că vrei să trecem la discuţii. Am vorbit deja cu poliţia. Chiar nu ştiu nimic legat de asta.

— Înţelegem, doamnă Martin, spuse King, dar voiam să ne întâlnim şi să vorbim personal.

— Norocul meu. Şi, vă rog, spuneţi-mi Millie. Doamna Martin este soacra mea şi ea este moartă de treizeci de ani.

— Bine, Millie, noi ştim că ai vorbit cu poliţia şi că s-a făcut o autopsie a cadavrului soţului tău.

— Doamne, asta chiar a fost o totală risipă de timp.

— De ce spui asta? întrebă rapid Joan.

Mildred îi aruncă o privire piezişă.

— Pentru că nu l-a otrăvit nimeni. Era un om bătrân cu cancer în fază terminală care a murit în pace în propriul pat. Dacă nu voi cădea în grădina mea, atunci aşa aş dori să mă duc şi eu.

— Ştii despre telefonul dat lui Bruno?

— Da, am spus deja poliţiei, nu l-am dat eu. Mi-au cercetat lista convorbirilor. Se pare că nu m-au crezut.

Joan se aplecă puţin.

— Da, dar s-a raportat că Bruno era foarte agitat din cauza telefonului primit. Poţi explica de ce?

— Dacă nu eu am dat telefonul, cum aş putea şti? Din păcate, cititul gândurilor nu e una dintre calităţile mele. Dacă ar fi fost aşa, acum aş fi fost bogată.

Joan insistă.

— Uite, priveşte lucrurile din punctul ăsta de vedere, Millie. Bruno şi soţul tău au fost cândva apropiaţi, dar nu mai erau. Totuşi, el primeşte un telefon despre care crede că este de la tine, prin care-i ceri să vă întâlniţi, şi devine agitat. Persoana care l-a sunat trebuie să-i fi spus ceva plauzibil ca să se întâmple asta, ceva ce Bruno ar fi asociat logic cu soţul tău.

— Ei bine, poate că este extrem de simplu, cum ar fi faptul că Bill a murit. Eu sper că această veste l-a întristat. În definitiv, ei erau prieteni.

Joan scutură din cap.

— Nu. Bruno ştia deja de moartea soţului tău. A fost confirmat. El nu plănuia să meargă la înmormântare până nu a primit telefonul.

Martin îşi dădu ochii peste cap.

— Asta nu mă surprinde deloc.

— De ce spui asta? întrebă King.

— Nu o voi lua pe ocolite. Nu eram cel mai înrăit fan al lui John Bruno, cu toate că Bill îl venera. Bill era cu aproape douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă şi se purta ca un mentor. Acum, nu spun că Bruno nu era bun în ceea ce făcea, dar hai să spunem aşa: John Bruno a făcut întotdeauna numai ceea ce a fost în interesul lui John Bruno şi al nimănui altcuiva. De exemplu, este la douăzeci de minute distanţă de casa în care se află corpul neînsufleţit al mentorului său şi nu are decenţa să facă o pauză în campanie pentru a-şi prezenta condoleanţele. Asta numai până primeşte un telefon, aparent din partea mea? Ei bine, asta este tot ce trebuie să ştiţi despre John Bruno.

— Presupun că nu l-ai fi votat la alegeri, conchise King zâmbind.

Martin râse zgomotos, un râs gros, înfundat şi îşi puse mâna peste a lui.

— Of, dragule, eşti aşa de drăguţ că te-aş pune pe un raft şi m-aş uita la tine toată ziua.

După ce spuse asta, nu-şi mişcă mâna.

— Ar trebui să-l cunoşti mai înainte, spuse Joan pe un ton sec.

— Abia aştept.

Joan continuă:

— Dispreţul tău pentru John Bruno a început la un moment anume?

Martin ridică paharul gol şi molfăi un cub de gheaţă.

— Ce vrei să spui cu asta?

Joan se uită peste nişte notiţe din faţa ei.

— Pe vremea când soţul tău era procuror în Washington, au existat unele nereguli cu privire la unele condamnări care au fost anulate. A fost o treabă tare dubioasă.

Martin aprinse o altă ţigară.

— A fost tare de mult. Nu-mi mai amintesc aşa bine.

— Sunt sigură că, dacă te vei gândi un pic, îţi vei aminti, sugera Joan cu fermitate. Poate dacă ai putea să te opreşti din băut? Este foarte, foarte important.

— Hei, interveni King, ia-o mai uşor! Ne face o favoare. Nu este obligată să ne spună nimic.

Femeia întoarse capul către King.

— Mulţumesc, dragule.

Joan se ridică.

— Uite ce, de ce nu termini tu cu întrebările, că eu mă duc să fumez o ţigară şi să admir minunata grădină. Ridică pachetul de ţigări al lui Mildred. Pot să iau una?

— Te rog, drăguţă, de ce să mor singură?

— Chiar, de ce, drăguţă?

Joan se depărtă şi King o privi pe bătrână oarecum ruşinat.

— Poate fi tare nepoliticoasă uneori.

— Nepoliticoasă? Este o cobră cu tocuri şi ruj. Tu chiar munceşti pentru ea?

— Da. De fapt chiar învăţ multe de la ea.

Mildred privi încruntată la Joan care folosea un trandafir pe post de scrumieră.

— Să nu uiţi să-ţi ţii mâinile pe fermoar când este ea în preajmă, altfel rişti să te trezeşti într-o zi fără ceva important.

— Voi ţine minte asta. Acum, despre ce vorbea ea, chestiile legate de munca soţului tău, presupun că ai avut nişte opinii foarte clare la acea vreme, nu-i aşa? De fapt, până la urmă soţul tău a demisionat din cauza acelor nereguli, nu-i aşa?

Martin ridică bărbia, însă vocea îi tremura.

— El a luat vina asupra lui, fiindcă era şeful şi un om onest. Nu mai sunt mulţi oameni ca Bill Martin. Ca în cazul bătrânului Harry Truman, banii s-au oprit la el. Fie că era bine, fie că nu.

— Adică a luat totul asupra lui chiar dacă nu a fost vinovat?

— Mai vreau de băut până nu îmi sparg dinţii în gheaţa asta, spuse ea ridicându-se.

— Tu crezi că a fost vina lui Bruno, nu-i aşa? El a părăsit Washingtonul înainte să se producă nenorocirea, a ruinat cariera soţului tău şi a plecat în Philadelphia pentru a ajunge şeful procuraturii. Şi acolo a efectuat câteva anchete încununate cu succes, a intrat în sectorul privat la o firmă şi apoi a candidat pentru funcţia de preşedinte al statului.

— Văd că ţi-ai făcut temele.

— Dar soţul tău i-a rămas admirator fidel, deci nu îţi împărtăşea opiniile, nu-i aşa?

Ea se aşeză la loc.

— Bill a fost un avocat bun şi un foarte prost judecător de caractere. Jos pălăria pentru Bruno; el a spus şi a făcut exact ceea ce trebuia făcut. Ştiai că a sunat aici ca să-i spună lui Bill că va candida la preşedinţie?

King o privi surprins.

— Serios? Când s-a întâmplat asta?

— Acum câteva luni. Eu am răspuns la telefon. Era cât pe ce să cad din picioare când i-am auzit vocea. Am vrut să-i spun ce am pe suflet, dar nu am făcut-o. Mi-am muşcat limba. Am discutat ca nişte vechi prieteni. Mi-a povestit de toate lucrurile minunate pe care le-a făcut, despre viaţa lui minunată din Philadelphia. Îmi venea să vomit. I-am dat telefonul lui Bill şi au vorbit o vreme. Tot ceea ce voia Bruno era să se laude şi să ne arunce în faţă toate astea. Să-l facă pe Bill să îşi dea seama cât de mult evoluase faţă de el.

— Am crezut că nu mai auziserăţi de Bruno de ani de zile.

— Păi, n-a fost decât acea conversaţie telefonică, şi enervantă pe deasupra.

— Bill a spus ceva la telefon care să-l fi putut face pe Bruno să vină apoi la pompele funebre ca să-l vadă?

— Nu. Bill abia dacă vorbea. Era foarte slăbit chiar de atunci. Iar eu cu siguranţă nu i-am spus ceva lui Bruno care să-l agite aşa. Chiar dacă mi-aş fi dorit asta, crede-mă.

— Despre treaba de la procuratură?

— Pe lângă alte lucruri.

— Ai avut vreodată dovezi?

— Bruno era avocat, ştia să-şi acopere bine urmele. Murdăriile lui nu ieşeau niciodată la suprafaţă. El era de mult plecat când totul a fost descoperit.

— Presupun că nu-ţi pare aşa de rău că a dispărut.

— John Bruno se poate duce la dracu’. De fapt, sper că este deja acolo.

King se apropie, şi de data aceasta el puse mâna peste a ei.

— Millie, este foarte important. În ciuda faptului că autopsia soţului tău a fost neconcludentă, există dovezi că a fost otrăvit, poate cu metanol. Vezi tu, metoda asta de otrăvire ar fi putut fi ascunsă prin procesul de îmbălsămare. Moartea lui şi faptul că fusese dus în clădirea pompelor funebre a declanşat toate aceste evenimente. Oricine l-a luat pe Bruno, nu a lăsat asta la voia întâmplării. Soţul tău trebuia să fie acolo la un anumit moment, deci trebuia să fie mort la o anumită dată.

— Asta a zis şi FBI-ul, dar vă spun că nimeni nu ar fi putut să-l otrăvească pe Bill. Fiindcă eu am fost cu el în fiecare zi.

— Numai tu? Soţul tău era foarte bolnav înainte să moară. Ai avut vreun ajutor? A venit cineva pe la voi? Lua vreun medicament?

— Da. Iar FBI-ul le-a luat pe toate la analize şi nu a găsit nimic. Şi eu am mâncat aceeaşi mâncare, am băut aceeaşi apă, dar n-am păţit nimic.

King se lăsă pe spătar şi ridică din umeri.

— Cineva s-a dat drept tine în clădirea pompelor funebre.

— Aşa am auzit. Păi, arăt bine în negru; se potriveşte cu noua mea culoare de păr. Se uită la paharul pe jumătate gol al lui King. Mai vrei unul? El scutură din cap. Ea adăugă: Şi lui Bill tot scotch-ul i-a plăcut, până la urmă. Era una dintre plăcerile care îi mai rămăseseră. Avea propria rezervă de Macallan vechi de douăzeci şi cinci de ani. Chicoti. În fiecare seară bea câte puţin. Îi puneam în tubul prin care se hrănea cu o seringă mare. De mâncare îi păsa mai puţin, dar când venea vorba de scotch-ul lui, nu mai avea răbdare, şi a ajuns până la optzeci de ani, ceea ce nu-i rău deloc.

— Pun pariu că aveaţi o rezervă bună.

Ea zâmbi.

— La vârsta noastră, ce ne-a mai rămas?

King privi în jos către paharul lui.

— Dar tu? Tu beai vreodată scotch?

— Niciodată, ţi-am spus, eu sunt băutoare de gin. Pentru mine scotch-ul nu este cu nimic mai bun decât un diluant de vopsele. E bun dacă vrei să-ţi desfunzi nasul.

— Mulţumesc din nou. Ţinem legătura. O după-amiază plăcută în continuare.

King se ridică şi începu să se depărteze. O privi pe Joan, cu ţigara şi paharul în mână şi îngheţă.

„Diluant de vopsea?”

Se întoarse către Mildred.

— Millie, ne poţi arăta rezerva specială de scotch a lui Bill?

Despre scotch-ul sau, oricum, marfa secretă a soţului ei, Mildred Martin uitase să spună poliţiei şi FBI-ului. Un test relativ simplu de laborator scosese la iveală existenţa metanolului în sticlele de băutură.

King şi Joan erau la secţia de poliţie în timp ce Mildred era interogată.

Joan îl privi pe King.

— Eşti norocos că ţie ţi-a turnat din altă sticlă.

King dădu din cap.

— Cum a ajuns sticla otrăvită în casă?

Un bărbat în costum maro se apropie de ei.

— La întrebarea asta cred că am găsit răspunsul.

Era unul dintre agenţii FBI care lucrau la acest caz. Joan îl cunoştea bine.

— Bună, Don, i se adresă ea. El este Sean King. Don Reynolds.

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile.

— Vă suntem datori cu treaba asta, băieţi, spuse Reynolds. Nu am fi ştiut niciodată despre scotch, ce-i drept nici ea nu ne-a spus despre rezerva secretă a soţului. Testaserăm celelalte băuturi mai înainte.

— A fost meritul lui Sean. Cu toate că nu-mi place să recunosc, adăugă ea zâmbind. Spuneai că ştiţi cum a ajuns sticla acolo?

— Cu câteva luni înainte, soţii Martin au angajat o femeie în casă ca să-i ajute. Mai ales că Bill Martin era practic invalid.

— Mildred nu a spus nimic nici despre ea? întreba King neîncrezător.

— A spus că nu crezuse că era important. Femeia nu-i dăduse niciodată lui Bill niciun medicament sau altceva, chiar dacă ea spusese că are licenţă pentru aşa ceva. Lui Mildred îi plăcea să facă personal aceste lucruri. Şi femeia a plecat cu mult timp înainte ca Martin să moară, deci Mildred nu a crezut că este relevant.

— De unde venise femeia?

— A fost o chestie ciudată. A apărut într-o zi şi i-a spus că înţelesese că ei ar avea nevoie de ajutor pentru că bărbatul era invalid, că ea ar fi o îngrijitoare profesionistă şi că ar fi dispusă să vină pe bani puţini pentru că avea nevoie să muncească undeva. Avea tot felul de hârtii care atestau cele spuse de ea.

— Şi acum unde este această doamnă foarte utilă?

— Le-a spus că şi-a găsit o slujbă cu normă întreagă în alt oraş. Nu s-a mai întors niciodată.

— Normal că nu s-a mai întors, interveni Joan.

Reynolds dădu din cap.

— Ipoteza noastră este că femeia s-a întors în casă în ziua care a precedat moartea lui Martin şi a otrăvit băutura. Pentru a fi sigură că următoarea dată când va bea, va fi şi ultima. Sticla cu scotch pe care am găsit-o era plină cu metanol. Metanolul este absorbit greu de organism. Adică între douăsprezece şi douăzeci şi patru de ore. Dacă ar fi fost tânăr şi sănătos, şi ar fi fost descoperit imediat şi trimis la spital, atunci ar fi putut supravieţui. Dar el nu era tânăr şi sănătos; era chiar în fază terminală. Şi, de asemenea, soţii Martin nu dormeau împreună. După ce Mildred i-a administrat ultimul strop prin tubul de hrană, probabil că el a murit curând. Cântărea numai vreo cincizeci de kilograme, în mod normal, este nevoie de o sută, două sute de mililitri de metanol pentru a ucide un adult. Mă îndoiesc că a fost nevoie de atât de mult pentru a-l ucide pe Martin.

Reynolds dădu din cap şi zâmbi obosit.

— Este ironic că au pus otrava în scotch. Conţinând etanol, scotch-ul este antidotul metanolului, pentru că amândouă caută aceeaşi enzimă. Oricum, era atâta metanol în sticlă, că etanolul nu a mai contat. Martin probabil că a strigat-o când era în agonie, dar ea nu l-a auzit sau cel puţin aşa susţine. Deci este foarte posibil să fi agonizat toată noaptea şi abia spre dimineaţă să fi murit. Oricum, nu putea coborî din pat pentru a cere ajutor cuiva. Era complet invalid la vremea aceea.

⇐ Предыдущая 22 23 24 25 262728 29 30 31 Следующая ⇒