SECUNDĂ 18 страница

— Mildred leşinase probabil de la atâta gin. Şi ei îi place să tragă la măsea, spuse King.

Joan adaugă:

— Şi infirmiera probabil că învăţase care erau obiceiurile la ei în casă, că le plăcea să bea şi că nu dormeau împreună. Odată ce a aflat că este băutor de scotch, că are propria rezervă şi că Mildred nu bea niciodată din ea, a descoperit metoda de a-l omorî, lăsând totodată şi impresia că ea plecase cu mult timp înainte.

Reynolds dădu din cap.

— Putea fi ucis în multe feluri, dar ar fi trebuit să fie o modalitate care să nu necesite autopsiere, fiindcă altfel toată sincronizarea ar fi fost dată peste cap. Martin trebuia să moară în patul lui. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Mildred l-a găsit acolo şi a presupus că a murit din cauze naturale, cu toate că doctorii mi-au spus că moartea prin otrăvire cu metanol nu este nici pe departe liniştită. Şi metanolul se metabolizează în formaldehidă, care este toxică, dar apoi este oxidată în acid formic. Acesta este de cinci ori mai letal decât metanolul.

— Deci Martin a fost practic murat înainte de a ajunge la pompele funebre, spuse King.

— Exact. După spusele oamenilor din stafful de campanie al lui Bruno, şeful lor era programat să se afle în zonă, în acea zi şi în următoarea, pentru a participa la mai multe evenimente. Procedura era ca mortul să fie ţinut în clădirea pompelor funebre vreo câteva zile. Martin a murit luni şi în aceeaşi seară a fost dus acolo. Corpul lui a fost expus miercuri şi joi, iar înmormântarea era programată pentru vineri. Bruno a venit joi.

— Sincronizare dificilă totuşi, remarcă Joan.

Reynolds ridică din umeri.

— Probabil că asta a fost cea mai bună posibilitate pentru ei. Altfel, cum ar fi putut să-l atragă la pompele funebre? Doar nu puteau să-l invite la Martin acasă. Probabil că nu aveau altă posibilitate. Sigur că a fost riscant, dar au reuşit.

— Şi nimic din trecutul femeii nu a putut fi verificat, nu? spuse Joan.

Reynolds clatină din cap.

— Ca să folosesc un clişeu, a dispărut complet, fără urmă.

— Descrierea?

— Femeie în vârstă, cel puţin cincizeci de ani, înălţime medie, robustă. Avea păr castaniu cu câteva fire albe, dar se putea să fi fost vopsită. Şi, fiţi atenţi aici, ea i-a spus lui Mildred că o cheamă Elizabeth Borden.

King exclama:

— Elizabeth Borden, ca Lizzie Borden care i-a dat mamei sale patruzeci de lovituri.

— Şi când a văzut ce a făcut, i-a ars şi tatălui ei patruzeci şi una, adăugă Joan.

— Deci avem de-a face cu nişte persoane care au un simţ al umorului bolnăvicios şi macabru, spuse Reynolds.

Joan îl fixă cu privirea.

— OK, sunt criminali inteligenţi, care citesc multă istorie a criminalităţii. Dar tot criminali sunt.

— Bine, mulţumesc din nou pentru ajutor. Nu ştiu unde ne va duce această informaţie, dar este mai mult decât ştiam până acum.

— Ce se va întâmpla cu Mildred? întrebă King.

Reynolds ridică din umeri.

— Nu putem aresta pe cineva numai pentru că este prost; altfel, am fi nevoiţi să arestăm cel puţin jumătate din populaţie. Dacă nu descoperim ceva incriminatoriu, nu vom face nimic cu ea. Dar dacă ar fi avut de a face cu treaba asta, atunci cu siguranţă ar fi aruncat scotch-ul. Se întoarse spre Joan. Am auzit că investighezi răpirea lui Bruno în numele familiei. Super! Ştiu că nu vei face nicio prostie şi că deja ai descoperit ceva ce nouă ne scăpase, aşa că, dacă ai nevoie de ceva, poţi să apelezi la noi.

— Ciudat că ai adus vorba de asta, am aici o listă, replică Joan.

În timp ce Joan şi Reynolds discutau afaceri, King o privi pe Mildred Martin cum iese din camera de interogatoriu. Nu mai părea aceeaşi femeie. Vorbăreaţă, nostimă, plină de energie, când o întâlnise prima oară, acum arăta de parcă urma să se întâlnească cu soţul ei pe lumea cealaltă.

După ce Reynolds se îndepărtă, Sean o privi pe Joan.

— Acum unde mergem?

— Mergem la pompele funebre.

— Agenţii federali au curăţat deja zona.

— Da, la fel cum au făcut şi cu Mildred Martin. Pe de altă parte, îmi plac clădirile pompelor funebre. Acolo auzi cea mai picantă bârfă despre robii lui Dumnezeu, mai ales de la aşa-zişii prieteni.

— Joan, chiar că eşti o cinică.

— Recunosc. Este una dintre cele mai atrăgătoare calităţi ale mele.

Poliţiştii o conduseră pe Mildred acasă şi apoi plecară. În capătul străzii, o maşină neagră, cu doi agenţi FBI înăuntru, se pierdu în întuneric.

Bătrâna intră în casă şi încuie uşa în urma ei. Avea atât de mare nevoie să bea un păhărel! De ce procedase astfel? Era atât de perfect şi ea stricase totul, dar apoi îşi revenise. Da, îşi revenise. Totul era în regulă. Se întinse după gin şi îşi umplu paharul, folosind foarte puţină apă tonică.

Bău jumătate din pahar şi începu să se calmeze. Totul va fi bine. Era bătrână, ce i-ar fi putut face FBI-ul? Nu aveau nicio dovadă; ea avea să fie bine.

— Mildred, ce mai faci?

Scapă paharul din mână şi scoase un strigăt.

— Cine este acolo? întrebă întorcându-se cu spatele la dulapul cu băutură.

Bărbatul înaintă un pic, rămânând totuşi în umbră.

— Un vechi prieten.

Ea îl privi cu atenţie.

— Nu te cunosc.

— Ba mă cunoşti. Eu sunt omul care te-a ajutat să-ţi omori bărbatul.

Ea ridică bărbia.

— Eu nu l-am ucis pe Bill.

— Ei bine, Mildred, metanolul pe care l-ai injectat în corpul lui sigur a făcut-o. Şi i-ai dat telefon lui Bruno exact aşa cum ţi-am cerut să o faci.

Ea se uită mult mai de aproape.

— Tu ai fost?

El se apropie şi mai mult.

— Te-am răzbunat pe John Bruno, te-am îmbogăţit cu o asigurare de viaţă şi te-am ajutat să-l cruţi de mizeria asta de viaţă pe amărâtul de bărbată-tu. Şi tot ceea ce te-am rugat a fost să joci după cum ţi-am spus. Asta a fost tot ceea ce ţi-am cerut şi m-ai dezamăgit.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse ea cu o voce tremurată.

— Regulile, Mildred. Regulile mele. Şi aceste reguli nu includeau o vizită la secţia de poliţie şi un interogatoriu la FBI.

— Au fost acei oameni care au venit pe aici şi au pus tot felul de întrebări.

— Da, King şi Dillinger, ştiu. Continuă, spuse el binevoitor.

— Eu… eu doar am vorbit cu ei. Le-am spus exact ce mi-ai spus tu să le spun, despre Bruno adică. Exact ce mi-ai spus tu.

— Şi evident că eşti mai mult decât sinceră. Continuă, Mildred, spune-mi tot.

Femeia tremura îngrozitor.

— Calmează-te, mai toarnă-ţi un pahar, o linişti el.

Ea îl ascultă.

— Eu… noi vorbeam despre scotch. Le-am spus că lui Bill îi plăcea scotch-ul, asta este tot. Îţi jur.

— Şi tu ai pus metanol în sticla de scotch?

— Da, în sticla specială a lui Bill. Macallan.

— De ce ai făcut asta, Mildred? Noi ţi-am dat metanolul. Tu trebuia să-l pui în seringă şi apoi să-l injectezi în tubul prin care se hrănea. Simplu şi frumos. Tot ceea ce aveai de făcut era să urmezi instrucţiunile.

— Ştiu, dar… nu puteam să o fac aşa. Nu am putut. Îi dădeam scotch-ul lui ca de obicei. Vezi? L-am amestecat în sticlă şi apoi l-am injectat în el.

— Bine, atunci de ce nu ai aruncat apoi sticla la gunoi?

— Aveam de gând, dar mi-a fost frică să nu mă vadă cineva. Eu arunc multe sticle goale de băutură, dar ştiu că unii dintre vecinii mei mă suspectează că mi-am ucis soţul pentru banii de pe asigurare. Era posibil să îmi umble în gunoi. Şi, chiar dacă aş fi spălat sticla sau aş fi spart-o, poliţia tot ar fi găsit cioburile cu urme pe ele. Eu mă uit la televizor la documentarele poliţiste. Eu ştiu! M-am gândit că este mai bine să o las acolo unde este. Şi apoi nici nu mai voiam să mă apropii de ea. Mă… mă simţeam vinovată, în legătură cu Bill.

Tăcu şi începu să bea cu repeziciune din pahar.

— Dar ai adus vorba despre asta, iar King şi Joan au pus toate cap la cap. Şi de ce nu le-ai arătat sticla de scotch pe care o ai în dulăpiorul de băuturi?

— Nu era Macallan. I-am spus tânărului că Bill nu consuma decât Macallan. M-am… m-am speriat. I-am spus că încă mai am sticla. Mi-a scăpat. Adică, totul mergea perfect şi apoi a strigat să aduc scotch-ul. M-am gândit că, dacă nu-i arăt sticla, va bănui că este ceva suspect la mijloc.

— Fără îndoială ar fi fost. Doamne, cât de bine te pricepi să spui totul unor străini.

— El a fost un adevărat domn cu mine, spuse ea defensiv.

— Cu siguranţă a fost. Deci au luat sticla, au analizat conţinutul şi au găsit urme de otravă. Ce ai spus la poliţie?

Mildred era tare încântată de sine.

— Le-am spus că o infirmieră a stat la noi o perioadă şi am angajat-o să aibă grijă de Bill. Şi că ea a fost aceea care a turnat otrava. Chiar le-am dat şi un nume. Făcu o pauză şi adăugă încântată: Elizabeth Borden. Înţelegi? Lizzie Borden. Chicoti. Inteligent, nu?

— Uimitor! Şi tu te-ai gândit la toate astea în drum spre poliţie?

Ea înghiţi toată băutura din pahar, aprinse o ţigară şi suflă fumul.

— Întotdeauna am fost rapidă la chestia asta. Cred că aş fi fost un avocat mai bun decât a fost soţul meu.

— Cum ai spus că ai plătit pentru serviciile acestei femei?

— Să plătesc?

— Da, să plăteşti. Doar nu le-ai spus că muncea pe gratis, nu? Foarte rar găseşti aievea un suflet atât de nobil.

— Plata, ei bine, le-am spus… adică, am fost cam vagă aici.

— Şi ei nu au insistat?

Ea scutură ţigara pe jos şi ridică din umeri.

— Nu, nu au făcut-o. Au crezut tot ce le-am spus. Sunt văduva bătrână şi îndurerată. Deci totul este perfect.

— Mildred, hai să-ţi spun ce fac ei acum fără niciun dubiu. Verifică registrele de la bancă şi plăţile făcute de tine ca să afle cum ai plătit-o pe „Lizzie”. Şi nu vor descoperi nimic. Apoi îi vor interoga pe vecinii tăi băgăreţi, care vor spune că nu au văzut nicio femeie, pentru că ea nici nu există. Şi apoi FBI-ul se va întoarce să te ia iar la întrebări şi cu siguranţă acea vizită va fi foarte neplăcută.

— Chiar crezi că vor face toate aceste investigaţii? întrebă ea îngrijorată.

— Ei sunt de la FBI, Mildred. Nu sunt proşti. Nu atât de proşti ca tine.

Se apropie şi mai mult. Astfel, ea putea acum să vadă ce avea el în mână: o ţeavă de fier. Începu să ţipe, dar el se năpusti în faţă şi îi îndesă în gură o cârpă, apoi îi acoperi gura şi îi lega mâinile cu bandă adezivă. O apucă de păr şi o trase în hol, deschizând o uşă.

— Mi-am luat libertatea de a-ţi pregăti o baie, vreau să te găsească frumoasă şi curată când vor veni.

O aruncă în cada plină şi apa se revărsă peste margini. Ea încercă să iasă, dar el o împinse cu ţeava la loc. Cu gura şi mâinile legate şi cu plămânii ei chinuiţi, muri de două ori mai repede decât Loretta Baldwin. Bărbatul luă o sticlă de scotch din dulăpior, turnă lichidul în apă, apoi o sparse în capul ei. La final îi desprinse banda adezivă de pe gură, o deschise şi îi îndesă acolo un pumn de bani luaţi din poşeta ei.

„Unde trebuie să se ducă omul pentru a găsi ajutoare de nădejde? Unde?!”

Privi în jos către ea şi spuse:

— Să fii mulţumită că eşti moartă, Mildred. Ai noroc că nu mai trebuie să simţi furia mea acum, pentru că e extrem de mare!

Când făcuse planurile, luase în consideraţie uciderea lui Mildred, dar atunci ar fi ridicat destul de multe întrebări. Decizia avea să-l coste. Totuşi, nu era nimic care să-l incrimineze pe el. Era însă clar că aceeaşi persoană era responsabilă pentru uciderea celor două femei, Mildred Martin şi Loretta Baldwin. Acest lucru cu siguranţă mai mult va încurca autorităţile decât le va ajuta. Nu-i convenea acest lucru, dar acum nu mai avea ce face. Îşi coborî privirea la ea cu ură. „Femeie proastă!”

Ieşi pe uşa din spate şi privi în lungul străzii, unde ştia că se ascunde FBI-ul.

— Duceţi-vă la ea, băieţi, murmură el. E numai a voastră.

Câteva minute mai târziu, vechiul Buick se îndepărta încet, pe drum.

Avionul privat pe care îl folosea Joan era ca un club select cu aripi şi motoare. Avea lambriuri din lemn de mahon, scaune învelite în piele, televizor, bucătărie complet utilată, bar, stewarzi, chiar şi un mic dormitor, unde Joan se duse să tragă un pui de somn. King rămase la locul lui, moţăind şi el. Nu descoperiseră nimic la pompele funebre. Acum, avionul îi ducea înapoi la Washington, D.C. Înainte de a face alte investigaţii, Joan voia să mai verifice unele lucruri la birou.

În timp ce avionul se apropie de destinaţie, Joan ieşi în grabă din dormitor. Stewardul strigă după ea:

— Doamnă, trebuie să staţi pe scaun.

Ea îl privi încruntată şi îşi continuă drumul. Ajunse la King, care încă mai dormea, şi îl scutură.

— Sean, trezeşte-te. Acum!

El nu se clinti. Ea i se sui în poală, cu faţa foarte aproape de a lui şi începu să-l pălmuiască.

— Trezeşte-te, la naiba!

Într-un final el se trezi, ameţit. Când începu să conştientizeze ce i se întâmpla, observă că Joan era desculţă, cu fusta ridicată pe coapse, încolăcindu-l.

— La naiba, Joan, dă-te jos de pe mine! Nu am chef de aşa ceva acum.

— Idiotule! Este legat de Mildred Martin.

Sean stătea drept acum, după ce ea coborâse de pe el şi se aşezase alături, punându-şi centura.

— Vorbeşte! spuse el.

— Mi-ai spus că Mildred ţi-a povestit cum Bruno a sunat şi i-a spus lui Bill că s-a hotărât să candideze la preşedinţie? Şi că ea a vorbit cu el?

— Exact. Şi?

— Tu ai auzit vocea femeii. Era ca un trombon. Îmi spui tu mie cine ar putea să imite vocea aia pentru a-l atrage pe Bruno într-o capcană, şi el să nu-şi dea seama?

King lovi cu palmele mânerele scaunului.

— Exact! Cum ai putea să imiţi acea voce dacă nu ai fumat şi nu ai băut timp de cincizeci de ani?

— Şi nu ai avea polipii de dimensiunea unor mingi de golf.

— Aşadar, ne-a minţit. Ea l-a sunat pe Bruno şi l-a rugat să vina să o vadă la pompele funebre.

Joan dădu din cap.

— Şi asta nu e tot. L-am sunat pe agentul Reynolds de la FBI. El nu a fost foarte sincer cu noi. Ei au bănuit de la început că povestea ei este falsă şi investighează acum pentru a fi sigur că ea este implicată sau nu. Familia Martin nu avea mulţi bani, cum şi-ar fi permis o îngrijitoare?

— Nu ştiu. Poate că îşi permiteau.

— Adevărat, dar dacă ar fi avut banii necesari, datorită vârstei lor, ar fi avut totodată şi dreptul la rambursarea unei părţi din cheltuieli din partea statului prin programul Medicare.

King se prinse repede.

— Deci cei de la Medicare ar trebui să aibă nişte înregistrări referitoare la ei. Dar dacă Mildred a dat bani direct din buzunar…

Ea îi termină ideea:

— Atunci plăţile s-ar fi înregistrat la bancă. Asta verifică Reynolds. Când a întrebat-o de banii daţi îngrijitoarei în speranţa obţinerii unui nume, Mildred s-a poticnit groaznic. El nu a spus nimic pentru că nu voia ca Mildred să devină suspicioasă. A postat agenţi pe strada ei, destul de departe de casă, încât să nu-i observe. Nu vrea s-o sperie şi să fugă.

— Prin urmare, dacă toate astea sunt adevărate, e posibil ca ea să ştie la cine este Bruno.

Când avionul ajunse la destinaţie şi se opri, telefonul lui Joan sună.

— Da. Ascultă timp de un minut, spuse „mulţumesc”, închise telefonul şi se întoarse către King zâmbind. Doamne, FBI-ul poate face minuni uneori. Niciun formular la Medicare, niciun cec pentru îngrijitoare şi nicio retragere de numerar de la bancă. Şi peste toate, Bill Martin avea o asigurare de viaţă în valoare de jumătate de milion de dolari, iar Mildred este singura beneficiară. Din moment ce Bill Martin avea asigurarea de mai mulţi ani, atunci FBI-ul s-a gândit că nu este un motiv de crimă. De altfel, ea ar fi trebuit doar să aştepte câteva luni şi tot ar fi încasat banii, pentru că el nu mai avea mult de trăit. Federalii s-au dus s-o ridice pe Mildred. Ea i-a dat acel apel lui Bruno de la un telefon public.

— Nu pot să cred că ea şi-ar omorî bărbatul pentru bani. Îi părea foarte devotată.

— Sean, cu toată inteligenţa şi rafinamentul tău, dragule, nu ştii nimic despre femei.

Când se prezentă la raport în biroul din Washington al Serviciului Secret, Michelle primi instrucţiuni să facă muncă de birou pentru următoarea lună, cel puţin.

— Am câteva zile de concediu restante. Vreau să le iau acum, te rog, îi spuse ea superiorului ei.

El clătină din cap.

— De ce? Doar nu o să am misiuni la birou.

— Îmi pare rău, Mick, ordinul vine de mai sus.

— Walter Bishop?

— Îmi pare rău, nu pot spune.

Michelle se duse direct în biroul lui Bishop pentru a-l întreba. Doar ce avea de pierdut?

Primele lui cuvinte nu fură prea încurajatoare.

— Ieşi afară! lătră el.

— Doua săptămâni de vacanţă, Walter. Am zile de concediu şi vreau să le iau.

— Cred că glumeşti. Vreau să te ştiu într-un loc unde să te pot supraveghea.

— Nu sunt un copil. Nu am nevoie să fiu supravegheată.

— Consideră-te norocoasă. Şi un sfat de la mine: stai departe de Sean King.

— Ce, acum îmi spui şi cu cine pot fi prietenă?

— Prietenă? Oamenii mor în jurul lui. Aproape că era să fii ucisă.

— La fel şi el!

— Pe bune? Din câte am auzit eu, el a avut un cucui, iar tu era să-ţi frângi gâtul.

— Eşti mult pe lângă, Walter.

— Ştii că atunci când Ritter a fost ucis umblau zvonuri că Sean King fusese plătit să se uite în alta parte.

— Şi apoi l-a ucis pe atacator. Ce sens are?

— Cine ştie? De fapt, uită-te la viaţa lui de acum. Trăieşte într-o casă mare, făcând o grămadă de bani.

— O, da! Bun plan de a-şi strica viaţa.

— Sau poate a făcut un târg cu cineva în urmă cu opt ani şi acum este ziua scadenţei.

— Dar asta este o nebunie!

— Oare? Eu cred că judecata ta a fost umbrită de un tip care arată bine şi în jurul căruia se petrec numai lucruri rele. Gândeşte ca un profesionist şi poate că vederea ta se va limpezi. Între timp, tu vei avea fundul plin de vânătăi de la atâta stat pe scaunul de la birou.

Telefonul sună şi Bishop răspunse răstit:

— Da? Ce? Cine a…? Faţa lui Bishop se făcu roşie de tot. Trânti telefonul şi nu se mai uită la Michelle. Ia-ţi vacanţa aia! spuse el încet.

— Ce? Nu înţeleg.

— Bine ai venit în club. Şi îţi poţi ridica arma şi insigna când pleci. Acum ieşi naibii din biroul meu!

Michelle plecă înainte să se răzgândească „cei de sus”.

În aceeaşi clădire din care Michelle pleca nelămurită cu insigna şi arma, câţiva bărbaţi serioşi erau adunaţi într-o sală de conferinţe. Ei reprezentau Serviciul Secret, FBI şi Serviciul de Şerifi. Bărbatul din capul mesei puse telefonul în furcă.

— Bine, oficial, Maxwell este în vacanţă.

— Îi lăsaţi suficientă funie cât să se poată spânzura? întrebă un bărbat de la FBI.

— Poate că da, poate că nu. El se uită spre celălalt capăt al mesei. Ce spui?

Jefferson Parks puse jos sucul şi se gândi la întrebare.

— Păi, hai să ne uităm la ce avem până acum. Loretta Baldwin are probabil legătură cu asasinarea lui Clyde Ritter. Conform celor declarate de King poliţiei, arma găsită în curtea din spatele casei ei a fost cea pe care Loretta a văzut-o în acea debara din hotelul Fairmount. Ea îl şantaja pe respectivul, care până la urmă a şi ucis-o.

Bărbatul din capul mesei era şeful Serviciului Secret şi nu părea deloc mulţumit de aceasta teorie.

— Asta poate însemna că Arnold Ramsey nu a acţionat singur în uciderea lui Ritter.

Agentul FBI interveni:

— Dar dacă Sean King este cel care a ucis-o pe Loretta? Poate că îl şantaja pe el. Apoi prin intermediul lui Maxwell a aflat cine este şi a ucis-o. Apoi a dezgropat pistolul, pe care, în mod foarte convenabil, îl pierde.

Parks scutură din cap.

— King are alibi pentru momentul când Loretta a fost ucisă. Şi de ce ar fi avut nevoie să ascundă un pistol într-o debara a hotelului? El îl omorâse pe Arnold Ramsey. Şi atunci când a pierdut pistolul, atât el, cât şi Maxwell au fost răniţi. Şi viaţa lui King a fost dată peste cap de toate evenimentele astea.

— Deci tu crezi că este nevinovat?

Parks stătea drept. Nu mai avea de mult alura unui băiat de la ţară, iar vocea îi era aspră.

— Nu, nu cred neapărat asta. Dar sunt în aceasta meserie de suficient de mult timp ca să ştiu când cineva nu este sincer cu mine. El îmi ascunde ceva. Numai că nu am idee ce anume. Am totuşi o teorie. Poate ca este implicat cumva în asasinarea lui Ritter şi, ucigându-l pe Ramsey, a şters urmele.

Acum directorul clătină din cap.

— Cum vine asta mai exact? Ce ar fi putut Ramsey să-i ofere drept plată? Era profesor la o universitate de mâna a doua. Şi presupun că Sean King nu ar fi devenit trădător pentru nimic sau pentru nişte principii politice.

— Ei bine, nici nu ştim care sunt convingerile politice ale lui King, nu-i aşa? Şi toată lumea a văzut caseta video. Nici măcar nu se uita la Ritter.

— El a spus că atunci şi-a pierdut concentrarea.

Parks nu părea convins.

— Asta spune el. Dar dacă a fost distras în mod intenţionat?

— Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să ne spună.

— Nu şi dacă ar fi acoperit pe cineva şi nu dacă ar fi fost ceva compromiţător. Şi vrei să vorbim despre plată, bine. Câţi duşmani crezi că avea Clyde Ritter? Câţi oameni puternici din celelalte partide ar fi dorit să-l vadă afară din cursă? Aşa că el acceptă pedeapsa pentru că a fost „distras” şi apoi pleacă cu milioanele lui şi duce o viaţă frumoasă.

— Bine, unde sunt milioanele astea?

— Trăieşte într-o casă mare, are o maşina bună, duce o viaţă liniştită, replică Parks.

— A câştigat un proces de calomnie, spuse directorul. Şi nici nu-l învinuiesc, la câte porcării s-au spus atunci despre el. Nu era totuşi chiar un ratat. Câştigase cam toate distincţiile din Serviciul Secret. Fusese rănit de două ori.

— Bine, a fost un agent bun. Agenţii buni devin uneori agenţi corupţi. Dar în ceea ce priveşte banii, s-au amestecat cu cei pe care i-a câştigat ulterior. Doar nu i-aţi făcut un control financiar ca să ştiţi.

Directorul stătea sprijinit pe spătar şi nu mai părea atât de încrezător acum.

— Şi cum se leagă exact toate astea de răpirea lui John Bruno? întrebă agentul FBI. Nu aţi spus că au legătură?

— Ei bine, dacă tot veni vorba, interveni Parks, ce legătură are asta cu omul meu, Howard Jennings?

— Haide să nu complicăm inutil lucrurile. S-ar putea să nu existe nicio legătură, spuse agentul FBI. E posibil să avem trei cazuri separate: Ritter, Bruno şi individul ucis, aflat în programul de protecţia martorilor.

⇐ Предыдущая 23 24 25 26 272829 30 31 32 Следующая ⇒