Anthony de Mello 2 страница

Pag. 33

— Ce anume cauţi?

— Pacea, a răspuns vizitatorul.

— Celor care nu doresc decât să-şi protejeze egoul, adevărata Pace nu le aduce decât tulburări.

Unui grup de oameni religioşi care au venit să i se închine şi să îi ceară binecuvântarea, el le-a spus, cu un zâmbet ştrengăresc:

— Fie ca pacea lui Dumnezeu să vă tulbure întotdeauna!

Pag. 34

Întors din călătorie, Maestrul le-a povestit discipolilor o experienţă care i se părea o parabolă foarte bună a vieţii:

Într-o scurtă oprire, el a intrat într-un restaurant ce părea curăţel. Înăuntru se serveau supe delicioase, curri-uri fierbinţi şi tot felul de mâncăruri tentante.

A comandat o supă.

— Eşti din cei care au coborât din autobuz? A întrebat patroana.

Maestrul a dat afirmativ din cap.

— În cazul acesta, nu primeşti supă.

— Poate nişte curri fierbinte, cu orez? A cerut el, uimit la culme.

— În nici un caz, dacă eşti dintre cei care au coborât din autobuz. Poţi servi un sandvici. Mi-a luat toată dimineaţa ca să le pregătesc, iar tu şi aşa nu ai mai mult de zece minute la dispoziţie. Nu am să-ţi servesc mâncare gătită, pe care nu ai timp să o savurezi cu adevărat.

Pag. 35

Maestrul nu avea deloc o exprimare rigidă. Cuvintele sale erau însoţite de regulă de hohote de râs, spre disperarea celor care preferau să afişeze o mare solemnitate în legătură cu spiritualitatea lor, dar şi cu ei înşişi.

Un vizitator deziluzionat a spus:

— Acel om este un clovn.

— Nici vorbă, i-a răspuns un discipol. Nu ai înţeles nimic: clovnul te face să râzi de el, în timp ce Maestrul te face să râzi de tine însuţi.

Pag. 36

— Cum poate învăţa cineva să aibă încredere în Providenţă?

— A avea încredere în Providenţă, a răspuns Maestrul, este ca şi cum ai intra într-un restaurant scump fără un ban în buzunar şi ai comanda zeci de stridii în speranţa că vei găsi într-una din ele o perlă cu care să-ţi plăteşti consumaţia.

Pag. 37

Discipolii erau scandalizaţi că Maestrul lor avea un respect atât de mic pentru adorarea lui Dumnezeu.

— Cine îşi găseşte un obiect al veneraţiei sale, le-a spus el, nu face altceva decât să se lase distras de la unicul lucru care contează cu adevărat: luciditatea care conduce la iubire.

Ca să se justifice, el le-a vorbit despre acei oameni care strigă tot timpul: „Doamne! Doamne!”, dar care sunt absolut inconştienţi de tot răul pe care îl fac.

Într-o zi, Maestrul i-a oferit unui vizitator plin de respect o banană. Acesta s-a simţit atât de copleşit încât nici nu ştia ce să facă cu ea.

Când discipolii i-au povestit ce se întâmplă, Maestrul a strigat:

— Spuneţi-i tembelului s-o mănânce!

Pag. 38

Un discipol admis recent la mânăstire i-a spus unuia mai vechi:

— De ce mi se pare că nu am aproape nimic de câştigat, deşi trăiesc lângă Maestru?

— Poate pentru că ai venit să înveţi despre spiritualitate.

— Dar tu, pentru ce ai venit?

— Ca să văd cum îşi leagă curelele de la sandale!

Pag. 39

Era o bucurie să-l priveşti pe Maestru cum realizează cele mai simple acţiuni: cum merge sau cum stă, cum bea o ceaşcă de ceai sau cum alungă o muscă. Era o stare de graţie în tot ce făcea, care demonstra că se află în armonie cu natura, ca şi cum acţiunile lui nu ar fi fost realizate de el, ci direct de către univers.

Odată, când a primit un pachet, discipolii au asistat uluiţi la felul în care a desfăcut cu graţie sfoara, apoi hârtia, şi a ridicat conţinutul pachetului ca şi cum ar fi ridicat la piept un copilaş.

Pag. 40

O femeie religioasă i-a spus Maestrului că în dimineaţa aceea a fost la spovedanie.

— Nu mi te pot imagina comiţând vreun păcat grav, i-a spus Maestrul. Ce anume ai mărturisit?

— Ei bine, am fost prea leneşă ca să mă duc la slujbă într-o duminică, iar o dată l-am înjurat pe grădinar. Altădată, am dat-o afară din casă pe soacră-mea timp de o săptămână întreagă.

— Bine, dar asta s-a întâmplat acum cinci ani, nu-i aşa? Sunt convins că de atunci ai mai fost la spovedanie.

— E adevărat, dar mă confesez de fiecare dată. Îmi place să-mi aduc aminte de această faptă.

Pag. 41

— Într-o zi, vei înţelege că deţii deja ceea ce cauţi, i-a spus Maestrul unui discipol plin de ardoare.

— Atunci de ce nu înţeleg acest lucru?

— Pentru că încerci să înţelegi.

— Asta înseamnă că nu mai trebuie să fac nici un efort?

— Dacă te vei relaxa şi vei acorda acestui proces timpul necesar, ţi se va revela de la sine.

Pag. 42

Celor care practicau diferite virtuţi pentru a obţine favoruri din partea lui Dumnezeu, Maestrul obişnuia să le spună următoarea parabolă:

O mare mulţime de oameni lua odată parte la un concurs sponsorizat de un producător de săpun, la care marele premiu era un Cadillac.

Organizatorii le puneau participanţilor la concurs următoarea întrebare: „De ce vă place săpunul nostru cu aromă celestă?”

O femeie a răspuns cu sinceritate: „Pentru că îmi doresc foarte mult un Cadillac”.

Pag. 43

— Am stat patru luni alături de tine şi tot nu mi-ai dat nici o metodă şi nici o tehnică.

— O metodă, a răspuns Maestrul. La ce – Doamne iartă-mă – îţi trebuie o metodă?

— Ca să ating libertatea interioară.

Maestrul a leşinat de râs:

— Într-adevăr, ar trebui să fii absolut genial ca să te poţi elibera cu ajutorul unei asemenea capcane, numită metodă.

Pag. 44

Auzind că un discipol se plânge, susţinând că spiritualitatea sa ar trebui actualizată, Maestrul a început să râdă. Apoi, el a relatat povestea studentului care s-a adresat librarului: „Nu ai cărţi de anatomie mai noi? Acestea sunt vechi de cel puţin zece ani”.

Librarul i-a răspuns: „Fiule, în ultimii zece ani nu a mai apărut nici un os nou în trupul uman”.

— Nici în natura umană, a conchis Maestrul, nu a mai apărut nimic nou în ultimii 10.000 de ani.

Pag. 45

Maestrul le-a propus discipolilor o ghicitoare:

— Ce au în comun artistul şi muzicianul cu misticul?

Când toţi au ridicat din umeri, el a răspuns:

— Înţelegerea faptului că adevăratul discurs nu poate fi rostit de limbă.

Pag. 46

Maestrul se plimba pe stradă când un om a ieşit brusc dintr-un gang şi cei doi s-au izbit puternic unul de celălalt.

Omul şi-a ieşit din minţi de furie şi a izbucnit în cele mai cumplite înjurături. Maestrul a făcut o mică plecăciune, a zâmbit amabil şi i-a spus:

— Prietene, nu ştiu care dintre noi este responsabil pentru această întâlnire bruscă, dar nu am intenţia să-mi pierd timpul făcând investigaţii în această direcţie. Dacă a fost vina mea, îmi cer iertare. Dacă a fost vina ta, consideră-te iertat.

După care i-a zâmbit din nou şi şi-a văzut de drum.

Pag. 47

Maestrul s-a adresat pictorului:

— Ca să aibă succes, un pictor trebuie să facă eforturi neîncetate, ore întregi. Unii vor avea şansa să se detaşeze de egoul lor atunci când pictează. Când se petrece acest lucru, se naşte o capodoperă.

Mai târziu, un discipol l-a întrebat:

— Cine poate fi Maestru?

— Orice om care are şansa să se detaşeze de egoul său. Viaţa unui astfel de om este o capodoperă.

Pag. 48

Maestrul afirma deseori că Adevărul se află chiar în faţa noastră, iar motivul pentru care nu îl vedem este lipsa noastră de perspectivă.

Odată, el a plecat într-o excursie pe munte, alături de unul din discipolii săi. Pe la jumătatea drumului, discipolul a privit tufişurile din jur şi s-a plâns:

— Unde este priveliştea aceea frumoasă de care vorbeşti atât de des?

Maestrul a zâmbit:

— Stai chiar în mijlocul ei, aşa cum ai să-ţi dai seama când vom ajunge în vârf.

Pag. 49

— Unde aş putea găsi un Maestru valoros atunci când mă voi întoarce în ţara mea?

— Nu există nici un moment în care să fi lipsit de Maestru.

Discipolul nu a înţeles ce vrea să spună Maestrul.

— Este suficient să-ţi priveşti reacţia la ceea ce se petrece în jurul tău – la o pasăre, la o frunză, la o lacrimă, la un zâmbet – şi toate acestea îţi vor deveni Maeştri.

Pag. 50

Cu siguranţă, Maestrul nu era un fan al etichetei şi al bunelor maniere, dar avea o graţie naturală şi o politeţe înnăscută în tot ceea ce făcea.

Odată, un tânăr discipol l-a condus acasă pe Maestru în maşina sa. Oprit de un poliţist, el s-a dovedit extrem de nepoliticos cu acesta, agresându-l verbal în fel şi chip. Ca un fel de scuză, el i-a spus mai târziu Maestrului:

— Prefer să fiu eu însumi şi să le transmit exact oamenilor ceea ce simt. Politeţea nu este nimic altceva decât un mare balon cu aer cald.

— Este adevărat, i-a răspuns Maestrul, dar priveşte cât aer există în cauciucurile maşinii tale şi cât de lin trec ele peste gropi.

Pag. 51

Rareori devenea Maestrul atât de elocvent ca atunci când avertiza împotriva puterii malefice a cuvintelor:

— Feriţi-vă de cuvinte, le spunea el discipolilor. Cum nu sunteţi atenţi la ele, cum îşi asumă o viaţă a lor proprie. Ele sunt capabile să vă amăgească, să vă ameţească, să vă terorizeze, să vă îndepărteze în fel şi chip de Realitatea pe care o reprezintă, convingându-vă că ele sunt cele reale.

Lumea pe care o vedeţi voi nu este Împărăţia văzut de copii, ci o lume fragmentată, spartă în o mie de bucăţi de către cuvinte. Este ca şi cum aţi considera fiecare val ca fiind distinct şi separat de marele trup al oceanului.

Când cuvintele şi gândurile sunt reduse la tăcere, universul înfloreşte. El devine real, unic, splendid, în timp ce cuvintele redevin ceea ce au fost dintotdeauna: portativul, nu muzica; meniul, nu mâncarea; indicatorul, nu destinţia călătoriei.

Pag. 52

Odată, Maestrul vorbea despre puterea hipnotică a cuvintelor, când cineva din fundul sălii a strigat:

— Vorbeşti prostii! Dacă eu voi striga: „Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu”, asta înseamnă că voi deveni divin? Sau invers, dacă voi striga: „păcat, păcat, păcat”, asta înseamnă că voi deveni un păcătos?

— Stai jos, ticălosule! I-a strigat Maestrul.

Omul s-a albit la faţă de furie şi a avut nevoie de câteva momente bune pentru a-şi regăsi cuvintele. S-a lansat apoi într-un torent de sudalme şi de înjurături împotriva Maestrului.

Absolut calm, Maestrul i-a spus:

— Scuzaţi-mă, domnule, m-am lăsat dus de val. Îmi cer sincer iertare pentru impardonabila mea lipsă de politeţe.

Omul s-a calmat imediat.

— Ei bine, aţi primit răspunsul pe care îl aşteptaţi. Nu a fost nevoie decât de un singur cuvânt pentru a lua foc, şi de altul pentru a vă calma, i-a spus Maestrul.

Pag. 53

Guvernatorul provinciei şi-a dat demisia din înalta sa funcţie şi a venit la Maestru ca să-i devină discipol.

— Ce anume doriţi să vă predau? L-a întrebat Maestrul.

— Înţelepciunea, a venit răspunsul sincer.

— Ah, prietene! Aş fi fericit să fac acest lucru, dacă nu ar exista un obstacol major.

— Care?

— Înţelepciunea nu poate fi predată.

— Înseamnă că nu am nimic de învăţat aici.

— Înţelepciunea poate fi învăţată. Dar nu poate fi predată.

Pag. 54

O parte din discipoli se aflau în excursie pe un munte înzăpezit. Pretutindeni domnea o tăcere cosmică. Curioşi să vadă dacă noaptea există vreun zgomot pe munte, ei au apăsat butonul de înregistrare al casetofonului lor şi s-au dus la culcare.

Când s-au întors la mânăstire, ei au pus caseta înregistrată. Nu se auzea nici un zgomot. Tăcerea era deplină.

Maestrul, care a ascultat şi el banda, a izbucnit:

— Nu auziţi?

— Ce să auzim?

— Armonia galaxiilor aflate în mişcare.

Discipolii s-au limitat să se privească unii pe alţii, neştiind ce să răspundă.

Pag. 55

Ataşamentul distorsionează percepţia – aceasta era una din temele frecvent abordate de Maestru.

Discipolii au primit odată un exemplu perfect al acestei teme, atunci când l-au auzit pe Maestru spunându-i unei mame:

— Ce mai face fiica dumneavoastră?

— Scumpa mea fiică! Dacă aţi şti ce fericită este! S-a căsătorit cu un bărbat minunat! Acesta i-a dăruit o maşină, tot felul de bijuterii, servitori. Îi serveşte micul dejun la pat, aşa că ea nu trebuie să se dea jos din pat până la amiază. Un adevărat prinţ.

— Şi fiul dumneavoastră?

— O, bietul băiat! Cu ce scorpie s-a căsătorit! El i-a dat o maşină, bijuterii, o armată de servitori. Şi unde mai pui că ea nu se scoală din pat până la amiază! Nici măcar ca să-i servească micul dejun!

Pag. 56

Toată lumea vorbea despre acel om religios care şi-a pierdut viaţa într-o cursă de maşini sinucigaşă.

Deşi nimeni din mânăstire nu aproba făţiş gestul său, unii nu s-au putut abţine să nu declare că îi admiră credinţa.

— Credinţă? A sărit ca muşcat de şarpe Maestrul.

— Păi, a avut curajul de a-şi manifesta convingerile, nu-i aşa?

— Acela a fost fanatism, nu credinţă. Credinţa presupune un curaj mult mai mare: să-ţi reexaminezi convingerile şi să le respingi dacă nu corespund realităţii.

Pag. 57

Când Maestrul era un tânăr băiat, un coleg de şcoală l-a tratat cu foarte multă cruzime.

Acum, bătrân şi spăşit, acesta a venit la mânăstire şi a fost primit cu braţele deschise.

Într-o zi, el a deschis vorba, amintindu-şi de cruzimea sa de altădată, dar Maestrul nu dădea semne că şi-ar aduce aminte de ea.

Oaspetele l-a întrebat:

— Nu-ţi mai aduci aminte?

— Îmi amintesc clar că am uitat totul! A răspuns Maestrul, şi amândoi au izbucnit în râs.

Pag. 58

O mamă l-a întrebat pe Maestru când poate începe educaţia fiicei sale.

— Ce vârstă are?

— Cinci ani.

— Cinci! Fugi iute acasă! Ai întârziat deja cu cinci ani.

Pag. 59

Auzind că pădurea din vecinătate a ars într-un incendiu, Maestrul şi-a mobilizat discipolii:

— Trebuie să replantăm cedrii.

— Cedrii? A exclamat un discipol, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Bine, dar le trebuie 2.000 de ani ca să crească!

— În acest caz, a spus Maestrul, nu mai avem nici un minut de pierdut. Trebuie să plecăm chiar acum!

Pag. 60

Un prieten l-a întrebat pe amicul său, student la universitate:

— De ce te duci la acel Maestru? Crezi că te va ajuta să-ţi câştigi traiul?

— Nu, dar mulţumită lui, voi şti ce să fac cu traiul pe care mi-l voi câştiga.

Pag. 61

— Liderii voştri religioşi sunt la fel de orbi şi de confuzi ca şi voi, le-a spus Maestrul discipolilor. Atunci când se confruntă cu problemele vieţii, ei vin cu răspunsuri luate dintr-o Carte. Viaţa este însă mult prea vastă ca să poată fi cuprinsă într-o carte, oricare ar fi aceasta.

Pentru a ilustra această temă, el l-a dat ca exemplu pe acel tâlhar care a strigat:

— Acesta este un jaf armat. Dă-mi banii, că dacă nu.

— Dacă nu ce?

— Nu mă încurca. Aceasta este prima mea slujbă.

Pag. 62

— Cum explică Maestrul vostru răul care există în lume? A întrebat un vizitator.

— Nu-l explică, i-a răspuns un discipol. Este mult prea ocupat cu încercarea de a face ceva împotriva lui.

Un altul a adăugat:

— Oamenii sunt tot timpul în conflict cu lumea, sau plictisiţi de ea. Maestrul este încântat de tot ceea ce vede. Lui totul i se pare minunat şi fantastic.

Pag. 63

Predicatorul era aclamat la scenă deschisă pentru predica pe care a ţinut-o. El le-a mărturisit însă prietenilor că predicile sale nu aveau niciodată acelaşi efect asupra oamenilor ca şi cuvintele simple ale Maestrului.

După ce a petrecut o săptămână alături de acesta, el şi-a dat seama de ce.

— Când vorbeşte, le-a povestit el prietenilor, cuvintele lui exprimă tăcerea. Din păcate, cuvintele mele nu exprimă altceva decât gândurile.

Pag. 64

Maestrul avea o adevărată veneraţie pentru trupul uman. Când un discipol a descris trupul ca pe un „vas din lut”, Maestrul a citat în extaz din poetul Kabir:

„În acest vas din lut există canioane şi munţi himalayeni, Cele şapte mări şi o mie de milioane de galaxii;

Muzica sferelor, Precum şi sursa izvoarelor şi a râurilor”.

Pag. 65

Când s-a întâlnit cu grupul de profesori, Maestrul a vorbit mult şi plin de entuziasm, căci fusese profesor el însuşi.

— Drama profesorilor, a spus el, este că aceştia uită mereu faptul că scopul educaţiei nu este învăţarea, ci viaţa.

El le-a povestit de o întâmplare din viaţa sa de profesor, când a prins un elev pescuind în timpul orelor.

— Salut! E o vreme excelentă pentru pescuit! I-a spus el tânărului.

— Aşa este, a venit răspunsul.

— De ce nu eşti la şcoală?

— Păi, cum spuneaţi, domnule, este o vreme excelentă pentru pescuit!

După care, le-a povestit de biletul pe care i l-a adus de la şcoală fiica sa: „Meena se descurcă foarte bine cu şcoala. S-ar descurca însă mult mai bine dacă bucuria ei pură de a trăi nu ar împiedica-o să progreseze”.

Pag. 66

Maestrului îi plăcea foarte mult să demonstreze că natura este încărcată de sacralitate. Într-o zi, stătea în grădină, când a exclamat:

— Priviţi acea pasăre albastră, care stă pe ramura acelui copac, sărind încolo şi încoace, în sus şi în jos, umplând lumea cu trilurile sale, care se abandonează plăcerii infinite, pentru că nu are noţiune zilei de mâine.

Pag. 67

— Legea este o expresie a voinţei preasfinte a lui Dumnezeu. De aceea, ea trebuie respectată şi iubită, a spus predicatorul, cu pioşenie.

— Prostii, a răspuns Maestrul. Legea este un rău necesar, şi de aceea trebuie redusă la minimum. Arată-mi un singur om care să iubească legea, iar eu îţi voi arăta un tiran cu un cap de berbec.

El a relatat odată povestea sorei sale, care s-a săturat să împingă căruciorul fiicei sale, aşa că i-a ataşat un motor. A intrat atunci pe fir poliţia. Mai întâi, poliţiştii au afirmat că vehiculul poate merge cu 5 kilometri la oră, aşa către înregistrat ca „vehicul auto-propulsat”. De aceea, mamei îi trebuia un permis, faruri, volan şi frâne!

Pag. 68

Maestrul a continuat povestind despre astronautul care s-a întors dintr-o călătorie spaţială pe orbita pământului. Întrebat cum se simte, el a răspuns: „Epuizat! Gândiţi-vă numai de câte ori am fost nevoit să îmi spun rugăciunile de dimineaţă, de amiază, de seară şi de noapte, conform religiei mele!

Pag. 69

Pentru Maestru, toate regulile, indiferent cât de sacre păreau, nu aveau decât o valoare pur funcţională. Ele se supuneau în totalitate Realităţii, care este Legea Supremă.

Când fiica lui, aflată la vârsta adolescenţei, a dorit să poarte o rochie fără umeri, mama ei a fost de părere că nu are vârsta potrivită pentru aşa ceva. A urmat o ceartă care a continuat zile întregi.

Când cele două au apelat în sfârşit la părerea Maestrului, acesta i-a spus soţiei sale:

— Las-o să încerce o asemenea rochie. Dacă rămâne pe ea, înseamnă că are vârsta potrivită ca s-o poarte!

Pag. 70

Un scriitor pe teme religioase a venit la Maestru şi i-a cerut un sfânt înţelept. Maestrul i-a spus:

— Unii oameni scriu ca să trăiască. Alţii scriu pentru a-şi împărtăşi cu semenii lor viziunile sau pentru a ridica anumite probleme care să-i tulbure pe cititori. În sfârşit, alţii scriu pentru a-şi înţelege propriile suflete.

Niciunul dintre aceştia nu va dura în timp. Singurii care vor rămâne nemuritori sunt cei care dacă nu ar scrie, ar exploda.

După un scurt răgaz de gândire, el a adăugat:

— Aceşti scriitori sunt o expresie a divinului – indiferent ce scriu.

Pag. 71

Întrebat ce simţi când devii iluminat, Maestrul a răspuns:

— Este ca şi cum te-ai afla în sălbăticie şi, subit, te-ai simţi observat.

— De cine?

— De pietre, de copaci şi de munţi.

— Ce senzaţie bizară.

— Deloc, este cât se poate de reconfortantă. Fiind însă atât de nefamiliară, omul simte nevoia să se întoarcă în lumea lui comună, a oamenilor, a zgomotelor, a cuvintelor şi a râsetelor, adică în lumea care l-a împiedicat până atunci să sesizeze natura Realităţii.

Pag. 72

Întrebat dacă nu se simte descurajat de puţinele fructe pe care le-au generat eforturile sale, Maestrul a relatat parabola melcului care a început să urce pe un cireş într-o zi friguroasă de primăvară târzie.

Văzând eforturile sale, vrăbiile din copacul vecin au început să râdă de el. Una dintre ele a trecut pe deasupra melcului şi i-a strigat:

— Hei, cap-pătrat, nu ştii că în acest copac nu există cireşe?

Micuţul i-a răspuns, fără să se oprească:

— Vor fi cu siguranţă când voi ajunge sus.

Pag. 73

Un discipol era predispus către o depresie prelungită:

— Medicul a insistat să iau medicamente pentru a ţine depresia la distanţă, a spus el.

— Păi, atunci, de ce nu le iei? L-a întrebat Maestrul.

— Pentru că mi-ar putea afecta ficatul, scurtându-mi astfel viaţa.

— Ce preferi, un ficat sănătos sau o stare de fericire? Merită să trăieşti mai degrabă un singur an de viaţă decât 20 de ani de hibernare.

Mai târziu, el le-a spus celorlalţi discipoli:

— Viaţa este ca o poveste. Nu contează cât de lungă este, ci cât de bună.

Pag. 74

Într-o zi, Maestrul a spus:

— Faptele bune făcute de subconştient sunt superioare celor făcute de voinţa conştientă.

Această afirmaţie a provocat o furtună de întrebări, dar Maestrul s-a retras, aşa cum făcea întotdeauna atunci când considera că nu a sosit timpul pentru a răspunde la ele.

Cu o altă ocazie, toată lumea s-a dus să participe la concertul unui pianist faimos. Maestrul i-a şoptit vecinului său:

— Mişcările degetelor acelui om pe claviatură nu sunt o expresie a voinţei sale conştiente. O activitate de o asemenea calitate trebuie lăsată pe seama subconştientului.

⇐ Предыдущая 123 4 5 6 7 8 9 10 Следующая ⇒