SECUNDĂ 7 страница

— Bănuiesc că aşa este.

— Înainte nu era aşa.

— Adică atunci când era hotelul deschis?

Baldwin dădu aprobator din cap şi începu să se balanseze cu scaunul înainte şi înapoi în briza uşoară. Temperatura aerului începuse să scadă, şi Michelle şi-ar fi dorit mai mult o cană de cafea fierbinte decât ceai cu gheaţă.

— Cu cine ai mai vorbit până acum? Când Michelle îi spuse, ea zâmbi şi apoi chicoti. Fetele alea nu au nici cea mai mică idee, mă înţelegi, nimic despre nimic. Micuţa domnişoară Julie ţi-a spus că a fost acolo când a fost împuşcat Martin Luther King Jr.?

— Da, a menţionat acest lucru. De fapt, mi-a părut un pic cam tânără pentru acele vremuri.

— Te cred şi eu. Ea l-a văzut pe Martin Luther King Jr. cum l-am văzut eu pe papa.

— Aşadar, ce-mi poţi spune tu despre acea zi de la hotel?

— Era o zi ca oricare alta. Cu excepţia faptului că ştiam că urma să vină el, bineînţeles. Mă refer la Clyde Ritter. Ştiam despre el de la televizor şi citesc zilnic ziarele. Modul lui de a gândi era mult mai apropiat de cel al lui George Wallace înainte ca acesta să afle calea mântuirii, dar părea să fie în regulă – ceea ce spune tot ce ai nevoie să ştii despre ţara asta. Apoi se uită fix la Michelle, şi în ochi i se putea citi o scânteie de voioşie. Ai o memorie aşa de bună? Sau poate că nu am de spus nimic din ceea ce poţi considera important să apară în documentar.

Michelle tresări şi apoi scoase un caiet de notiţe şi începu să mâzgălească. De asemenea, ea porni şi un reportofon pe care-l pusese pe masa din faţa lor.

— Te deranjează?

— Deloc. Oricine vrea să mă dea în judecată nu are decât, nu am niciun ban. Vezi, asta este poliţa de asigurare cea mai bună pentru un om sărac: nicio avere.

— Ce făceai în ziua aceea?

— Ca în oricare altă zi, curat în camere.

— La ce etaj lucrai?

— Etaje. Întotdeauna erau colegi care sunau că sunt bolnavi şi că nu pot veni. În cea mai mare parte a timpului aveam două etaje numai pentru mine. În acea zi am avut etajele doi şi trei. Atunci când am terminat treaba, părea că trebuia să o iau de la început.

Michelle se încordă când auzi asta. King stătuse la etajul trei.

— Deci nu erai la parter când a avut loc împuşcătura?

— Am spus eu asta? Michelle era confuză.

— Dar ai spus că făceai curat.

— Era vreo lege prin care se interzicea ca eu să cobor să văd ce era cu toată agitaţia aia?

— Erai în încăpere când a avut loc împuşcătura?

— Eram chiar afară, lângă uşă. Pe hol era un dulap de consumabile şi trebuia să iau ceva de acolo, înţelegi? Michelle aprobă din cap. Celor din conducere nu le convenea ca noi, cameristele să fim văzute în holul principal, înţelegi? De parcă nu ar fi dorit ca musafirii să ştie de existenţa noastră. Cum credeau ei că se menţine curat acel loc?! Înţelegi ce vreau să zic? Da, Michelle înţelegea. Ei bine, camera unde a fost împuşcat Ritter se numea Stonewall Jackson Room. Că nu aveam camere de genul Abraham Lincoln sau Ulysses S. Grant.

— Pot înţelege asta.

— Ei bine, am băgat capul pe uşă şi am văzut cum acel om strângea mâini şi vorbea simandicos, şi îi privea fix pe cei cu care discuta. Am citit undeva că înainte fusese predicator la televizor. Mi-am dat seama cum putea să obţină bani şi voturi – avea darul acesta. Dar din perspectiva unei persoane de culoare, el se potrivea perfect în Stonewall Jackson Room şi probabil că dormise în Jefferson Davis Penthouse Suite şi i-ar fi plăcut, şi la naiba dacă ar fi obţinut votul meu.

— Înţeleg şi asta. În afară de Ritter, ai mai observat pe cineva?

— Îmi amintesc că un poliţist bloca intrarea. A trebuit să mă uit pe lângă el. Îl puteam vedea pe Ritter, cum ţi-am spus, şi mai era cineva în spatele lui, foarte aproape de el.

— Agentul Sean King de la Serviciul Secret.

Baldwin se holbă la ea.

— Exact. O spui de parcă l-ai cunoaşte.

— Nu l-am întâlnit niciodată. Dar am făcut destule cercetări în legătură cu el.

Baldwin o măsură din priviri din cap până în picioare, lucru care o făcu pe tânără să roşească.

— Nu ai niciun inel pe deget. Ce, vrei să-mi spui că nu mai sunt bărbaţi liberi pe lumea asta care să aprecieze o frumuseţe ca tine?

Michelle zâmbi.

— Nu am un program de lucru fix şi muncesc mult. Bărbaţilor nu le place asta.

— La naiba, dragă, bărbaţilor nu le trebuie decât mâncare şi bere pe masă, să nu îi întrebe nimeni de lucrurile tâmpite pe care le fac, o droaie de timp liber şi un corp cald cu care să facă sex când vor ei şi să nu fie nevoie de discuţii după.

— Văd că ştii totul despre bărbaţi.

— De parcă ar fi şi greu să îţi dai seama de toate astea. Tăcu o clipă. Da, un bărbat cu adevărat chipeş. Când a tras cu arma, nu mai era aşa chipeş.

Michelle se încordă din nou.

— Ai văzut asta?

— Da. Totul a devenit un haos când Ritter a fost împuşcat. Nu îţi vine să crezi. Poliţistul din faţa mea s-a întors să vadă ce se întâmplă şi a fost imediat călcat în picioare de mulţimea de oameni speriaţi care încercau să iasă din camera. Eu am îngheţat. Am mai auzit focuri de armă în tinereţe, am şi tras cu arma ca să îi sperii pe cei care îmi încălcau proprietatea. Dar asta a fost cu totul altceva. Apoi l-am văzut pe King cum îl împuşcă pe Ramsey. I-am văzut cum îl cară pe Ritter, dar omul era mort deja, se vedea cu ochiul liber. Şi apoi am stat şi m-am uitat la King cum lasă capul în pământ de parcă, de parcă…

— De parcă şi el ar fi murit atunci? sugeră Michelle.

— Exact aşa. De unde ştii?

— Cunosc pe cineva care a trăit o experienţă similară de curând. Ai auzit din întâmplare un sunet suspect înainte de asasinarea lui Ritter, ceva ce ar fi putut să-i distragă atenţia lui King?

Michelle intenţionat nu-i spuse că sunetul fusese un fel de „ding” scos de un ascensor, pentru că nu voia să o influenţeze pe Baldwin.

Bătrâna stătu o vreme pe gânduri, apoi clatină din cap.

— Nu, nu pot spune că am auzit ceva. Era mult zgomot. Îţi voi spune ce am făcut. Am fugit în direcţia opusă şi m-am ascuns în dulapul de provizii. Am fost atât de speriată, că nu am ieşit de acolo timp de o oră.

— Dar înainte de toate astea, poate că tu ai făcut curat în etajul trei?!

Baldwin o privi drept în faţă.

— De ce nu mă întrebi ce vrei de fapt să mă întrebi şi să mă scuteşti de toate discuţiile astea?

— Bine, ai făcut curat în camera agentului King?

Ea aprobă din cap.

— Toţi îşi achitaseră nota înainte de acel eveniment. Dar eu am notat numele tuturor celor de atunci. Da, am făcut curat în camera lui înainte ca toate evenimentele să se precipite şi crede-mă că a trebuit făcută ceva ordine, nu glumă.

O privi în ochi pe Michelle.

— De ce? Era un tip atât de dezordonat?

— Nu, dar fusese ceva activitate în noaptea dinainte în camera lui, bănuiesc, spuse ea ridicând dintr-o sprânceană cu subînţeles.

— Activitate? întreba Michelle.

— Activitate.

Michelle stătuse pe marginea scaunului. Acum se lăsă pe spătar.

— Înţeleg.

— Arăta de parcă o turmă de animale sălbatice trecuseră pe acolo. Am găsit chiar şi o pereche de chiloţi de damă agăţaţi pe lustra. Nu ştiu şi nici nu mă interesează cum ajunseseră acolo.

— Ai idee cine a fost celălalt animal?

— Nu, dar mie mi se pare că nici nu trebuie să cauţi prea departe, dacă înţelegi ce vreau să spun.

Ochii lui Michelle se îngustară în timp ce se gândea la ceea ce auzise.

— Da, înţeleg ce vrei să spui, zise ea. Deci nu ai observat pe nimeni urcând sau coborând cu ascensorul atunci când s-au întâmplat toate astea?

Baldwin o privi ciudat.

— Crede-mă, drăguţă, că nu am acordat atunci nicio atenţie vreunui ascensor.

Michelle se uită prin notiţele sale.

— Văd ca hotelul este închis acum.

— A fost închis la scurt timp după moartea lui Ritter. Publicitate negativă. Rău şi pentru mine, că nu am mai avut o slujbă stabilă ca aceea de atunci.

— Văd ca l-au înconjurat cu un gard.

Baldwin ridică din umeri.

— Oameni care vor să ia o bucăţică din locul acesta, băieţi care iau droguri şi care vin cu prietenele lor acolo să facă ştii tu ce.

— Sunt ceva planuri să fie redeschis?

Baldwin pufni zgomotos.

— Să-l dărâme, mai degrabă.

— Ai idee cine este proprietarul?

— Nu. Este doar o mare şi veche bucată de nimic. Cam aşa este tot oraşul ăsta.

Michelle îi mai puse câteva întrebări apoi îi mulţumi şi plecă, dar nu înainte de a-i lăsa nişte bani pentru ajutorul oferit.

— Să-mi spui când se difuzează. Îl voi urmări la televizor.

— Când şi dacă se va difuza, vei fi prima pe care o voi anunţa, îi răspunse.

Michelle se urcă în maşină şi plecă. Ştia că mai avea un loc în care trebuia să se oprească.

În timp ce pornea maşina, auzi zgomotul unei tobe de maşină gata să se dezmembreze şi, când ridică privirea, văzu un Buick ros de rugină care mergea lent pe şosea pe lângă ea, însă nu reuşi să-l observe pe şofer. Singurul ei gând fu că acea maşină era emblematică pentru tot acel oraş, amândouă fiind pe ducă.

Şoferul Buick-ului se uită pe furiş spre Michelle. Imediat ce Michelle porni maşina, omul o fixă pe Loretta Baldwin cum îşi număra banii zâmbind şi legănându-se în scaun. El înregistrase toată discuţia cu ajutorul unei antene amplificatoare de sunet ascunse în maşină şi le făcuse poze celor doua femei folosind o camera cu un obiectiv special. Discuţia lor fusese foarte interesantă şi totodată foarte lămuritoare. Deci Loretta, camerista, fusese în camera de provizii în ziua respectivă. Cine s-ar fi gândit, după toţi aceşti ani? Şi totuşi, trebuia să lase la o parte toate astea pentru moment. Întoarse încet maşina şi o urmări pe Michelle. Era sigur că se va întoarce la hotel. Şi, după ce ascultase discuţia celor două, ştia şi de ce.

King se afla în biroul lui răsfoind un dosar atunci când auzi zgomot de paşi în dreptul uşii. Nici partenerul lui, nici secretara nu urmau să vină în ziua aceea la serviciu, aşa că se ridică de pe scaun înarmat cu un cuţit de desfăcut scrisori şi se duse uşor către uşă şi o deschise.

Omul care se uita la el avea o înfăţişare sumbră. Era Todd Williams, şeful poliţiei din Wrightsburg, acelaşi şerif uriaş, însoţit de doi agenţi FBI. King îi conduse în camera de conferinţe de lângă biroul său.

Şeriful se aplecă în scaun. Îi spuse că numele lui era Jefferson Park şi că nu-i place să i se spună Jeff, ci Jefferson, dar el putea să-i spună „ajutor de şerif Parks”.

— Şerifii federali sunt numiţi pe criterii politice. Ajutoarele de şerif fac toată treaba, spuse el.

Ţinea un pistol într-o pungă în care se adună probele.

— Acest pistol a fost ridicat de la tine din casă, spuse el, cu o voce joasă, lipsită de inflexiuni.

— Dacă spui tu asta…

— Este pistolul tău. Eticheta de preluare în custodie este intactă.

King îl privi fix pe Williams, care dădu din cap.

— Bine, spuse King. Şi vrei să mi-l dai înapoi pentru că…?

— Oh, nu. Nu ţi-l dăm înapoi, îl informă unul din agenţii FBI.

Parks continuă:

— Noi am scos glonţul care l-a omorât pe Jennings din peretele din biroul partenerului tău. Era puţin deformat. De asemenea, am găsit şi cartuşul. Glonţul care l-a ucis pe Jennings a fost tras din arma ta. Are toate semnele necesare identificării. Potrivire perfectă.

— Şi eu îţi spun că este imposibil.

— De ce?

— Lasă-mă să te întreb ceva. La ce oră a survenit decesul lui Jennings?

— Medicul legist a spus că între 1.00 şi 2.00, în noaptea dinainte ca tu să-l găseşti în biroul tău, replică Parks.

— La ora aceea îmi făceam rondul. Şi acest pistol a fost tot timpul la mine.

Unul din agenţii FBI îl privi cu un aer de superioritate.

— Să înţelegem că aceasta este o recunoaştere a vinovăţiei?

Privirea lui King exprima clar faptul că dorea să ignore acel ultim comentariu.

Parks îşi dădu seama şi spuse:

— Ţi-am urmărit mişcările din acea noapte. Maşina ta a fost văzută pe Main Street în jurul orei la care a fost ucis Jennings.

— Probabil că acolo am fost. Rondul meu cuprinde şi zona centrală a oraşului, deci e logic să mă fi văzut cineva. Dar nu aveţi un martor care să mă plaseze la locul crimei, deoarece nu am fost acolo.

Unul din agenţii FBI era gata să răspundă, când Parks îi puse o mână pe umăr:

— Acest aspect nu este unul pe care să-l discutăm cu tine acum, spuse Parks. Dar rezultatul examenului balistic este pozitiv şi, având în vedere trecutul tău, aceasta echivalează cu o amprentă.

— Nu, nu chiar atât de mult. Nu mă plasează pe mine la locul crimei.

— Ba, din contră, noi avem arma ta la locul crimei şi tu eşti prin apropiere. Astea sunt dovezi puternice.

— Dovezi neconcludente, replică King.

— Au fost date condamnări şi pentru mai puţin, ripostă Parks.

— Ar fi trebuit să-ţi facem testul de detectare a particulelor de metal atunci când am luat arma de la tine, spuse unul din agenţii FBI.

— Nu ar fi fost de niciun folos, spuse King. Am umblat la pistol în noaptea dinaintea venirii voastre, deci ar fi fost găsite urme de metal pe palmele mele.

— Convenabil, remarcă agentul.

Parks îl fixă cu privirea pe King.

— Pot să te întreb de ce manevrai pistolul? Nu erai de serviciu.

— Am crezut că este un hoţ la mine în casă.

— Şi era?

— Nu. Doar o veche cunoştinţă.

Parks se uită la el ciudat, dar nu părea că avea de gând să urmărească acest fir.

— Poţi să-mi spui, te rog, care ar fi motivele mele? îl întrebă King.

— Omul muncea pentru tine. Poate că te fura sau poate că aflase că tu furai de la clienţi şi a încercat să te şantajeze. Ai aranjat să te vezi cu el şi l-ai omorât.

— Bună teorie, numai că el nu fura de la mine şi eu nu fur de la clienţii mei, pentru că nu am acces direct la fondurile lor. Poţi verifica.

— O, fii sigur că vom face asta, dar acestea nu sunt decât două dintre variante. Alta ar putea fi aceea că tu ai aflat cumva că Jennings era încadrat în programul de protecţie a martorilor şi ai spus lucrul acesta cui nu trebuia.

— Şi ei l-au omorât cu arma mea, care era la mine?

— Sau ai făcut-o tu, ca să încasezi recompensa de la ei.

— Deci eu sunt un asasin plătit.

— Ştiai că Jennings este în cadrul programului de protecţie a martorilor?

King ezită o secundă prea mult, cel puţin din punctul lui de vedere.

— Nu.

— Eşti de acord să faci un test la poligraf pentru asta?

— Nu sunt nevoit să răspund la această întrebare.

— Încercăm doar să te ajutăm, spuse Parks. Adică deja ai recunoscut că ai avut arma crimei la tine atunci când a fost asasinat Jennings.

— Ca să ştii, nici măcar nu mi-aţi citit drepturile, deci nu puteţi folosi împotriva mea nimic din ceea ce am spus până acum.

— Nu eşti arestat. Nu eşti acuzat de nimic, interveni unul din agenţii FBI. Deci noi nu avem obligaţia să-ţi citim nimic.

— Şi, dacă suntem chemaţi să depunem mărturie, nu vom face decât să repetăm ceea ce s-a vorbit aici în prezenţa noastră, spuse Parks.

— Vorbe goale, zise King. Şi nu cred că pentru voi se va face o excepţie, deoarece asta ar produce prejudicii. Aş obţine verdictul de eroare procedurală cât ai clipi.

— Nu practici drept penal, nu?

— Nu, de ce?

— Fiindcă tot ce ai spus acum sunt numai aiureli.

King nu mai era atât de sigur pe el. Parks făcea presiuni.

— Deci îţi retragi afirmaţia că aveai pistolul la tine în momentul în care a fost asasinat Jennings?

— Sunt arestat?

— Poate depinde de răspunsul tău la această întrebare.

King se ridică.

— Din acest moment, nu voi mai discuta cu voi decât în prezenţa avocatului meu.

Parks se ridică şi el şi pentru o clipă King avu impresia că omul cu o statură impresionantă se va apleca spre el şi-l va strânge de gât. Dar acesta zâmbi numai şi îi dădu punga cu pistolul unuia din agenţii FBI.

— Sunt sigur că ne vom mai întâlni, spuse el cu amabilitate. Numai să nu-ţi faci planuri de călătorie în afara zonei; altfel, voi fi tare mâhnit.

În timp ce aceştia plecau, King îl trase deoparte pe Williams.

— Todd, de ce e Parks cel care conduce ostilităţile? FBI-ul nu se dă la o parte pentru nimeni.

— Tipul care a murit era în programul de protecţie a martorilor. Parks este mare şi tare în cadrul Serviciului de Şerifi. Cred că el este cel care l-a plasat pe Jennings în zona asta. Şi este tare iritat că acesta este mort. Cred că a tras ceva sfori la Washington. Todd era vădit stingherit şi vocea îi era scăzută. Uite, eu nu cred nicio secundă că tu ai avea ceva de a face cu toată povestea asta…

— Şi urmează un „dar”.

Todd se simţea din ce în ce mai stingherit.

— Dar cred că ar fi fost cel mai bine să…

— Să mă autosuspend din activitatea de ajutor de şerif, până când lucrurile se vor lămuri?

— Apreciez înţelegerea ta.

După plecarea lui Todd, King se aşeză la birou. Ceea ce îl deranja cel mai mult era faptul că nu fusese arestat pe loc. De fapt, ei aveau destule dovezi să construiască un caz solid împotriva lui. Şi cum de fusese folosit pistolul lui la asasinarea lui Jennings, când îl avusese în permanenţă la el? King se putea gândi numai la două scenarii; dar când îl străfulgera un gând, aproape că îi veni să dărâme zidul cu pumnul. Cum putuse fi atât de prost? Joan Dillinger.

Puse mâna pe telefon şi îşi suna un prieten din Washington. Omul era încă angajat al Serviciului Secret şi fusese de partea lui King în toată povestea cu Ritter. După câteva politeţuri personale şi profesionale, King îl întrebă ce mai face Joan Dillinger.

— Chiar nu am nici cea mai vagă idee.

— Oh, am crezut că voi doi colaboraţi destul de strâns.

— Ei bine, aşa a fost până a plecat.

— A plecat? A plecat de la biroul din Washington?

— Nu, a plecat de la Serviciul Secret.

King aproape scăpă receptorul din mână.

— Joan nu mai lucrează în Serviciul Secret?

— A plecat acum un an. A plecat să ofere consultanţă pentru firmele private de securitate. Şi face o groază de bani din asta, din câte am auzit. Şi probabil că are nevoie de toţi banii, ştii doar că îi place să trăiască pe picior mare.

— Ai un număr de telefon de-al ei? întrebă King şi apoi notă informaţiile.

Prietenul lui continuă:

— Presupun că ai auzit de problemele noastre. Chiar e păcat. Maxwell era bună, un adevărat model pentru noi.

— Am văzut-o la televizor. Simt că e făcută ţap ispăşitor, nu e aşa? Am devenit expert în aşa ceva.

— Comparativ cu ce a făcut ea, ce ai făcut tu a fost floare la ureche. Maxwell a luat o decizie greşită. Ea conducea o misiune de protecţie, tu erai doar unul dintre agenţi.

— Hai fii serios, câte dormitoare am păzit noi, unde câte un tip îşi făcea de cap cu o dama care nu era nevasta lui? Şi nici măcar nu ne-am sinchisit să le percheziţionăm. Şi în niciun caz nu am stat la doi paşi de patul lor, ca să nu-i pierdem din ochi.

— Dar nu s-a întâmplat nimic rău.

— Norocul nostru.

— Bine, nu voi mai intra în detalii, pentru că trebuie să am grijă de tensiunea mea arterială. O să iei legătura cu ea?

— Am o presimţire că o voi vedea tare curând.

Michelle se strecură în hotelul Fairmount şi se duse direct la recepţie. King ocupase camera 304. Loretta Baldwin intuise că nu ar fi trebuit să caute prea departe şi verifică ocupantul camerei 302. Michelle îşi amintise că exista o uşă de legătură între camere.

— La naiba! exclamă ea când văzu numele J. Dillinger în dreptul camerei 302. Să fie vorba de Joan Dillinger?

Avusese câteva întâlniri scurte cu ea. Femeia urcase mult în ierarhia agenţiei, mai mult decât oricare dintre colegii ei, şi apoi renunţase brusc. Michelle îşi aminti că fusese tare intimidată de această doamnă, lucru care nu-i stătea în fire. Joan Dillinger avea reputaţia de a fi mai bună în situaţii de stres, mai tenace, mai cu tupeu decât oricine altcineva din agenţie, bărbat sau femeie. Ambiţioasă până la Dumnezeu, părăsise Serviciul Secret vrăjită de mirajul banilor din sectorul privat. Dar atâta timp cât fusese în agenţie, ea reprezentase unul dintre modelele lui Michelle.

Să fi fost Joan Dillinger celalalt protagonist al scenei sălbatice descrise de Loretta Baldwin? Fusese doamna de fier pe care ea o admirase atât, femeia ai cărei chiloţi de dantelă sfârşiseră pe lustra din camera lui Sean King? Fusese el atât de răvăşit de o partida de sex cu Joan, atunci când cu evenimentele legate de Ritter, încât nu putuse să se concentreze să-şi facă treaba? Michelle era sigură că fusese vorba de Joan, fiindcă în registru ea trecuse, la fel ca şi King, adresa sediului central din Washington al Serviciului Secret.

Michelle luă ambele fişe de registru şi se duse în Stonewall Jackson Room. Acolo se uită la uşa de unde Loretta Baldwin asistase la prima asasinare a unui politician candidat la preşedinţia Statelor Unite în aproape treizeci de ani. Se aşeză unde stătuse Loretta şi închise uşa. Era din nou foarte linişte acolo, atât de linişte încât îşi putea auzi bătăile inimii.

Imediat ce părăsi camera şi se întoarse în hol, senzaţia dispăru. Auzi din nou sunetele obişnuite şi nu mai simţi atât de puternic bătăile inimii. Începu să se întrebe dacă nu cumva Stonewall Jackson Room era bântuită, probabil, de către un Clyde Ritter tare supărat. Traversă holul şi găsi dulapul în care se ascunsese Loretta. Era suficient de mare şi avea rafturi pe pereţi.

Michelle urcă pe scări spre etajul trei, luminându-şi drumul cu lanterna în cercuri largi. Ajunse şi intră în camera 302. Încercă să vizualizeze cum Joan Dillinger bătuse uşor la uşa lui King şi intrase. Poate după câteva pahare şi câteva bârfe legate de Serviciul Secret, chiloţii lui Joan ajunseseră pe lustră.

Ieşi pe coridor şi merse înapoi către scări. Se opri şi privi ghena pentru gunoi ce se afla în dreptul uneia dintre ferestre. Era evident că se apucase cineva să facă nişte lucrări acolo, dar la fel de evident era că se şi oprise. Se aplecă pe fereastră, obişnuindu-şi ochii cu lumina de afară. Dedesubt, ghena dădea direct într-un tomberon. Era plin cu resturi, în mare parte canapele vechi, draperii şi covoare, toate foarte degradate.

Se întoarse în hol şi se opri. Scările continuau să coboare spre subsol. Acolo nu putea fi nimic interesant pentru ea şi, după cum se poate vedea în toate filmele de groază cu bugete mici, nu trebuie să te aventurezi niciodată să cobori la subsol. Bine, dacă eşti cumva un agent secret înarmat. Îşi scoase pistolul din toc şi coborî. Acolo, covorul de pe hol era uzat, iar aerul umed mirosea a mucegai. Trecu de un loc, dar se întoarse. Deschise o uşă mică şi cercetă cu lanterna interiorul. Era unul mare. Nu putea să-şi dea seama dacă făcea legătura între toate cele opt etaje sau nu. Fairmount, îşi dăduse seama, era un hotel foarte vechi şi probabil că aceasta era modalitatea de a transporta în sus sau în jos lenjeria şi alte lucruri voluminoase. Pe peretele alăturat, se aflau nişte butoane pentru pornire şi oprire, deci exista alimentare electrică şi mai era o funie ca măsură de siguranţă în caz că s-ar fi oprit curentul electric.

⇐ Предыдущая 12 13 14 15 161718 19 20 21 Следующая ⇒