SECUNDĂ 5 страница

Ea se încălţă, se ridică de pe canapea şi îşi puse jacheta.

— Ai dreptate, este târziu şi ar trebui să plec. Îmi pare rău că ţi-am întrerupt minunata viaţă. Şi îmi cer scuze că am fost atât de îngrijorată pentru tine încât să vin până aici.

King vru să vorbească, ezită şi, când ea se îndreptă către uşă, spuse:

— Ai băut prea mult, nu poţi conduce în siguranţă noaptea pe drumurile astea. Camera de oaspeţi este în capătul scărilor în dreapta. Pijamalele sunt în şifonier şi ai baie separată. Cine se scoală primul face cafeaua.

Ea se întoarse.

— Eşti sigur? Nu eşti obligat să faci asta.

— Ai încredere în mine, ştiu asta. Nu ar trebui să fac asta. Ne vedem dimineaţă.

Ea se uită la el cu o expresie care spunea: „Eşti sigur că nu vei veni să mă vezi înainte de dimineaţă?”

El se întoarse şi se depărtă.

— Tu unde te duci? îl întrebă ea.

— Am ceva de lucru. Somn uşor.

Joan se duse afară şi îşi luă bagajul din maşină. Când se întoarse, el nu mai era acolo. Dormitorul principal era la celalalt capăt al culoarului. Ea se duse până acolo şi aruncă o privire înăuntru. Era întuneric. Şi pustiu. Se strecură încet în camera ei şi închise uşa.

Mâinile şi picioarele lui Michelle Maxwell se mişcau cu maximă eficienţă, cel puţin aşa se autoevalua ea după cele mai joase standarde de după zilele de glorie de la olimpiadă. Vâsla ei tăia apele râului Potomac în timp ce soarele răsărea şi aerul greu promitea că nu va fi o zi prea răcoroasă. Chiar acolo, în Georgetown, îşi începuse cariera în canotaj. Muşchii şi articulaţiile îi ardeau din cauza efortului depus. Depăşise toate ambarcaţiunile care erau pe apă, veliere, caiace, canoe, chiar şi una care avea un motor cu cinci cai-putere.

Trase barca într-unul dintre locurile special amenajate, se aplecă şi inspiră cu putere oxigenându-şi sângele, lucru care îi dădea o senzaţie plăcută. Jumătate de oră mai târziu, se afla în Land Cruiser-ul ei, îndreptându-se spre hotelul în care se mutase, aproape de Tysons Corner, în Virginia. Era încă devreme şi traficul era redus – relativ redus, pentru o zonă în care la ora 5 dimineaţa se creau deja blocaje pe autostradă. Făcu un duş şi se îmbrăcă în tricou şi pantaloni scurţi. Fără ciorapi sau pantofi incomozi se simţea minunat. Se întinse, îşi frecă mâinile şi picioarele, şi comandă mâncare de la room-service, nu înainte de a-şi pune un halat. În timp ce mânca clătite, suc de portocale şi cafea, se uita la televizor, mutând de pe un canal pe altul, în căutare de ştiri despre dispariţia lui Bruno. Ironia sorţii: ea fusese agentul principal în teren în acea zi, iar acum urmărea ştirile pe CNN. Se opri când văzu pe ecran un bărbat care îi păru cunoscut. El era în Wrightsburg, Virginia, înconjurat de echipele de ştiri şi era evident nemulţumit de asta.

Îi trebuiră câteva momente ca să-şi dea seama, dar până la urmă îl recunoscu. Bărbatul era Sean King. Ea intrase în Serviciul Secret cu vreun an înainte de asasinarea lui Ritter. Michelle nu ştiuse niciodată ce se întâmplase cu Sean King şi nici nu o interesase vreodată cu adevărat. Dar acum, că auzise detaliile morţii lui Howard Jennings, începuse să-şi dorească să afle mai multe amănunte. În parte, era o chestiune pur fizică. Sean King era un bărbat care arata foarte bine: înalt şi bine făcut, cu părul negru, acum uşor grizonat la tâmple. „Trebuie să aibă vreo patruzeci şi ceva de ani”, calculă ea. Avea o faţă care arăta mai bine cu riduri – avea un farmec pe care probabil nu-l avusese la 20 sau la 30 de ani, când probabil era mult prea drăguţ. Şi, cu toate astea, nu trăsăturile lui o intrigau cel mai mult. În timp ce asculta detaliile schematice ale asasinării lui Jennings, îi atrăsese atenţia ceva ciudat legat de asta, ceva ce încă nu putea defini.

Deschise un exemplar din Washington Post, care îi fusese adus în cameră, şi, în timp ce parcurgea paginile, găsi un articol informativ legat de crimă. Articolul cuprindea şi amănunte din trecutul lui King – tragedia declanşată de moartea lui Ritter şi ceea ce urmase. După ce citi articolul şi se uită la tipul de pe ecran, simţi o legătură viscerală cu el. Amândoi greşiseră când se aflau în misiune şi asta îi costase pe amândoi enorm. Se pare că Sean King îşi refăcuse radical viaţa. Michelle se întreba dacă ea ar fi putut face asta tot aşa de bine cum reuşise el.

Avu o clipa de inspiraţie şi telefonă unui om de încredere din Serviciul Secret. Tânărul nu era agent. Lucra în serviciul administrativ. Fiecare agent operativ trebuia să-şi creeze legături puternice la serviciul administrativ, pentru că acolo se aflau oamenii care ştiau cum să se descurce cu birocraţia care copleşise cele mai multe agenţii guvernamentale. El era un mare admirator al lui Michelle şi ar fi făcut tumbe pe holurile instituţiei dacă ea ar fi acceptat să bea o cafea cu el. Aşa că ea acceptă. Preţul era că el urma să-i aducă nişte copii după anumite materiale. Ezitase la început – nu voia să aibă necazuri –, dar reuşise ea să-l convingă. De asemenea, reuşise să-l determine să încetinească procesul de suspendare a ei din agenţie, în aşa fel încât să mai poată accesa baza de date a Serviciului Secret folosindu-şi numele şi parola cel puţin încă o săptămână.

Se întâlniră într-o cafenea din centrul oraşului, unde ea luă documentele de la el şi îl îmbrăţişă în semn de recunoştinţă, zăbovind suficient de mult cât să fie sigură că o va mai ajuta şi altă dată. Când intrase în Serviciul Secret, ea nu renunţase la statutul de femeie. La un anumit nivel, acesta nu era decât un instrument. De fapt, folosită cu isteţime, aceasta putea deveni mai periculoasă decât arma din dotare.

În timp ce se întorcea la maşină, ea auzi o voce. Se întoarse şi văzu că era un agent peste care trecuse fără milă în ascensiunea ei profesională – evident că venise să savureze decăderea ei.

— Cine ar fi crezut? începu el inocent. Steaua ta era în ascensiune vertiginoasă. Nici acum nu-mi explic cum de ai lăsat să se întâmple aşa ceva, Mick. Adică, să laşi un tip singur într-o cameră pe care nu ai verificat-o cu adevărat. La ce dracu’ te-ai gândit?

— Se pare că nu am gândit, Steve.

El o bătu pe umăr un pic mai tare decât era nevoie.

— Hei, nu te îngrijora, nu vor permite ei ca agentul lor minune să cadă. Vei fi transferată, poate chiar o vei păzi pe Lady Bird prin Texas. Sau poate familia Ford. Poate aşa vei sta şase luni în Palm Spring şi şase în Vail, şi vor fi numai zile uşoare. Dacă ar fi fost vorba de unul dintre fraierii de noi, ne-ar fi tăiat capetele şi ar fi uitat de noi. Dar cine a spus că viaţa e dreaptă?

— S-ar putea să ai o surpriză. S-ar putea ca eu după toate astea să nu mai am nimic de a face cu Serviciul Secret.

El zâmbi mulţumit.

— Poate că există un Dumnezeu, până la urmă. Hei, ai grijă de tine, îi mai aruncă el întorcându-se.

— A, Steve? El se întoarse din nou. Presupun că ai primit circulara care spunea că vor face curăţenie în computerele din agenţie săptămână viitoare. Poate ar fi mai bine să ştergi toată pornografia pe care ai adunat-o de pe internet – ştii tu, site-ul pe care tot intri la serviciu. Ţi-ar păta reputaţia. Şi, cine ştie, poate află şi soţia ta. Şi, dacă tot suntem la subiectul ăsta, chiar merita să rişti atâta pentru nişte sâni mari şi un fund mic? Nu ţi se pare că te comporţi de parcă ai avea şaişpe’ ani?

Zâmbetul lui Steve dispăru; îi arată degetul mijlociu şi plecă. Michelle nu se putu stăpâni să nu zâmbească tot drumul până la hotel.

Michelle împrăştie pe pat toate documentele, trecându-le pe fiecare în revistă cu infinită meticulozitate şi luându-şi notiţe. Îi era clar că King avea un dosar fără pată şi o lungă listă de laude în cariera lui din Serviciul Secret – asta până în ziua fatidică în care, pentru o clipă de neatenţie din partea lui, Clyde Ritter plătise cu viaţa.

La începutul carierei, King fusese rănit în timpul unei arestări care mersese prost. Omorâse doi oameni, după ce încasase un glonţ în umăr. Şi, ani buni mai târziu, îl ucisese pe asasinul lui Ritter, dar câteva secunde prea târziu. În total, omorâse trei oameni în cariera lui. Michelle trăsese mii de gloanţe în sala de antrenament, dar în scurta perioadă cât lucrase în poliţia din Tennessee nu avusese prilejul să împuşte pe cineva. Uneori, chiar se întreba ce simţi în momentele acelea, dacă te schimbă, dacă te face să fii prea nesăbuit sau prea atent în munca ta.

Asasinul lui Clyde Ritter era profesor la Colegiul Atticus. Profesorul Arnold Ramsey nu era cunoscut ca reprezentând o ameninţare şi nu avea nicio legătură cu vreo grupare politică radicală, deşi se aflase ulterior că era un critic virulent al lui Ritter. Lăsase în urma o soţie şi o fiica. „Halal moştenire îi lăsase fiicei sale!” îşi zise Michelle. Ce putea să spună atunci când venea vorba despre familia ei? „Bună, tatăl meu a fost un asasin politic, la fel ca John Wilkes Booth şi Lee Harvey Oswald. A fost ucis de Serviciul Secret. Tatăl tău cu ce se ocupă?” Nimeni altcineva nu fusese arestat în legătură cu acest caz. Concluzia oficială fusese că Ramsey acţionase singur.

Terminând pe moment cu documentele, Michelle luă caseta video care făcea parte din înregistrările oficiale. O introduse în aparatul video de sub televizor şi îl porni. Se aşeză şi privi scena cu întâlnirea din holul hotelului din timpul campaniei lui Ritter. Înregistrarea fusese făcută de un post de televiziune local şi reprezentase lovitura fatală pentru King. În ciuda eforturilor imense ale agenţiei ca acest tip de eveniment să nu se mai repete, se luase hotărârea ca această casetă să nu fie arătată noilor recruţi. „Probabil din cauza situaţiei jenante”, se gândi Michelle.

Se încordă când îl văzu pe Clyde Ritter cum intră plin de sine în camera ticsită de oameni împreună cu stafful de campanie. Ea ştia puţine despre Ritter, doar că îşi începuse cariera ca predicator la televizor şi că făcuse o avere din asta. Mii de oameni din toate colţurile ţării îi trimiseseră bani, mai mulţi sau mai puţini. Erau numeroase voci care spuneau că numeroşi oameni, în special văduve bogate, îi dăduseră toţi banii pe care îi aveau în schimbul promisiunii că vor ajunge în rai. Însă nu exista nicio dovadă clară a acestui fapt şi scandalul se stinsese. După ce abandonase viaţa cvasireligioasă, candidase şi fusese ales în congres din partea unui stat din sud – ea nu-şi mai amintea care. Votase foarte ciudat în chestiunile legate de problemele rasiale şi de libertăţile civile, iar convingerile lui religioase puneau capac la toate. Cu toate astea, era iubit în statul lui şi existau destui votanţi dezamăgiţi de platformele electorale ale marilor partide, iar Ritter candida independent la preşedinţie. Această mare ambiţie sfârşise cu un glonţ în inimă.

Imediat lângă Ritter se afla şeful lui de campanie. Michelle verificase şi dosarul acestuia. Sidney Morse. Fiul unui influent avocat din California şi al unei moştenitoare, Sidney Morse fusese, lucru ciudat, dramaturg şi regizor înainte de a-şi îndrepta calităţile artistice spre scena politică. Îşi făcuse o reputaţie naţională prin conducerea unor mari campanii electorale – transformându-le în adevărate spectacole media, cu multe efecte speciale, de sunet şi lumină –, care, deşi lipsite de substanţă, aveau o rată de succes uimitor de mare. „Asta spune mai multe despre naivitatea votanţilor moderni decât despre calitatea candidaţilor”, era de părere Michelle.

Morse devenise un „depanator” de probleme profesionist, schimbând scena politică fără nicio remuşcare atunci când banii îi dictau asta. Se alăturase cauzei lui Ritter atunci când campania începuse să ia amploare şi avea nevoie de un cârmaci. Morse avea reputaţia de a fi strălucit, viclean şi, atunci când era nevoie, nemilos. Toată lumea era de acord că făcuse pentru Ritter o campanie aproape perfectă. Şi, peste toate, se distrase la culme zdruncinând puterea politică prin intermediul acestui „zeu atotputernic al partidelor mărunte”. În orice caz, Morse devenise un paria politic după asasinarea lui Ritter şi viaţa lui intrase în cădere liberă. Cu aproape un an de zile în urmă, din cauza problemelor psihice, Morse fusese internat într-o clinică specială, unde probabil îşi va petrece tot restul zilelor.

Michelle încremeni din nou când îl văzu pe King în spatele candidatului. Ea numără în gând agenţii din cameră. Nu erau chiar atât de mulţi. Ea avusese de trei ori mai mulţi pentru paza lui Bruno. King era singurul agent din apropierea lui Ritter. Se întrebă cine făcuse planul ăla jalnic.

Avidă să cunoască istoria agenţiei, Michelle aflase că misiunile Serviciului Secret evoluaseră de-a lungul timpului. Fusese nevoie de moartea a trei preşedinţi, Lincoln, Garfield şi McKinley, pentru ca membrii congresului să ia măsuri semnificative în legătura cu securitatea prezidenţială. Teddy Roosevelt se bucurase de prima securitate serioasă din partea Serviciului Secret, după asasinarea lui McKinley, cu toate că lucrurile nu erau atât de complicate pe vremea aceea. Chiar şi în 1940, Harry Truman, vicepreşedintele nou ales al lui Franklin Roosevelt, nu avea atribuit nici măcar un agent de pază al Serviciului Secret până când unul dintre asistenţii săi remarcase furios că nu este posibil ca o persoană aflată atât de aproape de a deveni cel mai puternic om din lume să nu beneficieze măcar de protecţia unui om înarmat din partea Serviciului Secret.

Pe parcursul întâlnirii înregistrate pe caseta, ea îl văzu pe agentul King făcând totul ca la carte, privirea fiindu-i atentă în toate părţile. Serviciul Secret îi antrena serios. Odată, concuraseră cu alte servicii federale de protecţie şi pază pentru a vedea care dintre ele era cea mai bună în a-şi da seama când cineva minte. Serviciul Secret câştigase fără drept de apel. Pentru Michelle motivul era clar. Un agent de protecţie îşi petrecea o mare parte din antrenament încercând să-şi dea seama ce gândeşte sau intenţionează cineva numai după limbajul trupului.

Şi apoi veni momentul. Atenţia lui King păru atrasă de ceva în dreapta lui. Michelle era atât de intrigată de ceea ce i-ar fi putut distrage atenţia lui King, încât nici nu observa momentul în care Ramsey scoase pistolul şi trase. Ea tresări la zgomotul făcut de armă şi realiză că i se întâmplase acelaşi lucru ca lui King – atenţia îi fusese distrasă. Derulă înapoi caseta şi privi cu atenţie cum Ramsey îşi strecoară mâna în haină, mişcare parţial acoperită de un semn electoral pe care îl ţinea în mână. Nu aveai cum să vezi arma decât atunci când o îndrepta către candidat şi trăgea. King se retrase rapid, ca şi cum glonţul ar fi trecut prin corpul lui Ritter şi l-ar fi lovit în mână. În timp ce Ritter se prăbuşea, mulţimea izbucnise într-o isterie totală. Cameramanul dădu impresia că se prăbuşise în genunchi, şi Michelle nu mai putea vedea decât trunchiuri şi picioare care alergau haotic. Ceilalţi agenţi fuseseră împinşi spre marginea încăperii de către mulţimea înspăimântată. Totul durase câteva secunde, căruia ei i se părură o eternitate. Apoi cameramanul trebuie să se fi ridicat din nou în picioare, pentru că acum îl vedea iarăşi în imagine pe Sean King.

Cu sângele şiroind pe mână, King avea arma scoasă, îndreptată către Ramsey, care încă mai ţinea pistolul în mână. Este o reacţie perfect umană să tresari, să intri în panică şi să te laşi la pământ, nemişcat, atunci când se trag focuri de armă. Antrenamentele din Serviciul Secret te pregăteau să suprimi acest instinct. Când un necunoscut trage focuri de arma, te mişti! Apuci obiectivul şi pleci de acolo cât poţi de repede, de cele mai multe ori cărând efectiv persoana după tine. King nu făcuse asta, în principal din cauză că, presupunea Michelle, el avea în faţă un om înarmat.

King trase o dată, de două ori, cu un calm aparent; din câte îşi putu da seama Michelle, nu scoase niciun cuvânt. Apoi Ramsey se prăbuşi; King pur şi simplu rămase acolo, uitându-se în jos spre candidatul mort, în timp ce alţi agenţi reuşiră până la urmă să ajungă până în faţă şi să-l scoată pe Ritter, să-l scoată din încăpere – la ei antrenamentul dădu roadele aşteptate – lăsându-l pe King singur acolo, să înfrunte furtuna.

Michelle ar fi dat orice să ştie ce gândea omul în acele momente.

Derulă caseta şi privi din nou toată întâmplarea. Se auzi „pac” exact atunci când Ramsey trase cu arma. Dar mai fusese un sunet înainte de acesta. Derula din nou caseta şi asculta cu mare atenţie. Era un fel de „bip” sau un „clang”, sau un „ding”. Asta era. Un ding! Şi venea din direcţia în care privise King înainte de tragedie. Şi ei i se părea că aude un sunet slab ca un fâşâit sau ca un hârşâit.

Ea se gândi rapid. Un „ding” într-un hotel putea însemna sosirea unui lift. Iar sunetul hârşâit puteau fi uşile liftului care se deschideau. Planul încăperii în care fusese împuşcat Ritter arăta existenţa mai multor lifturi. Dacă o uşă de lift se deschisese, ce văzuse King atât de interesant acolo? Şi, dacă zărise ceva, de ce nu spusese nimic? Şi de ce nimeni altcineva nu văzuse nimic?

Şi, mai ales, de ce nimeni nu remarcase ceea ce ea observase după ce privise numai de câteva ori caseta? Dar de ce era ea aşa de interesată de ceea ce i se întâmplase lui Sean King în urmă cu opt ani? Cu toate astea, era interesată. După zile întregi de vegetare, voia să facă în sfârşit ceva. Avea nevoie de acţiune. Hotărându-se în grabă, îşi făcu bagajul şi părăsi hotelul.

La fel ca Michelle Maxwell, King se trezise devreme şi era deja pe lac. Se afla într-un caiac şi mergea considerabil mai încet decât Michelle. Lacul era pustiu la ora aceea şi asemenea linişte nu mai puteai găsi la nicio altă oră. Era locul perfect pentru a gândi, şi el chiar avea nevoie să facă acest lucru. Cu toate astea, n-a fost să fie.

Îşi auzi numele strigat şi ridica privirea. Ea era acolo, pe terasa din spate a casei şi ţinea în mână o cană cu ceea ce el bănuia a fi cafea. Joan era îmbrăcată în pijamaua pe care el o ţinea în camera de oaspeţi. Vâsli înapoi spre mal cât de încet putu şi apoi o luă la pas spre uşa din spate, unde îl aştepta.

Ea îi zâmbi.

— Se pare că tu te-ai trezit primul şi totuşi nu era cafea făcută, dar nu-i nimic, eu sunt pregătită să-ţi acopăr spatele.

El accepta cafeaua şi se aşeză la masă la insistenţele ei de a pregăti micul dejun. O privi cum se fâţâie prin bucătărie în picioarele goale şi în pijama, jucând cu aplomb rolul de soţie fericită. El îşi aminti că Joan, cu toate că era unul dintre cei mai duri agenţi ai Serviciului Secret, putea fi foarte feminină, şi în momentele intime putea fi o adevărată bombă sexuală.

— Tot omletă le preferi?

— E bine, răspunse el.

— Corn, fără unt?

— Da.

— Doamne, eşti atât de previzibil!

„Cred că aşa e”, gândi el. Apoi se aventură în a pune şi el o întrebare.

— Ceva veşti în legătură cu cazul morţii lui Jennings sau eu nu am dreptul să aflu?

Ea încetă să mai spargă ouă.

— Asta e treaba FBI-ului, doar ştii lucrul ăsta.

— Agenţiile comunică între ele.

— Dar nu aşa cum o făceau până mai deunăzi, şi nici atunci nu era cine ştie ce.

— Prin urmare, nu ştii nimic, conchise el pe un ton acuzator.

Ea nu-i răspunse, în schimb, continuă să bată ouăle, apoi prăji pâinea şi pregăti masa cu tot dichisul: tacâmuri, şerveţele şi cafea. Apoi se aşeză în faţa lui, sorbind din sucul de portocale în timp ce el mânca.

— Nu mănânci nimic? întrebă el.

— Eu am grijă de silueta mea. Se pare că sunt singura care face asta.

Era doar imaginaţia lui sau ea tocmai îl pipăise cu piciorul pe sub masă?

— La ce te aşteptai? Că după opt ani vom sări în pat, aşa, pur şi simplu?

Ea îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă.

— În unele fantezii, da.

— Eşti nebună, ştii asta? Cu acte în regulă. El nu glumea.

— Şi am avut o copilărie atât de normală! Poate că sunt doar înnebunită după bărbaţii bine făcuţi.

Bine, de data asta era clar. Îl atinsese pe sub masă cu piciorul. Era foarte sigur de asta, pentru că piciorul ei era încă acolo şi se îndrepta spre anumite zone intime ale corpului său.

Ea se aplecă spre el. Privirea nu îi era plină de dorinţă; era ca a unui animal de pradă. Era clar că ea îl dorea, acolo, pe loc, în bucătărie, pe masă, peste „previzibila lui omletă”. Ea se ridică şi lăsă să-i cadă pantalonii de la pijama, dezvelind astfel o minusculă pereche de chiloţei albi. Apoi, încet şi deliberat, îşi desfăcu bluza de la pijama, aşteptând ca el să o oprească la fiecare nasture pe care îl deschidea. Dar nu o opri. Doar o privi cum se dezbracă. Nu purta sutien. Joan lăsă bluza să-i cadă lui în poală şi, cu o mână, dădu jos toate farfuriile de pe masă.

— A trecut prea mult timp, Sean. Aşa că, hai să facem ceva în privinţa asta!

Ea se căţără pe masă chiar în faţa lui şi se lăsă pe spate, desfăcându-şi coapsele. Joan zâmbi în timp ce el se ridica şi o privi în toată splendoarea.

— Mă iei cu trucuri de-astea de doi bani? întrebă el.

— Ce vrei să spui?

El fixă cu privirea corpul de iluminat de pe tavan.

— Nu prea ţi-a ieşit faza cu lenjeria intimă.

— Nu-i timpul pierdut, domnule King.

Zâmbetul ei dispăru atunci când el ridică bluza de la pijama şi îi acoperi părţile intime.

— Mă duc să mă îmbrac. Aş aprecia dacă ai strânge mizeria de aici.

În timp ce se îndepărta, o auzi râzând zgomotos. Atunci când ajunse la capătul scărilor, ea îi strigă:

— În sfârşit, te-ai maturizat, Sean, sunt tare impresionată.

El dădu din cap, întrebându-se din ce spital de nebuni scăpase.

— Mulţumesc pentru micul dejun, îi răspunse el.

În timp ce King cobora din nou scările după ce făcuse un duş şi se îmbrăcase, cineva bătu la uşă. El privi pe fereastra şi fu foarte surprins să vadă o maşină de poliţie, o camionetă a şerifilor şi o dubiţă neagră. Deschise uşa.

⇐ Предыдущая 10 11 12 13 141516 17 18 19 Следующая ⇒