SECUNDĂ 2 страница

— Agentul Michelle Maxwell la telefon, şeful securităţii lui John Bruno. Raportez că noi – că eu am pierdut obiectivul. Se pare că John Bruno a fost răpit. Operaţiunea de căutare este în plină desfăşurare, atât autorităţile locale, cât şi FBI-ul au fost contactate. Parcă simţea deja securea călăului coborând spre gâtul ei.

Se alătură echipei de bărbaţi care scotoceau prin toată clădirea pentru a-l găsi pe Bruno. Cel mai important era să facă acest lucru fără a distruge dovezile de la locul delictului. Nu puteau să intervină în desfăşurarea anchetei care avea să urmeze, dar trebuiau să-l caute totuşi pe candidatul dispărut.

Înăuntrul camerei din care dispăruse Bruno, Michelle se uită la unul dintre agenţii care participaseră la verificarea iniţială a încăperii.

— Cum naiba s-a putut întâmpla asta? întrebă ea.

El era un veteran în Serviciul Secret, un agent bun. Clătină din cap, uluit.

— Locul era curat, Mick. Curat.

Michelle era cunoscută drept „Mick” la locul de muncă. O făcea să pară unul dintre băieţi, şi recunoscuse şi ea morocănoasă că nu era chiar aşa rău.

— Ai verificat-o pe văduvă, i-ai pus vreo întrebare?

El privi cu scepticism.

— Cum puteam interoga o bătrânică amărâtă care stătea lângă corpul neînsufleţit al soţului? Ne-am uitat în poşeta ei, dar nu am crezut că este potrivită o percheziţie corporală, adăugă el. Am avut numai două minute să facem totul. Spune-mi cine ar fi făcut o treabă mai bună în două minute?!

Michelle înţepeni când vorbele bărbatului începură să aibă sens. Oricine ar încerca să-şi apere pielea şi pensia în aceste momente. Fusese o decizie idioată, acum că se gândea mai bine: să le dea doar două minute. Verifică uşa. Se încuia automat.

„Un coşciug la doar câţiva metri?” Se uită la cutia de lemn de culoarea aramei. Fusese chemat antreprenorul de pompe funebre. Acesta era în acel moment mult mai palid decât ar trebui să fie chiar şi un om a cărui slujbă era să se ocupe de morţi. Michelle îl întrebă dacă într-adevăr cadavrul era al lui Bill Martin. Omul răspunse că da.

— Şi sunteţi sigur că femeia care a fost aici era văduva lui Martin?

— Care femeie ar fi aceea? întrebă el.

— Era aici o femeie îmbrăcată în negru, cu un voal pe faţă.

— Nu ştiu dacă era sau nu doamna Martin. Nu am văzut-o intrând.

— Am nevoie de numărul de telefon al doamnei Martin. Şi nimeni care lucrează aici nu are voie să părăsească perimetrul – până nu vine FBI-ul să-şi finalizeze investigaţia. Aţi înţeles?

Chiar dacă părea imposibil, omul deveni şi mai palid.

— FBI-ul?

Michelle îl lăsă să plece, apoi privirea îi poposi pe coşciug şi pe podeaua din faţa lui. Se aplecă să culeagă câteva petale de trandafiri de pe jos. Privirea îi ajunsese astfel în dreptul materialului care acoperea piedestalul pe care stătea coşciugul. Se întinse spre flori şi dădu materialul la o parte, dezvelind piedestalul din lemn. Michelle ciocani în el. Suna a gol. Purtând mănuşi şi ajutată de un alt agent, desprinse unul dintre panourile de lemn, descoperind astfel un loc care ar fi putut foarte uşor să ascundă un om. Michelle dădu din cap dezamăgită. De data asta o făcuse de oaie.

Unul dintre oamenii ei veni cu un dispozitiv într-o pungă de plastic.

— Este un fel de reportofon, raportă el.

— Aşa ne-au păcălit cu vocea lui Bruno? întrebă ea.

— Trebuie să fi avut vreo secvenţă cu vocea lui de pe undeva şi au folosit-o ca să ne deruteze în timp ce ei fugeau. S-au gândit probabil că vorbele „Numai o clipă” s-ar fi putut potrivi în cele mai multe situaţii, indiferent de întrebare. I-ai demascat atunci când ai făcut acea remarcă despre copiii lui Bruno. Trebuie să fie un microfon fără fir pe aici pe undeva.

Michelle îi citi gândurile.

— Asta fiindcă ar fi trebuit să audă când strigam şi să pornească la timp răspunsul înregistrat.

— Exact, replică el, arătând către peretele cel mai îndepărtat, acolo unde partea capitonată fusese îndepărtată. Este o uşă aici. În spatele peretelui se află un pasaj secret.

— Deci pe acolo au ieşit. Ea îi înmână punga de plastic. Pune-l exact acolo unde l-ai găsit. Nu vreau ca FBI-ul să-mi ţină o prelegere despre cum să păstrez intact locul unde s-a petrecut fapta.

— Trebuie să fi fost o luptă. Sunt surprins că nu am auzit nimic, remarcă agentul.

— Cum am fi putut, cu toată muzica asta care se aude de peste tot? se răsti ea.

Ea şi agentul străbătură pasajul. Coşciugul gol aflat pe o masă cu rotile fusese abandonat la uşa din spate a edificiului. Se întoarseră în camera de priveghi, unde antreprenorul fusese chemat din nou, şi îi arătară pasajul secret.

Acesta părea uluit.

— Nu ştiam de existenţa lui.

— Cum?! întrebă Michelle stupefiată.

— Avem afacerea asta numai de câţiva ani. Şi asta de când singura firmă de pompe funebre din zonă a dat faliment. Nu am mai putut folosi acea clădire deoarece nu mai era funcţională. Acest edificiu a fost folosit în multe alte scopuri înainte. Proprietarii actuali au făcut îmbunătăţiri minime. De fapt, aceste camere de priveghi au rămas neschimbate. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre existenţa unei uşi sau a unui pasaj.

— Ei bine, cineva avea idee de toate astea, spuse ea cu năduf. Este o uşă la capătul holului acestuia care dă în spatele clădirii. Vrei să-mi spui că nu ştiai nici de existenţa ei?

— O parte din clădire este folosită pentru depozitare, şi accesul se face prin interiorul clădirii, răspunse el.

— Ai văzut vreun vehicul parcat în zonă în ultima vreme?

— Nu, dar nu merg aproape niciodată pe acolo.

— Altcineva a văzut ceva?

— Voi verifica.

— Nu, eu voi verifica.

— Vă pot asigura că această firmă este foarte respectabilă.

— Aveţi holuri secrete şi ieşiri din clădire despre care nu ştiţi nimic. Nu vă îngrijorează securitatea?

El îi aruncă o privire inexpresivă şi dădu din cap.

— Aici nu suntem în marile oraşe, aici niciodată nu au loc infracţiuni serioase.

— Ei bine, totul are un început. Ai numărul de telefon al doamnei Martin?

El îi înmână numărul de telefon şi ea formă. Niciun răspuns.

Rămasă singură, Michelle stătea în mijlocul camerei. Toţi acei ani de muncă, tot acel timp în care se străduise să arate că este în stare să facă această muncă – totul se dusese pe apa sâmbetei. Nici măcar nu avusese consolarea că încasase un glonţ pentru a-şi apăra obiectivul. Michelle Maxwell era acum de domeniul trecutului. Şi mai ştia că şi cariera ei în Serviciul Secret era terminată.

Procesiunea funerară fusese oprită şi fiecare maşină – percheziţionată, inclusiv dricul. Răposatul Harvey Killebrew, tată devotat, bunic şi soţ, se afla într-adevăr acolo când deschiseseră sicriul. Practic, toţi participanţii la procesiune erau persoane în vârstă, evident speriate de acea desfăşurare de forţe înarmate, şi niciunul nu se potrivea cu portretul unui răpitor; cu toate astea, agenţii îi îndreptară pe toţi, cu maşini cu tot, înapoi spre clădirea pompelor funebre.

Simmons, agentul de pază, se apropie de agentul care se urca în maşina sa pentru a conduce înapoi coloana de maşini.

— Ce urmează, domnule?

— Vreau ca acest drum să fie supravegheat. Să opreşti pe oricine încearcă să plece şi să verifici actele oricui vrea să intre. Imediat ce vom putea, îţi vom trimite un înlocuitor. Până atunci tu vei sta aici, ai înţeles?

Simmons părea foarte agitat.

— Treaba asta e chiar gravă, nu?

— Prietene, aceste evenimente vor fi cele mai importante din toată viaţa ta. Să sperăm numai că totul se va sfârşi cu bine. Dar eu mă cam îndoiesc.

Un alt agent, Neal Richards, veni în fugă şi spuse:

— Rămân şi eu, Charlie. Probabil că nu este o idee prea bună să-l lăsăm singur aici.

Charlie îi aruncă o privire colegului său.

— Eşti sigur că nu vrei să vii să te alături petrecerii, Neal?

Richards zâmbi larg şi spuse:

— Nu vreau să fiu la o distanţă mai mică de un kilometru de Michelle Maxwell în momentele astea. Voi sta aici cu puştiul ăsta.

Richards se sui în maşină alături de Simmons, care poziţiona duba în aşa fel încât să blocheze drumul. Priviră la caravana formată din agenţi şi participanţi la procesiunea funerară care trecea prin dreptul lor şi cercetară din priviri toată zona din jur. Nu se afla nimeni în câmpul lor vizual. În tot acest timp, Simmons îşi ţinu mâna pe mânerul pistolului din tocul din piele neagră pe care îl avea prins la brâu. Se aplecă şi mări volumul la scanerul poliţiei, apoi se uită agitat la agentul mai experimentat, rostind cu voce tare:

— Ştiu că probabil nu îmi poţi spune, dar ce s-a întâmplat acolo?

— Ai dreptate, nu-ţi pot spune, îi confirmă Richards fără măcar să-l privească.

— Am crescut aici, ştiu fiecare centimetru din acest ţinut. Dacă aş încerca să scot pe cineva de aici, atunci aş apuca-o pe drumul neasfaltat care e situat la vreun kilometru mai jos. Poţi s-o iei pe acolo şi în cel mai scurt timp eşti la opt kilometri depărtare, zise Simmons.

Richards îi aruncă o privire şi spuse încet:

— Serios?

Se aplecă spre Simmons şi băgă mâna în buzunarul de la piept al hainei. În clipa următoare, agentul de la Serviciul Secret, Neal Richards, zăcea cu faţa în jos pe scaunul din dreapta şoferului, cu o mică gaură roşiatică în spate şi cu lama de gumă de mestecat pe care o scosese din buzunar încă în palmă. Simmons se uită în spatele dubiţei, unde o femeie scotea amortizorul de la arma de calibru mic. Ea stătuse ascunsă într-un compartiment secret din podeaua dubei. Zgomotul provenit de la scanerul poliţiei îi acoperise ieşirea.

— Gloanţe dum-dum de calibru mic, care nu ies din corp. Asta înseamnă mai puţină mizerie, spuse ea.

Simmons zâmbi.

— Exact cum a spus şi omul, chestia asta e tare serioasă.

Luă de la agentul mort microfonul şi alimentatorul acestuia şi le aruncă departe, în pădure, apoi plecă în direcţia opusă clădirii pompelor funebre. Opt sute de metri mai jos, o luă pe drumul de ţară prăfuit. Abandonară cadavrul agentului Richards într-o râpă de lângă drum. Simmons îi spusese adevărul agentului: drumul era perfect pentru ieşirea rapidă din acel ţinut. O sută de metri mai departe şi, după două curbe, ajunseră la un hambar abandonat, al cărui tavan începuse să se prăbuşească şi ale cărui uşi erau larg deschise. Simmons băgă maşina în hambar, coborî şi închise uşile. Înăuntru mai era o maşină, o furgonetă albă.

Femeia coborî prin spatele maşinii. Nu mai arata deloc ca o văduvă. Era tânără, blondă, zveltă, dar voinică şi agilă, îmbrăcată în blugi şi un tricou alb. Folosise destul de multe nume în scurta ei viaţa de până atunci, şi acum îşi spunea Tasha. Pe cât de periculos era Simmons, Tasha îl întrecea cu mult. Ea avea acea trăsătură esenţială pentru un criminal: nu avea nici cea mai mică urmă de conştiinţă.

Simmons îşi scoase uniforma, pe sub care purta blugi şi tricou. Apoi, dintr-un compartiment al dubei, luă o trusă de machiaj şi începu să îşi scoată peruca, perciunii, sprâncenele şi toate celelalte elemente ale deghizării sale. Simmons stătuse ascuns în piedestalul din lemn de sub coşciugul lui Bill Martin; şi, după ce ajutase la căratul lui John Bruno, intrase în rolul poliţistului Simmons.

Din dubă ei scoaseră o cutie mare în care se afla Bruno. Pe cutie scria că ar conţine echipament de comunicare, în cazul în care ar fi interesat pe cineva. Lângă geamul din spate al dubei se găsea o cutie mare de scule. Îl luară pe Bruno şi îl puseră în compartimentul de scule căptuşit, unde existau găuri de aerisire în lateral şi în plafon, şi îl încuiară acolo.

Apoi încărcară câţiva baloţi de fân în compartimentul de marfa al furgonetei, astfel încât să acopere cea mai mare parte a cutiei de scule. Săriră în cabină, îşi îndesară pe cap pălăriile şi ieşiră din hambar, îndepărtându-se pe altă cărare plină de buruieni şi de noroi spre drumul principal aflat la trei kilometri depărtare.

Trecură pe lângă o coloană de maşini de poliţie şi dube de intervenţie care se îndreptau, fără îndoială, către locul unde avusese loc răpirea. Unul dintre poliţiştii tineri chiar zâmbi spre fata drăguţă de pe locul pasagerului din furgonetă. Tasha îl privi languros şi chiar îi făcu discret cu mâna. Cei doi îşi continuară drumul, cu candidatul la preşedinţie răpit şi aflat în stare de inconştienţă în spatele maşinii.

La trei kilometri mai în faţă, se afla bătrânelul care stătea pe băncuţă în faţa clădirii pompelor funebre când John Bruno şi toţi ceilalţi sosiseră acolo. După ce terminase cu cioplitul, scăpase la mustaţă de blocajul ordonat de Michelle Maxwell. Acum era singur în maşina veche, marca Buick Riviera. Primi veştile de la colegii lui, care-l anunţară că Bruno este la loc sigur şi că singura victimă fusese un agent de la Serviciul Secret destul de ghinionist încât să aibă încredere într-un om despre care crezuse fără urmă de îndoială că era inofensiv.

După atâta timp şi muncă, în sfârşit, totul se pusese în mişcare. Nu se putea abţine să nu zâmbească.

Automobilul Ford Explorer roşu se opri lângă o construcţie din bârne de cedru, ascunsă adânc în pădure. Locul avea o structură complicată şi aducea mai degrabă cu un han în miniatură decât cu o căbănuţă familială, chiar dacă era locuită de o singură persoană. Bărbatul ieşi şi se întinse, dezmorţindu-şi oasele. Era încă devreme şi soarele abia răsărise.

Sean King urcă treptele largi din lemn, făcute manual, şi descuie uşa căminului său. Se opri în spaţioasa bucătărie să-şi facă o cafea la filtru. Între timp, King se uită în jur, analizând fiecare colţişor, locul fiecărui butuc, proporţiile ferestrelor faţă de pereţi. El construise de unul singur acest loc în patru ani, între timp locuind într-o rulotă pe spaţiul acela de şase hectare aflat la aproape şaizeci de kilometri la vest de Charlottesville, în Munţii Blue Ridge.

Interiorul era mobilat cu fotolii din piele, canapele tapiţate groase, mese din lemn, covoare persane, lampadare din aramă, rafturi pentru cărţi, simple şi pline de o varietate de volume, picturi în ulei şi tempera, majoritatea executate de un artist local şi multe alte obiecte pe care omul le strânge de-a lungul vieţii. Şi, la patruzeci şi patru de ani, King trăise deja două vieţi. Nu avea nici cea mai mică dorinţă de a se inventa încă o dată.

Se duse sus, străbătu culoarul care parcurgea toată lungimea casei şi intră în dormitorul său. La fel ca restul casei, acesta era foarte organizat, lucrurile erau aranjate cu grijă şi niciun centimetru de spaţiu nu era irosit.

Se dezbrăcă de uniforma de ajutor de şerif şi se duse la duş, spălându-se de toată sudoarea acumulată într-o noapte la muncă. Se bărbieri, se spălă pe cap şi lăsă ca apa fierbinte să-i înmoaie cicatricea de pe degetul mijlociu. Se obişnuise de mult să trăiască cu acest mic suvenir de pe vremea când fusese agent al Serviciului Secret.

Dacă ar mai fi lucrat în Serviciul Secret, în loc să trăiască în acea frumoasă casă, în mijlocul minunatei regiuni Virginia, probabil că s-ar fi înghesuit într-o casă caraghioasă de la periferie, aflată într-o comunitate cu construcţii identice, de lângă zona de centură a Washingtonului, şi ar mai fi fost încă însurat cu fosta lui soţie. Nu s-ar mai fi pregătit să meargă la prosperul său birou de avocatură. Cu siguranţă, nu ar fi lucrat ca ajutor de şerif voluntar o noapte pe săptămână pentru comunitatea în care trăia. Ar fi fost pe cale să sară în alt avion, să privească politicieni care zâmbesc, pupă copii şi mint, şi să aştepte răbdător momentul în care va încerca cineva să-i omoare obiectivul. Ce slujbă avusese! Şi inclusese toate zborurile lungi şi frecvente şi mâncarea gratuită pe care le putea suporta.

Se schimbă în costum cu cravată, se pieptănă, îşi bău cafeaua în solariul de lângă bucătărie şi citi ziarul. Prima pagină era ocupată cu răpirea lui John Bruno şi investigaţia pe care o desfăşura FBI-ul. King citi cu mare atenţie ştirea principală şi articolele care aveau legătură cu ea, sorbind cu nesaţ detaliile relevante. Deschise televizorul, comută pe canalul de ştiri şi ascultă cum un reporter relatează despre moartea agentului Serviciului Secret, Neal Richards. Lăsase în urmă o nevastă şi patru copii.

Era fără îndoială tragic, trist şi toate celelalte, dar cel puţin Serviciul Secret avusese grijă de cei rămaşi în viaţă. Familia lui Neal Richards avea tot sprijinul lor. Nu puteau înlocui pierderea, dar cel puţin făceau ceva.

Reporterul spunea că FBI-ul nu face niciun comentariu. „Bineînţeles că nu”, îşi spuse King; ei niciodată nu comentează nimic şi până la urmă cineva împărtăşeşte un secret unui prieten care fuge la un amic de la Post sau Times şi toată lumea află. Şi totuşi, ceea ce se afla era de obicei eronat! Oricum ar fi, presa are apetitul unui căpcăun când miroase o ştire senzaţională şi nicio organizaţie nu-şi permite să o lase să moară de foame, nici măcar FBI-ul.

Se ridică şi se uită fix la femeia de pe ecran, care se afla în apropierea unui grup de bărbaţi pe un podium. King simţi imediat că ea era reprezentantul Serviciului Secret în toată povestea. Cunoştea bine specia. Femeia arăta ca un profesionist, calmă, cu o vigilenţă aparent lipsită de încordare, atât de cunoscută lui King. Şi mai era ceva în expresia ei, ceva ce el nu putu descifra. Era o nelinişte interioară care-i caracteriza pe toţi într-o oarecare măsură. Cu toate astea, mai era ceva: poate o sfidare subtilă?

„Serviciul Secret acordă tot sprijinul FBI-ului”, spusese unul dintre bărbaţi, dar bineînţeles că în paralel desfăşurau şi ei o anchetă internă. King ştia că Divizia de Interne a Serviciul Secret avea să desfăşoare ancheta, pentru că trecuse prin aceste momente la asasinarea lui Ritter. Descifrând limbajul birocratic, King îşi dădu seama că vina era deja atribuită, numai că se aştepta momentul propice pentru a se cădea la învoială asupra modului în care se va face publică teribila ştire. Apoi conferinţa de presă luă sfârşit şi femeia se îndreptă către o berlină neagră. Ea nu vorbea cu reporterii, din ordinul Serviciului Secret, afirmă crainicul, identificând-o ca fiind Michelle Maxwell, şeful serviciului de pază care îl pierduse pe John Bruno.

„Şi atunci de ce au plimbat-o prin faţa camerelor de filmat? se întreba King. De ce să fluturi halca de carne crudă prin faţa leului flămând?” Şi tot el îşi răspunse aproape imediat: „Pentru a se atribui un chip vinovatului”. Era conştient de abilitatea Serviciului Secret de a-şi proteja oamenii; şi alţi agenţi o făcuseră lată altădată, fuseseră suspendaţi o perioadă şi apoi reintegraţi şi transferaţi pe undeva. Totuşi, acum se putea să existe şi oarece presiuni politice şi din această cauză să fie nevoie ca anumite capete să cadă.

„Iat-o, ea este, oameni buni! păreau a spune ei. Săriţi pe ea; deşi între timp noi ne vom continua investigaţia, asta să nu vă împiedice să vă desfăşuraţi!” King înţelese acum de ce femeia afişa aerul acela de aroganţă sfidătoare. Ştia exact ce se întâmpla. Asista la propria execuţie publică şi nu îi plăcea deloc.

King îşi sorbi cafeaua, mestecă o felie de pâine prăjită şi i se adresă femeii:

— Ei bine, poţi să te înfurii cât vrei, dar poţi să-ţi iei adio de la cariera ta, Michelle.

Pe ecran apăru o poză a lui Michelle în timp ce pe fundal se derulau mai multe informaţii despre aceasta. Urmase un liceu cu tradiţie în competiţiile de baschet şi în întrecerile de atletism, cu rezultate extraordinare şi în educaţie, după care absolvise facultatea din Georgetown în trei ani cu specializarea Criminalistică. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în timpul colegiului îşi îndreptase atenţia către alt sport şi câştigase medalia de argint la olimpiadă la o probă de canotaj. O atletă cu studii, ce putea fi mai înălţător? După un an ca ofiţer de poliţie în statul natal Tennessee, ea intrase în Serviciului Secret, urcând cu perseverenţă şi rapiditate pe scara ierarhică, culminând cu acest moment în care devenise ţap ispăşitor.

„Dar e un ţap ispăşitor tare chipeş, gândi King, apoi se miră. Chipeş?” Şi totuşi, avea ceva caracteristici masculine: forţa, felul aproape ţanţoş de a păşi, umerii impresionant de laţi – fără îndoială de la canotaj, linia fermă a maxilarului, care îi trăda încăpăţânarea. Şi totuşi, trăsăturile feminine erau şi ele prezente. Avea peste un metru şaptezeci şi cinci înălţime şi, în ciuda umerilor laţi, era zveltă şi avea curbe fine şi plăcute. Părul negru, drept şi lung până la umeri, era în conformitate cu standardele Serviciului Secret, dar pieptănat totuşi cu stil. Avea pomeţii înalţi şi fermi, ochii verzi, luminoşi şi inteligenţi – clar că ochilor ălora le scăpau puţine. În Serviciul Secret era neapărat nevoie de astfel de ochi.

În ansamblu, nu era o frumuseţe clasică, dar Michelle fusese probabil tipul de fată mai rapidă şi mai inteligentă decât majoritatea băieţilor. În liceu, probabil că toţi băieţii se întrecuseră care să-i fure virginitatea. Dar, după cum arăta Michelle, el se îndoia că se întâmplase vreodată ceva altfel decât dictase ea.

— Ei bine, spuse el către televizor, există viaţă şi după o slujbă în Serviciul Secret. O poţi lua de la început şi îţi poţi reclădi viaţa. Poţi fi rezonabil de fericită, în ciuda tuturor aparenţelor. Dar nu vei uita niciodată. Îmi pare rău, Michelle Maxwell, dar vorbesc din proprie experienţă.

Se uită la ceas. Era timpul să se întoarcă la slujba sa adevărată, la întocmirea testamentelor şi a contractelor de închiriere şi la consultaţiile plătite cu ora. Nici pe departe la fel de incitant cât vechea sa ocupaţie, dar, în această etapă a vieţii lui, lui Sean King îi plăcea rutina plictisitoare. Avusese parte de suficient suspans cât să-i ajungă pentru câteva vieţi.

⇐ Предыдущая 7 8 9 10 111213 14 15 16 Следующая ⇒