SECUNDĂ 3 страница

King îşi scoase Lexus-ul decapotabil din garaj şi se îndreptă către locul de muncă pentru a doua oară în ultimele opt ore. Drumul şerpuit îl purtă prin peisaje superbe, trecând prin regiuni sălbatice, unde nu era trafic mai deloc, până ajunse pe drumul din apropierea oraşului, unde numărul autovehiculelor crescu oarecum. Biroul său de avocatură era localizat pe strada care îşi merita numele, Main Street^{^[1]}, singurul bulevard important din Wrightsburg, un mic orăşel relativ nou, situat la jumătatea drumului între oraşele mult mai mari şi mai importante, Charlottesville şi Lynchburg.

Parcă maşina în locul special amenajat din spatele clădirii albe de cărămidă cu două etaje ce adăpostea firma King & Baxter, Birou de Avocaţi şi Consilieri, după cum scria şi pe firma de la intrare. El optase pentru o carieră în drept şi se înscrisese la o facultate de Drept situată la jumătate de oră de casă, la Universitatea din Virginia, asta înainte de a se lăsa de studii, după numai doi ani, şi de a începe o carieră în Serviciul Secret. În acea vreme îşi dorea mai multă aventură decât puteau să-i ofere teancurile de cărţi de drept şi metoda socratică. Ei bine, avusese parte de aventuri cu vârf şi îndesat.

După ce apele în cazul morţii lui Clyde Ritter se mai liniştiseră, King părăsise Serviciul Secret, îşi finalizase studiile şi îşi deschisese un cabinet de avocatură în Wrightsburg. Acum se extinsese la două birouri de avocatură şi viaţa lui începea să prindă contur. Era un avocat respectabil şi prietenul multora dintre mai-marii acelei regiuni. Îşi servea comunitatea ca ajutor de şerif voluntar şi în multe alte moduri. Era unul dintre cei mai doriţi burlaci din zonă, se vedea cu cine voia şi când voia. Avea o mulţime de prieteni, dar numai de câţiva era mai apropiat. Era mulţumit de slujba sa, se bucura de timpul liber şi nu-l irosea fără sens. Viaţa lui mergea pe un drum croit cu atenţie şi nu avea parte de evenimente spectaculoase. Şi el era foarte mulţumit aşa.

Când coborî din Lexus, o văzu pe femeie şi se gândi să intre imediat înapoi, dar ea îl zărise deja şi acum se apropia în grabă.

— Bună, Susan, spuse el în timp ce îşi luă servieta de pe scaunul din dreapta.

— Arăţi tare obosit, remarcă ea. Nu ştiu cum te descurci.

— Să mă descurc cu ce?

— Ziua avocat, iar noaptea poliţist.

— Ajutor de şerif, voluntar, Susan, şi numai o noapte pe săptămână. De fapt, cel mai palpitant lucru care s-a întâmplat azi-noapte a fost să cotesc pentru a nu călca un oposum cu camioneta.

— Pun pariu că atunci când lucrai în Serviciul Secret aveai parte de multe nopţi nedormite. Foarte pasionant, dar şi foarte obositor.

— Nu chiar, spuse el şi se îndreptă către intrarea în clădire.

Ea îl urmă.

Susan Whitehead avea puţin peste patruzeci de ani, era divorţată, atrăgătoare, bogată şi, se pare, hotărâtă să facă din el soţul numărul patru. King se ocupase de ultimul ei divorţ şi ştia deja care erau defectele cele mai mari ale femeii, ştia cât de răzbunătoare poate fi şi îl compătimea pe bietul soţ numărul trei. Acesta fusese un bărbat foarte timid şi retras, ţinut din scurt, care nu rezistase presiunii şi fugise în Las Vegas într-o escapadă de patru zile cu băutură, sex şi jocuri de noroc, care constituise începutul sfârşitului. Acum era un suflet mai sărac, dar cu siguranţă mai fericit. King nu era nici pe departe interesat în a-i lua locul.

— Dau o mică petrecere sâmbăta viitoare şi speram să poţi veni şi tu.

El îşi verifică în minte agenda şi îşi dădu seama că sâmbăta era liber şi îi spuse fără să clipească:

— Îmi pare rău, am alte planuri, dar mulţumesc oricum. Poate altă dată.

— Ai multe planuri, Sean, spuse ea languros. Sper ca voi face şi eu parte din ele la un moment dat.

— Susan, nu este bine ca un avocat să se încurce cu unul dintre clienţii lui.

— Dar nu mai sunt clienta ta.

— Totuşi, nu este o idee bună. Crede-mă! Apoi ajunse la uşa de la intrare şi, înainte de a o deschide, îi ură: O zi bună în continuare!

Intră în clădire, sperând ca ea să nu-l urmărească. Aşteptă câteva secunde în holul clădirii şi răsuflă uşurat când văzu că ea nu intră după el, aşa că se îndreptă spre biroul lui. Era mai întotdeauna primul care sosea la muncă. Partenerul lui, Phil Baxter, era specialist în litigii, în timp ce King se ocupa de restul cazurilor: testamente, fonduri mutuale, imobiliare, contracte – cazurile clasice din care se făceau bani buni. Era destulă lume cu stare care se adăpostea în liniştitul Wrightsburg. Staruri de cinema, magnaţi, scriitori şi alte suflete bogate numeau acest ţinut „acasă”. Îl iubeau pentru frumuseţea lui, pentru discreţia, liniştea şi facilităţile locale care luau forma bunelor restaurante, a magazinelor, a vieţii culturale înfloritoare şi a unui centru universitar bine cotat la Charlottesville.

Phil nu era o persoană matinală – tribunalul se deschidea după ora zece –, dar muncea până târziu, spre deosebire de King, care în jur de ora cinci era deja acasă, unde lucra câte ceva în atelierul său, pescuia sau se plimba cu barca pe lacul de lângă casă, în timp ce Baxter încă muncea. Cei doi se completau perfect.

El deschise uşa şi intră. Recepţionera-secretară nu era acolo. Nu era încă ora opt.

Scaunul răsturnat într-o parte fu primul lucru care îi atrase atenţia, apoi obiectele care trebuiau să fie pe masa recepţionerei erau împrăştiate pe jos. Mâna i se duse instinctiv către tocul armei, numai că nu avea nici toc, nici armă. Tot ceea ce avea era codicilul unui testament pe care îl instrumentase pentru ziua aceea şi care nu îi putea intimida decât pe viitorii moştenitori. Apucă un prespapier greu de pe podea şi cercetă zona. Însă priveliştea îl împietri.

Era sânge pe podea, lângă uşa care ducea către biroul lui Baxter. Înainta, ţinând strâns prespapierul; cu cealaltă mână scoase celularul şi formă 911, vorbind încet cu dispecerul de serviciu. Întinse mâna spre clanţa uşii, dar se gândi mai bine şi folosi o batistă pentru a nu distruge eventualele amprente lăsate pe aceasta. Deschise foarte încet uşa, cu muşchii încordaţi, gata de atac, dar instinctele îi spuneau că va găsi locul gol. Se uită în întuneric şi apăsă cu cotul pe întrerupător.

Corpul se afla chiar în faţa lui King; în mijlocul pieptului era o singură gaură de glonţ, care ieşise prin spate. Nu era Phil Baxter. Era alt bărbat – pe care îl ştia foarte bine, de altfel. Iar moartea violentă a acestuia avea să cutremure existenţa liniştită a lui Sean King.

Răsuflă din nou, după ce până atunci îşi ţinu respiraţia, şi adevărul îl străfulgeră.

— O luăm de la capăt, mormăi el pentru sine.

Omul stătea în Buick-ul lui şi urmărea cum maşinile poliţiei soseau în faţa clădirii în care King avea biroul de avocatură, iar poliţiştii în uniformă intrau rapid înăuntru. Înfăţişarea lui se schimbase mult de când jucase rolul bătrânelului din faţa clădirii pompelor funebre în timp ce John Bruno era răpit. Costumul pe care îl purtase atunci era cu două numere mai mare, pentru a-l face să pară mic şi neînsemnat; dinţii murdari, favoriţii, sticla de alcool, cocoloşul pe care îl mesteca şi cioplitul, toate erau menite a atrage privirile asupra lui şi a lăsa o anumită impresie celui care îl vedea. Impresia avea să fie cum nu se poate mai eronată, dar acesta era şi scopul.

Era mai tânăr acum, poate chiar cu treizeci de ani. Asemenea lui King, el se recrease pe sine.

Mesteca un corn cu unt, sorbindu-şi cafeaua, şi studie liniştit reacţiile lui King când acesta descoperise cadavrul. Şocat la început, apoi furios, dar nu surprins – nu, chiar deloc, dacă se gândea mai bine.

În timp ce toate acestea îi treceau prin minte, deschise radioul, care era întotdeauna setat pe canalul local de ştiri, şi ascultă ştirile de la ora opt, care începură cu veşti despre răpirea lui John Bruno, capul de afiş pe toate canalele de ştiri din întreaga lume. Reuşise chiar să abată interesul americanilor de la problemele din Orientul Mijlociu şi de la campionatul de fotbal, cel puţin temporar.

Bărbatul îşi linse degetele de unt şi de seminţele de susan în timp ce asculta. Ştirea amintea de Michelle Maxwell, şeful echipei de pază şi protecţie din Serviciul Secret. Era trimisă în mod oficial în concediu administrativ, iar el ştia că asta înseamnă că era la un pas de a-şi îngropa cariera profesională.

Prin urmare, ea era scoasă din joc, cel puţin din punct de vedere oficial. Dar neoficial? De aceea îi memorase toate trăsăturile când trecuse pe lângă el în acea zi. Nu era imposibil ca la un moment dat să fie nevoit să dea ochii cu ea. Îi cunoştea deja toată povestea, dar, cu cât avea mai multe informaţii, cu atât mai bine. Putea fi genul de femeie care se închide în casă şi îşi plânge de milă sau genul care iese în faţă şi îşi asumă riscuri. Din puţinul pe care îl ştia despre ea, el înclina să creadă că se încadra mai degrabă în al doilea tipar.

Se concentră din nou la scena care se desfăşura sub ochii lui. Câţiva dintre localnici, care tocmai veneau la muncă sau îşi deschideau magazinele, se îndreptau curioşi spre clădirea ce adăpostea birourile de avocatură, în timp ce o altă maşină de poliţie sosea la faţa locului împreună cu maşina specială a criminaliştilor. Aceasta era clar o noutate pentru locuitorii din Wrightsburg. Oamenii în uniformă nu prea ştiau ce aveau de făcut. Era tare comic pentru tipul care îşi mânca în linişte cornul. Aşteptase prea mult ca toate astea să se întâmple; avea de gând să savureze în voie fiecare clipă. Şi nu era decât începutul.

O observă din nou pe femeia care stătea în faţa clădirii. O văzuse pe Susan Whitehead atunci când aceasta îl abordase pe King în parcare. O prietenă? O posibilă amantă era mai probabil, dedusese el din ceea ce văzuse mai devreme. Luă aparatul foto şi o imortaliză de câteva ori. Îl aşteptă pe King să iasă şi să ia puţin aer, dar probabil ca asta nu avea să se întâmple. King acoperea o arie întinsă atunci când patrula ca ajutor de şerif. Erau atât de multe drumuri secundare de străbătut, drumuri singuratice! Putea întâlni orice afară, în sălbăticie, în pădurea deasă îl putea aştepta mereu ceva neprevăzut. Şi totuşi, unde mai eşti în siguranţă în ziua de azi?

Într-o pungă de plastic aflată în portbagajul său se afla un obiect foarte special, care avea să ajungă într-un loc foarte special. De fapt, acum era momentul oportun pentru a se întâmpla asta.

După ce aruncă ce îi mai rămăsese din micul dejun, ambală motorul şi porni cu zgomot Buick-ul său ruginit. O luă în jos pe stradă, aruncând o ultimă privire spre birourile lui King, şi făcu ironic un gest de încurajare. Şi, în timp ce trecu prin dreptul lui Susan Whitehead, care privea în continuare insistent spre clădirea unde erau birourile lui King, se gândi: „Ne mai vedem noi. Mai bine mai devreme decât mai târziu”.

Buick-ul dispăru cu viteză, lăsând în urmă un Wrightsburg cuprins de spaima.

Prima rundă era, oficial, terminată. El abia aştepta runda a doua.

Walter Bishop, un om foarte influent în Serviciul Secret, se plimba prin faţa lui Michelle Maxwell, care stătea la o măsuţă şi privea. Erau într-o mică sală de conferinţe în inima unei clădiri guvernamentale din Washington, plină de oameni veniţi în urma evenimentelor recente.

— Ar trebui să te simţi uşurată pentru că eşti numai suspendată, Maxwell, îi zise el peste umăr.

— O, da, sunt tare entuziasmată că mi-aţi luat arma şi insigna. Nu sunt proastă, Walter. Sentinţa în cazul meu a fost deja dată. Sunt eliminată.

— Investigaţia se află în desfăşurare – de fapt, abia a început.

— Sigur. Toţi aceşti ani din viaţa mea s-au dus pe apa sâmbetei.

El se roti către ea şi izbucni:

— Un candidat la preşedinţie a fost răpit chiar de sub nasul tău – premieră în istoria agenţiei. Felicitări! Ai noroc că nu te afli în faţa unui pluton de execuţie. În alte ţări, asta ai primi.

— Walter, nu crezi că şi eu simt la fel? Asta chiar mă omoară.

— Interesantă alegere de cuvinte. Neal Richards a fost un bun agent.

— Ştiu şi asta, replică ea. Crezi că ştiam că acel fals poliţist este implicat? Nu există nimeni în agenţie care să se simtă mai prost în legătură cu tot ce i s-a întâmplat lui Neal.

— Nu trebuia să-l laşi pe Bruno singur în camera aceea. Dacă ai fi urmat procedurile standard, toate astea nu s-ar fi întâmplat. În cel mai rău caz, trebuia să ţii uşa deschisă suficient cât să-ţi poţi supraveghea omul în permanenţă. Sub nicio formă nu trebuie să-ţi pierzi omul din raza vizuală; dar tu ştii toate astea. Aceasta este regula 101 a Protocolului de Protecţie.

Michelle clătină din cap.

— Uneori, în timpul misiunilor, în mijlocul evenimentelor, eşti nevoit să faci anumite compromisuri pentru ca toată lumea să fie mulţumită.

— Nu este treaba noastră să facem lumea fericită. Treaba noastră e să menţinem lumea în siguranţă!

— Vrei să spui că asta este prima dată când un obiectiv a fost lăsat singur într-o încăpere din varii motive, în anumite momente, fără a fi însoţit de un agent?

— Nu. Spun că acum este pentru prima dată când o asemenea decizie a fost luată şi cineva a păţit ceva de genul ăsta. Este vorba de responsabilitate, Michelle. Nicio scuză nu va fi suficientă. Partidul lui Bruno ne-a sărit în cap. Unii nebuni chiar spun că Serviciul Secret a fost plătit să-l scoată pe Bruno din cursă.

— Dar asta este absurd!

— Noi doi ştim că este, dar, dacă suficienţi oameni spun aberaţia asta, se vor găsi mulţi alţii care vor începe să creadă.

Michelle stătuse pe marginea scaunului în timpul schimbului de replici; acum se rezema de spătar şi se uită cu calm la bărbat.

— Ca să-ţi fie clar, îmi asum răspunderea pentru cele întâmplate, aşa că niciunul dintre oamenii mei nu ar trebui să aibă de suferit. Ei au urmat ordinele mele. A fost decizia mea şi am greşit.

— Frumos din partea ta să spui asta. Voi vedea ce pot face în acest sens. El făcu o pauză, apoi adăugă: Presupun că nu te gândeşti să-ţi dai demisia.

— Nu, Walter, chiar nu am de gând. Şi, dacă vrei să ştii, îmi angajez un avocat.

— Bineînţeles că aşa vei face. Doar suntem în America. Aici orice ratat poate angaja un avocat şi apoi chiar să câştige bani pentru că a fost incompetent. Cred că eşti foarte mândră.

Dintr-odată, Michelle fu nevoită să-şi reţină lacrimile, clipind, chiar dacă o parte din ea credea că merită un asemenea tratament.

— Nu fac decât să mă apar, Walter, exact aşa cum ai face şi tu în locul meu.

— Da. Bineînţeles.

Bărbatul îşi vârî mâinile în buzunare şi privi spre uşă, în semn că este liberă să plece. Michelle se ridică.

— Pot să-ţi cer o favoare?

— Bineînţeles că poţi cere. Se pare că tupeul tău nu cunoaşte limite.

— Nu eşti primul care sesizează asta, spuse ea cu calm, iar el aşteptă continuarea fără a-i mai da vreo replică. Vreau să ştiu cum merge investigaţia.

— FBI-ul se ocupă de investigaţie.

— Ştiu, dar trebuie să informeze şi Serviciul Secret.

— Aşa este, iar informaţiile sunt numai pentru cei care lucrează pentru Serviciul Secret.

— Şi vrei să spui că pentru mine nu?

— Ştii ce, Michelle?! Atunci când Serviciul Secret a început să recruteze femei, am manifestat un mare scepticism legat de asta. Vreau să spun că se cheltuiesc o grămadă de bani cu antrenarea agentei şi apoi, dintr-odată, ea se căsătoreşte şi face copii, şi trebuie să se retragă din activitate. Tot antrenamentul, timpul şi banii se duc pe apa sâmbetei.

Lui Michelle nu-i venea să creadă că aude asta, dar rămase tăcută.

— Dar când ai venit tu în echipă, am gândit că fata asta e făcută pentru Serviciul Secret. Erai femeia agent exemplară. Cea mai bună şi cea mai inteligentă.

— Şi cea de la care toţi aveau cele mai mari pretenţii.

— Aici fiecare agent poartă povara pretenţiilor mari, nu se acceptă nimic mai prejos de perfecţiune. El făcu o pauză, apoi adăugă: Ştiu că dosarul tău era fără pată înainte de asta. Ştiu că erai într-o ascensiune extrem de rapidă. Ştiu că erai un agent bun, dar ai stricat totul, noi am pierdut un obiectiv, iar un agent şi-a pierdut viaţa. Nu este drept faţă de tine, dar asta este. Nici pentru ei nu a fost drept. El făcu din nou pauză, privind în gol. Vei putea rămâne în Serviciul Secret la un nivel inferior, dar nu vei uita niciodată ce s-a întâmplat acum. Toate astea te vor însoţi în fiecare minut al vieţii tale. Şi asta te va durea mai rău decât orice ar putea Serviciul Secret să-ţi facă. Crede-mă!

— Eşti foarte sigur pe tine când spui asta.

— Am fost cu Bobby Kennedy la Hotel Ambassador. Pe vremea aia eram un poliţist la început de carieră în Los Angeles, trimis să sprijine de la nivel local Serviciul Secret, când a apărut RFK. Am stat acolo şi am privit cum un posibil viitor preşedinte al ţării a sângerat până a murit pe podea. În fiecare zi de atunci mă întreb ce aş fi putut face ca să împiedic nenorocirea. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am intrat în Serviciul Secret câţiva ani mai târziu. Presupun că am vrut să mă revanşez cumva pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Privirea lui o întâlni pe a ei. Nici până în ziua de azi nu consider că am făcut suficient. Şi nu, nu uiţi niciodată.

Cum presa era adunată toată la uşa casei ei din zona de suburbie a Virginiei, Michelle se cază la un hotel în Washington. Se folosi de timpul liber pentru a spiona un pic, luând un prânz rapid cu o prietenă, care, întâmplător, era agent FBI. Serviciul Secret şi FBI-ul nu aveau niciodată contact direct. Într-adevăr, în lumea organizaţiilor federale, FBI-ul părea o gorilă de patru sute de kilograme în comparaţie cu celelalte agenţii. Oricum, lui Michelle îi plăcea să le tot reamintească prietenilor din FBI că acesta fusese fondat de şapte foşti agenţi ai Serviciului Secret.

Amândouă erau membre ale FFF, adică Femei în Forţele Federale. Aceasta era o formă de organizare care ţinea congrese şi întruniri anuale şi, deşi colegii bărbaţi o luau în derâdere, FFF îi fusese de mare ajutor lui Michelle în momentul în care fusese nevoită să se confrunte la serviciu cu probleme legate de faptul că era femeie. Prietena ei era vizibil neliniştită în legătură cu acea întâlnire, dar Michelle fusese aceea care o ajutase să câştige o medalie de argint la olimpiadă, iar acest lucru dăduse naştere unei legături ce cu greu ar fi putut fi ruptă.

În timp ce-şi savura salata Caesar şi ceaiul cu gheaţă, Michelle primi toate informaţiile legate de investigaţie. Simmons făcea parte din serviciul de pază al firmei de pompe funebre, chiar dacă nu trebuia să fie la lucru în acea zi. De fapt, clădirea era păzită numai noaptea. Simmons – bineînţeles că nu acesta era numele lui adevărat – dispăruse. Documentele din arhiva companiei se dovediră a fi inutile. Niciuna dintre informaţiile pe care le deţineau despre Simmons nu era reală: numărul asigurării sociale era furat, permisul de conducere şi recomandările erau false, toate făcute foarte profesionist. Fusese angajat de mai puţin de o lună. Aşadar, Simmons se dovedise a fi o pistă falsă.

— Când a venit alergând, am crezut că este un agent începător şi nepriceput, pe care l-am pus imediat la treabă. Nici măcar nu i-am percheziţionat camioneta. Bruno probabil că era ascuns în ea. I-am făcut jocul fără să vreau. I-am creat ocazia ideală de a-l ucide pe unul dintre oamenii mei.

În culmea disperării, Michelle îşi acoperi faţa cu palmele. Făcând un efort, reuşi să-şi revină şi îşi îndesă în gura o furculiţă plină de salată, mestecând cu o asemenea încrâncenare încât începură să o doară dinţii.

— Înainte să apuce să mă suspende, auzisem că au scos glonţul din Neal Richards. Era un dum-dum. Probabil că nu-l vor putea identifica nici dacă vor pune mâna pe arma cu care s-a tras.

Prietena ei fu de acord şi îi spuse că găsiseră dubiţa abandonată într-un hambar. Fusese verificată de amprente şi alte urme, deocamdată, fără niciun rezultat.

Mildred Martin, soţia decedatului, fusese găsită acasă, făcându-şi de lucru prin grădină. Plănuia să meargă la priveghi mai târziu în acea zi, împreună cu familia şi prietenii; nu ea îl sunase pe John Bruno să-l cheme în clădirea pompelor funebre. Soţul ei fusese consilierul juridic al lui Bruno şi erau apropiaţi. „Dacă acesta voia să vină să-l vadă pe decedat, era liber să o facă”, le spuse ea anchetatorilor.

— Şi totuşi, de ce Bruno şi-a decalat programul în ultima clipă ca să se ducă să-l vadă pe Martin? se întrebă Michelle. Ne-a luat prin surprindere cererea lui.

— Oamenii lui au spus că a primit un telefon de la Mildred Martin în acea dimineaţa, prin care îl ruga să vină la pompele funebre să-l vadă pe răposatul ei soţ. Şi, după cum declarase Dickers, şeful de campanie, Bruno devenise cam agitat după primirea acelui telefon.

— Păi, tocmai îi murise un prieten apropiat.

— Dar Dickers spune că Bruno ştia deja de moartea lui Martin.

— Aşadar, crezi că nu era vorba numai de asta?

— Ei bine, ea a ales un moment al zilei când nu prea era lume în clădire. Şi alte câteva lucruri pe care le-a spus Bruno după ce a primit telefonul îl fac pe Dickers să creadă că a avut şi alte motive pentru a face acea vizită decât să-şi prezinte condoleanţele.

— Şi acesta ar fi şi motivul pentru care a insistat să rămână singuri în camera aceea?

Prietena ei aprobă din cap.

— Ei, asta depinde de ce avea de spus văduva; presupun că Bruno voia să discute cu ea în particular.

— Dar Mildred Martin a spus că ea nu a sunat.

— Cineva s-a dat drept ea, Michelle.

— Şi dacă Bruno nu ar fi venit? Apoi îşi răspunse singură la întrebare: Atunci pur şi simplu ar fi plecat. Şi, dacă aş fi intrat acolo cu ei, atunci poate că nu ar mai fi încercat nimic şi Neal Richards… Vocea ei se stinse uşor. Ce altceva mai avem?

— Noi ne gândim că toate astea au fost plănuite cu mult timp înainte. Vreau să spun că trebuiau să coordoneze multe variabile şi au executat totul fără greşeală.

— Trebuie să fi avut informatori chiar în interiorul echipei de campanie a lui Bruno. Cum altfel ar fi putut să-i cunoască programul?

— Ei bine, o posibilitate ar fi fost să intre pe site-ul oficial al campaniei lui Bruno. Evenimentul către care se îndrepta Bruno înainte de a face ocolul pe la pompele funebre era plănuit de ceva vreme.

⇐ Предыдущая 8 9 10 11 121314 15 16 17 Следующая ⇒