SECUNDĂ 4 страница

— La naiba! Şi doar le-am spus să nu-i pună agenda electorală pe internet. Ştii că o chelneriţă de la vreun hotel prin care am trecut putea cunoaşte mai multe decât noi despre traseu, doar auzindu-i vorbind pe membrii echipei de campanie? Nouă ne spuneau doar în ultima clipă care era traseul.

— Sincer, cu toate astea, eu nu ştiu cum de puteţi să vă faceţi treaba!

Michelle se uită la ea cu insistenţă.

— Şi mentorul lui Bruno care a murit într-un moment care le convenea de minune! Vreau să spun că moartea lui a declanşat tot lanţul de evenimente.

Femeia aprobă din cap.

— Bill Martin era în vârstă, avea cancer în fază terminală şi a murit noaptea în somn. În aceste circumstanţe, nu s-a întocmit niciun raport medico-legal şi nu a fost efectuată nici autopsia. Medicul a semnat certificatul de deces. În orice caz, după asta corpul a fost deshumat şi s-au făcut analizele toxicologice post-mortem.

— Şi ce au găsit?

— O mare cantitate de Roxanol, morfină lichidă, pe care o lua pentru durere, şi un litru de lichid de îmbălsămare, printre altele. Nu existau componente gastrice, pentru că stomacul fusese curăţat la îmbălsămare. Nimic spectaculos.

Michelle se uita atentă la prietena ei.

— Şi totuşi, nu pari prea convinsă.

Aceasta ridică din umeri.

— Lichidele de îmbălsămare pătrund în toate vasele de sânge importante, în cavităţi şi în organe, aşa că e dificil de spus cu precizie. Dar, având în vedere circumstanţele, medicul legist a luat probe şi din creierul mic, unde în mod normal nu are cum să ajungă lichidul de îmbălsămare, şi a găsit urme de metanol.

— Metanol! Dar parcă este unul dintre elementele care compun lichidul de îmbălsămare, nu? Dacă lichidul de îmbălsămare a ajuns acolo?

— Ăsta e un motiv de îngrijorare. Şi, în cazul în care nu ştiai, există mai multe tipuri de lichide de îmbălsămare. Cele scumpe au în componenţă mai puţin metanol şi mai multă formaldehidă. Iar cele ieftine, cum a fost şi în cazul lui Martin, au mult metanol în formă pură. Pe lângă asta, metanolul mai poate fi găsit în multe alte lucruri, cum ar fi vinul şi alcoolul. Se ştia că Martin era un băutor înrăit. Asta ar putea explica urmele găsite; legistul nu a putut fi sigur. În concluzie, pentru un om ca Martin, care era în fază terminală a bolii, nu era nevoie de o doză prea mare de metanol ca să-l ucidă. Ea scoase un dosar şi-l răsfoi. Autopsia a mai relevat şi deteriorarea organelor, membrane mucoase micşorate, stomac cu forme neregulate – toate semnele intoxicaţiei cu metanol. Şi, cu toate astea, cancerul se întinsese prin tot corpul şi Martin mergea la chimioterapie şi la tratamente cu radiaţii. Una peste alta, legistul a avut mult de furcă. Cauza probabilă a decesului a fost insuficienţa circulatorie, dar ar fi putut exista o mie de alte motive pentru ca un om atât de bolnav să moară, în afară de insuficienţa circulatorie.

— Şi totuşi, să omori pe cineva cu metanol, ştiind că va fi apoi îmbălsămat fără autopsie, mi se pare foarte ingenios, spuse Michelle.

— De fapt, este un motiv serios de îngrijorare.

— Dar trebuie să fi fost omorât, spuse Michelle. Doar nu ar fi aşteptat să moară din cauza bolii şi să-i ducă apoi corpul în clădirea pompelor funebre tocmai atunci când avea să treacă pe acolo Bruno. Ea făcu o pauză. Există o listă a suspecţilor?

— Nu pot spune. Investigaţia se află în desfăşurare şi deja ţi-am dezvăluit prea multe. E posibil să trebuiască să dau un test la poligraf din cauza asta, eşti conştientă, nu?

Când veni nota de plata, Michelle se grăbi să o înşface. În timp ce ieşeau, prietena ei o întrebă:

— Ce ai de gând să faci acum? O vei lăsa mai moale? Vei căuta un alt post?

— Partea cu lăsatul mai moale, da; cea cu căutatul de muncă, nu încă.

— Atunci?

— Nu-mi voi abandona cariera de agent în Serviciul Secret fără luptă.

Prietena ei o privi cu îngrijorare.

— Ştiu privirea asta. La ce te gândeşti?

— Mă gândesc că tu eşti de la FBI şi poate e mai bine să nu ştii. Cum ai spus şi tu, poate vei fi nevoită să dai testul cu poligraful.

Cea mai urâtă zi din viaţa lui Sean King fusese 26 septembrie 1996, ziua în care Clyde Ritter murise în timp ce el, agentul de la Serviciul Secret, era atent la altceva. Din păcate, a doua cea mai urâtă zi din viaţa lui King era tocmai aceasta. Biroul lui era plin de poliţişti, de agenţi federali şi de personal tehnic, care puneau o mulţime de întrebări şi primeau prea puţine răspunsuri. În mijlocul acestei agitaţii, ei luaseră deja amprentele lui King, ale lui Phil Baxter şi ale secretarei; spuneau că pentru a le elimina de pe lista celor suspecte. Dar, de fapt, King ştia mai bine că nu acesta era adevăratul motiv.

Presa locală sosise deja. Din fericire, el îi cunoştea personal, şi ziariştii îi acceptară răspunsurile vagi fără prea multe comentarii. Presa naţională va sosi şi ea foarte curând, deoarece asasinarea unui om era un eveniment care dădea bine în orice grupaj de ştiri. King bănuia lucrul acesta, şi suspiciunile îi fură confirmate când un contingent de agenţi din Serviciul de Şerifi ai SUA apăru la uşa biroului său.

Omul ucis, Howard Jennings, fusese angajat al biroului său de avocatura pe post de documentarist, corector, supraveghetor al arhivei fondurilor de investiţii şi om bun la toate. Biroul lui se afla la parterul clădirii. Era liniştit, muncitor şi introvertit. Nu se ocupa cu nimic deosebit. Totuşi, avea o caracteristică specială.

Jennings era membru WITSEC, mai bine cunoscut sub denumirea de programul de protecţie a martorilor. În vârstă de patruzeci şi opt de ani şi cu o diplomă în contabilitate, Jennings (bineînţeles că acesta nu era numele lui real) fusese până mai deunăzi contabilul unei reţele criminale care opera în zona Vestului Mijlociu. Aceştia erau specializaţi în operaţiuni de recuperare, şantaj şi spălare de bani, incendieri, bătăi, desfigurări şi crime ocazionale pentru a-şi atinge scopurile. Acest caz atrăsese atenţia la nivel naţional din cauza cruzimii metodelor organizaţiei şi a complexităţii situaţiei.

Jennings întrezărise rapid calea cea dreaptă şi ajutase la băgarea după gratii a celor mai periculoşi dintre membri. Însă câţiva scăpaseră totuşi de braţul lung al legii şi de aceea Jennings intrase sub protecţia WITSEC.

Acum el era un cadavru, iar ăsta era doar începutul problemelor lui King. Fost agent federal cu un dosar impecabil, King mai colaborase cu WITSEC în anumite cazuri ce necesitau colaborarea între Serviciul de Şerifi şi Serviciul Secret. Când Jennings venise la interviul pentru slujbă şi King îi verificase trecutul, el suspectase că Jennings era înscris în program. Nu ştia cu siguranţă; era clar că Serviciul de Şerifi nu avea să dezvăluie identitatea unuia dintre oamenii săi, dar King avea îndoielile lui, pe care nu le împărtăşise niciodată nimănui. Suspiciunile erau alimentate de numărul mic de referinţe din trecutul lui Jennings, de parcă nici n-ar fi avut un trecut.

King nu era suspectat în cazul uciderii lui Jennings – aşa i se spusese – ceea ce însemna că, probabil, se afla în capul unei liste cu posibili vinovaţi. Dacă le-ar fi spus investigatorilor că îl suspecta pe Jennings ca făcând parte din WITSEC, atunci, în cel mai scurt timp, s-ar fi aflat în boxa acuzaţilor. Aşa că se decise ca măcar pentru moment să facă pe prostul.

Petrecu tot restul zilei încercând să-l liniştească pe partenerul său de afaceri. Baxter era un bărbat mare şi zdravăn, fost jucător de fotbal american la UVA, care petrecuse câţiva ani pe tuşă în NFL^{^[2]}, înainte de a deveni un temut avocat pledant. Totuşi, fostul sportiv nu era obişnuit ca morţii să-i zacă în propriul birou. Aceasta era o formă de „moarte subită” cu care nu era deloc obişnuit. King, pe de altă parte, petrecuse ani întregi în Serviciul Secret muncind împotriva celor mai temute forme de crimă organizată. Şi fusese nevoit chiar să ucidă oameni. Deci era mai bine antrenat pentru a avea de-a face cu o crimă decât partenerul lui de afaceri.

King îi dădu secretarei, Mona Hall, liber restul zilei. Mona era tipul de femeie sensibilă şi nevrotică, şi n-ar fi reacţionat prea bine la vederea sângelui şi a cadavrului. În orice caz, era renumită a fi o foarte bună răspânditoare de bârfe, iar telefonul ei era probabil deja înroşit şi circulau o droaie de supoziţii despre crima care avusese loc în birourile firmei King & Baxter. Într-o comunitate atât de mică precum Wrightsburg, asta putea constitui subiect de bârfă timp de luni de zile, dacă nu chiar ani.

Cu birourile închise pentru investigaţiile desfăşurate de agenţii federali, King & Baxter se mutase temporar în casele partenerilor. În seara aceleiaşi zile, cei doi avocaţi cărară în propriile maşini cutii cu acte, dosare şi alte documente. În timp ce masivul Phil Baxter se îndepărta spre casă cu la fel de masivul său SUV, King se sprijini de capota maşinii şi privi spre birou. Cu toate luminile aprinse, investigatorii munceau încă de zor, scotocind fiecare colţişor pentru a găsi indicii referitoare la persoana care îl împuşcase pe Howard Jennings. King admira panorama ce cuprindea munţii din spatele clădirii. Acolo sus era casa lui, un loc pe care îl construise pe ruinele vieţii anterioare. Fusese o bună terapie pentru el. Dar acum?

Se îndreptă spre casă, întrebându-se ce îi va mai rezerva ziua de mâine. Mâncă o farfurie de supă de pui în timp ce se uită la ştirile locale. Erau poze cu el pe ecran şi informaţii despre fosta lui carieră în Serviciul Secret, inclusiv despre ruşinoasa lui retragere, despre cariera lui de avocat în Wrightsburg şi speculaţii legate de moartea lui Howard Jennings. Închise televizorul şi încercă să se concentreze asupra dosarelor pe care le adusese acasă. Cu toate astea, nu reuşea să se adune deloc şi, în cele din urmă, rămase în biroul său, înconjurat de lumea lui de cărţi juridice şi hârţogăraie plictisitoare, stând şi privind în gol. Cu o tresărire, ieşi din transă.

Se schimbă în pantaloni scurţi şi tricou, luă o sticla de vin roşu şi un pahar de plastic şi coborî pe docul acoperit din spatele casei. Ajuns acolo, urcă pe şalupa de şase metri acostată alături de barca lungă de patru metri, cu vele, şi skijet-ul, plus un caiac şi o canoe. Cu o lărgime de aproape un kilometru şi circa 13 kilometri lungime, presărat cu numeroase golfuleţe, lacul era foarte popular printre pescari şi iubitorii de sporturi de apă; apele adânci şi limpezi erau pline de tot felul de peşti, mai mari şi mai mici. Vara era pe sfârşite, iar turiştii de sezon plecaseră.

Coborî şalupa în apă, o porni şi aprinse farurile. Apoi plecă în trombă şi parcurse vreo trei kilometri, respirând aerul umed şi lăsându-se stropit de valuri. Intră într-un golfuleţ nelocuit, opri motorul, aruncă ancora, scoase sticla de vin şi-şi turnă în pahar, contemplându-şi viitorul sumbru.

Când se vor răspândi veştile cum că o persoană încadrată în programul WITSEC fusese asasinată în biroul lui, King va fi din nou în atenţia întregii naţiuni, lucru de care îi era groază. Data trecută, un ziar de scandal susţinuse chiar că el fusese mituit de o organizaţie politică violentă şi radicală să se uite în altă parte când fusese asasinat Clyde Ritter. Cum legea calomniei funcţiona în Statele Unite, el dăduse în judecată ziarul şi făcuse o înţelegere destul de avantajoasă. Câştigase suficient cât să-şi construiască viaţa cea nouă, dar nu ştersese nici pe departe amintirea celor întâmplate. Cum ar fi putut?

Aşezându-se pe marginea bărcii, se descălţă, se dezbrăcă şi se aruncă în apa întunecată, unde rămase câteva clipe, şi apoi ieşi la suprafaţă trăgând adânc aer în piept. Apa lacului era chiar mai caldă decât aerul de afară.

Cariera lui în Serviciul Secret fusese ruinată atunci când un post local difuzase caseta cu asasinarea lui Clyde Ritter. Apărea clar faptul că el se uitase în altă parte mai mult decât ar fi trebuit atunci când politicianul fusese asasinat. Imaginea îl arăta pe asasin cum scoate arma, o îndreaptă spre Ritter, trage şi îl doboară, toate în timp ce King privea parcă hipnotizat în altă parte. Se vedea clar cum chiar şi nişte copii din public reacţionează când îl vad pe asasin cum scoate arma, înainte ca agentul King să realizeze ce se întâmplă.

Presa hotărâse să-l jupoaie de viu pe King, bineînţeles alimentată de protestul zgomotos al oamenilor din echipa lui Ritter şi de dorinţa de a nu fi bănuiţi că ar fi fost împotriva unui candidat deloc popular.

Ar fi putut să reproducă mai toate titlurile care ţinuseră capul de afiş la acea vreme: „Agentul care închide ochii când candidatul este ucis”; „Un agent veteran o sfecleşte”; „Dormind în post”. Sau titlul care, în alte circumstanţe, l-ar fi amuzat copios: „Aşadar, de aceea agenţii poartă ochelari de soare”. Cel mai rău fusese abandonul colegilor săi agenţi.

Căsnicia lui se destrămase ca urmare a evenimentelor, dar, de fapt, scârţâia de mai multă vreme. King era mai mult pe drumuri decât acasă, uneori plecând în mai puţin de o oră de la chemare, fără a şti când sau dacă se mai întoarce. În aceste circumstanţe îşi iertase nevasta când aceasta avusese prima aventură extraconjugală, chiar şi a doua. A treia oară însă, s-au despărţit. Şi când ea fusese de acord cu divorţul aproape instantaneu, după ce toată lumea lui se prăbuşeşte, nu se poate spune că el suferise prea mult.

Şi totuşi, supravieţuise şi îşi reclădise viaţa. Dar acum?

Încet, se urcă din nou la bordul ambarcaţiunii, se înfăşură într-un prosop şi conduse înapoi. În loc să se ducă direct în docul lui, King opri motorul şi luminile, şi trase barca într-un golf mic aflat în apropierea casei sale. Coborî încet ancora ca să nu i se împotmolească barca în noroiul de acolo. În apropierea casei zări o rază de lumină care se mişca de colo-colo. Avea vizitatori. Poate că erau reporteri care adulmecau locul. Sau poate că asasinul lui Howard Jennings venise să termine treaba.

King vâslise uşor până la mal, se îmbrăcase şi acum pândea din spatele unor tufişuri. Lumina se mişca în continuare înainte şi înapoi, de parcă cineva se deplasa în partea de est a proprietăţii sale. King îşi croi drum către intrarea casei, ascuns de un zid de verdeaţă. Pe aleea de acces era parcat un BMW albastru decapotabil pe care nu-l recunoştea. Primul impuls fu să se ducă direct la maşina, însă se hotărî ca mai întâi să facă rost de o armă. Cu un pistol mare şi drăguţ în mână s-ar fi simţit mult mai bine.

Se strecură încet în casa cufundată în beznă, luă pistolul şi ieşi pe o uşă laterala. Raza de lumină dispăruse, şi asta îl alarmă. Îngenunche şi ascultă cu atenţie. Un zgomot de crengi rupte ajunse până la el. Venea din dreapta lui, de la nici trei metri depărtare; apoi auzi zgomot de paşi. Trase adânc aer în piept; pistolul era pregătit, cu predica trasă.

Se aruncă spre adversar, îl lovi în stomac, apoi îl dărâmă, punându-i pistolul în faţă.

Numai că nu era un el, ci o ea! Şi avea un pistol în mână, care era îndreptat spre el. Ţevile celor doua arme aproape se atingeau.

— Ce naiba faci aici? întreba el nervos după ce văzu cine era.

— Dacă te-ai da jos de pe mine, poate că aş avea suficient aer cât să-ţi spun, izbucni ea.

Nu se grăbi să o elibereze, iar când ea întinse mâna cerându-i astfel să o ajute, el o ignoră total.

Era îmbrăcată cu o fustă, bluză şi o jachetă scurtă. Fusta i se ridicase aproape de tot în urma impactului. Se ridică şi se aranjă.

— Este un obicei de-al tău să îţi ataci toţi vizitatorii? întrebă ea cu răceală în timp ce îşi punea pistolul la loc în tocul de la brâu şi se scutura de praf.

— Cei mai mulţi dintre vizitatorii mei nu se furişează.

— Nu a răspuns nimeni la uşă.

— Aşa că pleci şi vii altă dată. Nu te-a învăţat mama ta că aşa se procedează?

Ea îşi încrucişă braţele la piept.

— E ceva vreme de când nu ne-am mai văzut, Sean.

— Chiar? Nici nu mi-am dat seama, căci am fost ocupat să-mi refac viaţa.

Ea se uita în jur.

— Asta se vede! Frumos loc ai aici!

— Ce cauţi aici, Joan?

— Am venit să văd ce face un prieten vechi care are probleme.

— Da? Şi despre cine este vorba?

Ea zâmbi cu nevinovăţie.

— O crimă în biroul tău. Asta înseamnă probleme, nu?

— Sigur că da. Dar eu mă refeream la partea cu prietenul vechi.

Ea făcu un semn cu capul spre casă.

— Tocmai am făcut un drum lung. Auzisem ceva de ospitalitatea sudistă. Crezi că poţi să-mi faci şi mie o demonstraţie?

În schimb, lui King îi trecu prin minte să tragă un foc peste capul ei. Totuşi, singura cale de a afla ce punea la cale Joan Dillinger era să o asculte.

— La ce fel de ospitalitate te referi?

— Ei bine, e aproape ora nouă seara şi nu am mâncat nimic. Hai să pornim de la premisa asta şi să vedem ce putem face, spuse ea.

— Apari pe neaşteptate după atâţia ani şi te aştepţi ca eu să-ţi fac de mâncare? Ştii că ai tupeu?!

— Dar asta nu ar trebui să te mai surprindă, nu-i aşa?

În timp ce el pregătea masa, Joan exploră zona principală a casei, cu paharul de gin în mână. Se urcă pe tejgheaua din bucătărie, exact lângă locul în care el pregătea mâncarea.

— Ce-ţi mai face degetul? îl întrebă ea.

— Mă doare numai când sunt cu adevărat enervat de ceva. E un fel de inel care îmi indică starea psihică. Şi, dacă vrei să ştii, în momentul ăsta mă doare de mor.

Ea ignoră acest ultim comentariu.

— Acest loc este spectaculos. Am auzit că l-ai construit chiar tu.

— Mi-am făcut de lucru.

— Nu ştiam că eşti tâmplar.

— Mi-am câştigat existenţa pe perioada studiilor făcând diverse lucruri pentru oameni care-şi puteau permite. Şi mi-am zis, ce naiba, hai să fac ceva şi pentru mine!

Mâncară la masa din bucătărie, care avea vedere spre lac şi băură o sticla de vin roşu din pivniţa lui. În alte circumstanţe, ar fi putut fi o reuşită cină romantică.

După masă, îşi luară paharele de vin şi se duseră în livingul cu tavan înalt şi cu pereţii din sticlă. Când văzu că ea tremură de frig, King aprinse focul în şemineu şi îi aruncă o pătură. Stăteau unul în faţa celuilalt, pe canapele din piele. Joan îşi scoase pantofii cu toc şi îşi încrucişă picioarele sub ea, acoperindu-le cu pătura. Ridică paharul către el.

— Cina a fost excelentă. Ea adulmecă buchetul vinului. Şi văd că vinurile din colecţia ta sunt dintre cele mai bune.

— Bine, burta ţi-e plină, eşti ameţită. De ce ai venit până aici?

— Atunci când se întâmplă ceva extraordinar de interesant, cum ar fi anchetarea unui fost agent secret pe motiv de crimă, toată lumea este interesată.

— Şi te-au trimis pe tine iscoadă?

— Sunt aici din proprie iniţiativă.

— Deci este o vizită neoficială? Sau eşti aici numai ca să spionezi pentru agenţie?

— Aş caracteriza-o ca fiind neoficială. Aş vrea să aud versiunea ta.

King strânse cu putere paharul în mână, înfrângându-şi dorinţa de a-l arunca înspre ea.

— Nu am nicio versiune a mea. Omul muncea pentru mine de puţin timp. A fost ucis. Azi am aflat că era în programul de protecţie a martorilor. Nu ştiu cine l-a ucis. Sfârşitul poveştii.

Ea nu-i răspunse, doar se uită gânditoare către foc. Apoi se ridică, se duse în faţa şemineului şi îngenunche, trecându-şi palmele peste lespedea de piatră.

— Tâmplar şi cioplitor în piatră?

— Pe asta am cumpărat-o. Îmi cunosc limitele.

— Asta e bine. Cei mai mulţi bărbaţi pe care îi ştiu nici nu admit că au aşa ceva.

— Mulţumesc. Dar tot aş dori să aud de ce te afli aici.

— Nu are de-a face cu Serviciul Secret, are de-a face numai cu noi doi.

— Dar nu exista „noi doi”.

— Dar a existat. Am lucrat împreună ani de zile. M-am culcat cu tine. Dacă ar fi fost altele circumstanţele, poate chiar am fi avut mai mult decât o relaţie. Şi îmi place să cred că, dacă aş fi fost eu în locul tău şi dacă un om aflat în programul de protecţie a martorilor ar fi fost ucis la mine în birou, şi tu ai fi venit să mă ajuţi.

— Cred că te înşeli.

— Ei bine, eu de asta sunt aici. Am vrut să ştiu că eşti bine.

— Mă bucur că situaţia mea nefericită ţi-a provocat declanşarea unor sentimente aşa nobile.

— Sarcasmul nu ţi se potriveşte deloc, Sean.

— Este târziu şi ai de condus mult înapoi până în Washington.

— Ai dreptate. Este un drum mult prea lung, de fapt. Apoi adăugă: Se pare că ai destule camere aici. Se ridică şi se aşeză aproape de el pe canapea, enervant de aproape. Pari destul de în formă pentru a fi recrutat în Trupele de Recuperare a Ostaticilor din FBI, remarcă ea admirativ, plimbându-şi privirea peste constituţia lui atletică de 1,86 metri.

El clătină din cap.

— Sunt prea bătrân pentru cascadorii de genul acesta. Am genunchii paradiţi, umărul cu probleme şi aşa mai departe.

Ea îşi luă privirea de la el şi îşi dădu o şuviţă de păr după ureche.

— Tocmai am împlinit patruzeci de ani.

— Priveşte partea bună. Nu este sfârşitul lumii.

— Nu pentru un bărbat. Patruzeci de ani pentru o femeie nemăritată nu este prea plăcut.

— Dar arăţi bine. Arăţi bine şi pentru treizeci, şi pentru patruzeci, plus că ai şi cariera.

— Nu credeam că voi rezista atât.

— Ai rezistat mai mult decât mine.

Ea puse paharul de vin pe masă şi se întoarse către el.

— Dar nu ar fi trebuit.

După care urma o linişte stânjenitoare.

— S-a întâmplat acum mulţi ani, spuse el în final. Ce-a fost a fost.

— Se pare că nu. Văd cum mă priveşti.

— La ce te aşteptai?

Ea ridică din nou paharul şi îl goli dintr-o înghiţitură.

— Habar n-ai cât de greu a fost pentru mine să vin aici. M-am răzgândit de zeci de ori. Mi-a luat o oră să mă decid cu ce să mă îmbrac. A fost mai stresant decât să-l păzesc pe preşedinte la o inaugurare.

Nu o mai auzise niciodată vorbind astfel. Ea era întotdeauna cea mai sigură pe sine. Ea le ţinea piept tuturor colegilor bărbaţi, de parcă ar fi fost unul dintre ei.

— Îmi pare rău, Sean. Nu cred să-ţi mai fi spus vreodată asta.

— Până la urmă a fost vina mea. Caz închis.

— Foarte drăguţ din partea ta.

— Pur şi simplu nu am nici timpul, nici energia să port ranchiună. Nu este chiar aşa de important pentru mine.

⇐ Предыдущая 9 10 11 12 131415 16 17 18 Следующая ⇒