SECUNDĂ 1 страница

⇐ ПредыдущаяСтр 11 из 75Следующая ⇒

DAVID BALDACCI

ULTIMA

SECUNDĂ

rao internaţional publishing company

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BALDACCI, DAVID

Ultima secundă / David Baldacci; trad.: Bogdan Popescu. Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2006

ISBN 973-576-798-8

I. Popescu, Bogdan (trad.)

821.111(73)-31=135.1

DAVID BALDACCI

Split Second

Traducere din limba engleză

BOGDAN POPESCU

pentru versiunea în limba română

Pentru tatăl meu, cea mai mare inspiraţie

pe care o poate avea un fiu.

PROLOG

Septembrie 1996

A fost nevoie numai de o secundă, care agentului Sean King din Serviciul Secret i se păru cea mai lungă secundă trăită vreodată.

Erau într-o misiune de filaj într-un hotel oarecare, aflat într-un loc aşa de izolat, încât îţi trebuia un telefon cu legătură prin satelit ca să poţi chema ajutoare. Stând în spatele obiectivului său, King cerceta mulţimea în timp ce în ureche îi ţiuia periodic un aparat de recepţie în care se auzeau informaţii inaudibile pentru ceilalţi. Era un aer umed înăbuşitor în acea cameră mare, plină ochi de oameni surescitaţi care agitau pancarte cu „Votaţi Clyde Ritter”. Mai mulţi copii erau împinşi în faţa candidatului care zâmbea întruna. King ura aceste momente, deoarece un copil mic era scutul perfect sub care se putea ascunde o arma până era prea târziu să mai intervină. Şi totuşi, micuţii continuau să vină şi Clyde îi pupa pe toţi, iar ulcerul se forma încet-încet în stomacul lui King în timp ce el asista la acest spectacol potenţial periculos.

Mulţimea se apropie şi mai mult de şnurul de catifea ce fusese întins acolo ca o linie în nisip. Drept răspuns, King se apropie şi el mai mult de Ritter. Palma mâinii sale întinse se aşeză uşor pe spatele transpirat al cămăşii candidatului, astfel că, dacă se întâmpla ceva, îl putea trage înspre el într-o secundă. Nu putea să stea pur şi simplu în faţa omului, deoarece candidatul aparţinea „poporului”. Ritter proceda întotdeauna la fel: strângea mâinile oamenilor, le făcea semn, le zâmbea, spunea câteva cuvinte pentru ştirile de la ora cinci, apoi ţuguia buzele şi pupa un copil gras. Şi, în tot acest timp, King privea în linişte mulţimea, ţinând mâna pe cămaşa transpirată a lui Ritter, atent la eventualele pericole.

Cineva strigă din spatele sălii. Ritter răspunse zeflemistului cu aceeaşi monedă şi mulţimea râse cu poftă sau, mă rog, aşa făcură majoritatea celor prezenţi. Existau oameni care îl urau pe Ritter şi ceea ce reprezenta el. Feţele nu mint – nu pe cei care sunt antrenaţi să le citească – şi King putea să citească pe chip la fel de bine cum trăgea cu arma. Asta era profesiunea lui: să citească în inima şi în sufletul oamenilor prin ochii acestora, prin ticurile lor nervoase.

El luă la ochi în mod special doi bărbaţi, aflaţi la câţiva metri distanţă, în partea dreaptă. Păreau să poată crea eventuale probleme, cu toate că erau îmbrăcaţi în cămăşi cu mâneci scurte şi pantaloni strânşi pe corp, fără a avea unde să ascundă o armă, ceea ce îi coborî câteva locuri pe lista cu potenţiale pericole. Asasinii preferau hainele largi şi armele mici. Totuşi, el mormăi câteva cuvinte în microfon, anunţându-i pe ceilalţi de îngrijorarea sa. Apoi se uită ţintă la ceasul de pe peretele din fundul încăperii. Era 10.32. Peste numai câteva minute porneau spre oraşul următor, unde strângerile de mâini, cuvintele către presă, zâmbetele şi pupăturile aveau să continue.

Privirea fixă a lui King se îndreptă înspre direcţia de unde venea noul zgomot şi în faţa ochilor îi apăru o privelişte total neaşteptată. Stând cu faţa la mulţime şi în spatele politicianului, el era singurul care putea vedea. Privirea îi rămase acolo pentru o clipă, pentru două, pentru trei, mult prea mult. Totuşi, cine l-ar putea acuza că nu fusese în stare să-şi desprindă ochii? După cum se dovedi, toată lumea, inclusiv el.

King auzi împuşcătura, ca zgomotul unei cărţi trântite. Putea să simtă umezeala de pe palmă, acolo unde mâna lui atinsese spatele lui Ritter. Numai că acum nu mai era vorba doar de transpiraţie. Mâna îl ustura acolo unde glonţul ieşise din corp şi îi smulsese o bucată din degetul mijlociu înainte să lovească peretele din spate. În timp ce Ritter cădea, King se simţi ca o cometă cu o traiectorie extrem de bine definită, dar căreia îi ia o mie de ani-lumină să ajungă la destinaţie.

Ţipetele mulţimii se revărsau şi păreau că se dizolva într-un murmur general. Feţele se schimonoseau cum numai la bâlci, în casa groazei, mai văzuse. Apoi negura îl cuprinse ca suflul exploziei unei grenade când picioarele începură să se mişte, iar corpurile să se rotească ameţitor şi ţipetele se auzeau acum din toate direcţiile. Oamenii se împingeau, se trăgeau şi căutau adăpost. Îşi aminti că se gândea: „Nu este un haos mai mare ca atunci când moartea violentă ameninţă pe neaşteptate o mulţime de oameni”.

Şi acum, candidatul la preşedinţie Clyde Ritter zăcea întins la picioarele sale pe podeaua de lemn, împuşcat în inimă. King îşi întoarse privirea de la mort către atacator, un bărbat înalt, arătos, îmbrăcat într-o haină de tweed şi care purta ochelari. Arma ucigaşului, un Smith & Wesson de calibru 44, încă mai era îndreptată spre locul unde stătuse Ritter, de parcă ar fi aşteptat ca acesta să se ridice ca să-l împuşte din nou. Mulţimea de oameni panicaţi împiedica gărzile de corp să se apropie, aşa că numai el şi criminalul mai erau la petrecere.

King îndreptă pistolul către pieptul asasinului. Nu-i dădu niciun avertisment şi nu-i citi nici drepturile constituţionale, aşa cum indică legea americană. Sarcina lui era clară: trase o dată şi încă o dată, chiar dacă n-ar mai fi fost nevoie şi a doua lovitură, doborându-l pe loc. Asasinul nu scoase nicio vorbă, părând că se aştepta la asta, ca orice bun martir. Şi toţi martirii lăsau în urma lor oameni precum King, care erau învinovăţiţi pentru că lăsaseră să se întâmple asta. Trei oameni muriseră în acea zi şi King era unul dintre ei.

Sean Ignatius King, născut la 1 august 1960, muri la 26 septembrie 1996, într-un loc de care nu mai auzise niciodată până în acea ultimă zi a vieţii lui. Şi totuşi, el o păţise mai rău decât alţii care căzuseră la datorie. Aceştia intraseră în coşciug în linişte, fiind jeliţi de cei care îi iubeau – sau cel puţin iubeau ceea ce reprezentau ei. Viitorul fost agent al Serviciului Secret, King, nu avusese norocul acesta. După moartea sa, cea mai grea povară a fost să continue să trăiască.

Opt ani mai târziu

Coloana de maşini coti în parcarea umbrită de copaci, unde coborâră o mulţime de oameni încinşi, obosiţi şi cu adevărat nefericiţi. Miniarmata de oameni se îndrepta spre o clădire urâtă, din cărămizi albe. Aceasta avusese multe întrebuinţări de-a lungul timpului, iar acum era clădirea pompelor funebre, deoarece nu exista nicio altă facilitate de acest fel pe o distanţă de mulţi kilometri şi morţii trebuiau să fie duşi undeva. Oameni adecvat de sobri, îmbrăcaţi în costume negre, stăteau lângă furgonul mortuar de aceeaşi culoare. Câţiva văduviţi de soartă se strecurară pe uşă afară, hohotind de plâns în batiste. Un om în vârstă, purtând un costum zdrenţăros care îi era prea mare şi o pălărie de moda veche, uzată şi slinoasă, stătea pe o bancă în faţa intrării principale, cioplind o bucată de lemn. Era exact acel tip de loc, rural până în temelii, cu piste de curse pentru camioane şi eternele balade country.

Bătrânul se uită mirat la procesiunea care trecea prin dreptul său şi în centrul căreia trona ceremonios un personaj înalt şi distins. Bătrânul scutură din cap şi rânji, arătându-şi cei câţiva dinţi rămaşi, pătaţi de tutun. Apoi trase o duşcă dintr-o sticlă pe care o scoase dintr-un buzunar al hainei şi se întoarse la iscusitul său meşteşug.

Femeia, trecută de treizeci de ani şi îmbrăcată în costum negru, era la un pas în spatele bărbatului înalt. În trecut, pistolul ei greu prins în toc o jena şi o irita. Ca soluţie, îşi cususe un strat dublu de material pe haine în locul unde era pistolul şi se obişnuise cu iritaţiile persistente. Îi auzise pe unii colegi bărbaţi glumind pe tema asta, cum că toate femeile agent ar trebui să poarte aceste haine cu dublură, pentru că aşa arată şi ele mai împlinite fără a apela la implanturi de silicon. Da, testosteronul se găsea din plin în lumea ei.

Agentul secret Michelle Maxwell se afla în plină ascensiune. Nu ajunsese încă la Casa Albă, să-l păzească pe preşedintele Statelor Unite, dar era aproape. După doar nouă ani în Serviciul Secret, era deja şeful echipei care se ocupa cu paza şi protecţia. Celor mai mulţi agenţi le lua zece ani de munca de investigaţii pentru a putea spera să ajungă agenţi de rezervă la serviciul de pază şi protecţie, dar Michelle Maxwell era obişnuită să avanseze mai rapid decât ceilalţi.

Aceasta era marea provocare care avea să o ducă direct la Casa Albă, şi era îngrijorată. Făcuseră o oprire neprevăzută, şi asta însemna o echipă restrânsă şi posibilitatea limitata de a cere întăriri. Pentru că era o schimbare de ultim moment în plan însemna că nimeni altcineva nu avea cum să ştie că ei erau acolo.

Ajunseră la intrare, şi Michelle puse o mână fermă pe braţul bărbatului înalt şi îi spuse să aştepte până fac ei verificările de siguranţă.

Locul era liniştit, mirosea a moarte şi a disperare în grupuri distincte de suferinţă tăcută, strânse în jurul coşciugelor aflate fiecare într-un separeu. Ea postă câte un agent în fiecare punct-cheie de pe traseul pe care urma să-l aibă importantul personaj: „deschiderea drumului”, după cum era numită operaţiunea în limbajul agenţilor secreţi. Dacă era gândită cum trebuie, simpla prezenţă a unui agent cu o armă şi echipament de comunicare putea face minuni.

Ea vorbi în staţia de emisie-recepţie şi bărbatul înalt, John Bruno, fu adus înăuntru. Îl conduse prin hol, în timp ce erau urmăriţi de priviri curioase aruncate din separeuri. Un politician şi toată suita lui în campanie prin teritoriu erau ca o turmă de elefanţi: nicăieri nu puteau merge cu uşurinţă. Pământul duduia sub picioarele lor, gemând sub greutatea gărzilor, a şefilor de campanie, a purtătorilor de cuvânt, a oamenilor care se ocupau de imagine, a numeroşilor gură-cască şi a altora. Era un spectacol care, dacă nu stârnea râsul, te făcea să te îngrijorezi serios în legătură cu viitorul ţării.

John Bruno candida la funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi nu avea nici cea mai mică şansa să câştige. Arăta mult mai tânăr decât vârsta reală de cincizeci şi şase de ani, era un candidat independent susţinut de un mic, dar bătăios procent din electorat, îndopat cu tot ce era necesar pentru a asigura calificarea la scrutinul naţional. Astfel, el beneficia de protecţia Serviciului Secret, chiar dacă nu era un rival pentru nimeni. Era treaba lui Michelle Maxwell să îl ţină în viaţă până la alegeri. Şi ea număra zilele până la sfârşitul misiunii.

Bruno fusese înainte un procuror cu mână de fier care îşi făcuse un număr destul de mare de duşmani, şi numai câţiva dintre ei se aflau după gratii. Platforma lui politică era destul de simplă. El spunea că vrea să mai slăbească presiunea exercitată de guvern asupra populaţiei şi să dea mai mult credit iniţiativei private. Cât despre cei săraci şi slabi, aceia care nu se ridică la nivelul şi pretenţiile pieţei, aceştia trebuie să dispară; în natură, cei slabi mor, iar cei puternici domină – de ce ar fi altfel pentru specia umană? În principal, din cauza acestei poziţii candidatul nu avea nicio şansă să câştige. Cu toate că America îi iubea pe tipii duri, nu era totuşi pregătită să voteze pe cineva care nu arăta nicio urmă de compasiune pentru cei asupriţi şi nefericiţi, chiar dacă aceste categorii reprezentau majoritatea.

Problemele începură atunci când Bruno intră în cameră urmat de şeful de campanie, două ajutoare, Michelle şi trei dintre oamenii ei. Văduva aflată în faţa coşciugului soţului său ridică repede capul. Michelle nu-i putea vedea chipul din cauza voalului pe care femeia îl purta, dar presupuse că era mirată de alaiul pestriţ care invadase pământul sfânt. Bătrâna se ridică de la locul ei şi se retrase într-un colţ, tremurând vizibil.

Candidatul se întoarse către Michelle.

— A fost un bun prieten al meu, izbucni Bruno. Şi nu vreau să intru la el cu toată armata. Ieşiţi afară! adăugă el cu asprime.

— Eu voi rămâne, ripostă ea. Numai eu.

El clătină din cap. Avuseseră multe astfel de dispute. El ştia că această candidatură a lui este o încercare cu bătaie lungă şi fără sorţi de izbândă, şi asta îl făcea să-şi încerce şansele cu şi mai mare tărie. Ritmul fusese cumplit, iar logistica desfăşurată pentru a-l proteja, un coşmar.

— Nu, este o problemă privată! mârâi el. Se uită către femeia care tremura într-un colţ. Dumnezeule, o speriaţi de moarte. Este dezgustător!

Michelle încercă încă o dată să-l convingă. El refuză din nou, conducându-i pe toţi afară din cameră şi bătându-şi joc de ei. Ce naiba putea să i se întâmple în clădirea pompelor funebre? Avea să sară pe el o văduvă de optzeci de ani? Avea să învie mortul? Michelle simţi că bărbatul era tare supărat pentru că ea îl făcea să piardă timp preţios din campania lui. Dar nu fusese ideea ei să meargă în acel loc. În orice caz, Bruno nu avea niciun chef să audă toate astea.

Nu avea nicio şansă să câştige şi omul se purta de parcă era regele ţării. Bineînţeles că în ziua alegerilor atât votanţii, cât şi Michelle aveau să fie fericiţi că scapă de el.

Drept compromis, Michelle îi ceru două minute să cerceteze camera. Primi acceptul, şi oamenii ei asigurară perimetrul în timp ce ea fumega în tăcere, spunându-şi că trebuie să se păstreze pentru disputele cu adevărat importante.

După 120 de secunde, oamenii ei raportară că totul este în regulă. Era o singură uşă. Nicio fereastră. Singurii ocupanţi ai camerei erau bătrânica şi mortul. Era bine. Nu perfect, dar în regulă. Michelle dădu din cap drept aprobare către candidat. Bruno se putea bucura de timpul lui de intimitate şi ei puteau ieşi din cameră.

Bruno închise uşa după ei şi se îndreptă către sicriul deschis. Mai era un sicriu, gol, sprijinit pe peretele îndepărtat, deschis şi acesta. Primul coşciug era postat pe un piedestal acoperit de un material alb şi înconjurat de flori. Bruno îi aduse un ultim omagiu decedatului, murmurând: „Adio, Bill!” şi se întoarse către văduvă, care revenise pe scaunul ei. El îngenunche în faţa ei şi îi luă mâna cu blândeţe.

— Îmi pare atât de rău, Mildred, atât de rău! A fost un om bun.

Ea se uită la el din spatele voalului, zâmbi şi apoi se uită din nou în pământ. Expresia lui Bruno se schimbă şi privi în jur, deşi celălalt ocupant al camerei nu era capabil să tragă cu urechea.

— Acum spune-mi ce este, am înţeles că vrei să-mi spui ceva în particular.

— Da, răspunse văduva cu o voce scăzută.

— Mă tem că nu am prea mult timp la dispoziţie, Mildred. Ce este?

Drept răspuns, ea îi puse o mână pe obraz şi apoi degetele îi alunecară pe gâtul lui. Bruno schiţă o grimasă în timp ce simţi o durere ascuţită pe piele şi se prăbuşi pe podea, inconştient.

Michelle stătea pe hol şi îşi privea ceasul în timp ce asculta muzica melancolică ce răsuna din difuzoare. Dacă nu erai trist, depresiv sau chiar cu tendinţe sinucigaşe înainte de a veni acolo, atunci sigur deveneai după numai cinci minute petrecute ascultând muzica aceea. Era supărată pe Bruno că închisese uşa, dar fusese nevoită să-l lase. Nu ai voie să scapi din ochi un candidat pe care se presupune că trebuie să-l protejezi, dar realitatea vieţii te face să mai încalci regulile. Cu toate astea, ea se uită la unul dintre oamenii ei şi îl întrebă pentru a cincea oară:

— Eşti absolut sigur că este în regulă?

El aprobă din cap.

Mai aşteptă puţin, se duse la uşă şi bătu.

— Domnule Bruno? Trebuie să plecăm, domnule.

Nu primi niciun răspuns, şi Michelle oftă încet. Ştia că restul agenţilor de la Serviciul Secret, toţi cu vechime în muncă, sunt cu ochii pe ea să vadă cum se descurcă. Numai şapte procente din cei 2 400 de agenţi erau femei, şi foarte puţine deţineau posturi importante. Da, nu era deloc uşor.

Bătu din nou.

— Domnule?

Mai trecură câteva momente, şi Michelle simţi cum i se încordează muşchii stomacului. Încercă să deschidă uşa şi ridică privirea, nevenindu-i să creadă.

— Este încuiată.

Alt agent se holbă la ea la fel de uluit.

— Probabil că a încuiat-o el.

— Domnule Bruno, este totul în regulă? Făcu pauză o clipă. Domnule, răspundeţi, altfel vom intra.

— Numai o clipă!

Era vocea lui Bruno, fără nicio îndoială.

— Bine, domnule, dar trebuie să plecăm.

Mai trecură două minute, şi ea bătu din nou. Niciun răspuns.

— Domnule, suntem deja în întârziere. Ea se uita fix la şeful de campanie al lui Bruno, Fred Dickers. Fred, nu vrei să încerci şi tu să-l convingi?

Ea şi Dickers ajunseseră de mult timp la o înţelegere. Trăind împreună practic 20 de ore pe zi, ei trebuiau să se înţeleagă, măcar în parte, pentru a putea munci împreună. Nu erau de acord în totalitate unul cu altul, nici pe departe, dar acum erau pe aceeaşi lungime de undă.

Dickers dădu din cap şi încercă şi el:

— John, sunt eu, Fred. Chiar trebuie să plecăm. Suntem în mare întârziere. Bătu în uşă. John, mă auzi?

Din nou lui Michelle îi apăru acea încordare în stomac. Ceva nu era în regulă. ÎI dădu pe Dickers la o parte din dreptul uşii şi bătu din nou.

— Domnule Bruno, de ce aţi încuiat uşa? Niciun răspuns. Un val de sudoare îi inundă fruntea lui Michelle. Ezită un minut, se gândi rapid şi apoi strigă prin uşă. Domnule, i s-a întâmplat un accident teribil unuia dintre copiii dumneavoastră.

Răspunsul fu necruţător.

— Numai o clipă!

Ea urlă la ceilalţi agenţi:

— Dărâmaţi uşa! Dărâmaţi uşa!

Se proptiră cu umerii în uşă, o dată, de două ori, şi apoi năvăliră în cameră.

În cameră nu mai era decât mortul.

O procesiune funerară porni din loc. Nu erau decât vreo douăsprezece maşini în acea coloană care se îndepărta de clădirea pompelor funebre. Înainte ca ultima maşină să dispară din raza vizuală, Michelle şi restul agenţilor năvăliră afară şi se împrăştiară în toate direcţiile.

— Scotociţi toată zona, strigă ea la ceilalţi agenţi care aşteptau afară. Ei se grăbiră să îndeplinească ordinele. Apoi vorbi în staţia de emisie-recepţie: Am nevoie de ajutoare. Nu ştiu cum faci, numai trimite-mi întăriri. Acum! Şi alertează şi FBI-ul.

Ea fixă cu privirea ultima maşină a cortegiului funerar. Vor cădea capete din cauza asta. Mai ales capul ei va cădea. Dar, deocamdată, tot ceea ce-şi dorea era să-l aducă înapoi pe John Bruno, de preferinţă viu.

Îi văzu pe reporteri şi pe fotografi cum ies din dubiţele posturilor de ştiri. În ciuda pozelor frumoase pe care le-ar fi făcut şi a declaraţiilor pompoase pe care le-ar fi dat Fred Dickers, Bruno se arătase inflexibil şi nu fusese de acord ca aceştia să intre în clădire. Ei nu primiseră vestea cu prea mare entuziasm şi acum îşi desfăşurau întregul arsenal media imediat ce simţiseră că se conturează o ştire cu mult mai senzaţională decât aceea că un candidat şi-a prezentat ultimul omagiu unui prieten vechi.

Înainte ca ziariştii să ajungă la ea, Michelle îl apucă de braţ pe un poliţist îmbrăcat în uniformă, care venise în viteză şi care, aparent, aştepta instrucţiuni.

— Tu te ocupi cu securitatea din zonă? întreba ea.

El aprobă din cap, cu ochii larg deschişi şi alb la faţă; dădea impresia că va leşina sau cel puţin că făcuse în pantaloni de frică. Ea indică spre drumul pe unde o luaseră maşinile.

— A cui e procesiunea aceea?

— A lui Harvey Killebrew; îl duc la Memorial Gardens.

— Vreau să-i opreşti!

— Să-i opresc?! întrebă el, privind-o tâmp.

— Cineva a fost răpit. Şi asta – arată ea către procesiune – ar fi modul cel mai bun de a-l scoate de aici, nu crezi?

— Bine, spuse el încet. OK.

— Vreau să cercetezi fiecare maşină în parte, mai ales coşciugul. Ai înţeles?

— Coşciugul? Dar, doamnă, Harvey este în el.

Michelle se uită la uniforma lui. Aparţinea unei firme particulare de pază, dar ea nu-şi permitea luxul să fie pretenţioasă. Îi observă numele pe ecusonul de pe piept şi îi spuse pe un ton calm:

— Agent Simmons? Agent Simmons, de cât timp te afli în serviciul de pază?

— Cam de o lună de zile, doamnă. Dar am permis de portarmă. Vânez de la vârsta de opt ani. Pot nimeri şi aripile unei muşte.

— Asta e minunat. O lună. Arăta chiar mai nepregătit. În regulă, Simmons, ascultă-mă cu atenţie! Mă gândesc că persoana este în stare de inconştienţă. Şi un coşciug ar fi locul ideal de a ascunde o persoană inconştientă, nu crezi?

El aprobă din cap, dând impresia că, în final, a înţeles. Faţa i se schimonosi şi vocea ei şuieră ca glonţul ieşind dintr-un pistol.

— Acum mişcă-ţi fundul, opreşte procesiunea şi percheziţionează maşinile acelea!

Simmons o luă la goană spre maşini. Michelle ordonă câtorva dintre oamenii ei să îl urmeze, să supravegheze şi să ajute la desfăşurarea acţiunii, iar altor agenţi le ordonă să înceapă o cercetare amănunţită a clădirii. Era posibil ca Bruno să fie ascuns undeva înăuntru. Apoi îşi croi drum printre reporteri, fotografi şi ziarişti, şi îşi instală centrul de operaţiuni în interiorul casei. De acolo începu coordonarea acţiunilor, studie hărţile zonei şi organiză toate eforturile pentru a stabili un perimetru de un kilometru şi jumătate în jurul clădirii. Apoi dădu acel telefon pe care nu voia să-l dea, dar trebuia. Le telefonă superiorilor şi rosti cuvintele care aveau să rămână pentru totdeauna legate de numele ei şi care urmau să-i ruineze cariera în Serviciul Secret:

⇐ Предыдущая 6 7 8 9 101112 13 14 15 Следующая ⇒