PROLOG 9 страница

— Un fel de recompensă pentru găsitor?

— Una de milioane de dolari, ca să fiu mai exactă. Şi, din moment ce eu am făcut înţelegerea şi cum politica firmei spune că mănânci ce vânezi, eu personal primesc şaizeci de procente.

— Şi cum ai reuşit asta?

— Ei bine, după cum ştii, am avut o carieră strălucită în Serviciul Secret. Şi, de când sunt aici, am dus la bun sfârşit mai multe cazuri foarte delicate, inclusiv eliberarea unui director de la o firmă din Fortune 500, care fusese răpit.

— Felicitări! Ciudat, nu am auzit niciodată de asta.

— Ei bine, ne place să nu ne facem remarcaţi. Oricum, pentru cunoscători noi suntem un nume mare.

— Milioane, zici? Nu credeam că există candidaţi de mâna a treia cu un buget atât de mare.

— O mare parte din bani vin din asigurările făcute. Plus că nevasta lui provine dintr-o familie foarte bogată. De altfel, toată campania lui era foarte bine alimentată financiar. Şi, din moment ce nu mai au niciun candidat, vor să mă plătească pe mine, iar eu nu am nicio problemă cu asta.

— Dar cazul lui Bruno se află sub jurisdicţie federală.

— Şi ce dacă? FBI-ul nu deţine monopolul în rezolvarea crimelor. Şi, din fericire, oamenii lui Bruno nu au încredere în guvern. În cazul în care nu ai citi ziarele, unii dintre ei cred chiar că Serviciul Secret este implicat în dispariţia lui.

— Tot ei spuneau probabil aşa ceva şi despre mine în cazul Ritter, şi este la fel de absurd acum, cum a fost şi atunci, interveni King.

— Dar asta este o minunată oportunitate pentru noi.

— Noi? Şi care este, mai exact, rolul meu în toată povestea asta?

— Dacă mă ajuţi să-l găsesc pe Bruno, îţi dau patruzeci la sută din partea mea. Va fi o cifră cu şase zerouri.

— Nu sunt bogat, dar chiar nu mă interesează banii, Joan.

— Pe mine da. Am părăsit Serviciile Speciale înainte să am o vechime de douăzeci şi cinci de ani, aşa că nu mă pot baza pe banii din pensie. Sunt aici de doi ani şi am făcut mult mai mulţi bani şi am pus cea mai mare parte deoparte, dar nu prea mă distrez. Cât am stat în Serviciul Secret, am muncit cât pentru patruzeci de ani. Eu văd în viitorul meu plaje, un catamaran şi cocktailuri, şi misiunea asta îmi va garanta împlinirea acestor vise. Şi poate că tu nu ai nevoie de bani, dar tot ai nevoie să se întâmple ceva bun în viaţa ta. Ca ziarele să te prezinte ca pe un erou, nu ca pe un tip ruinat.

— Deci acum tu eşti agentul meu de PR?

— Cred că ai nevoie de unul, Sean.

— De ce eu? Tu ai toate calităţile necesare pentru asta.

— Cei mai mulţi dintre cei cu experienţă sunt supăraţi că am făcut afacerea asta şi nu vor să coopereze deloc. Au mai rămas doar cei tineri, semidocţi şi foarte slabi la munca de teren. În al patrulea an al tău în Serviciul Secret ai spart cea mai mare reţea de falsificatori din emisfera nordică muncind singur în biroul tău din Louisville, Kentucky. Ăsta e talentul investigativ de care am nevoie. Şi, de asemenea, ai un mare avantaj că locuieşti la numai două ore de locul în care Bruno a dispărut.

El se uită în jur.

— Nici măcar nu lucrez aici.

— Pot folosi pe oricine doresc eu în investigaţia asta.

El clătină din cap.

— Nu am mai făcut treaba asta de ani de zile.

— E exact ca mersul pe bicicletă, zise ea, aplecându-se spre el şi privindu-l insistent. Ca şi mersul pe bicicletă, Sean. Am nevoie de tine dacă vreau banii aia. Şi îi vreau!

— Am propriul birou de avocatură.

— Fă o pauză! Dacă îl găseşti pe Bruno, lucrurile se vor rezolva mai repede. Priveşte-o şi altfel! Este incitant. Este diferit. Se poate să nu mai fie ca pe vremuri. Dar poate va fi ca în vremurile de acum. Mâna ei o atinse uşor pe a lui. Cumva, era un gest mult mai seducător decât toată cascadoria pe care o făcuse la el în bucătărie. Şi poate îmi arăţi cum se navighează cu un catamaran, pentru că nu am nici cea mai vagă idee, mai adăugă Joan încet.

Loretta Baldwin făcea baie şi lăsa ca apa fierbinte să-i scoată frigul din oase. În baie era întuneric; aşa îi plăcea ei, ca în pântecele mamei, reconfortant. Chicoti; nu putea să se abţină, de fiecare dată când se gândea la fata aia care trecuse pe acolo pretinzând că face un film despre viaţa lui Clyde Ritter, de parcă i-ar păsa cuiva. Fata era probabil vreun ofiţer de poliţie sau vreun detectiv particular, deşi nu înţelegea de ce s-ar mai interesa cineva de Clyde Ritter. Şi totuşi, Loretta a luat toţi banii oferiţi, până la ultimul cent. Aşa cum făcuse în toţi anii ăştia. Ea spusese adevărul; răspunsese strict la întrebările pe care i le pusese fata; numai că aceasta nu pusese întrebările cum trebuia. De exemplu, nu a întrebat ce văzuse din dulap. Cât de frică îi fusese când scosese lucrul ăla din hotel, şi totuşi nimeni nu o observase în tot acel haos. Ea era numai una dintre multele cameriste, invizibilă de-a dreptul. Şi ea cunoştea ieşiri din hotel pe care nici Serviciul Secret nu le cunoştea.

La început, ea se gândise să se ducă la poliţie cu ceea ce găsise şi văzuse, dar mai apoi a decis să nu o facă. De ce să se amestece în ceva atât de complicat? Obosise să tot piardă timpul făcând curat după alţii. Şi de ce i-ar fi păsat de Clyde Ritter? Era mult mai bine că un om ca el se afla acolo unde era acum, în mormânt, decât să tot împrăştie otravă în jur.

Aşa că o făcuse. Trimisese un bilet şi o fotografie acelei persoane, spunându-i ce văzuse şi arătându-i ce avea în posesie, şi aranjase ca banii să îi fie trimişi. Asta se şi întâmplase, şi ea păstrase tăcerea, iar persoana pe care o şantaja nu reuşise să-i afle identitatea. Fusese şireată, folosise mai multe căsuţe poştale, nume false şi un prieten apropiat care murise între timp, pentru a-şi şterge urmele. Nu fusese lacomă. Nu erau foarte mulţi bani, dar, cum nu mai avusese nicio slujbă de ceva timp, banii deveniseră o problemă, iar sursa asta de venit era chiar la fix, o ajuta să-şi ţină casa, să-şi cumpere ceva lucruri frumoase, să plătească facturile, să-şi ajute familia. Da, totul era în regulă.

Iar acea fată nu se gândise deloc să întrebe; totuşi, cum ar fi putut să ştie? Şi, chiar dacă ar fi ştiut, Loretta ar fi minţit, exact cum făcuse şi acea fată, căci, dacă ea era producătoare de filme documentare, Loretta era Lena Horne^{^[5]}. Gândul o făcu să râdă atât de tare, că aproape se înecă.

După ce îşi reveni, gândurile ei deveniră mai negre. Banii nu mai veneau, dar nu putea să mai facă nimic. Toate lucrurile trebuie să se sfârşească la un moment dat. Dar ea nu fusese o mare cheltuitoare. Pusese ceva bani deoparte, ştiind că cloşca ei cu ouă de aur nu va trăi veşnic. Putea să se mai descurce un timp şi poate că până atunci va apărea alta găină. Fata aia îi dăduse bani. Era un început. Loretta Baldwin era o optimistă incurabilă.

Telefonul sună, surprinzând-o. Oasele ei erau deja încălzite; deschise ochii şi vru să se ridice din cadă. Poate că era altă găină cu ouă de aur care o sună.

Dar nu mai ajunse la telefon.

— Îţi aminteşti de mine, Loretta?

Bărbatul era deasupra ei, cu un ţăruş metalic cu un capăt aplatizat în mână.

Ea ar fi ţipat, dar el o împinse sub apă, forţând-o cu obiectul acela metalic. Pentru o femeie în vârstă cum era Loretta, era destul de puternică, dar nu suficient. Ochii ei rămaseră deschişi, corpul fiindu-i cuprins de spasme. Ea apucă ţăruşul metalic şi apa se împrăştie pe podea. În final, ea fu nevoită să respire, plămânii i se umplură cu apă şi totul se sfârşi repede.

El scoase ţăruşul şi îi studie trăsăturile. Corpul ei contorsionat stătea pe fundul căzii, fixându-l cu ochii aceia morţi. Telefonul se opri din sunat, casa fiind din nou cuprinsă de linişte. El ieşi din cameră pentru un minut, îi găsi agenda şi se întoarse în baie. Scoase banii pe care Michelle îi dăduse, cinci bancnote de douăzeci de dolari puse cu grija în interior.

Ridică din apă corpul Lorettei folosind ţăruşul metalic. Îi deschise gura cu mâna înmănuşată şi îndesă acolo banii. Apoi îi închise gura şi îi dădu drumul la loc. Corpul ei se scufundă din nou, capetele bancnotelor de douăzeci de dolari ieşindu-i din gură. Nu era o imagine deloc frumoasă, dar el se gândi că era cea mai potrivită pentru sfârşitul unui şantajist.

Apoi pierdu ceva timp cotrobăind prin lucrurile ei, căutând obiectul incriminatoriu pe care ea îl luase cu ani în urmă, dar acesta nu se afla acolo. Să-i fie refuzat după tot acest timp? Poate că Loretta va fi aceea care va râde la urma. Cu toate astea, zăcea moartă în cadă, cu banii îndesaţi în gură. Aşadar, cine râdea totuşi?

El îşi lua ţăruşul şi ieşi exact pe unde intrase.

Buick-ul porni şi se îndepărtă trosnind din toate încheieturile. Acest capitol din viaţa lui, care scăpase de sub control, luă sfârşit. Ar fi trebuit să-i trimită un bilet de mulţumire lui Michelle Maxwell, probabil printre multe altele. El nu ar fi avut de unde să ştie identitatea femeii dacă tânăra nu ar fi trecut pe acolo punând tot felul de întrebări. Loretta Baldwin nu făcea parte din planul original, fusese numai o ocazie care îi picase din cer şi era prea bună ca să nu profite.

Îşi terminase pentru moment socotelile cu mica provincie Bowlington. Îi ură Lorettei Baldwin o frumoasă eternitate în iad pentru păcatele ei. Fără îndoială că se va mai întâlni cu ea la un moment dat şi probabil că atunci o va mai omorî o dată.

Ăsta da gând!

King lansă cu indiferenţă undiţa în apă şi o trase uşor înapoi. Stătea pe docul lui; soarele era sus pe cer de numai o oră. Peştii nu trăgeau, dar lui nu-i păsa. Lanţul de munţi părea că îi urmăreşte încercările nereuşite cu o atenţie preocupată.

Fără îndoială că Joan avusese o serie de motive complexe pentru care îi făcuse propunerea aceea. Care dintre ele l-ar fi putut motiva pe el, în afară de compensaţia financiară? Probabil, niciunul. Schemele lui Joan păreau că urmăresc numai interesele ei. Cel puţin el ştia cum stăteau lucrurile cu femeia asta.

În ceea ce-l privea pe Jefferson Parks, King nu mai era aşa de sigur. Şeriful părea sincer, dar putea foarte bine să fie doar o impresie; era o metodă foarte folosită de către oamenii legii, King ştia asta. Şi el jucase acest joc atunci cât fusese în Serviciul Secret. King nu avea nicio îndoială că acela care îl omorâse pe Howard Jennings va avea de-a face cu toată furia acestui munte de om. King nu voia decât să fie sigur că nu va deveni el ţinta.

Un val de apă clipoci la atingerea de unul dintre pilonii docului; el se uită de unde vine sunetul. Caiacul aluneca deasupra suprafeţei apei, iar femeia trăgea din greu la rame. Era suficient de aproape încât el să-i observe muşchii bine definiţi ai umerilor şi ai braţelor. În timp ce ea încetini şi se apropie de el, ceva din trăsăturile ei îi părură cunoscute.

Apoi se uită în jur uimită, de parcă nu ar fi fost conştientă de cât de aproape era de mal.

— Bună, îi strigă ea şi îi făcu imediat cu mâna.

El nu răspunse la salut făcând din mână, doar dădu din cap. Şi lansă din nou undiţa, special mai aproape de ea.

— Sper că nu te deranjez din pescuit, spuse ea.

— Asta depinde de cât de mult stai.

Ea se ridică. Purta pantaloni negri supraelastici şi muşchii ei păreau cabluri de oţel pe sub piele. Îşi eliberă părul care era strâns în coadă şi îşi şterse faţa cu un prosop, după care se uită în jur.

— Mamă, ce frumos este aici!

— Ăsta e şi motivul pentru care oamenii vin aici, spuse el cu precauţie. Şi de unde anume ai apărut? întrebă el, făcând eforturi mari să-şi dea seama de unde o ştie.

Ea indică sudul.

— Am condus până la intrarea în parcul naţional şi acolo am intrat în apă.

— Asta înseamnă doisprezece kilometri de mers pe apă! exclamă el.

Femeia nici măcar nu respira greu.

— Fac asta destul de des.

Caiacul ei se apropie şi mai mult. King o recunoscu în cele din urmă. Îi fu greu să-şi ascundă mirarea.

— Ai dori o ceaşcă de cafea, agent Maxwell?

Ea păru surprinsă pentru un moment, apoi îşi dădu seama că ar fi fost inutil şi prostesc să se prefacă, având în vedere circumstanţele.

— Dacă nu este un deranj prea mare.

— Ca de la un agent căzut în dizgraţie la altul, niciun deranj.

O ajută să acosteze caiacul în doc. Ea observă ambarcaţiunile lui legate la mal şi spaţiile de depozitare ataşate de fiecare. Barca cu motor, caiacul, Sea-Doo şi alte ambarcaţiuni ale lui King străluceau de curăţenie. Unelte, funii, tot felul de obiecte şi de ustensile erau aranjate cu grijă.

— Un loc pentru tot şi totul la locul lui? spuse ea.

— Aşa îmi place, replică King.

— Eu sunt un pic mai dezordonată.

— Îmi pare rău să aud asta.

Se îndreptară către casă.

Ajunşi înăuntru, el turnă cafea şi se aşezară la masa din bucătărie. Michelle îşi pusese un pulover cu Harvard şi o pereche de pantaloni de trening asortaţi.

— Credeam că ai fost la Georgetown! spuse King.

— Am primit treningul atunci când am făcut un antrenament pentru olimpiadă pe râul Charles din Boston.

— Exact. Olimpiada. Ocupată femeie!

— Aşa îmi place.

— Totuşi, acum nu mai eşti atât de ocupată. Adică, dacă ai timp dimineaţa pentru sporturi de apă şi pentru vizite pe la foşti agenţi ai Serviciului Secret…

Ea zâmbi.

— Deci nu accepţi că prezenţa mea aici este numai o coincidenţă?

— Te-a dat de gol treningul. El mi-a spus că sperai să cobori din caiac la un moment dat, înainte să te întorci la maşină. Şi, mai mult, mă îndoiesc că ai vâsli doisprezece kilometri, olimpică sau nu, fără să ştii sigur că sunt acasă. Am primit câteva telefoane la care mi s-a închis în nas în dimineaţa asta la interval de jumătate de oră între ele. Lasă-mă să ghicesc, ai un telefon mobil în barcă.

— Se vede că ai fost investigator.

— Mă bucur că am putut fi acasă ca să te întâmpin. Nu aş fi vrut să hoinăreşti singură pe aici. Au mai fost unii care au făcut chestia asta, şi nu prea mi-a plăcut.

Ea coborî ceaşca.

— Mi-am pus unele întrebări în ultima vreme.

— Serios? Foarte bine.

— Am fost în Carolina de Nord, într-un mic loc numit Bowlington. Cred că ai auzit de el. Şi el puse cana jos. Fairmount este încă în picioare, dar este închis.

— După părerea mea, puteau să-l şi dărâme.

— Întotdeauna m-am întrebat ceva. Poate mă poţi lamuri tu.

— Voi face tot posibilul, răspunse sarcastic King. Adică, oricum nu am mare lucru de făcut, deci lasă-mă să te ajut!

Ea ignoră tonul lui.

— Dispunerea agenţilor în cazul lui Ritter. Aţi avut puţine forţe, lucru pe care îl pot înţelege. Dar modul în care voi v-aţi poziţionat a fost un dezastru total. Tu erai singurul agent din apropierea lui.

King sorbi din cafea şi îşi privi mâinile.

— Ştiu că tot ce îţi spun acum îţi provoacă amintiri dureroase, spuse Michelle cu un ton de scuză. Am apărut aici şi îţi pun atâtea întrebări. Spune-mi să plec şi o voi face.

Până la urmă, King dădu din cap.

— La naiba! Doar şi tu simţi acum gustul înfrângerii din cauza răpirii lui Bruno. Într-un fel, asta ne face fraţi de sânge.

— Într-un fel.

— Ce înseamnă asta? spuse el mirat. Că eu am făcut-o mai lată decât tine şi tu nu vrei ca imaginea ta să fie asociată cu mine?

— De fapt, eu consider că am greşit mai mult decât ai făcut-o tu. Eu eram şeful echipei. Am scăpat obiectivul din ochi. Nu a fost nicio împuşcătură. Nu am apucat să împuşc pe nimeni atunci când clădirea parcă s-a prăbuşit pe mine. Tu ţi-ai pierdut concentrarea pentru o clipă. Probabil că ai făcut un lucru impardonabil pentru un agent al Serviciului Secret, dar eu am greşit de la un cap la altul. Eu cred că tu nu ar trebui să doreşti să fii asociat cu imaginea mea.

Expresia de pe faţa lui King se mai îmblânzi, iar vocea îi deveni mai calmă.

— Noi am avut atunci mai puţin de jumătate din agenţii desemnaţi. Asta fusese, în parte, alegerea lui Ritter şi a guvernului. El nu era prea iubit, şi toată lumea ştia că avea şanse extrem de mici să câştige alegerile.

— Dar Ritter nu ar fi vrut cât mai mulţi agenţi posibili?

— El nu prea avea încredere în noi, răspunse simplu King. Noi eram reprezentanţii administraţiei actuale. Chiar dacă era membru în congres, era un outsider – mult pe dinafară, cu o platformă politică ciudată şi cu simpatizanţi radicali. Credea chiar că îl spionăm şi pe el, jur. În consecinţă, ne ţinea cu totul în ceaţă. Schimba itinerarul în ultima clipa, fără să ne ceară părerea; lucrul acesta îl înnebunea pe Bob Scott, şeful echipei care-i asigura securitatea.

— Sunt sigură de asta. Dar asta nu a reieşit din raportul oficial.

— De ce ar fi reieşit? Aveau pe cine să tragă la răspundere. Sfârşitul poveştii.

— Dar asta nu justifică măsurile slabe de securitate care au fost luate în acea zi.

— Ritter părea că se înţelege cu mine. Nu ştiu de ce. Convingerile noastre politice erau clar diferite. Dar eu eram respectuos, făceam câteva glume şi, dacă e să estimez gradul de încredere, aş putea spune că în mine avea cea mai mare încredere. În consecinţă, când eram eu de serviciu, tot timpul îl apăram. În afară de asta, lui nu-i plăcea să aibă agenţi prin preajmă. Era convins că oamenii îl iubeau. Că nimeni nu voia să-i facă vreun rău. Probabil că acest fals sentiment de siguranţă venea din vremea în care era predicator. Şeful de campanie, un tip pe nume Sidney Morse – de altfel, un tip tare isteţ şi căruia îi plăcea tare mult acel aranjament – era mult mai cu picioarele pe pământ. Ştia că erau destui oameni care voiau să-l elimine pe candidat. Morse întotdeauna a dorit să plaseze cel puţin un om în preajma lui. Dar restul agenţilor erau dispersaţi în perimetru.

— Fapt destul de inutil atunci când s-a tras cu arma şi mulţimea s-a panicat.

— Ai văzut caseta, am înţeles.

— Da. Dispunerea agenţilor nu a fost vina ta. M-aş fi aşteptat ca şeful securităţii să facă presiuni mai mari.

— Bob Scott era un fost soldat, luptase în Vietman, fusese chiar prizonier de război. Era un băiat bun, dar, după mine, a ales cauzele greşite pentru care să lupte. În acea vreme avea destul de multe probleme în viaţa personală. Soţia lui intentase divorţ cu câteva luni înainte de asasinarea lui Ritter. El a vrut să iasă din programul de pază şi securitate şi să se întoarcă la activitatea de investigaţii. Cred că regreta tot timpul faptul că părăsise armata. I se potrivea mult mai bine uniforma decât costumul. Uneori îi saluta pe oameni cu mâna la chipiu şi folosea măsurile temporale ca un soldat, chiar dacă, după cum ştii, în Serviciul Secret se foloseşte timpul standard. El prefera viaţa aia.

— Ce s-a ales de el?

— Şi-a dat demisia din Serviciul Secret. Eu am încasat mai toate loviturile, dar, după cum ai aflat, unda de şoc s-a oprit la şeful securităţii. S-a retras la timp, deci pensia lui a fost asigurată. Am pierdut legătura cu el. Nu era el tipul care să-mi trimită felicitări de Crăciun. Făcu o pauză, apoi continuă: Şi, uneori, cam trăgea la măsea.

— Scotea repede pistolul? Nu este un lucru neîntâlnit la un soldat. Cele mai multe agenţii au parte şi de astfel de oameni.

— Bob avea o problemă. Era un adevărat fanatic al celui de al doilea amendament^{^[6]}.

— El a fost prezent la evenimentele din hotel?

— Da. Uneori, el se ducea cu echipa înainte şi verifica locaţiile viitoare, dar acum decisese să stea în Bowlington. Nu ştiu de ce anume. Era un oraş în care nu prea aveai ce să faci.

— L-am văzut pe Sidney Morse pe caseta; era chiar lângă Ritter.

— Întotdeauna era. Ritter avea obiceiul să piardă noţiunea timpului, şi Morse îi ţinea evidenţa.

— Am auzit că Morse era o adevărată forţă a naturii.

— Era. Când a început campania, un tip pe nume Doug Denby era şeful de campanie al lui Ritter şi, de fapt, cel care făcea jocurile. Când campania a început să ia amploare, Ritter a avut nevoie de cineva care să-l însoţească permanent. Morse a fost candidatul perfect. Toată campania a fost reînsufleţită când a apărut el. Era un tip gras cu un motor care nu se oprea niciodată, flamboiant şi teatral. În permanenţă molfăia batoane de ciocolată din mâna stângă, şi în mâna dreaptă ţinea mobilul la care vorbea, răcnea ordine, aranjând lucrurile cu mass-media. Nu cred că dormea vreodată. Denby era în linia a doua pentru Sidney Morse. La naiba, cred că Ritter era intimidat de el!

— Cum se înţelegeau Morse şi Bob Scott?

— Nu erau ei chiar tot timpul de acord, dar era în regulă. După cum spuneam, Bob trecea printr-un divorţ urât, iar Morse avea un frate mai mic – cred că îl chema Peter – care era implicat în ceva lucruri necurate, şi asta îl tulbura mult pe Sidney. Aşa că el şi Scott aveau câte ceva în comun. Se înţelegeau destul de bine. Însă Morse şi Doug Denby nu se aveau prea bine. Doug era adeptul cugetărilor profunde, tipul sudistului de modă veche şi cu nişte viziuni potrivite acum cincizeci de ani. Morse era spirt, tipul de pe coasta de vest, maestrul de ceremonii, care îl punea pe Ritter în ochii publicului, în toate talk-show-urile, regizând o întreagă operaţiune. Foarte rapid, sclipirea a devenit mai importantă decât ideologiile implicate. Ritter oricum nu avea nicio şansă să câştige alegerile, dar avea destul de mulţi admiratori – deloc neobişnuit pentru un predicator la TV. Astfel, cu cât chipul şi numele lui erau mai mediatizate, cu atât îi plăcea mai mult. Din câte mi-am dat seama, principala strategie a lor era să-i zdruncine pe cei mari – şi chiar reuşiseră asta, mulţumită lui Morse – şi să facă apoi aranjamente cu ei. Iar Ritter făcea tot ceea ce îi spunea Morse.

— Presupun că lui Denby nu i-a convenit prea mult. Ce s-a întâmplat cu el?

— Cine ştie? Oare unde se duc foştii şefi de cabinet?

— Bănuiesc că, dacă ai fost de serviciu de dimineaţă, probabil că te-ai culcat devreme în noaptea de dinainte?

King o fixă cu privirea pentru un moment destul de lung.

— După ce am ieşit din tură, m-am dus la sala de forţă a hotelului cu câţiva colegi, am luat o cină devreme şi da, m-am culcat. De ce eşti atât de interesată de aceste amănunte, agent Maxwell?

— Te rog, spune-mi Michelle. Te-am văzut la televizor după asasinarea lui Jennings. Am auzit despre tine în Serviciul Secret. După ce am păţit eu, am avut un impuls să aflu mai multe despre ce ai păţit tu. Am simţit o oarecare legătură.

— Halal legătură!

— Care au fost ceilalţi agenţi atribuiţi lui Ritter?

⇐ Предыдущая 44 45 46 47 484950 51 52 53 Следующая ⇒