PROLOG 6 страница

— Aveţi mandat? întrebă King.

— Eşti un fost agent federal. Noi speram că vei colabora.

— Sunt şi avocat, şi noi nu suntem o specie prea cooperantă.

— Depinde de tine. Am mandatul chiar aici.

Când fusese agent, folosise şi el aceeaşi păcăleală. „Mandatul” lui de percheziţie era de obicei o fotocopie a ultimei pagini a ziarului New York Times împăturită cu grijă.

— Vreau să-l văd, ceru el.

Ei scoaseră mandatul şi era real. Voiau să-i ia revolverul din dotare.

— Pot întreba de ce?

— Poţi întreba, răspunse un agent.

Acum şeriful făcu un pas înainte. Avea în jur de cincizeci de ani, peste 1,90 înălţime şi constituţia unui boxer profesionist, cu umeri laţi, braţe lungi şi palme imense.

— Hai să terminam cu prostiile, bine? îi propuse el agentului FBI înainte de a se uita la King, Ei vor să vadă dacă gloanţele corespund cu cel scos din Jennings. Presupun că nu ai nicio problemă din punctul asta de vedere.

— Tu crezi că l-am împuşcat pe Howard Jennings în biroul meu, folosind pistolul din dotare? Crezi că aş face asta din lene sau din pricina că aş fi prea zgârcit să-mi cumpăr un alt pistol?

— Eliminam doar posibilităţile, spuse el cu blândeţe. Cunoşti procedura. Ca agent în Serviciul Secret.

— Am fost. Am fost agent în Serviciul Secret, sublinie el, întorcându-se. Voi aduce arma.

Tipul imens puse una din mâini pe umărul lui King.

— Nu. Arată-le doar unde se află.

— Şi să-i las în casă ca să culeagă fără probleme dovezi pentru a construi cazul împotriva mea?

— Un om nevinovat nu are nimic de ascuns, ripostă agentul federal. De altfel, nu vor scotoci, pe cuvânt de cercetaş.

Un agent FBI îl urma pe King înăuntru. În timp ce mergeau de-a lungul holului, agentul păru surprins de mizeria din bucătărie.

— Câinele meu este tare sălbatic, explică King.

Omul dădu din cap.

— Eu am un labrador negru pe nume Trigger. Al tău ce este?

— O căţea pitbull pe nume Joan.

Intrară în camera lui, unde King deschise o cutie şi îl invită pe agent să inspecteze conţinutul. Omul luă pistolul, îl puse într-o pungă şi îl urmă pe King spre ieşire.

— Îmi pare rău pentru toate astea, Sean, spuse Todd. Ştiu că e o situaţie aiurea.

Lui King i se păru că bunul şef al poliţiei nu era prea sincer.

În timp ce agenţii se îndepărtau cu maşinile de casa lui King, Joan coborî scările complet îmbrăcată.

— Ce voiau?

— Făceau chetă pentru balul poliţiştilor.

— Ha, ha! Eşti suspect sau ce?

— Mi-au luat arma.

— Ai un alibi, nu?

— Am fost în tură. Nu am văzut pe nimeni şi nimeni nu m-a văzut pe mine.

— Păcat că nu am fost aici mai devreme. Ţi-aş fi oferit un alibi pe cinste dacă ţi-ai fi jucat cărţile cum trebuie. Ea ridică mâna dreaptă, iar cea stângă o puse pe o Biblie imaginară. „Domnule judecător, domnul King este nevinovat deoarece atunci când s-a petrecut crima, eu îmi făceam de cap cu acuzatul pe masa din bucătărie.”

— Poate în visele tale.

— Chiar s-a întâmplat în visele mele. Dar acum cred că este prea târziu.

— Joan, fă-mi te rog un mare serviciu, ieşi afară din casa mea!

Ea făcu un pas în spate, căutându-i privirea.

— Doar nu eşti îngrijorat de povestea asta? Analiza balistică nu se va potrivi şi gata.

— Aşa crezi tu?

— Presupun că ai avut arma cu tine în timpul rondului.

— Bineînţeles că am avut-o. Praştia mi-e stricată.

— Glume. Tot timpul faci glume proaste când eşti foarte nervos.

— Un om este mort, Joan, în biroul meu. Nimic din toate astea nu este comic.

— Numai dacă l-ai omorât tu, pentru că nu văd cum ar fi putut arma ta să o facă. El nu răspunse, şi ea continuă: Este ceva ce nu ai spus poliţiei?

— Nu l-am omorât eu pe Jennings, dacă la asta te gândeşti.

— Nu la asta mă gândeam. Te cunosc prea bine.

— Ei bine, oamenii se schimbă. Unii chiar o fac.

Joan îşi luă geanta.

— Ar fi în regulă dacă ţi-aş mai face o vizită? Adăuga apoi în grabă: Dacă îţi jur că nu mai fac atâta deranj?!

Şi se uită la mizeria din bucătărie.

— De ce ai făcut-o? întrebă el.

— Acum opt ani am pierdut ceva important pentru mine. În dimineaţa asta am încercat să recuperez totul, folosind o metodă care s-a dovedit a fi jenant de stupidă.

— Ce sens ar mai avea să ne vedem din nou?

— De fapt, vreau să te întreb ceva.

— Spune!

— Nu acum. Altă dată. Ţinem legătura.

După plecarea ei, King începu să facă ordine în bucătărie. În câteva minute totul era curat şi la locul lui. Numai de ar fi putut spune acelaşi lucru şi despre viaţa lui! În orice caz, avea impresia că multe lucruri se vor mai sparge până să se termine povestea asta.

Michelle luă avionul pentru un zbor scurt până în Carolina de Nord. Pentru că nu mai avea la ea insigna şi actele, în schimb, având permisul de portarmă, fusese nevoită să trimită la bagaje pistolul şi un mic cuţit pe care îl ţinea întotdeauna la ea, recuperându-le abia după aterizare. Politica de confiscare a tuturor armelor, care intrase în vigoare după 11 septembrie, se mai relaxase întrucâtva, deşi acum, că nu avea insigna, îi era mai greu. Michelle închirie o maşina şi conduse o oră până în orăşelul Bowlington, aflat la şaptezeci de kilometri est de graniţa cu Tennessee, la poalele munţilor Great Smoky. Cu toate acestea, descoperi în curând că nu rămăsese mai nimic din oraş. Producţia de textile ridicase localitatea în vremurile bune, îi explicase un bătrânel de la benzinăria unde oprise.

— Acum toate astea se produc pe nimic în China sau în Taiwan, se lamentă omul. Ce ne-a mai rămas? Mai nimic.

Îşi puncta comentariile din când în când scuipând tutun într-o găleată; înregistră la casă apa minerală pe care ea o cumpărase, apoi îi dădu restul. O întrebă de ce venise aici, dar ea îi răspunse vag:

— În trecere.

— Ei bine, doamnă, doar ca să ştiţi, nu prea mai aveţi ce vedea pe aici, pe la noi.

Michelle se urcă în maşină şi traversă oraşul în cea mai mare parte pustiu şi sărăcit. Văzu mulţi oameni în vârstă, odihnindu-se pe verandele dărăpănate sau mişcându-se greoi prin curţile mici, în paragină. Parcând în faţa locului pe care îl căuta, Michelle se întrebă de ce acum opt ani de zile Clyde Ritter găsise de cuviinţă să se oprească în localitatea aceasta în turul său de campanie. „Şi-ntr-un cimitir ar fi adunat mai multe voturi.”

Situat la câţiva kilometri de centrul oraşului, hotelul Fairmount nu numai că avusese parte de vremuri mai bune, dar părea că se mai ţine într-un singur stâlp de rezistenţă. Structura se înălţa pe opt niveluri şi era împrejmuită de un gard de sârmă înalt de doi metri. Arhitectura locului era o combinaţie de stiluri. Clădirea avea peste o sută de ani şi părea să aibă pe ici, pe colo elemente specifice stilului gotic, cu turnuleţe şi balustrade false, în alte părţi având un aer mediteranean, cu pereţi văruiţi şi un acoperiş din ţiglă roşie. Michelle hotărî că urâţenia locului n-avea cum să fie exagerată. Până şi termenul de „elefant alb” nu descria clădirea întru totul.

Pe gard erau puse semne de „Trecerea interzisă” şi, cu toate acestea, nu văzu o gheretă de paznic sau vreun gardian care să supravegheze perimetrul. Într-o parte a hotelului, descoperi o gaură în gard. Totuşi, înainte să se strecoare înăuntru, se decise să meargă puţin în recunoaşterea zonei – aici pregătirea ei ca agent al Serviciului Secret îşi spunea cuvântul.

Terenul era relativ plan, cu excepţia zonei din spatele clădirii, unde se înclina în pantă până la gard. Michelle cântări din priviri unghiul pantei spre gard şi zâmbi. Doi ani la rând câştigase campionatele statale la săritura în lungime şi săritura în înălţime. Cu un avânt rezonabil, dacă vântul bătea cum trebuie, ar fi putut sări afurisitul de gard, folosindu-se de panta asta. Acum zece ani ar fi încercat, ca amuzament. Îşi continua plimbarea şi se hotărî să se îndrepte spre pădure. Auzind susurul unei ape curgătoare, pătrunse şi mai adânc în desişul pădurii.

Localiză în câteva minute sursa zgomotului. Merse până la buza unui deal prăpăstios şi se uită în jos. Erau cam zece metri până la apă. Râul nu era foarte lat, dar apele curgeau repede şi părea foarte adânc. Din mal se iţeau câteva stânci, cu bolovani mici în jur. În timp ce privea firul apei, un pietroi se desprinse şi se rostogoli la vale, căzând cu un plescăit în apă, luat repede de curentul puternic al râului. O trecu un fior urmărind acest spectacol; nu-i plăcuseră niciodată înălţimile, aşa că se întoarse.

După ce se strecură prin gaura din gard, Michelle se îndreptă spre intrarea principală, masivă; dar era încuiată şi ferecată cu lanţuri. Trecând mai departe, descoperi o fereastra mare, spartă ceva mai încolo, pe partea stângă a clădirii, şi se strecură înăuntru. Presupunea că fusese tăiat curentul electric, astfel că venise dotată cu o lanternă. O aprinse şi începu să cerceteze locul. Trecea prin camere pline de praf, igrasie, mucegai, chiar şi şobolani, judecând după zgomotul de lăbuţe în alergare. Zări mese întoarse cu picioarele în sus, mucuri de ţigară, sticle de băutură goale şi prezervative aruncate pe jos. Părea că hotelul abandonat era folosit pe post de club de noapte pentru grupul foarte redus numeric de persoane sub 70 de ani care mai rămăseseră în Bowlington.

Adusese cu ea o copie a planurilor hotelului, inclusă în dosarul pe care i-l dăduse prietenul ei. Folosindu-se de acest document, se îndreptă spre holul de la intrare şi, de aici, spre încăperea în care Clyde Ritter fusese împuşcat mortal. Acum era lambrisată în mahon, cu candelabre de prost gust şi mochetă de culoarea vişinei putrede. Când închise uşa după ea, se lasă o linişte atât de profundă, încât Michelle se bucură să simtă pistolul prins în tocul de la curea. Modelul 357 pe care îl predase fusese înlocuit de un SIG feminin de 9 mm. Toţi agenţii federali aveau o armă personală, de rezervă.

Nu se afla aici doar pentru a-şi satisface curiozitatea morbidă. Erau câteva paralele interesante care o intrigau. Răpirea lui Bruno se petrecuse tot într-un orăşel obscur de provincie, nu departe de aici. Avusese loc într-o clădire veche, mă rog, o clădire de pompe funebre, nu un hotel. Trebuie să fi fost cineva din interior care să aibă legătură cu conspiraţia împotriva lui Bruno, era sigură de asta. Şi, cu ceea ce descoperise până acum despre uciderea lui Ritter, devenea convinsă că şi în cazul acesta tot cineva din interior jucase un rol. Poate că tot ce avea să afle aici o va ajuta să-şi rezolve dilema; cel puţin aşa spera. Oricum, era mult mai bine decât să stea închisă într-o cameră de hotel, vegetând.

Se urcă pe o măsuţă din colţul încăperii şi consultă dosarul, care avea o diagramă detaliată a poziţiei tuturor actorilor din ziua fatidică. Sări de pe masă şi se aşeză în locul unde stătuse Sean King, Clyde Ritter aflându-se chiar în faţa lui. Îşi aruncă privirea prin cameră şi notă unde stătuse un agent al Serviciului Secret, apoi un altul, şi altul. Mulţimea se aflase în spatele unui cordon, iar Ritter dădea mâna cu oamenii, schimbând politeţuri. Diverşi membri ai echipei de campanie a lui Ritter erau împrăştiaţi prin toată încăperea. Sidney Morse era de cealaltă parte a cordonului, în faţa lui Ritter. Îl văzuse pe Morse şi pe caseta video. O rupsese la goană speriat, ca toţi ceilalţi, de altfel. Doug Denby, şeful staffului de campanie al lui Ritter, se aflase lângă uşă. Asasinul, Arnold Ramsey, stătuse undeva în spatele încăperii, dar înaintase încet până când ajunsese în faţa victimei. Purta o pancarta PEC, „Prieten cu Clyde”, şi, pentru ochiul format al lui Michelle, atunci când urmărise caseta video, nu părea un tip periculos.

Michelle privi în dreapta şi zări nişte lifturi. Se imagină în pielea lui Sean King pentru încă o clipă şi se uită în stânga şi-n dreapta, analizând camera în segmente precise, prefăcându-se că vorbeşte în microfonul de la guler, cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi atins spatele lui Ritter, îmbrăcat în cămaşa transpirată. Apoi se uită spre dreapta, aşa cum făcuse King, şi rămase cu privirea în acea direcţie la fel de mult ca el; numără secundele în minte.

Singurul lucru important în acea direcţie îl constituiau lifturile. Acel „ding” pe care îl auzise trebuie să fi venit de acolo.

Bufnitura o sperie atât de tare, încât îşi scoase pistolul şi îşi aţinti ochii spre toate colţurile încăperii. Răsufla aşa de greu şi tremura atât de tare, că fu nevoită să se aşeze pe podea, simţind brusc că i se face greaţă. Realiză imediat că o bufnitura nu era un zgomot neaşteptat pentru un hotel părăsit: probabil căzuse o bucată de tavan sau poate o veveriţă intrase în clădire şi se lovise de vreun obiect. Totuşi, momentul fusese teribil. Se minună de abilitatea lui King de a face faţă unei asemenea surprize şi de a-şi păstra prezenţa de spirit şi, rănit fiind, să scoată arma, împuşcându-l pe asasin. Oare ea ar fi putut să ignore durerea din braţ, haosul din jur, şi să tragă? Acum, că şi ea retrăise în parte aceeaşi situaţie, King crescuse în ochii ei.

Se adună, se uită din nou la lifturi, apoi în dosar. Citise o parte dintre rapoartele oficiale în avion, venind încoace, şi aflase că acest set de lifturi fusese închis, păzit de Serviciul Secret pe parcursul vizitei lui Ritter. Deci n-ar fi trebuit să se audă niciun „ding”. Şi totuşi, ea auzise acest zgomot. Iar atenţia lui King trebuie să fi fost atrasă de locul acela sau cel puţin în direcţia aceea. Deşi mai târziu el susţinuse că pur şi simplu îşi pierduse concentrarea, ea se întreba dacă nu cumva era mai mult de atât. Privi o fotografie a încăperii la momentul crimei. Mocheta fusese pusă ulterior. La momentul acela podeaua era goală – numai parchet. Se ridică, scoase cuţitul şi despică mocheta. După ce trase de mochetă, expunând un pătrat de unu pe unu, îndreptă fasciculul lanternei spre podeaua expusă.

Petele întunecate încă mai erau acolo. Era aproape imposibil să scoţi petele de sânge din lemn; era clar că hotelul optase să le acopere pur şi simplu. „Sângele lui King şi al lui Clyde Ritter, îşi zise ea, amestecat pentru totdeauna.” Se apropie apoi de peretele lângă care stătuse King; glonţul care îl omorâse pe Clyde Ritter şi îl rănise pe King se înfipsese în perete, dar, evident, fusese scos de mult de acolo. Pereţii tapetaţi, martori ai uciderii lui Ritter, fuseseră acoperiţi cu lambriuri groase de mahon. Din nou, şi asta era un fel de muşamalizare, ca şi cum proprietarii hotelului ar fi putut şterge cumva ceea ce se întâmplase aici. Evident că asta nu funcţionase, căci hotelul fusese închis la scurtă vreme după moartea lui Ritter.

Păşi în zona de birouri printr-o uşă din spatele recepţiei. Unul dintre ziduri era acoperit de fişete voluminoase, iar pe birouri încă mai găseai pixuri, hârtii şi alte obiecte de papetărie, de parcă locul fusese abandonat în miezul zilei. Deschise unul dintre fişete şi fu surprinsă să vadă că era plin. Începu să răsfoiască prin dosare. Deşi, fără îndoială, la momentul crimei hotelul era dotat cu calculatoare, se pare că ţineau şi copii scrise, de rezervă. Asta făcea totul mai uşor. Folosind lanterna, găsi materialele din 1996, apoi pe cele din ziua în care Ritter vizitase locul. De fapt, singurele dosare de aici erau pentru 1996 şi începutul lui 1997. Michelle presupuse că hotelul se închisese la scurtă vreme după asasinarea lui Ritter şi nimeni nu se mai deranjase să golească fişetele. Dacă aceste înregistrări fuseseră confiscate în timpul anchetei care urmase, cu siguranţă că fuseseră returnate.

Grupul lui Ritter stătuse o singură noapte la Fairmount. King trecuse pe la recepţie odată cu anturajul lui Ritter. Înregistrările arătau că Sean King ocupase camera 304.

Urca pe scara principală până la etajul trei. Nu avea cheie, dar avea trusa cu şperaclu la ea, astfel că uşa cedă rapid. Ce chestii folositoare ştia să facă un agent federal! Intră în cameră, aruncă o privire în jur şi nu găsi nimic deosebit: doar harababură. Zări o uşă de legătură cu camera de alături, 302. Intră şi acolo, descoperind acelaşi lucru ca în camera din care tocmai ieşise.

Revenind la parter, se pregătea să plece, când îi veni o idee. Se întoarse în zona de birouri şi caută dosarele angajaţilor. Din păcate, nu avu noroc. Se gândi o clipă, apoi, verificând planul hotelului, localiză oficiul administrativ şi se îndreptă într-acolo.

Camera era mare, cu rafturi pe margine, mese şi un birou. Michelle cercetă biroul, apoi fişetul care era lipit de unul dintre pereţi. Aici găsi ceea ce căuta: o listă cu numele şi adresele angajaţilor responsabili de curăţenie, pe o foaie de hârtie mucegăită, încreţită pe margini. Luă lista cu ea şi se înapoie în birou în căutarea unei cărţi de telefon, însă singura pe care o găsi era un exemplar vechi, probabil inutil. Ieşind afară, în întuneric, descoperi cu mirare că petrecuse peste două ore în incinta hotelului.

Trase la un han şi folosi cartea de telefon din camera ei pentru a verifica numele şi adresele cameristelor de pe listă. Găsi trei care încă mai locuiau în zonă – la aceleaşi adrese pe care le aveau înainte. Începu să dea telefoane. La primul număr nu-i răspunse nimeni, aşa că lăsă un mesaj. La celelalte două, răspunseră chiar fostele angajate. Michelle se recomandă drept producătoare de filme documentare care lucra la un proiect despre asasinate politice şi care acum lua interviuri persoanelor familiarizate cu crima Ritter. Destul de neobişnuit, ambele femei spuseră că ar fi fericite să apară într-un asemenea film. „Poate că nu e chiar aşa de neobişnuit, reflectă Michelle; ce altceva ai avea de făcut prin părţile astea?” Stabili întâlniri cu amândouă femeile pentru a doua zi. Apoi luă o cină frugală la un restaurant stil country-western, unde în mai puţin de zece minute tipii cu pălării de cowboy începură să roiască în jurul ei. Complet plictisită în momentul în care cel de-al treilea tip încerca să o agaţe, continuă să ţină cheeseburgerul pe care îl molfăia cu o mână, arătând cu cealaltă arma de la şold; îl urmări pe potenţialul pretendent cum spală putina cu viteza luminii. „O, să fii atât de populară!” După cină, petrecu vreo două ore la ea în cameră revizuind întrebările pe care le va pune a doua zi celor două cameriste. În timp ce făcea asta, şi cea de-a treia femeie o sună şi fu şi ea de acord să îi vorbească. Mai târziu, aţipind, Michelle se întrebă unde avea să ajungă cu toate astea.

Afară, lângă hanul lui Michelle, opri bătrânul Buick, cu toba huruind, scuipând gaze nearse. Şoferul închise motorul şi rămase cu privirea aţintită asupra uşii camerei în care stătea Michelle. Se concentra atât de tare, încât părea că poate vedea prin ziduri, poate chiar în mintea tinerei agente de la Serviciul Secret.

Ziua de mâine promitea să fie una interesantă. Nu anticipase că Michelle Maxwell va veni aici pentru a realiza propria investigaţie, însă acum, că o făcuse, el trebuia să rezolve problema, cu delicateţe. Îşi construise lista de ţinte cu mare grijă şi nu voia să sporească acel număr fără o chibzuinţă serioasă. Cu toate astea, planurile puteau să se schimbe în funcţie de situaţiile neprevăzute; dacă Maxwell avea să devină o ţintă, asta rămânea de văzut.

Rămăseseră multe de făcut, şi o tânără agentă a Serviciului Secret putea deveni o sursă serioasă de probleme. Dezbătu în gând dacă să o ucidă acum, întinzând mâna după arma sa preferată. Când degetele se încleştară în jurul metalului rece, continuă să se gândească la acest aspect, apoi dădu drumul armei.

Prea puţin răgaz de pregătire şi prea multe complicaţii potenţiale ar fi ieşit de pe urma morţii ei acum. Acesta nu era modul său de lucru. Aşa că Michelle Maxwell avea să se trezească şi mâine. Băgă Buick-ul în viteză şi se îndepărtă.

Primele două foste cameriste ale hotelului Fairmont pe care Michelle le interogă nu îi fuseseră deloc de ajutor. Asasinatul fusese cel mai important eveniment din viaţa oraşului şi a lor, aşa că în discuţia purtată cu „realizatoarea de filme” Michelle amândouă emiseseră o sumedenie de teorii fără a fi capabile să ofere informaţii utile. Michelle le ascultase politicos şi apoi plecase.

A treia casă la care se dusese era modestă, dar curată şi ordonată, la ceva distanţă de drumul principal. Loretta Baldwin o aştepta pe Michelle pe verandă. Era o negresă suplă, de peste şaizeci de ani, cu pomeţii înalţi, gura expresivă şi cu o pereche de ochelari cu ramă de metal care îi măreau ochii căprui, vii. Stătea dreaptă pe scaun şi avea o căutătură pătrunzătoare, care ar fi făcut mândria oricărui agent secret. Mâinile îi erau lungi şi cu venele foarte pronunţate. Când cele două femei îşi strânseră mâinile, strânsoarea femeii mai în vârstă o luă total prin surprindere pe atletica Michelle. Aceasta din urmă se aşeză pe un scaun lângă Loretta şi acceptă paharul cu ceai cu gheaţă pe care aceasta i-l oferi.

— Acest film pe care îi faci, dragă, este unul lung sau unul scurt?

— Este un documentar, deci scurt.

— Atunci presupun că nu mă aleg cu nimic.

— Ei bine, dacă interviul este inclus în documentar, atunci vei avea şi tu partea ta. Ne vom întoarce şi vom filma şi restul. Eu fac doar investigaţiile preliminare acum.

— Nu, scumpo, vreau să ştiu dacă este un angajament plătit?

— Oh, nu, nu este. Buget limitat.

— Păcat! Nu prea avem multe slujbe pe aici, înţelegi?

— Bănuiesc că aşa este.

— Înainte nu era aşa.

— Adică atunci când era hotelul deschis?

Baldwin dădu aprobator din cap şi începu să se balanseze cu scaunul înainte şi înapoi în briza uşoară. Temperatura aerului începuse să scadă, şi Michelle şi-ar fi dorit mai mult o cană de cafea fierbinte decât ceai cu gheaţă.

— Cu cine ai mai vorbit până acum? Când Michelle îi spuse, ea zâmbi şi apoi chicoti. Fetele alea nu au nici cea mai mică idee, mă înţelegi, nimic despre nimic. Micuţa domnişoară Julie ţi-a spus că a fost acolo când a fost împuşcat Martin Luther King Jr.?

— Da, a menţionat acest lucru. De fapt, mi-a părut un pic cam tânără pentru acele vremuri.

⇐ Предыдущая 41 42 43 44 454647 48 49 50 Следующая ⇒