PROLOG 8 страница

Ea continuă să coboare până ajunse în dreptul unui morman de moloz ce căzuse de la etajul superior. Locul acela era gata să se dărâme. Ar fi făcut bine să se grăbească cu buldozerele alea, că era posibil să nu mai aibă ce dărâma.

Michelle simţea nevoia de aer curat şi de lumina soarelui. Aşa că se grăbi în sus pe scări. Lumina o lovi chiar în ochi. O voce lătră în urechea ei:

— Stai! Paza hotelului. Sunt înarmat şi gata să trag.

Michelle ridica arma şi lanterna.

— Sunt agent al Serviciului Secret. Spuse automat chestia asta, uitând că nu mai are insigna sau orice element de identificare.

— Serviciul Secret? Foarte bine, eu sunt şeriful Matt Dillon.

— Poţi lua lanterna din ochii mei? întrebă ea.

— Pune arma pe podea, spuse vocea. Uşor şi cu grijă.

— Asta fac, replică Michelle. Numai să fii atent să nu apeşi pe trăgaci din greşeală şi să mă împuşti.

În timp ce se ridica în picioare, lumina se depărta din ochii ei.

— Ce cauţi aici? Asta este o proprietate privată.

— Serios? întreba ea inocent.

— Există un gard şi e plin de avertismente, doamnă.

— Păi, înseamnă că eu am venit prin altă parte.

— Ce treaba are Serviciul Secret aici? Apropo, ai ceva care să susţină afirmaţiile tale?

— Putem ieşi la lumina? Mă simt de parcă am mers prin deşert şase ore.

— Bine, dar să nu te apleci spre pistol. Îl iau eu.

Ieşiră din clădire, unde Michelle putu să se uite mai bine la bărbat. Era de vârsta a doua, cu părul scurt şi grizonat, de talie mijlocie şi o uniformă de bodyguard.

El se holbă la ea în timp ce îşi ţinea pistolul în mâna stângă, iar cu dreapta puse pistolul ei la brâu.

— OK, urma să-mi araţi legitimaţia. Dar, chiar dacă lucrezi pentru Serviciul Secret, tot nu ai ce să căuta aici.

— Îţi aminteşti că, acum cam opt ani de zile, un politician pe nume Clyde Ritter a fost în acest hotel?

— Să-mi amintesc? Păi, ăla a fost evenimentul cel mai interesant din toată istoria blestematei ăsteia de aşezare.

— Ei bine, am venit aici ca să examinez locul. Sunt destul de nouă în agenţie şi asta era un studiu de caz pentru noi, învăţăceii, un exemplu negativ. Eram numai curioasă, voiam să văd locul cu ochii mei. Am venit tocmai din Washington şi am văzut că era închis hotelul, dar am presupus că nu este o tragedie să trag un pic cu ochiul.

— Presupun că poate fi adevărat. Şi legitimaţia ta?

Michelle stătu o clipă pe gânduri. În drum spre bărbie, mâna ei atinse o bucăţică de metal. Ea scoase din piept insigna Serviciului Secret şi o întinse spre el. Insigna aceea era folosită de agenţi pentru a se recunoaşte între ei. Culoarea acesteia era schimbată în permanenţă pentru a se evita falsificarea lor. Era o treabă atât de bine intrată în rutină, încât ea continua să-şi pună insigna în fiecare dimineaţa, chiar dacă era suspendată din Serviciul Secret.

Paznicul luă insigna şi o studie înainte de a i-o înapoia.

— Mi-am uitat legitimaţia şi toate actele la motelul în care stau, explica ea.

— Bine, presupun că este în regulă. E clar că nu arăţi ca un boschetar care intră în hoteluri părăsite.

Şi vru să-i restituie arma, dar se opri.

— Dar mai întâi arată-mi ce ai în geantă.

— De ce?

— Ca să văd ce ai acolo.

Ea îi înmână geanta fără nicio tragere de inimă. În timp ce bărbatul se uita prin ea, Michelle întrebă:

— Şi cine este proprietarul hotelului?

— Ei nu spun celor ca mine lucruri de genul acesta. Eu doar îmi fac turele pe aici şi ţin afară persoanele neautorizate.

— Este în permanenţă cineva aici?

— Nu ştiu, eu sunt doar pe tura mea.

— Ce au de gând să facă cu locul asta, îl dărâmă?

— Habar n-am. Dacă mai aşteaptă mult, va cădea singur. Scoase din geanta ei fişele de înregistrare. Vrei să-mi spui ce ai gând să faci cu astea?

Ea încercă să arate cât mai inocent posibil.

— A, astea? Păi, îi cunosc pe oamenii trecuţi pe fişele astea. Au fost aici când au avut loc evenimentele. Am… am crezut că poate le-ar plăcea să le aibă ca suvenir, adăugă ea neconvingător.

El făcu ochii mari şi apoi spuse:

— Suvenir? Voi ăştia din instituţiile federale sunteţi tare ciudaţi!

Îi puse fişele la loc în poşetă şi îi dădu arma înapoi.

În timp ce Michelle se întorcea la maşină, paznicul o privi cum se îndepărtează. Mai aşteptă câteva minute, apoi intră înapoi în hotel. Zece minute mai târziu, ieşi din nou, de data aceasta înfăţişarea lui fiind total schimbată. Michelle Maxwell se mişca tare rapid. Ar putea să ajungă pe lista lui, dacă nu renunţa la genul ăsta de activitate. Tocmai de aceea se costumase în paznic, să afle ce ştia ea până acum. Cu siguranţă, cele două nume erau interesante, dar nici pe departe surprinzătoare: Sean King şi J. Dillinger. Ce pereche încântătoare! Omul cu Buick-ul se urcă în maşină şi plecă.

— Ajutor de şerif Parks, cu ce îţi pot fi de folos azi? Ce spui dacă prind asupra faptului ceva delincvenţi, fac muncă în folosul comunităţii şi apoi mergem fiecare pe la casele noastre?

King stătea pe verandă şi se uita la omul legii care cobora din maşină şi se îndrepta spre scări. Bărbatul masiv era îmbrăcat în blugi şi purta un hanorac pe care scria, ironic, FBI, iar pe cap avea o şapcă de baseball cu iniţialele DEA^{^[3]}.

Ca răspuns la privirea lui King, Parks îi spuse:

— Am început să fac treaba asta de când eram poliţist în Washington, în anii ’70. Primesc astfel de lucruri de la toate agenţiile. Unele dintre puţinele avantaje pe care noi, oamenii legii, le avem. Pentru banii pe care mi-i dă, DEA are cele mai bune lucruri. El se aşeză pe un scaun lângă King şi îşi frecă genunchii. Când am fost tânăr era mişto că eram masiv – vedetă de fotbal şi jucător de baschet în perioada liceului, cu marele avantaj de a avea toate majoretele la picioare. Am şi jucat ca să-mi plătesc studiile.

— Unde se întâmpla asta?

— Notre Dame. Nu am fost titular, dar am jucat în majoritatea meciurilor. Final palpitant. Eram mai bun la blocare decât la interceptare. Am reuşit doar o singură dată în carieră un touchdown, dar a fost super.

— Foarte impresionant.

Parks ridică din umeri.

— Acum, că nu mai sunt aşa de tânăr, nu mai e grozav deloc. E doar un mare ghimpe în coaste. Fie genunchii, fie şoldurile, fie umerii – orice parte anatomică vrei.

— Şi îţi plăcea să fii poliţist în capitala naţiunii noastre?

— Îmi place mai mult să fiu şerif. Alea erau timpuri ciudate. Se întâmplau multe porcării.

King ridică sticla de bere.

— Eşti destul de „în afara serviciului” ca să bei şi tu una?

— Nu, dar voi savura o ţigară. Trebuie să combat cumva acest aer curat de munte. Nasoală treabă! Nu ştiu cum suportaţi voi asta.

Parks scoase o ţigară de foi din buzunarul de la pieptul cămăşii şi o aprinse cu o brichetă metalică.

— Frumos loc ai aici!

— Mulţumesc. King îl privi cu grijă.

Dacă Parks se ocupa de investigarea morţii lui Howard Jennings pe lângă celelalte îndatoriri, atunci era un om tare ocupat şi prezenţa lui trebuie să fi avut un scop precis.

— Frumoasă afacere cu biroul de avocatură, frumoasă casă, frumos oraş. Un tip de treabă care munceşte din greu şi dă înapoi înzecit comunităţii.

— Te rog, mă faci să roşesc.

Parks dădu din cap.

— Bineînţeles, oameni de treabă şi de succes omoară alţi oameni tot timpul în ţara asta, deci asta nu face două parale pentru mine. Personal, nu-mi plac deloc oamenii de treabă. Mi se par nişte pămpălăi.

— Nu am fost dintotdeauna aşa de treabă. Şi nu e nevoie de prea multe ca să mă întorc la atitudinea de om al dracu’. De fapt, simt că mă apucă chiar acum.

— Asta e încurajator, dar să nu încerci să îmi intri în graţii.

— Şi ce mai om de treabă sunt eu? Arma mea s-a dovedit a fi arma crimei.

— Da, aşa este.

— Vrei să auzi teoria mea legată de acest lucru?

Parks se uită la ceas.

— Bineînţeles, dacă vrei să-mi dai şi mie o bere. Curios lucru, iată că tocmai am ieşit din tură.

King îi dădu o sticlă. Şeriful se lăsă pe spate în scaun, îşi puse picioarele pe balustradă şi pufăi cu poftă din ţigară.

— Teoria ta legată de armă? rosti el privind spre locul unde apunea soarele.

— Am avut-o cu mine atunci când Jennings a fost ucis. După cum spui, această armă l-a ucis pe Jennings.

— Până aici totul este limpede, spuse Parks. De fapt, îţi pot pune cătuşele chiar acum dacă vrei.

— Ei bine, din moment ce nu eu l-am omorât pe Jennings înseamnă că nu am avut arma cu mine.

Parks îl fixă cu privirea.

— Îţi schimbi declaraţia?

— Nu. Şase zile nu folosesc arma şi o ţin în dulap. Uneori, nici măcar nu încui dulapul.

— O idee cam idioată…

— Crede-mă, din momentul ăsta o să o pun într-o bancă.

— Continuă!

— Teoria numărul unu: cineva îmi ia arma şi pune alta similară în loc, pe care eu o iau cu mine în noaptea cu pricina. Aceeaşi persoană îl ucide pe Jennings, apoi pune arma la loc şi o ia pe cea falsă.

— Numerele de serie de pe arma pe care noi am testat-o corespund cu cele ale armei tale.

— Acesta este primul meu scenariu.

— Deci tu susţii că ţi-a luat cineva arma mai de mult, fiindcă trebuia să fi făcut asta pentru a realiza o copie fidelă, şi apoi a făcut înlocuirea cu scopul de a părea că arma ta l-a ucis pe Jennings?

— Asta e ceea ce susţin.

— Vrei să îmi spui că tu, un fost om al legii, nu-ţi cunoşti propria armă?

— Este o armă de nouă milimetri care se produce în serie, şerifule. Nu e vreun model de muzeu cu diamante pe mâner. Am primit arma asta când am devenit ajutor de şerif. O port o dată pe lună, niciodată nu o scot din toc şi apoi uit de ea. Cine a făcut copia se pricepea, pentru că avea aceeaşi distribuţie a greutăţii şi priză a mânerului ca a mea.

— Şi de ce atâtea eforturi pentru a da vina pe tine?

— Păi, ucigaşii dau tot timpul vina pe alţii, nu? Adică, tocmai ăsta e scopul. Jennings lucra pentru mine. Poate că ei cred că oamenii vor spune, la fel ca tine, că eu l-am ucis pe Jennings pentru că l-am prins furând sau m-a prins pe mine furând. Motivul, arma crimei, niciun alibi. Scaunul electric mă aşteaptă.

Parks puse picioarele pe pământ şi se aplecă în faţă.

— Foarte interesant. Acum ascultă teoria mea! Jennings cunoştea mulţi tipi care îi doreau moartea. De aceea era integrat în program. Poate că tu ştiai că este în programul de protecţie a martorilor şi l-ai eliminat pentru o sumă frumuşică. Şi apoi cel care te-a angajat s-a răzbunat pe tine făcându-ţi înscenarea cu arma. Ce spui de asta?

Parks îl privi insistent.

— De fapt, şi varianta asta e posibilă, fu de acord King.

— Aha! Parks goli berea, trase din ţigară şi se opri. Cum te descurci cu hienele din presă?

— Nu e atât de rău pe cât mă aşteptam. Cei mai mulţi încă nu au descoperit unde locuiesc. Când o vor face, voi pune sârmă ghimpată la poalele dealului, voi instala pancarte şi voi trage în cei care îmi încalcă proprietatea.

— Iată ticălosul meu preferat.

— Ţi-am spus eu că sunt capabil de aşa ceva.

Parks coborî treptele şi se duse spre maşină. King îl strigă:

— Cum se face că nu sunt arestat?

Parks se opri lângă portiera maşinii.

— Ei bine, în principal, din cauză că eu cred că teoria ta numărul unu are ceva sâmbure de adevăr în ea. Poate că aveai la tine o copie a armei, în timp ce arma ta a fost folosită la uciderea lui Jennings.

— De fapt, nu credeam că îmi vei accepta teoria atât de uşor.

— O, dar nu am spus că nu ai fi putut pune chiar tu să fie ucis şi apoi să fi schimbat arma. Totuşi, scenariul meu favorit rămâne ăla conform căruia tu l-ai ucis pentru recompensă şi cel care te-a angajat ţi-a făcut o înscenare. Se uită în pământ câteva secunde. În toată istoria programului de protecţie a martorilor niciun martor care a urmat cu stricteţe indicaţiile nu a fost ucis. Era unul dintre punctele forte ale acestui sistem în faţa potenţialilor martori. Acum nu mai beneficiem de avantajul ăsta. Şi s-a întâmplat în schimbul meu. Eu l-am plasat pe Jennings aici şi mă simt responsabil pentru moartea lui. Şi, ca să ştii, dacă descopăr că tu eşti de vină, voi alege personal puşcăria pe care o vei înfunda şi voi avea grijă să ceri singur pedeapsa capitală. Parks deschise portiera şi atinse cozorocul şepcii lui cu inscripţia DEA. Acum, îţi urez o seară bună!

În ziua următoare, King părăsi Wrightsburg-ul devreme, luptându-se cu traficul infernal din orele de vârf în nordul Virginiei şi ajungând în Reston, Virginia, în jurul orei zece. Clădirea de zece etaje cu birouri era relativ nouă şi pe jumătate ocupată. O firma de internet închiriase tot locul cu câţiva ani în urma şi, în ciuda faptului că nu avea producţie şi deci nici profit, o mobilase din belşug şi apoi, incredibil, rămăsese fără bani. Spaţiul era frumos, cu magazine şi restaurante în apropiere de Reston Town Center. Clienţi bine îmbrăcaţi intrau şi ieşeau din magazinele scumpe. Oameni care se luptă să ajungă acolo unde au treabă prin traficul aglomerat. Totul inspira multă energie. Cu toate astea, King nu voia decât să termine treaba pentru care venise, apoi să se întoarcă în împrejurimile idilice din Blue Ridge.

Ultimul etaj al clădirii era ocupat acum de o firmă cunoscută simplu drept Agenţia, nume înregistrat pentru scopuri comerciale, probabil, mai mult pentru a face în ciudă CIA-ului. Agenţia a fost una dintre primele firme de investigaţie şi securitate din ţară. King urcă cu liftul special, făcând cu mâna unei camere de supraveghere care era îndreptată către el, şi fu întâmpinat în micuţa cameră de aşteptare de lângă holul principal de un tip care părea a fi înarmat şi gata să-şi folosească arma. King fu percheziţionat şi obligat să treacă printr-un detector de metale înainte de a i se permite să intre în hol. Totul era tare bine pus la punct şi nu era nimeni acolo în afară de o femeie în spatele unui birou, care îi luă numele şi sună la telefon.

Fu escortat înapoi de către un tânăr bine îmbrăcat, cu umeri laţi şi păr negru buclat, purtând căşti de emisie-recepţie şi afişând o anumită aroganţă. Acesta deschise uşa şi îl lăsă pe King să intre, apoi plecă, închizând uşa în urma lui. King cercetă cu privirea încăperea. Era un birou pe colţ, cu patru ferestre, care aveau geamuri-oglindă, deşi singurele fiinţe care puteau trage cu ochiul din afara, având în vedere că erau la ultimul etaj, erau păsările şi tipii care zboară cu avioanele periculos de jos. Senzaţia predominantă aici era una de linişte, lăsând o impresie de bunăstare, fără ca acest lucru să fie ostentativ.

Când o uşă laterală se deschise şi ea intră, King nu ştiu dacă să o salute sau să sară să o strângă de gât.

— Sunt profund îndatorată că ai înfruntat traficul acesta infernal ca să vii aici să mă vezi, spuse Joan.

Purta un costum negru care o avantaja – nu că ar fi existat prea multe alegeri care să nu o pună în valoare. Totuşi, croiala suplă a costumului şi tocurile de zece centimetri o făceau să pară mai înaltă decât era în realitate.

— Mulţumesc că mă primeşti.

— Aşa este corect, având în vedere cât de mult m-ai văzut tu pe mine în ultima vreme. Dar am fost tare mirată să aud că ai venit aici.

— Ei bine, acum suntem chit. Fiindcă, nici nu pot să-ţi spun ce şoc a fost pentru mine să aflu că nu mai lucrezi pentru Serviciul Secret.

— Nu ţi-am spus atunci când am venit la tine acasă?

— Nu, Joan, lucrul acesta ai uitat, întâmplător, să-l menţionezi.

Ea se aşeză pe o canapea mică de piele şi îl invită şi pe el să se aşeze. Pe masa din faţa lor era o tavă cu ceşti de cafea. Ea turnă, în timp ce King se aşeză.

— Nu vreau ouă şi nici corn. Şi nici chiloţei de dantelă, adăugă el.

Fu foarte surprins atunci când femeia se înroşi la auzul remarcii sale.

— Să ştii că încerc să alung din minte aceste gânduri, spuse ea încet.

El sorbi din cafea şi se uită în jur.

— Uau, ia te uita la locul ăsta! În Serviciul Secret aveam măcar birouri?

— Nu, din cauză că nu aveam nevoie de ele. Fie că mergeam repede cu maşinile…

— Fie ne aflam pe undeva prin ţară, asigurând paza vreunui obiectiv sau a vreunei personalităţi.

Ea se lăsă pe spate şi se uită în jur.

— Este frumos, dar nu sunt de prea mult timp pe aici. De obicei, sunt într-un avion pe undeva.

— Cel puţin ai ocazia să zbori cu avioane comerciale sau private. Transporturile militare sunt greu de suportat şi-ţi dau dureri de spate, de fund şi de stomac. Şi am zburat destul şi aşa.

— Îţi aminteşti când am zburat cu Air Force One^{^[4]}? întrebă ea.

— Nimeni nu poate uita aşa ceva.

— Îmi este dor de toate astea.

— Dar acum faci mult mai mulţi bani.

— Presupun că şi tu.

El îşi schimbă centrul de greutate şi mută ceaşca dintr-o mână în alta.

— Ştiu că eşti ocupată, aşa că voi trece direct la subiect. Un şerif federal pe numele lui Jefferson Parks a venit să mă vadă. El conduce investigaţiile în cazul uciderii persoanei care se afla în programul de protecţie a martorilor. El a fost cel care a venit şi mi-a luat arma atunci când erai şi tu la mine.

Joan părea foarte interesată.

— Jefferson Parks?

— Îl cunoşti?

— Numele îmi sună foarte cunoscut. Deci ţi-au luat arma. Şi rezultatul examenului balistic te-a disculpat?

— De fapt, nu. S-a potrivit perfect. Arma mea l-a ucis pe Howard Jennings.

King se gândise mult la cum avea să pună problema, fiindcă voia să testeze reacţia femeii. Ea aproape că vărsă cafeaua de uimire. Fie devenise o actriţă desăvârşită, fie era cât se poate de sinceră.

— Nu se poate! izbucni ea.

— Asta am spus şi eu. Dar, din fericire, am discutat personal cu Parks şi am ajuns la un fel de scenariu: cineva a reuşit să folosească arma mea la această crimă în timp ce eu credeam că o am asupra mea.

— Cum?

King îi prezenta pe scurt teoria legată de înlocuirea armei. El se gândise la început să nu îi spună nimic, dar se decisese în cele din urmă că era mai bine să audă şi ea, pentru că voia să vadă cum va reacţiona, mai ales pentru declaraţia pe care urma să o dea.

Joan se gândi la asta mai mult decât considera King că ar fi fost nevoie.

— Asta ar fi necesitat planificare şi îndemânare, spuse ea într-un final.

— Şi acces în casa mea. Ar fi trebuit să pună la loc arma în cutie înainte de apariţia poliţiei care urma să o ridice, ştii tu, aşa cum au făcut, de fapt, atunci când erai tu la mine.

El terminase cafeaua din cană şi îşi turnă din nou, în timp ce Joan îl privea încurcată. Se oferi să-i umple şi ei cana, dar ea refuză.

— Deci ai venit până aici să-mi spui asta! Ce, crezi că ţi-am înscenat eu totul? întrebă Joan nervoasă.

— Îţi spun doar că a făcut-o cineva şi îţi mai spun şi cum cred că a reuşit.

— Puteai să-mi spui asta şi la telefon.

— Da, aş fi putut, dar tu mi-ai făcut o vizită şi voiam să-ţi întorc onoarea. Cel puţin am sunat înainte.

— Nu ţi-am înscenat eu asta, Sean!

— Atunci toate problemele mele s-au terminat. Să-l sun pe Parks să-i dau vestea cea mare.

— Ştii ce, uneori poţi fi un mare măgar.

El puse cana de cafea jos şi veni foarte aproape de ea.

— Lasă-mă să-ţi spun ceva. Am avut un om mort în biroul meu şi a fost ucis cu arma mea. Nu am niciun alibi şi, în plus, am pe cap un şerif isteţ care pare că înghite varianta prezentată de mine, dar tot nu e convins de nevinovăţia mea. Şi e genul de om care nu ar vărsă nicio lacrimă de milă dacă eu aş fi închis pentru tot restul vieţii sau dacă aş primi injecţia letală. Şi, colac peste pupăză, tu vii la mine în vizită şi omiţi să-mi spui că nu mai lucrezi pentru Serviciul Secret. Faci mare circ cu cerutul de scuze, te porţi frumos, iar rezultatul este că eu te las să stai la mine peste noapte. Faci tot posibilul să mă seduci pe masa din bucătărie pentru un motiv care mie îmi este de neînţeles, dar nu cred că a fost vorba de o mâncărime care a durat opt ani şi pe care voiai să o scarpini acum. Ai fost singură în casa mea în timp ce eu eram pe lac şi arma mea se dovedeşte în mod misterios a fi arma crimei exact a doua zi, când a fost ridicată de poliţie. Acum, Joan, poate că sunt mai suspicios decât restul lumii, dar ar trebui să fiu la terapie intensivă, respirând printr-un tub, ca să nu fiu paranoic atunci când vine vorba de povestea asta.

Ea îl privi cu un calm enervant.

— Nu ţi-am luat eu arma. Nu ştiu pe nimeni care să o fi făcut. Nu am nicio dovadă a vreunui fapt de acest gen. Ai cuvântul meu de onoare.

— Asta da uşurare!

— Nu ţi-am spus atunci cum că aş mai fi încă în Serviciul Secret. Tu doar ai presupus.

— Nu ai spus că nu mai eşti! izbucni el.

— Nu ai întrebat. Apoi adăugă: Şi nu eram mândră de asta.

King era confuz.

— Ce?

— Ai spus că am făcut tot posibilul să te seduc. Să ştii că nu am făcut chiar tot posibilul.

Amândoi stăteau rezemaţi acum, părând că au rămas fără cuvinte sau fără suflu, sau poate fără amândouă.

— Bine, conchise el, oricare ar fi jocul tău cu mine, joacă-l în continuare. Nu voi face puşcărie pentru moartea lui Jennings, pentru că nu l-am ucis eu.

— Nici eu, şi nu încerc să te trag pe sfoară. Ce motiv aş avea?

— Păi, dacă aş şti asta, nu aş mai fi acum aici, nu-i aşa? King se ridică. Mulţumesc pentru cafea. Data viitoare să nu mai pui aşa multă cianură, mă balonează.

— Cum ţi-am spus şi mai devreme, eu am venit la tine cu un scop precis. El o privi uimit. Dar nu am avut ocazia să intru în subiect. Se pare că revederea ta după atâţia ani a avut un impact mult mai mare decât am bănuit.

— Care era scopul?

— Să-ţi fac o propunere. Şi adăugă rapid: O propunere de afaceri.

— Aşa?

— În legătură cu John Bruno, replică ea.

Ochii lui se micşorară.

— Ce treabă ai cu un candidat la preşedinţie dispărut?

— Datorită mie, firma a fost angajată de către partidul lui John Bruno ca să afle ce s-a întâmplat cu el. În locul onorariului obişnuit, eu am negociat altă înţelegere. Cheltuielile noastre suplimentare sunt acoperite, dar am acceptat o taxă zilnică mult mai mică. În orice caz, există posibilitatea unui bonus serios.

⇐ Предыдущая 43 44 45 46 474849 50 51 52 Следующая ⇒