Umberto Eco. Numele trandafirului

î n care se vizitează scriptorium-u? ş i se face cunoş tinţ ă cu mulţ i

că rturari, copiş ti ş i caligrafi, precum ş i cu un bă trî n orb, care-l

aş teaptă pe Antichrist

î n timp ce urcam, am vă zut că maestrul meu cercetează cJ

privirea ferestrele care luminau scara. Probabil că -mă fă cui sem

ş i eu priceput ca ş i el, pentru că mi-am dat numaidecî fl seama că

erau aş ezate î n aş a fel, î ncî t greu i-ar fi fost cuiva si ajungă pî nă

la ele. Pe de altă parte, nici ferestrele care se deschideau î n

refector (singurele de la primul cat ce dă deai] spre pră pastie) nu

pă reau prea uş or de ajuns, î ntrucî t sub el] nu erau mobile de nici

un fel.

Ajunş i î n capul scă rii, am intrat, prin turnul de miază noapte, î n

scriptorium, ş i aici nu mi-am putut î nă buş i ui strigă t de

admiraţ ie. Catul al doilea nu era î mpă rţ it î n doua aş a cum era cel

de sub el, ş i s-a ară tat, deci, ochilor mei î l toată î ntinderea sa

nesfî rş ită. Bolţ ile, curbe ş i nu prea î nalţ i (mai puţ in decî t î ntr-o

biserică, dar mai mult decî t î n oriq sală capitulară pe care am

vă zut-o vreodată ), sprijinite d pilaş tri puternici, î nchideau un

spaţ iu scă ldat î ntr-o î ncî nti toare lumină, pentru că trei ferestre

enorme se deschideau pj fiecare din laturile mai mari, î n vreme ce

cinci ferestre ml mici stră pungeau fiecare din cele cinci laturi din

afară al fiecă rui turn; opt ferestre î nalte ş i î nguste, î n sfî rş it, lâ saj

lumina să intre ş i dinlă untrul puţ ului octogonal.

Mulţ imea ferestrelor fă cea î n aş a fel î ncî t marea sală să fa

î nveselită de o lumină continuă ş i difuză, chiar dacă erai după amiază

de iarnă. Vitraliile nu erau colorate ca acell ale bisericilor,

ş i plumburile care le î mbinau prindeau patra de sticlă incoloră,

ca lumina să intre î n chipul cel mai curat ( putinţ ă, nu meş terită

de priceperea omului, ş i să slujea» scopului ei, care era de a

ilumina munca cititului ş i a scrisuh

jn vă zut ş i î n alte rî nduri ş i î n alte locuri multe scriptoria, dar nici

unul care să stră lucească atî t de luminos, î n ş uvoaiele (je lumină

fizică de care scî nteia locul, acelaş i principiu spiritual î ntruchipat

de lumină, acea claritas, izvor al orică rei frumuseţ i ş i î nţ elepciuni,

atribut inseparabil al acelei proporţ ii demonstrate de sala pe care

o vedeam. Pentru că trei lucruri ajută, î mpreună, la crearea

frumuseţ ii: î n primul rî nd, integritatea sau perfecţ iunea, ş i din

această cauză socotim urî te lucrurile neterminate; apoi cuvenita

proporţ ie sau consonanţ ă ; ş i, î n sfî rş it, limpezimea ş i lumina, aş a

că numim frumoase lucrurile de culoare curată. Ş i cum privirea

frumosului aduce pace ş i dorinţ a noastră cea mai mare este să ne

bucură m î n tihnă de pace, de bine ş i de frumos, m-am simţ it

cuprins de o mare î mpă care ş i am gî ndit că trebuie să fie tare

plă cut să lucrezi î n locul acela.

Aş a cum a apă rut î n ochii mei, la acea oră de după prî nz, mi s-a

pă rut o fericită oficină de î nţ elepciune. Am vă zut, mai apoi, la San

Gallo un scriptorium de aceleaş i proporţ ii, despă rţ it de bibliotecă

(î n alte pă rţ i că lugă rii lucrau î n acelaş i loc unde erau adă postite

ş i că rţ ile), dar nu atî t de frumos aranjat ca acesta. Anticari,

copiş ti, caligrafi ş i că rturari erau aş ezaţ i fiecare la masa lui, cî te

una sub fiecare fereastră. Ş i, cum ferestrele erau patruzeci

(numă r cu adevă rat perfect, datorat î nzecirii patrulaterului, ca ş i

cum zece porunci ar fi fost proslă vite de cele patru virtuţ i

cardinale), patruzeci de că lugă ri ar fi putut lucra î n acelaş i timp,

chiar dacă î n acel moment nu erau decî t vreo treizeci. Severino

ne-a lă murit că toţ i că lugă rii care lucrau î n scriptorium erau

scutiţ i de slujbele de la orele tertia, sexta ş i nona pentru a nu-ş i

î ntrerupe munca î n orele cu lumină ş i î ş i conteneau activitatea

numai la apusul soarelui, pentru vesper.

Locurile cele mai luminoase erau oprite pentru anticari, pentru

miniaturiş tii cei mai pricepuţ i, pentru caligrafi ş i copiş ti. Fiecare

masă avea tot ce trebuia pentru pictarea miniaturilor ş i pentru

copiat: sticluţ e cu cerneluri, pene fine, pe care niş te că lugă ri le

ascuţ eau cu cuţ ite ascuţ ite, piatră ponce pentru a netezi

pergamentul, rigle pentru trasatul liniilor pe care avea să se

î nş iruie scrierea. Ală turi de fiecare scrib, sau î n capul planului

î nclinat al fiecă rei mese, se afla un pupitru pe care sta codicele de

copiat, pagina acoperită cu ornamente care î ncadrau rî ndul ce se

transcria î n acel moment. Ş i unii aveau cerneluri de aur sau î n

alte culori, a|ţ ii, î n schimb, stă teau doar ş i citeau că rţ i, ş i fă ceau

î nsem-& ri pe caietele sau tă bliţ ele lor personale.

De altfel, nu am avut timp să iau seama la munca lor,, deoarece

ne-a ieş it î n î ntî mpinare bibliotecarul, care aflasem deja că era

Malachia din Hildesheim. Chipul lui î ncerca să -ş i potrivească o

expresie de bună primire, dar nu m-am putut reţ ine să nu mă

î nfior î n faţ a unei fizionomii atî t de neobiş nuite. Fă ptura lui era

î naltă ş i, deş i din cale-afară de slabă, membrele sale erau mari ş i

lipsite de graţ ie. Cum î nainta cu. paş i mari, î nfă ş urat î n

veş mî ntul negru al ordinului, era ceva j care te neliniş tea î n felul

cum ară ta. Gluga, pe care, venind de-afară, abia ş i-o tră sese de

pe cap, arunca o umbră pe paloa- L rea chipului să u ş i dă dea un

nu ş tiu ce dureros marilor să i I ochi melancolici. î n fizionomia lui

se afla ceva de felul urmelor \ I mai multor pasiuni pe care voinţ a

le disciplinase, dar pă rî nd! '' să fi fixat acele tră să turi pe care

acum î ncetaseră să le mai anime. Mâ hnirea ş i severitatea

precumpă neau î n liniile-chipului să u, ş i ochii î i erau atî t de

stă ruitori, î ncî t dintr-ol singură privire izbuteau să pă trundă î n

inima celui ce-i vorbea ş i să      -i citească gî ndurile tainice, astfel

î ncî t cu greu se putea î ngă dui cercetarea lor ş i erai î ndemnat să

nu-i mai î ntî lneş ti

a doua oară.

Bibliotecarul ne-a prezentat mai multora dintre că lugă rul

care ş edeau atunci ş i lucrau. Despre fiecare Malachia ne-al

spus ş i la ce lucra atunci, ş i dintre toate am preţ uit cel mai1,

mult î nalta dă ruire pentru cunoaş terea ş i studierea cuvî n-JI

tului lui Dumnezeu. I-am cunoscut atunci pe Venanzio dinii

Salvemec, traducă tor din greacă ş i din arabă, credincios acelu*

Aristotel care, desigur, a fost cel mai î nţ elept dintre toţ ii

oamenii. Pe Bencio din Upsala, un tî nă r monah scandinavi

care se ocupa cu retorica. Pe Berengario din Arundel, ajutorul!

de bibliotecar. Pe Aymaro din Alexandria, care copia opera

î mprumutate numai pe cî teva luni de bibliotecă, ş i apoi uJ

grup de miniaturiş ti din diferite ţ ă ri, Patrizio din ClonmacnoisI

Rabano din Toledo, Magnus din Iona, Waldo din Hereford.

Lista ar putea desigur să continue ş i nimic nu este mai minunat

decî t o asemenea î nş iruire, instrument de minunat! ipotipoze. Dar

trebuie să mă î ntorc la subiectul discuţ iile! noastre, din care au

ieş it multe lă muriri folositoare pentru â î nţ elege ascunsa neliniş te

care plutea printre că lugă ri, ş i ud nu ş tiu ce tă inuit, apă sî nd

asupra tuturor vorbelor lor.

Maestrul meu a î nceput să vorbească cu Malachia, lă udî nd

frumuseţ ea ş i hă rnicia din scriptorium - atelierul de caligrafa ş i

miniatură - ş i cerî ndu-i amă nunte despre desfă ş urarel muncii

care se fă cea aici, pentru că, a spus el cu multă ista ţ ime, auzise

peste tot vorbindu-se despre biblioteca aceasta

si ar fi vrut să cerceteze multe că rţ i. Malachia i-a lă murit ceea ce-i

spusese ş i Abatele, că monahul cerea bibliotecarului opera pe

care vrea s-o consulte, ş i acesta se ducea s-o caute sus î n

bibliotecă, dacă cererea era dreaptă ş i cu credinţ ă. QUglielmo a

î ntrebat cum putea să cunoască numele că rţ ilor pă strate î n

dulapurile de deasupra, ş i Malachia i-a ară tat, legat de masa lui

cu un lă nţ iş or de aur, un codice voluminos, plin de î nş iruiri

mă runte ş i dese de titluri.

Guglielmo ş i-a vî rî t mî na î n rasă, î n locul unde se deschidea pe

piept ca să facă un soi de buzunar, ş i a scos de-acolo un obiect pe

care i-l mai vă zusem î n mî ini ş i pe faţ ă chiar din timpul că lă toriei.

Era o mică furcă, construită astfel î ncî t să poată sta pe nasul

unui om (ş i mai ales pe al lui, atî t de ieş it î n afară ş i de î ncovoiat),

cum stă un că lă reţ pe crupa calului, sau cum stă o pasă re pe

beţ iş orul ei din colivie. Ş i î n cele două pă rţ i ale furcii, î n aş a chip

î ncî t să ajungă î n dreptul ochilor, se ridicau două cercuri ovale de

metal, care prindeau două tipsioare de sticlă, groase ca niş te

funduri de pahare. Cu astea la ochi Guglielmo citea cel mai

adesea ş i spunea că vede mai bine decî t î l î nzestrase natura sau

decî t î i î ngă duia vî rsta lui î naintată, mai ales cî nd slă bea lumina

zilei. Ş i nu-i slujea ca să vadă mai departe, pentru care avea

privire foarte ascuţ ită, ci pentru a vedea aproape. Cu aş a ceva el

putea citi manuscrise aş ternute cu litere foarte mă runte, pe care

ş i eu le desluş eam cu greu. î mi explicase că, de î ndată ce omul a

trecut de jumă tatea vieţ ii, chiar dacă vederea lui fusese dintre

cele mai bune, ochiul se î nţ epenea ş i refuza să -ş i mai potrivească

pupila, aş a î ncî t mulţ i î nţ elepţ i erau ca ş i morţ i pentru citit ş i

pentru scris, după ce treceau de a cincizecea primă vară. Mare

nenorocire pentru niş te oameni care ar fi putut să dea ceea ce era

mai bun din inteligenţ a lor pentru î ncă mulţ i ani. Aş a că trebuia

lă udat Domnul Dumnezeu că cineva descoperise ş i fabricase acel

instrument. Ş i-mi spunea asta ca să susţ ină ideile lui Ruggiero

Bacone al lui, cî nd spunea că scopul ş tiinţ ei era ş i de a prelungi

viaţ a omului.

Ceilalţ i că lugă ri l-au privit pe Guglielmo cu multă curiozitate, dar

nu au î ndră znit să -i pună î ntrebă ri. Ş i eu mi-am dat seama că,

nici î n acest loc î nchinat, cu atî ta pasiune ş i cu atî t orgoliu,

cititului ş i scrisului, acel instrument nu pă trunsese î ncă. Aş a că

m-am simţ it mî ndru că urmez un om care avea ceva cu care să

uimească alţ i oameni de faimă î n lumea î ntreagă pentru

î nţ elepciunea lor.

Cu obiectul acela la ochi, Guglielmo s-a aplecat asupra

catalogului din codice. M-am uitat ş i eu, ş i am descoperit

titluri nicicî nd auzite, ş i altele dintre cele mai cunoscute, pJ care

biblioteca le avea.

De pentagono Solomonis, Ars loquendi et intelligendi in

lingua hebraica, De rebus metallicis de Roger din Herefordj

Algebra lui Al Kuwarizmi, 'tradusă î n latină de RobertJ

Anglico, Punicele de Silio Italico, Gesta francorum, DM

laudibus sanctae cruciş de Rabanus Maurus, ş iFlavii Claudim

Giordani de aetate mundi et hominis reservatis singulis

litteris per singulos libros ab A usque ad Z, a citit maestrul

meu. Stră lucite opere. Dar î n ce ordine sî nt î nregistrate? Â

citat dintr-un text pe care nu-l cunoş team, dar care desigur î i

era familiar lui Malachia: , flabeat Librarius et registrurm

omnium librorum ordinatum secundum facultates et auctorem

reponeatque eos separatim et ordinate cum signaturis per script

turam applicatis. " Cum faceţ i să cunoaş teţ i locul fiecă rei că rţ ii

Malachia i-a ară tat niş te î nsemnă ri care se aflau î j

marginea fiecă rui titlu. Am citit: iii, IV gradus, V in primi

graecorum; ii, V gradus, VII in tertia anglorum, ş i aş a mai

departe. Am î nţ eles că primul numă r ară ta poziţ ia că rţ ii î J

raftul sau gradus-u\ ară tat de al doilea numă r, dulapul fiinl

ară tat de al treilea numă r, ş i am î nţ eles că celelalte indicata

ară tau o cameră sau un coridor al bibliotecii, ş i am î ndră zni

să cer amă nunte despre aceste ultime distinctiones. Malacb. il

m-a privit cu asprime.

— Poate că nu ş tiţ i, sau aţ i uitat, că accesul î n bibliotecă! este

î ngă duit numai bibliotecarului. Ş i deci este drept ş i î nde] ajuns ca

doar bibliotecarul să poată descifra aceste lucruri. I

— Dar î n ce ordine sî nt trecute că rţ ile î n aceste liste?! î ntrebat

Guglielmo. Nu pe teme, se pare. I

Nu a amintit de o ordine pe autori, care să urmeze aceeaş i

desfă ş urare ca a literelor din alfabet, pentru că este o uzanţ ă pe

care am vă zut-o folosită doar î n ultimii ani, ş i atunci si ţ inea prea

puţ in seama de ea.

— Biblioteca î ş i cufundă originea î n negura vremilor, 1 spus

Malachia, ş i că rţ ile sî nt î nregistrate î n ordinea achiziţ ii nă rii, a

donaţ iilor ş i a intră rii lor î ntre zidurile acestea. ^

— Greu de gă sit, a observat Guglielmo.

— Ajunge ca bibliotecarul să le cunoască pe dinafară, ş i ş tie

despre orice carte timpul cî nd a venit aici. Iar ceilall că lugă ri pot

să se î ncreadă î n memoria lui, ş i pă rea să voi bească despre un

altul, care nu era el î nsuş i; ş i am î nţ eles J vorbea despre funcţ ia

pe care î n acel moment el o î ndeplinJ fă ră nici un merit, dar care

fusese î ndeplinită de sute de alţ i acum dispă ruţ i, care-ş i

transmiseseră unii altora ş tiinţ a lai

__ Am î nţ eles, a spus Guglielmo. Dacă eu aş că uta ceva, fă ră să

ş tiu ce, despre pentagonul lui Solomon, domnia ta ai ti să -mi

ară ţ i că există cartea al că rui titlu abia l-am citit, ş i â i putea să mi

precizezi locul î n catul de deasupra.

_— Dacă domnia ta ar trebui cu adevă rat să afli cî te ceva despre

pentagonul lui Solomon, a spus Malachia. Dar iată o carte pe

care, ca să ţ i-o dau, aş cere mai î ntî i sfatul Abatelui.

__Am aflat că unul dintre miniaturiş tii voş tri cei mai

valoroş i, a spus atunci Guglielmo, a dispă rut de curî nd. Abatele

mi-a vorbit mult despre talentul să u. Aş putea vedea codicele pe

care picta?

— Adelmo din Otranto, a spus Malachia, privindu-l pe Guglielmo

cu neî ncredere, lucra, din cauza vî rstei sale fragede, numai pe

marginalia. Avea o imaginaţ ie foarte sprintenă ş i din lucruri ş tiute

ş tia să compună lucruri neş tiute ş i surprinză toare, ca ş i cum ai

uni un trup omenesc cu un cap de cal. Dar uite colo că rţ ile sale.

Nimeni nu s-a atins î ncă de masa lui.

Ne-am apropiat de ceea ce fusese locul de muncă al lui Adelmo,

unde mai ză ceau î ncă foile unei psaltiri bogat î mpodobite cu

miniaturi. Erau foi de vellum foarte fin — rege printre pergamente

— ş i ultima foaie mai era î ncă fixată pe masă. Abia lustruită cu

piatră ponce ş i catifelată cu cretă, bine î ntinsă cu ciocanul de

lemn, iar din micile gă uri fă cute pe margini cu un cui ascuţ it,

fuseseră trasate toate liniile care trebuiau să conducă mî na

artistului. Prima jumă tate fusese acoperită deja cu scris ş i

că lugă rul î ncepuse să schiţ eze figurile pe margini. In schimb, alte

foi erau î ncheiate, ş i pri-vindu-le, nici eu, nici Guglielmo nu am

putut să ne reţ inem un strigă t de admiraţ ie. Era vorba de o

psaltire pe marginea că reia se î nfă ţ iş a o lume ră sturnată faţ ă de

cea cu care se obiş nuiseră simţ urile noastre. Ca ş i cum, ală turi

de o discuţ ie care prin definiţ ie e desluş irea adevă rului, s-ar fi

desfă ş urat, î n strî nsă legă tură cu ea, prin uimitoare aluzii in

aenigmate, o discuţ ie mincinoasă despre o lume aş ezată cu capul

î n jos, î n care cî inii aleargă î naintea iepurelui, ş i cerbii î l vî nează

pe leu. Capete mici, cu gheare de pă să ri, animale cu mî ini

omeneş ti pe spinare, capete pletoase din care ţ î ş neau picioare,

tfragoni zebraţ i, patrupede cu gî t de ş arpe care se î nfă ş ură î n 11111

de noduri de nedesfă cut, maimuţ e cu coarne de cerb, S1rene cu

forme de zbură toare cu aripi pieloase pe spate, ameni fă ră braţ e

cu alte corpuri de oameni care le ră să reau ln spinare î n chip de

cocoaş ă, ş i figuri cu gură plină de dinţ i burtă, fă pturi omeneş ti cu

cap de cal ş i cabaline cu picioare

umane, peş ti cu aripi de pasă re ş i pă să ri cu coadă de peş t<

monş tri cu un singur trup ş i cu două capete, sau cu un singd cap

ş i cu două trupuri, vaci cu coadă de cocoş i ş i cu aripi c| fluture,

femei cu capul chilug ca burta unui peş te, himei bicefale

î ncruciş ate cu libelule cu bot de ş opî rlă, centauţ dragoni, elefanţ i,

manticore, sciapode î ntinse pe crengi < j copac, grifoni din a că ror

coadă ieş ea un arcaş gata de luptj creaturi dră ceş ti cu gî t

nesfî rş it, serii de animale antrop morfe ş i cu pitici zoomorfi se

asociau, uneori pe aceea pagină, cu scene de viaţ ă campestră

unde vedeai repreze tată, cu o vigoare impresionantă, aş a î ncî t î ţ i

venea să crezi i figurile erau vii, toată viaţ a de la ţ ară: oameni

care ară, ca culeg fructe, care seceră, ţ es sau seamă nă, ală turi de

vulpii de nevă stuici, î narmate cu arbalete, care urcau cu scă rile j»

un oraş cu turnuri, apă rat de maimuţ e. Ici o literă iniţ ială si

apleca î n L, ş i î n partea de jos se nă ş tea un dragon, colo un mare

cu care î ncepea cuvî ntul verba producea ca o volburi naturală a

trunchiului să u un ş arpe cu o mie de î ncolă cijl care la rî ndul să u

dă dea naş tere altor ş erpi ca alte viţ e de v

ş i corimbi.

Ală turi de psaltire era, fireş te terminată de puţ ină vrem

o aleasă carte de ore, de dimensiuni incredibil de mici, î ncî t/

fi putut s-o ţ ii î n palmă. Scrisă mă iestrit, miniaturile de j

marginile ei cu greu puteau fi desluş ite de la prima vederej

cereau ca ochiul să le cerceteze de aproape pentru a se ara

î n toată frumuseţ ea lor (ş i te î ntrebai cu ce instrument sup^

omenesc le pictase miniaturistul ca să obţ ină efecte atî t

pline de viaţ ă î ntr-un spaţ iu atî t de restrî ns). Toate margini

paginilor erau invadate de figuri minuscule care luau naş tej

ca printr-o pornire naturală, din volutele cu care se termini

literele atî t de frumos desenate: sirene marine, cerbi alergii

himere, torsuri omeneş ti fă ră braţ e care ieş eau î n afară ]

limbricii din î nsuş i corpul versetelor. î ntr-un loc, continui

parcă pe cei trei „Sanctus, Sanctus, Sanctus" repetaţ i pe ta

linii diferite, vedeai trei figuri animalice cu capete omeneJ

dintre care două se ră suceau unul î n jos, altul î n sus pentrj

se î mpreuna î ntr-un să rut pe care nu m-aş fi sfiit să -l num"

neruş inat dacă nu mi-aş fi dat seama că, deş i nu era prea d

un adî nc î nţ eles spiritual trebuie să fi î ndreptă ţ it, firei

reprezentarea aceea î n acel moment.

Urmă ream paginile, nehotă rî t î ntre admiraţ ie mută ş i î ntrucî t

figurile te î mpingeau î n mod firesc spre ilaritate, comentaupagini

sfinte. Ş i fratele Guglielmo le urmă zî mbind, ş i a comentat:

'

__Babewyn, aş a li se spune pe insulele noastre.

__Babouins, cum le spun Galii, a spus Malachia. Ş i de fapt

Adelmo a deprins meş teş ugul să u î n ţ ara domniei tale, deş i după

aceea a studiat ş i î n Franţ a. Babuini sau maimuţ e din Africa.

Figuri dintr-o lume ră sturnată, unde casele ră sar î n vî rful unei

turle ascuţ ite ş i pă mî ntul stă deasupra cerului.

Mi-am amintit niş te versuri pe care le auzisem î n dialectul de la

noi de-acasă ş i nu m-am putut abţ ine să nu le rostesc:

Aller Wunder si geswigen,

das herde himel hă t uberstigen,

das suit is viir ein Wunder Wigen.

Ş i Malachia a continuat, citind din acelaş i text:

Erd ob un himel unter das suit ir hâ n besunder, Viir aller Wunder

ein Wunder.

— Bravo Adso, a continuat bibliotecarul. î ntr-adevă r aceste

imagini ne vorbesc despre acea regiune unde se ajunge că lă rind o

gî scă albastră, unde se gă sesc ulii care pescuiesc peş ti î ntr-un

pî rî u, urş i care urmă resc ş oimii pe cer, homari care zboară ca

porumbeii ş i trei uriaş i prinş i î n capcană ş i ciuguliţ i de un cocoş.

Ş i un surî s palid a luminat buzele sale. Atunci ceilalţ i că lugă ri,

care urmă riseră discuţ ia cu o oarecare sfială, s-au pornit să rî dă

din toată inima, ca ş i cum ar fi primit î ngă duinţ a bibliotecarului.

Care s-a î ntunecat din nou, î n timp ce ceilalţ i continuau să rî dă,

lă udî nd priceperea bietului Adelmo, ş i ară tî ndu-ş i unii altora

figurile cele mai de necrezut. Ş i chiar î n timp ce toţ i rî deau î ncă,

am auzit î n spatele nostru o voce, solemnă ş i neî ndură toare:

— Verba vana aut risui apta non loqui.

Ne-am î ntors. Cel care vorbise era un că lugă r î ncovoiat de

greutatea anilor, alb ca neaua, nu numai la pă r, ci ş i la faţ ă, ş i

chiar pupilele î i erau albe. Mi-am dat seama că era orb. Vocea că

î i mai era autoritară ş i membrele î ncă pline de vigoare, chiar dacă

trupul i se cocî rjase sub apă sarea vî rstei. Ne fixa ca Ş i cî nd ar fi

vă zut, ş i după aceea l-am vă zut mereu miş -cindu-se ş i vorbind ca

ş i cî nd ar mai fi posedat î ncă lumina ochilor. In schimb, tonul

vocii sale era cel al unuia care nu Posedă altceva decî t darul

profeţ iei.

~~ Omul de vî rstă ş i de î nţ elepciune respectabilă pe care î l eţ i, i-a

spus Malachia lui Guglielmo, ară tî ndu-i-l pe noul nit, este Jorge

din Burgos. Mai bă trî n decî t oricine tră ieş te

î n mă nă stire, î n afară de Alinardo din Grottaferrata, este cei

că ruia foarte mulţ i dintre că lugă ri î i î ncredinţ ează apă sarea

pă catelor lor, prin taina spovedaniei. Apoi, î ntorcî ndu-se sprj

bă trî n: Cel care stă î n faţ a domniei tale este fratele Guglielml din

Baskerville, oaspetele nostru.

— Sper că nu v-au mî niat cuvintele mele, a spus bă trî nulj cu glas

repezit. Am auzit oameni rî zî nd de lucruri rizibile J le-am amintit

unul dintre principiile noastre. Ş i, cum spui* psalmistul, dacă

monahul trebuie să se abţ ină de la discuţ ii! bune prin juruinţ a

tă cerii, e cu atî t mai cu chibzuială să si abţ ină de la discuţ iile

rele. Ş i cum există discuţ ii dă ună toarj există ş i imagini

dă ună toare. Ş i sî nt acelea care mint desprl forma creaţ iei ş i arată

lumea pe dos decî t cum trebuie să fia aş a a fost î ntotdeauna ş i

î ntotdeauna va fi aş a î n veaca veacurilor, pî nă ce timpul se va

sfî rş i. Dar domnia ta vii dB alt ordin, unde aud că e privită cu

î ngă duinţ ă chiar ş i veseli

cea mai nepotrivită.

Fă cea aluzie la ceea ce se vorbea printre benedictini despri

ciudă ţ eniile puse pe seama că lugă rilor mă runţ i ş i spirituali ci tot

felul, care erau vlă starele cele mai noi ş i mai neliniş titoaj ale

ordinului Sfî ntului Francisc din Assisi. Dar frate» Guglielmo

s-a prefă cut că nu î nţ elege insinuarea.

— Imaginile de pe margini î ndeamnă adesea la rî s, dar scopuri de

clarificare, a ră spuns. După cum î n predici, pent a stî rni

î nchipuirea mulţ imii credincioase, trebuie amestec exempla, nu

arareori glumeţ e, la fel ş i vorbirea imagini trebuie să se servească

de aceste nugae. Pentru orice virtvţ ş i pentru orice pă cat există

un exemplu scos din bestiarii, animalele prefigurează lumea

oamenilor.

— Oh, da, a glumit bă trî nul, dar fă ră să zî mbească, fiec

imagine este bună ca să î ndemne la virtute, pentru ca op

cea mai de seamă a creaţ iunii, pusă cu capul î n jos, să devi:

subiect de rî s. Ş i astfel, cuvî ntul Domnului să ne parvină pi

mă garul care cî ntă la liră, huhurezul care ară cu scutul, t

care se î njugă singuri la plug, rî urile care vin să -ş i reî nti

nească izvoarele, marea care ia foc, lupul care face pe ei

mitul! Să vî nezi iepuri cu boii, să î nveţ i gramatica dei,

cucuvea, cî inii să -i muş te pe purici, orbii să -i privească

muţ i ş i muţ ii să ceară pî ine, furnica să fete viţ el, puii fripţ i

zboare, plă cintele să crească pe acoperiş uri, papagalii să ţ i

lecţ ii de retorică, gă inile să -i î nsă mî nţ eze pe cocoş i, puri

carul î naintea boilor, cî inele să doarmă î n pat ş i toţ i să meai

cu capul î n jos! Ce vor să spună toate aceste nugae ? O lui

ră sturnată ş i potrivnică celei stabilite de Dumnezeu, sub

pretextul de a ră spî ndi î nvă ţ ă tura divină.

— Dar Areopagitul ne î nvaţ ă, a spus cu umilinţ ă

Guglielmo, că Dumnezeu poate fi numit doar prin lucrurile cele

mai diforme. Ş i Ugo de la San Vittore ne amintea că, cu cî t

asemă narea se face mai neasemă nă toare, cu atî t mai mult

adevă rul ne este revelat sub vă lul figurilor oribile ş i neplă cute la

î nfă ţ iş are ş i cu atî t mai puţ in imaginaţ ia se liniş teş te î n

satisfacţ ia carnală ş i e obligată să surprindă misterele care se

ascund sub netrebnicia imaginii...

— Cunosc argumentul! Ş i recunosc cu ruş ine că a fost

argumentul principal al ordinului nostru, cî nd abaţ ii de la Cluny

se luptau cu cei cistercieni. Dar Sfî ntul Bernard avea dreptate:

puţ in cî te puţ in, omul care zugră veş te monş tri ş i miracole ale

naturii, pentru a prezenta lucrurile lui Dumnezeu per

speculum et in aenigmate, capă tă gust pentru natura î nsă ş i a

monstruozită ţ ilor ş i creează ş i se delectează cu ele, ş i prin ele, ş i

nu mai poate vedea decî t prin ele. E de-ajuns ca voi, care mai

aveţ i vedere, să priviţ i capitelurile mă nă stirii voastre — ş i a ară tat

cu mî na dincolo de ferestre, spre biserică - sub ochii fraţ ilor

preocupaţ i de meditaţ ie - ş i să vă î ntrebaţ i ce î nţ elesuri au acele

ridicole monstruozită ţ i, acele diforme frumuseţ i ş i frumoase

diformită ţ i? Maimuţ ele acelea dezgustă toare? Leii aceia, centaurii

aceia, fă pturile acelea pe jumă tate omeneş ti, cu gura pe pî ntec,

un singur picior ş i urechile ca o velă? Tigrii aceia pă taţ i,

ră zboinicii aceia î n plină luptă, vî nă torii aceia care suflă î n corn ş i

acele multe trupuri cu un singur cap, ş i multe capete î ntr-un

singur trup? Patrupede cu coadă de ş arpe, ş i peş ti cu capete de

patruped, ş i aici un animal care din faţ ă pare un cal, iar din spate

un ţ ap, iar dincolo un cal cu coarne ş i aş a mai departe, fiindcă, î n

definitiv, pentru un monah e mai plă cut să citească marmurile

decî t manuscrisele, ş i să admire operele omului decî t să mediteze

asupra legii lui Dumnezeu. Ruş ine pentru dorinţ a ochilor voş tri ş i

pentru zî mbetele voastre!

Uriaş ul bă trî n s-a oprit gî fî ind. Ş i eu i-am admirat memoria

viguroasă cu care, orb fiind poate de multă vreme, ! Ş i amintea

î ncă de imaginile de a că ror neruş inare vorbea. Aş a î ncî t l-am

bă nuit că imaginile acestea î l î ncî ntaseră foarte mult cî nd le

vă zuse, de vreme ce ş tia î ncă să le mai descrie cu atita patimă.

Dar mi s-a î ntî mplat adesea să gă sesc reprezentă rile mult mai

ademenitoare decî t pă catul î nsuş i î n Paginile acelor oameni, de

incoruptibilă virtute, care î i con-airtnau farmecul ş i urmă rile.

Semn că oamenii aceş tia sî nt

î mpinş i de o asemenea ardoare de a mă rturisi adevă rul, că nu se

dau î ndă ră t, î ntru cinstirea lui Dumnezeu, să pună pe j seama

ră ului toate ademenirile î n care se î nveş mî ntă, ca să -il

instruiască mai bine pe oameni asupra chipurilor î n care cel ] ră u

î i atrage î n capcană. Ş i de fapt cuvintele lui Jorge mi-au stî rnit o

mare dorinţ ă de a vedea tigrii ş i maimuţ ele din mă nă stire, pe care

nu o admirasem î ncă. Dar Jorge a î ntrerupt cursul gî ndurilor

mele, pentru că a vorbit din nou, pe un ton

mai puţ in iritat:

— Domnul Dumnezeul nostru a avut nevoie de atî tea prostii

pentru a ne ară ta calea cea dreaptă. Nimic, î n parabolele sale, nu

î ndeamnă la rî s sau la teamă. î n schimb, Adelmo, pe care acum î l

plî ngeţ i mort, se bucura î n aş a mă sură de monstruozită ţ ile pe

care le picta, î ncî t pierduse din I vedere lucrurile ultime a că ror

figură materială trebuia să fie. I Ş i a stră bă tut toate, spun, ş i

vocea lui a devenit solemnă ş ijameninţ ă toare, toate că ile

monstruozită ţ ii. Ceea ce Dumnezeul

ş tie să pedepsească.

Peste toţ i cei de faţ ă s-a pogorî t o liniş te grea. A î ndră znia

s-o î ntrerupă Venanzio din Salvemec.

— Venerabile Jorge, a spus el, virtutea domniei tale te face]

nedrept. Cu două zile mai î nainte ca Adelmo să fi murit, erai] de

faţ ă la o dezbatere care a avut loc tocmai aici, î n scrjp-l torium.

Adelmo dorea ca arta lui, fiind binevoitoare cia reprezentă rile

ciudate ş i î nchipuite, să fie totuş i î nţ eleasa î ntru slava lui

Dumnezeu, instrument de cunoaş tere a lucnw rilor cereş ti.

Fratele Guglielmo î l cita mai adineauri pej Areopagitul, despre

cunoaş terea prin deformare. Ş i Adelmo a citat î n ziua aceea o altă

autoritate dintre cele mai de seamă, ] pe cea a doctorului din

Aquino, cî nd a spus că se cuvine ca] lucrurile divine să fie expuse

mai degrabă î n figuri de corpuri] pă că toase, decî t î n figuri de

corpuri nobile. Mai î ntî i pentru că sufletul omenesc este mai uş or

scă pat de greş eală; este lim-j pede, î ntr-adevă r, că anumite

proprietă ţ i nu pot fi atribuita lucrurilor divine, ceea ce ar fi

î ndoielnic dacă acestea ar fiţ ară tate cu figuri corporale nobile. î n

al doilea rî nd, pentru că acest fel de reprezentare se potriveş te

mai mult cunoaş terii lui Dumnezeu pe care o avem pe acest

pă mî nt; el se manifest^ ca adevă rat mai degrabă î n ceea ce nu

este, decî t î n ceea ca este, ş i de aceea asemă nă rile acelor lucruri

care se î ndepă j tează mai mult de Dumnezeu nu duc la o pă rere

mai exact^j despre el, deoarece aş a află m că el este deasupra a

ceea ci spunem ş i gî ndim. Ş i, î n al treilea rî nd, pentru că aş a sî nt

mM uş or ascunse lucrurile lui Dumnezeu persoanelor nedemni

fn sfî rş it, î n ziua aceea era vorba de a î nţ elege î n ce fel se poate da

la iveală adevă rul prin mijlocirea unor expresii surprinză toare, ş i

pline de isteţ ime, ş i tă inuite. Ş i eu i-am amintit că î n opera

marelui Aristotel gă sim cuvinte foarte clare î n această privinţ ă...

— Nu-mi amintesc, a î ntrerupt sec Jorge, sî nt foarte bă trî n. Numi

amintesc. Poate că am exagerat î n severitate. Acum e tî rziu,

trebuie să mă duc.

— E ciudat că domnia ta nu-ţ i aminteş ti, a stă ruit

Venanzio. A fost o discuţ ie doctă ş i foarte frumoasă, î n care au

intervenit ş i Bencio ş i Berengario. Era vorba de a ş ti, de fapt,

dacă metaforele ş i jocurile de cuvinte, ş i enigmele, care par

nă scocite de poeţ i pentru simpla plă cere, nu ne ajută să raţ ionă m

asupra lucrurilor î ntr-un chip nou ş i surprinză tor, si eu spun că

ş i aceasta este o calitate care se cere de la un î nţ elept... Ş i era

acolo ş i Malachia...

— Dacă venerabilul Jorge nu-ş i aminteş te, ai respect pentru

vî rsta lui ş i pentru oboseala minţ ii lui... de altfel mereu atî t de

vie, s-a amestecat unul dintre că lugă rii care urmă reau discuţ ia.

Fraza era pronunţ ată pe un ton agitat, cel puţ in la î nceput,

pentru că acela care vorbise, dî ndu-ş i seama că î n-demnî nd la

respect pentru bă trî n, î i punea, de fapt, î n lumină o slă biciune, î ş i

domolise apoi nă vă lirea propriei porniri, sfî rş ind aproape î ntr-o

ş oaptă de scuză. Cel care vorbise era Berengario din Arundel,

ajutorul de bibliotecar. Era un tî nă r cu chipul palid, ş i, privindul,

mi-am amintit definiţ ia pe care Ubertino o dă duse despre

Adelmo: ochii să i pă reau cei ai unei femei lascive. Intimidat de

privirile tuturor aţ intite asupra lui, î ş i ţ inea degetele de la mî ini

strî nse ca unul care vrea să -ş i stă pî nească o tulburare lă untrică.

A fost ciudată reacţ ia lui Venanzio. L-a privit pe Berengario î n aş a

chip, î ncî t acela ş i-a lă sat ochii î n jos:

— Foarte bine, frate, a spus, dacă memoria e un dar al lui

Dumnezeu, ş i capacitatea de a uita poate fi foarte bună ş i

preţ uită. Dar o respect la fratele bă trî n cu care vorbeam. Din

partea ta, î nsă, mă aş teptam la o amintire mai vie î n legă tură cu

lucrurile petrecute cî nd ş edeam aici, î mpreună cu un Prieten

foarte drag ţ ie...

N-aş putea spune dacă Venanzio apă sase tonul cî nd pronunţ ase

cuvintele „foarte drag". Fapt e că am simţ it trecî nd un aer de

neliniş te printre cei de faţ ă. Fiecare î ş i î ntorcea Privirea î n altă

parte, dar nici unul n-o oprea asupra lui perengario, care se

î nroş ise violent. A intervenit numaidecî t Mlhi, cu autoritate: '

— Vino, frate Guglielmo, a spus, am să -ţ i ară t ş i alte că rţ i I

interesante.

Grupul s-a desfă cut. L-am surprins pe Berengario arun-l cî ndu-i

lui Venanzio o privire î ncă rcată de venin, ş i Venanzio I

ră spunzî ndu-i de asemenea, deosebit de provocator. Eu,

vă zî nd că bă trî nul Jorge se î ndepă rta, pă truns de un senti-l ment

de respectuoasă supunere, m-am aplecat ş i i-am să rutat mî na.

Bă trî nul a primit să rutarea, ş i-a pus mî na pe capul meu ş i m-a

î ntrebat cine eram. Cî nd i-am spus numele meu, chipul i s-a

luminat din nou:

— Porţ i un nume mare ş i foarte frumos, a spus. Ş tii cine aj fost

Adso din Montier-en-Der? a î ntrebat.

Eu, mă rturisesc, nu ş tiam. Aş a că Jorge a adă ugat:

— A fost autorul unei că rţ i mari ş i cumplite, Libellus de

Antechristo, î n care a vă zut lucruri care aveau să se petreacă ş i na

fost ascultat î ndeajuns.

— Cartea a fost scrisă î naintea mileniului nostru, a spusj

Guglielmo, ş i lucrurile acelea nu s-au dovedit adevă rate.

— Pentru cine nu are ochi să vadă, a spus orbul. Cailei

Antichristului sî nt î ncete ş i î ntortocheate. El soseş te cî nd noi n-o

bă nuim, ş i nu pentru că ar fi greş it calculul sugerat dej Apostol,

ci pentru că noi nu i-am deprins meş teş ugul. Apoi a strigat cu

glas foarte puternic ş i cu faţ a spre sală, fă cî nd să ră sune bolţ ile

scriptorium-\x\\xi: Chiar acum soseş te! Nuj pierdeţ i ultimele zile

rî zî nd de monş trii cu pielea pă tată ş i coada î mbî rligată! Nu vă

risipiţ i ultimele ş apte zile!

Ziua î ntî i Vesper

î n care se vizitează restul abaţ iei, Guglielmo trage unele concluzii î n

legă tură cu moartea lui Adelmo, se vorbeş te cu fratele sticlar

despre sticlele pentru citit ş i despre fantomele care apar celui ce

vrea să citească prea mult

î n momentul acela au sunat pentru vesper ş i că lugă rii au î nceput

să -ş i pă ră sească mesele. Malachia ne-a dat de î nţ eles că ş i noi

trebuia să plecă m. El avea să ră mî nă, cu ajutorul lui, Berengario,

să pună lucrurile la loc ş i (aş a s-a exprimat) să pregă tească

biblioteca pentru noapte. Guglielmo l-a î ntrebat dacă după aceea

avea să î nchidă uş ile.

— Nu există uş ă care să oprească intrarea î n scriptorium, din

bucă tă rie sau din refector, nici î n bibliotecă din scriptorium. Mai

puternică decî t orice uş ă trebuie să fie interdicţ ia Abatelui. Ş i

că lugă rii trebuie să se folosească ş i de bucă tă rie ş i de refector,

pî nă la completa. Atunci, ca să nu las stră inii sau animalele,

pentru care interdicţ ia nu există, să intre î n Edificiu, chiar eu

î nchid portalurile de jos, care duc ş i la bucă tă rie ş i la refector, ş i

de la ora aceea Edificiul ră mî ne izolat.

Am coborî t. î n vreme ce că lugă rii se î ndreptau spre cor, maestrul

meu a hotă rî t că Domnul avea să ne ierte că nu asistă m la

serviciul divin (Domnul a avut multe să ne ierte î n zilele care au

urmat! ) ş i m-a î ndemnat să mă plimb puţ in cu e' pe platou, ca să

ne obiş nuim cu locul.

Am ieş it prin bucă tă rii, am stră bă tut cimitirul: erau acolo Pietre

de mormî nt mai noi ş i cele care pă strau semnele ^napului,

povestind vieţ i de monahi care tră iseră î n secolele trecute.

Mormintele erau fă ră nume, iar deasupra aveau cruci de Piatră.

Vremea se strica. Se pornise un vî nt rece ş i cerul se. Se ghicea

un soare apunî nd î n spatele gră dinilor, ş i

î ncepuse să se î ntunece la ră să rit, spre care ne î ndreptară

î nconjurî nd corul bisericii ş i ajungî nd î n partea din spatelţ

platoului. Aici, aproape î n dosul zidului de î mprejmuire, a

locul unde se lipea de turnul ră să ritean al Edificiului, se aflai

cocinele ş i porcarii acopereau vasul cel mare cu sî nge de porc

Am observat că î n spatele cocinilor zidul î mprejmuitor erj

mai scund, aş a î ncî t puteai să te apropii să priveş ti. Dincoli

de picioarele zidurilor, terenul, care cobora foarte abrupt, ave|

dedesubt un mal de pă mî nt pe care ză pada nu izbutea să -j

ascundă cu totul. Mi-am dat seama că era vorba de depozitd

de bă legar, care era aruncat din acel loc, ş i cobora pî nă 1

cotitura de la care se ramifica poteca de-a lungul că reia j

pornise la î ntî mplare fugarul Brunello. Spun bă legar pentrj

că era vorba de un munte de materii puturoase, a că ra

duhoare ajungea pî nă la parapetul de care mă proptisem!

bineî nţ eles că ţ ă ranii veneau să ia din partea de jos, ca să i

folosească drept î ngră ş ă mî nt pentru cî mp. Dar la dejecţ ii!

animalelor ş i ale oamenilor se adă ugau ş i alte gunoaie solid!

tot prisosul de materii moarte pe care abaţ ia le î ndepă rta dil

trupul ei, ca să se pă streze limpede ş i curată, î n legă tura ei ci

î nă lţ imile munţ ilor ş i cu cerul.

î n grajdurile de ală turi, gră jdarii tocmai duceau caii la

iesle. Am stră bă tut drumul lung pe care se î ntindeau, spa

zid, diferitele grajduri, ş i la stî nga, î n spatele corului, dorini

torul că lugă rilor ş i latrinele. Acolo unde zidul de ră să «

cobora spre miază zi, î n colţ ul î mprejmuirii, se gă sea clă diră

fieră riilor. Fierarii care mai ră mă seseră î ş i puneau la 11

sculele ş i stingeau focurile, ca să se ducă la slujbă. Guglielnj

a pornit-o curios spre una dintre fieră rii, separată oarecum d

restul atelierelor, unde un că lugă r î ş i strî ngea lucrurile. H

masa lui se afla o minunată colecţ ie de sticle de toate culorii

de mici dimensiuni, dar sprijinite de pereţ i erau plă ci nJ

mari. î n faţ a lui era un relicvar î ncă neterminat, din cart

exista numai carcasa de argint, dar pe care el tocmai î ncastl

cu precizie bucă ţ i de sticlă ş i alte pietre, pe care le adusese 1

instrumentele lui la dimensiunea unui nestemat. P

Astfel l-am cunoscut pe Nicola din Morimondo, maestr

sticlar al abaţ iei. Ne-a explicat că î n partea din spatele ai

lierului se mai sufla î ncă sticlă, î n vreme ce î n cea din faa

unde ş edeau fierarii, se fixau sticlele cu plumburile de legP

tură ca să se facă vitralii. Dar, a adă ugat, marea operă de alj

a vitraliului, care î mpodobea Edificiul ş i biserica, fusa

să vî rş ită cu secole î n urmă. Acum se mă rginea la lucr"

mă runte sau la repararea strică ciunilor provocate de tim

__Ş i cu mare greutate, a adă ugat, pentru că nu se mai pot

gi culorile de altă dată, mai ales albastrul, pe care-l puteţ i admira

î n cor, de o calitate atî t de curată, î ncî t cî nd soarele de De cer

revarsă î n navă o lumină de paradis. Geamurile de la partea de

apus a navei, refă cute de puţ ină vreme, nu sî nt de aceeaş i

calitate, ş i asta se vede î n zilele de vară. E zadarnic, a mai spus el,

nu mai avem î nţ elepciunea anticilor, s-a sfî rş it vremea uriaş ilor.

__Sî ntem pitici, a î ncuviinţ at Guglielmo, dar pitici care

stau pe umerii acelor uriaş i, ş i î n nimicnicia noastră izbutim

uneori să vedem mai departe decî t ei la orizont.

__Spune-mi ce facem noi mai bine ş i ei nu ş tiau să facă! a

izbucnit Nicola. Dacă ai coborî î n cripta bisericii, unde este

pă strat tezaurul abaţ iei, ai gă si relicvarii de o lucră tură atî t de

aleasă, î ncî t monş triş orii pe care-i fac eu acum ca vai de lume, ş i

a ară tat spre opera lui care se afla pe masă, î ţ i vor pă rea o

maimuţ ă reală a acelora!

— Nu e scris î n lege că maeş trii sticlari trebuie să continue să

facă ferestre ş i aurarii relicvarii, dacă maeş trii din trecut au ş tiut

să le facă atî t de frumoase ş i menite să dă inuie peste veacuri.

Astfel pă mî ntul s-ar umple de relicvarii, î ntr-o epocă î n care sfinţ ii

de la care să pă strezi relicve sî nt atî t de rari, a spus î n glumă

Guglielmo. Ş i nici ferestrele nu trebuie î mpodobite la infinit cu

vitralii. Ş i î n diferite alte ţ ă ri am vă zut opere noi fă cute cu sticlă,

care te fac să gî ndeş ti la o lume de mî ine î n care sticla să fie nu

numai î n slujba serviciului divin, ci ş i î n ajutorul slă biciunilor

omeneş ti. Aş vrea să -ţ i ară t o operă a zilelor noastre din care mă

simt onorat să stă pî nesc un foarte trebuincios exemplar.

Ş i-a vî rî t mî na î n rasă ş i a scos de-acolo lentilele sale care l-au

lă sat fă ră grai pe interlocutorul nostru.

Nicola a luat furcuţ a, pe care Guglielmo i-o î ntindea, cu mare

interes.

— Oculi de vitro cum capsula! a exclamat el. L-am auzit vorbindumi

despre asta pe un anume Giordano, pe care l-am cunoscut la

Pisa. Spunea că n-au trecut două zeci de ani de cî nd au fost

nă scociţ i. Dar am vorbit cu el acum mai bine de două zeci de ani.

Cred că au fost nă scociţ i cu mult î nainte, a spus ielmo, dar sî nt

greu de fă cut ş i pentru asta au nevoie de ri sticlari foarte

pricepuţ i. Cer mult timp ş i muncă. ^ zece ani 0 pereche din aceş ti

vitrei ab oculis ad egendum au fost vî nduţ i la Bologna cu ş ase

soldi. Eu am Primit o pereche î n dar de la un mare maestru,

Salvino degli

Armaţ i, acum mai bine de zece ani, ş i i-am pă strat cu marel grijă

î n tot acest timp, de parcă ar fi fost - ş i acum de fapt sî ntJ — o

parte din propriul meu trup.

— Nă dă jduiesc să mi-i dai ş i mie să -i cercetez î n una dini zilele

acestea; mi-ar face plă cere să fac ş i eu unii la fel, a spu«

emoţ ionat Nicola.

— Fă ră î ndoială, s-a î nvoit Guglielmo, numai ia seama că i

grosimea sticlei trebuie să se schimbe după cum o cere ochiui cu

care trebuie să se adapteze, ş i se cer î ncercate multe dintrel

aceste lentile pentru a le potrivi pe pacient, pî nă cî nd sa gă seş te

grosimea cea mai bună.

— Ce minune, spunea Nicola, mai departe. Ş i ai să vezi ca mulţ i

au să vorbească de vră jitorie ş i despre amestecul necu-l

râ tului...

— î ntr-adevă r, aici poţ i vorbi pe drept cuvî nt de magie, a

î ncuviinţ at Guglielmo. Numai că sî nt două forme de magiei

Există o magie care este lucrarea diavolului ş i care urmă reş ta

pră buş irea omului prin acţ iuni despre care nu este î ngă duit

să vorbim. Dar există ş i o magie care este lucrare a Iul

Dumnezeu, acolo unde ş tiinţ a Domnului iese la iveală priJ

ş tiinţ a omului, care slujeş te să transforme natura, ş i care ara

unul dintre scopuri acela de a prelungi î nsă ş i viaţ a omului. Ş i

aceasta este magie sfî ntă, că reia î nţ elepţ ii ar trebui î ntow

deauna să -ş i î nchine viaţ a, nu numai pentru a descopen

lucruri noi, ci pentru a descoperi atî tea secrete ale naturii, pi

care î nţ elepciunea divină le î mpă rtă ş ise evreilor, greciloa

atî tor popoare antice, ş i azi chiar ş i necredincioş ilor (ş i nuJ

mai spun cî te lucruri minunate de optică ş i de ş tiinţ ă a vederi

gă sesc î n că rţ ile necredincioş ilor! ). Ş i pe toate aceste cf

noş tinţ e o ş tiinţ ă creş tină va trebui să pună din nou stă pî nirJ

ş i s-o ia î napoi de la pă gî ni ş i de la necredincioş i tamquam ai

iniustis possessoribus.

— Dar de ce aceia care deţ in această ş tiinţ ă nu o î mpă a tă ş esc

î ntregului popor al lui Dumnezeu?

— Pentru că nu tot poporul lui Dumnezeu e pregă tit sj primească

atî tea secrete, ş i s-a î ntî mplat adesea ca deţ ină toa acestei ş tiinţ e

să fie luaţ i drept magi ce au legă mî nt cj diavolul, plă tind cu viaţ a

lor dorinţ a pe care o avuseseră să i facă pe ceilalţ i pă rtaş i la

comoara lor de cunoaş tere. Chiar el î n timpul unor procese î n

care era bă nuit cineva că ar avJ legă tură cu diavolul, a trebuit să

mă feresc de a folosi acesl lentile, slujindu-mă de secretari

binevoitori care să -mi ci tească documentele de care aveam

nevoie, pentru că al minteri, î ntr-un moment cî nd prezenţ a

diavolului era atî t i

cotropitoare, ş i toţ i î i respirau, ca să zic aş a, mirosul de pucioasă,

eu î nsumi aş fi fost socotit drept un prieten al celor judecaţ i. Ş i,

î n sfî rş it, ne atră gea atenţ ia Ruggiero Bacone, nu î ntotdeauna

secretele ş tiinţ ei trebuie să se afle la î ndemî na tuturor, î ntrucî t

unii ar putea să le folosească î n scopuri rele. Adesea î nţ eleptul

trebuie să facă să apară ca magice că rţ i care nu sî nt magice, dar

î ntr-adevă r de ş tiinţ ă bună, ca să le ferească de ochii curioş ilor.

— Te temi, deci, că oamenii simpli pot folosi î n chip ră u aceste

secrete? a î ntrebat Nicola.

— î n ceea ce î i priveş te pe oamenii simpli, mă tem doar că pot fi

terorizaţ i, luî nd ei secretele de care vorbeş ti drept acele opere ale

diavolului despre care prea adesea le amintesc predicatorii. Vezi,

mi s-a î ntî mplat să cunosc medici foarte pricepuţ i care distilaseră

medicamente î n stare să vindece numaidecî t un bolnav. Dar

aceş tia le dau celor simpli alifia sau fiertura lor î nsoţ indu-le cu

vorbe sfinte ş i psalmodiind fraze care pă reau rugă ciuni. Nu

pentru că aceste rugă ciuni ar fi avut putere de tă mă duire, ci

pentru că, fiind î ncredinţ aţ i că tă mă duirea venea de la rugă ciuni,

cei simpli î nghiţ eau fiertura ş i se ungeau cu alifia, ş i aş a se

tă mă duiau, fă ră să ia prea mult î n seamă puterea adevă rată a

leacurilor. Ş i apoi, pentru ca sufletul, foarte î nfierbî ntat de

nă dejdea î n formula de credinţ ă, să se lase cî t mai mult î n voia

acţ iunii corporale a medicamentului. Dar adesea comorile ş tiinţ ei

trebuie ferite nu de oamenii simpli, ci chiar de alţ i î nţ elepţ i. Se fac

azi maş ini nemaipomenite, de care î ntr-o zi se va vorbi, cu care se

poate că lă uzi cu adevă rat mersul naturii. Dar va fi vai ş i amar

dacă ele vor că dea î n mî inile unor oameni care să le î ntrebuinţ eze

ca să -ş i mă rească puterea lor pă mî ntească ş i să î ndestuleze pofta

lor de avere. î mi spun că î n ţ ara Kitayului un î nţ elept a distilat o

pulbere care poate produce, î n atingere cu focul, o detună tură

puternică ş i o flacă ră mare, distrugî nd toate lucrurile pe mari

î ntinderi de jur-î mprejur. Minunată lucrare, dacă ar fi folosită

pentru a abate cursul nurilor, sau a sfă rî ma stî nca pentru a se

cură ţ a pă mî ntul. Dar dacă cineva ar folosi-o pentru a pricinui ră u

duş manilor să i?

— Poate că ar fi bine aş a, dacă ar fi duş mani ai poporului lui

Dumnezeu, a spus Nicola cu devoţ iune.

— Poate, s-a î nvoit Guglielmo. Dar cine e azi duş manul Poporului

lui Dumnezeu? î mpă ratul Ludovic sau papa Ioan?

— Oh, Doamne Dumnezeule! a spus foarte speriat Nicola. ^hiar

că n-aş vrea să hotă ră sc eu singur un lucru atî t de dureros.

— Vezi? a zis Guglielmo. Uneori e bine ca anumite secrete | să

ră mî nă tă inuite î n discuţ ii oculte. Secretele naturii nu se

transportă î n piei de capră sau de oaie. Aristotel spunea î n cartea

secretelor că a dezvă lui prea multe ascunziş uri alei naturii ş i ale

artei î nseamnă să rupi un sigiliu ceresc, ş i că i multe lucruri rele

ar putea ieş i de aici. Ceea ce î nsă nu I î nseamnă că secretele nu

trebuie dezvă luite, dacă se convine I să hotă rască î nţ elepţ ii cî nd

ş i cum.

— Aş a că e bine ca î n lucruri din acestea, a spus Nicola, să I nu

fie toate că rţ ile la î ndemî na oricui.

— Asta e o altă poveste, a zis Guglielmo. Se poate pă că tui j prin

prea multă locvacitate, dar ş i prin prea multă tă cere. Eu nu

voiam să spun că trebuie ascunse izvoarele ş tiinţ ei. Ba j chiar

asta mi se pare un mare ră u. Voiam să spun că, ocu-j pî ndu-se

de ascunziş uri din care poate ieş i fie binele, fie ră ul, î nţ eleptul are

dreptul ş i datoria să folosească un limbaj' obscur, lă murit doar

pentru cei deopotrivă cu el. Calea ş tiinţ ei i este anevoioasă ş i e

anevoios să deosebeş ti binele de ră u. Ş i adesea î nţ elepţ ii

vremurilor noi sî nt doar pitici pe umerii,

piticilor.

Discuţ ia prietenească cu maestrul meu trebuie să -l fî j î mpins pe

Nicola pe calea mă rturisirilor. Aş a că i-a fă cut un semn de

î ncredere lui Guglielmo (ca ş i cum i-ar fi spus: eu ş i cu tine ne

î nţ elegem, pentru că vorbim despre aceleaş i lucruri) ş i a spus î n

legă tură cu asta:

. — Totuş i acolo, ş i a ară tat spre Edificiu, secretele ş tiinţ ei] sî nt

foarte bine apă rate de opere de magie...

— Da? a spus Guglielmo, prefă cî ndu-se indiferent. Uş ii ză vorite,

opreliş ti aspre, ameninţ ă ri, î mi î nchipui.

— Oh, nu; mai mult!

— Ca, de exemplu, ce?

— Uite, eu nu ş tiu cu precizie, eu mă ocup de sticle ş i nu dej

că rţ i, dar î n abaţ ie umblă poveş ti... ciudate...

— Ce fel de poveş ti?

— Ciudate. Se spune despre un că lugă r care î n timpul nopţ ii voia

să se aventureze î n bibliotecă, î n că utarea a cevaj ce Malachia nu

voia să -i dea, că a vă zut ş erpi, oameni fă ră cap ş i oameni cu două

capete. Puţ in a lipsit să nu iasă nebun din

labirint...

— De ce vorbeş ti de magie ş i nu de apariţ ii diabolice?

— Pentru că oricî t aş fi eu doar un meş ter sticlar, nu sî nl atî t de

neş tiutor. Diavolul (Doamne, apă ră -mă! ) nu ade-j meneş te un

că lugă r cu ş erpi sau cu oameni bicefali, ci cil apariţ ii neruş inate,

ca pe că lugă rii din pustiu. Ş i apoi, dacă 3

ră u să pui mî na pe anumite că rţ i, de ce diavolul ar trebui să -l

j^piedice pe un că lugă r să fă ptuiască ră ul?

__Mi se pare o bună entimemă, a admis maestrul meu.

— Ş i, î n sfî rş it, cî nd montam geamurile la spital, m-am distrat

ră sfoind cî teva din că rţ ile lui Severino. Era o carte de secrete,

scrisă cred de Albert cel Mare; m-au atras niş te miniaturi ciudate,

ş i din paginile că rţ ii am citit despre felul cum poţ i unge fitilul

unei lă mpi de ulei, ş i fumul care iese din ea î ţ i dă nă luciri. Ai

vă zut, sau mai bine zis n-aveai cum să vezi î ncă, pentru că î ncă

n-ai petrecut o noapte î n abaţ ie, că î n timpul orelor de î ntuneric

catul de deasupra Edificiului este luminat. Mulţ i s-au î ntrebat ceo

fi, ş i s-a vorbit de focuri vră jite sau despre sufletele

bibliotecarilor ră posaţ i care se î ntorc să -ş i viziteze regatul lor.

Mulţ i de aici cred î n asta. Eu cred că sî nt lă mpi pregă tite pentru

nă luciri. Ş tii, dacă iei gră sime de la urechea unui cî ine ş i ungi cu

ea un fitil, cine respiră fumul acelei lă mpi va crede că are cap de

cî ine, ş i dacă ar fi cineva î n preajma lui, l-ar vedea cu cap de

cî ine. Ş i mai e ş i o altă unsoare care face astfel î ncî t cei care stau

î n jurul lă mpii se simt mari cî t niş te elefanţ i. Ş i cu ochii unui

liliac ş i a două soiuri de peş ti, al că ror nume nu mi-l mai

amintesc, ş i fierea unui lup, faci un fitil care arzî nd te va face să

vezi animalele de la care ai luat gră simea. Ş i cu coada ş opî rlei faci

toate lucrurile din jur să se vadă ca de argint, iar cu untura unui

ş arpe negru ş i o bucată de giulgiu de î nmormî ntare, camera va

pă rea plină de ş erpi. Eu ş tiu asta. Cineva din bibliotecă e foarte

priceput...

— Dar n-ar putea fi sufletele bibliotecarilor ră posaţ i care să facă

toate magiile astea?

Nicola a ră mas î ncremenit ş i neliniş tit.

— La asta nu m-am gî ndit. S-ar putea. Dumnezeu să ne

pă zească. E tî rziu, a ş i î nceput vesper. La revedere.

Ş i s-a î ndreptat spre biserică.

Am pornit-o mai departe, de-a lungul laturii de miază zi: la

dreapta casa peregrinilor ş i sala capitulară cu gră dina, la stî nga

teascurile de mă sline, moara, grî narele, pivniţ ele, casa novicilor.

Ş i toată lumea se î ndrepta gră bită spre biserică.

— Ce credeţ i despre tot ce a spus Nicola? l-am î ntrebat pe

maestrul meu.

— Nu ş tiu. î n bibliotecă se petrece ceva, ş i nu cred să fie sufletele

bibliotecarilor ră posaţ i...

— De ce?

Pentru că î mi î nchipui că au fost atî t de virtuoş i, î ncî t stă zi stau

î n î mpă ră ţ ia cerurilor să -ş i bucure ochii privind

chipul lui Dumnezeu, dacă ră spunsul acesta poate să te I

mulţ umească. Cî t priveş te lă mpile, dacă sî nt, le vom vedea. I Iar

cî t despre unsorile de care vorbea sticlarul nostru, există I feluri

mai lesnicioase de a produce nă luciri, ş i Severino le I cunoaş te

foarte bine, ţ i-ai dat seama astă zi. E neî ndoios că î n abaţ ie nu se

vrea să se pă trundă noaptea î n bibliotecă, ş i că î n schimb mulţ i

au î ncercat ş i î ncearcă s-o facă.

— Ş i crima noastră are vreo legă tură cu această poveste?

— Crima? Cu cî t mă gî ndesc mai mult, cu atî t sî nt mai convins că

Adelmo s-a omorî t.

— Ş i de ce?

— Iţ i aminteş ti, azi-dimineaţ ă, cî nd am descoperit gră mada de

bă legar? In timp ce urcam cotitura ce stră juia turnul de ră să rit,

am observat î n acel punct semnele lă sate de o surpă tură: adică

de o parte din teren, mai mult sau mai puţ in 1 î n locul unde

se gră mă deş te bă legarul, se pră buş ise, rostogolindu-se pî nă

la picioarele turnului. Ş i iată de ce, î n| seara aceasta, cî nd am

privit î n sus, bă legarul ne-a apă ruţ i puţ in acoperit de ză padă, sau

abia acoperit de ultima ză padă de ieri, nu de cea din zilele

trecute. Cî t priveş te cadavrul lui Adelmo, Abatele ne-a spus că era

sfî ş iat de stî nci, iar sub turnul de ră să rit, î n locul unde

construcţ ia se termină cu o ieş itură, cresc pini. î n schimb,

stî ncile sî nt tocmai î n locu unde peretele zidului se sfî rş eş te,

alcă tuind un soi de treapti ş i după asta î ncepe că derea de

bă legar.

— Ş i atunci?

— Atunci gî ndeş te-te dacă nu e mai... cum să spun?... dac nu am

avea mai puţ ină bă taie de cap să admitem că Adelmo, din motive

î ncă neaflate, fie s-a aruncat, de voie, de nevoie, dej pe parapetul

zidului, fie s-a pră buş it pe stî ncă ş i, mort sail ră nit cum o fi fost,

a că zut î n bă legar. Apoi povî rniş ul, datorită furtunii din seara

aceea, a fă cut să se rostogolească ş i bă le-j garul, ş i o parte din

teren, ş i corpul bietului om sub turnul ă el

ră să rit.

— Ş i de ce domnia ta spune că ar fi mai mică bă taie de capi

să gî ndim aş a?

— Dragă Adso, nu trebuie î nmulţ ite explicaţ iile ş i cauzele! fă ră să

fie o neapă rată trebuinţ ă de ele. Dacă Adelmo a că zut? din turnul

de ră să rit, trebuie să fi pă truns î n bibliotecă, acoloj trebuie să -l fi

lovit cineva î nainte de a se putea î mpotrivi, acel cineva să fi gă sit

chipul de a urca cu un trup neî nsufleţ it î n spinare pî nă la

fereastră, să fi deschis-o ş i să -l fi aruncat jos pe nenorocit. Cu

ipoteză mea nu ne trebuie decî t Adelrnoj

voinţ a lui ş i un povî rniş. Totul se explică folosind un numă r

foarte mic de cauze.

__Dar de ce să se fi omorî t?

__Dar de ce să -l fi omorî t? In orice caz, trebuie să că ută m

motivele. Ş i că există, mi se pare neî ndoielnic. In Edificiu se

respiră - un aer de reţ inere, toţ i ne ascund ceva. Deocamdată n-am

adunat decî t unele insinuă ri, destul de nesigure, de fapt, asupra

unei anumite legă turi ciudate dintre Adelmo ş i Berengario. Asta

î nseamnă că vom ţ ine ochii pe ajutorul de bibliotecar.

î n timp ce vorbea astfel, slujba de vesper se terminase. Servitorii

s-au î ntors la î ndatoririle lor î nainte de a se duce la cină,

că lugă rii s-au î ndreptat spre refector. Cerul se î ntunecase acum

ş i î ncepea să ningă. O ză padă uş oară, cu fulgi mici ş i moi, care va

continua, cred, mare parte din noapte, deoarece î n dimineaţ a

urmă toare tot platoul avea să fie acoperit de o pă tură imaculată,

cum voi spune.

Mi-era foame ş i am primit cu uş urare ideea de a merge la masă.

Ziua î ntî i Completa

î n care Guglielmo ş i Adso se bucură de voioasa ospitalitate a

Abatelui ş i de mlnioasa conversaţ ie a lui Jorge

Refectorul era luminat de fă clii mari. Că lugă rii ş edeau la un ş ir

lung de mese, î n cap masa Abatelui, aş ezată perpendicular, pe un

podium î nalt. In partea opusă era un amvon unde se postase un

că lugă r care avea să citească î n timpul cinei. Abatele ne aş tepta

lî ngă un că ză nel cu un ş tergar alb, ca să ne ş tergem pe mî ini

după ce ni le spă lam, potrivit stră vechilor î ndemnuri ale Sfî ntului

Pahomie.

Abatele l-a poftit pe Guglielmo la masa lui ş i a spus că , pentru

seara aceea, dat fiind că ş i eu eram oaspete nou, voi \ putea să

mă bucur de acelaş i privilegiu, chiar dacă eram un \ novice

benedictin. î n zilele urmă toare, mi-a spus pă rinteş te, puteam să

stau la masă cu că lugă rii, sau dacă maestrul meu avea să -mi

î ncredinţ eze vreo sarcină, să trec mai î nainte sau după mese pe la

bucă tă rie, unde bucă tarii vor avea grijă de

mine.

Acum că lugă rii stă teau la mese î n picioare, nemiş caţ i, cu glugile

lă sate pe ochi ş i mî inile sub scapulare. Abatele s-a apropiat de

masa lui ş i a rostit rugă ciunea Benedicitei Cantorul de la amvon a

intonat Edent pauperes. Abatele ş i-al dat binecuvî ntarea ş i fiecare

s-a aş ezat. |

Regula fondatorului nostru prevede o hrană destul de - uş oară,

dar lasă Abatelui libertatea să hotă rască de cî tă mî n-care au cu

adevă rat nevoie că lugă rii. Pe de altă parte, acum, î n abaţ iile

noastre, plă cerile mesei sî nt privite cu destul de multă

î ngă duinţ ă. Nu vorbesc despre mesele acelea care, din pă cate, se

transformă î n adună ri de mî ncă i, dar ş i cele: cî rmuite de criterii

de penitenţ ă ş i de virtute oferă că lugă rilor, prinş i mai î ntotdeauna

de ostenitoare munci intelectuale, " ' hrană nu moleş itoare, ci

î ntă ritoare. Pe de altă parte, masa

Abatelui este î ntotdeauna privilegiată ş i pentru că arareori trec pe

la ea oaspeţ i de seamă, iar abaţ î ile sî nt mî ndre de produsele

pă mî nturilor ş i ale grajdurilor lor, precum ş i de priceperea

bucă tarilor pe care-i au.

Masa că lugă rilor s-a desfă ş urat î n liniş te, ca î ntotdeauna, unii

comunicî nd cu alţ ii prin obiş nuitul alfabet al degetelor, jsfovicii ş i

că lugă rii mai tineri erau serviţ i primii, imediat după ce felurile de

bucate hă ră zite pentru toţ i trecuseră pe la masa Abatelui.

La masa Abatelui ş edeau cu noi Malachia, chelarul ş i cei doi

că lugă ri mai vî rstnici, Jorge din Burgos, bă trî nul orb pe care-l

cunoscusem î n scriptorium, ş i foarte bă trî nul Alinardo din

Grottaferrata: avea aproape o sută de ani, tremura, gata parcă să

se sfă rî me ş i, după cum mi se pare, nici mintea nu-l mai ajuta.

Abatele ne-a spus despre el că, fiind novice chiar î n abaţ ia

aceasta, tră ise î ntotdeauna aici ş i-ş i amintea cel puţ in optzeci de

ani î n care se î ntî mplaseră cî te ş i mai cî te. Abatele ne-a spus

toate astea pe ş optite la î nceput, ca după aceea să se supună

obiceiului ordinului nostru, urmă rindu-se î n tă cere lectura. Dar,

cum am spus, la masa Abatelui se luau unele libertă ţ i, aş a că am

î nceput să lă udă m bucatele care ni se aduseseră, î n timp ce

Abatele ridica î n slă vi calitatea uleiului ş i a vinului să u. Chiar

î ntr-un rî nd, turnî ndu-ne de bă ut, ne-a amintit pasajele acelea

din regulă î n care sfî ntul fondator observase că, desigur, vinul nu

se cuvine că lugă rilor, dar î ntrucî t că lugă rii din timpurile noastre

nu pot fi convinş i să nu bea, cel puţ in e bine să nu bea pe

să turate, deoarece vinul î mpinge la apostazie, chiar ş i pe cei mai

î nţ elepţ i, cum aminteş te Ecleziastul. Benedict spunea „din

timpurile noastre" ş i se referea la timpurile sale, acum foarte

î ndepă rtate; să ne î nchipuim timpurile î n care cinam la abaţ ie,

după ce moravurile decă zuseră aş a de ră u (ş i nu vorbesc de

timpurile mele, î n care scriu, pentru că aici, la Melk, e î ngă duită

mai mult berea! ); î n sfî rş it, s-a bă ut fă ră să se î ntreacă mă sura,

dar nu fă ră plă cere.

Am mî ncat carne la frigare de la porcii abia tă iaţ i ş i mi-am dat

seama că pentru alte mî ncă ruri nu se folosea untură de animale

sau ulei de rapiţ ă, ci ulei din cel mai bun de mă sline, care venea

de pe pă mî nturile pe care abaţ ia le poseda la Poalele muntelui

dinspre mare. Abatele ne-a dat să gustă m uiind pă strat pentru el)

din puiul acela pe care-l vă zusem cum î l gă teau la bucă tă rie. Am

observat, lucru de mirare, că ® avea ş i o furculiţ ă de metal, care

după formă î mi amintea e lentilele maestrului meu; om de spiţ ă

aleasă, gazda

noastră nu voia să -ş i mî njească mî inile cu mî ncarea, ş i ne-aB

oferit chiar instrumentul lui mă car ca să luă m carnea dinfl

farfuria cea mare ca s-o punem î n talerele noastre. Eu n-an%8

vrut, dar am vă zut că Guglielmo a primit cu dragă inimă, ş i I s-a

slujit cu î ndemî nare de scula aceea pentru domni ca să i nu-i

arate Abatelui că franciscanii erau persoane lipsite del educaţ ie ş i

de provenienţ ă umilă.

î ncî ntat cum eram de toate mî ncă rurile acelea alese (dupâ l

atî tea zile de că lă torie î n care ne hră nisem cum putusem),!

pierdusem ş irul lecturii care î ntre timp î nainta plină del

smerenie. M-a readus la ordine un puternic mî rî it de aprobare I

al lui Jorge, ş i mi-am dat seama că asta se î ntî mpla cî nd I

tocmai se citea un capitol din Regulă. Am î nţ eles motivul I

pentru care Jorge era atî t de mulţ umit, după ce-l ascultasem I

î n după -masa aceea. De fapt lectorul spunea: „Să -l urmă m I

mereu pe profet care spune: m-am hotă rî t, voi veghea î n calea I

mea să nu pă că tuiesc cu limba mea; am pus strajă gurii mele, I

mut am devenit cu umilinţ ă, m-am ferit sa vorbesc chiar ş i I

despre lucruri nevinovate. Ş i, dacă î n pasajul acesta profetul j

ne î nvaţ ă că uneori, pentru iubirea de tă cere, ar trebui să ne I

abţ inem ş i de la vorbele î ngă duite, cu atî t mai mult ar trebuii

să ne î nfrî nă m de la vorbele neî ngă duite, pentru a scă pa de ]

pedeapsa acestui pă cat! ". Ş i apoi urma: „Dar vorbele urî te,

prostiile ş i caraghioslî curile noi le osî ndim la pedeapsa fă ră

de sfî rş it, î n orice loc, ş i nu vom î ngă dui ca discipolul să

deschidă gura ca să spună ceva despre toate acestea".

— Ş i asta se potriveş te ş i pentru discuţ iile care s-au iscau astă zi,

nu s-a putut abţ ine să nu comenteze, î ncet, Jorge. Ioan Gură de

Aur a spus că Christos nu a rî s niciodată.

— Nimic din natura omenească nu-l î mpiedica, a observaw

Guglielmo, pentru că rî sul, cum ne î nvaţ ă teologii, este firesci

omului.

— Forte potuit sed non legitur eo usus fuisse, a spus tă ioa

Jorge, citî ndu-l pe Petru Cantorul.

— Manduca, jam coctum est, a ş optit Guglielmo.

— Ce? a î ntrebat Jorge, care credea că se referea la vreua soi de

bucate care î i erau aduse.

— Sî nt cuvintele care, după Ambrozie, au fost pronunţ ata de

Sfî ntul Laurenţ iu pus pe gră tar, cî nd i-a poftit pe că lă i să -l

î ntoarcă pe partea cealaltă, aş a cum î ş i aminteş te m

Prudentius î n Peristephanos, a spus Guglielmo cu un aer de sfî nt.

Sfî ntul Laurenţ iu ş tia deci să rî dă ş i să spună lucruri hazlii, chiar

ş i numai pentru a-i î njosi pe propriii să i duş mani

. __Ceea ce arată că rî sul este un lucru foarte aproape de

moartea ş i distrugerea trupului, i-a î ntors-o cu un mormă it Jorge,

ş i trebuie să recunosc că s-a comportat ca un laic adevă rat.

î n acel moment, Abatele ne-a invitat cu bună voinţ ă să pă stră m

tă cerea. Cina, de altfel, era pe sfî rş ite. Abatele s-a ridicat ş i l-a

prezentat pe Guglielmo că lugă rilor. I-a lă udat î nţ elepciunea, i-a

fă cut cunoscută faima ş i le-a atras atenţ ia că fusese rugat să facă

cercetă ri î n privinţ a morţ ii lui Adelmo, poftindu-i pe că lugă ri să

ră spundă î ntrebă rilor lui ş i să -i î nş tiinţ eze pe oamenii lor din

toată abaţ ia să facă î ntocmai. Ş i să -i uş ureze cercetă rile,

deoarece, a spus el, că ută rile lui nu contraveneau regulilor

mă nă stirii. î n care caz ar fi trebuit să se ceară aprobarea lui.

O dată masa î ncheiată, că lugă rii o porniră spre cor pentru slujba

de completa. Ş i-au lă sat din nou glugile pe ochi ş i s-au aliniat î n

faţ a uş ii, aş teptî nd. Apoi s-au urnit î ntr-un ş ir lung, stră bă tî nd

cimitirul ş i intrî nd î n cor prin partea de miază zi.

Am pornit-o ş i noi cu Abatele.

— La ora aceasta se î nchid uş ile Edificiului? a î ntrebat

Guglielmo.

— De î ndată ce slujitorii vor cură ţ a refectorul ş i bucă tă ria,

bibliotecarul î nsuş i va î nchide toate uş ile, ză vorî ndu-le pe

dină untru.

— Pe dină untru? Ş i el pe unde iese?

Abatele l-a fixat pentru o clipă pe Guglielmo, serios la faţ ă.

Desigur că nu doarme î n bucă tă rie, a spus repezit. Ş i a gră bit

pasul.

— Bine, bine, mi-a ş optit Guglielmo, aş adar există o altă intrare,

dar noi nu trebuie s-o ş tim.

I-am zî mbit, foarte mî ndru de deducţ ia lui, ş i el m-a bruftuluit:

— Ş i nu rî de. Ai vă zut că î ntre zidurile acestea rî sul nu se bucură

de o reputaţ ie prea bună.

Am intrat î n cor. O singură lampă ardea, pe un tripod gros de

bronz, î nalt cî t doi oameni. Că lugă rii s-au aş ezat tă cuţ i pe bă nci,

î n timp ce lectorul citea un pasaj dintr-o omilie a Sfî ntului

Grigorie.

Apoi Abatele a fă cut un semn ş i cantorul a intonat Tu o-utem

Domine miserere nobis. Abatele a ră spuns Adjutorium nostrum in

nomine Domini ş i toţ i î n cor cu Qui fecit coelum et terram. Apoi a

î nceput cî ntecul psalmilor: Cî nd te chem, r®spunde-mi, Doamne al

dreptă ţ ii mele; î ţ i voi mulţ umi, doamne, din toată inima mea;

Binecuvî ntaţ i pe Domnul, voi

toţ i ce-i sî nteţ i supuş i. Noi nu ne aflam î n strane, ci ne

retră seseră m î n nava principală. De aici l-am vă zut pe

neaş teptate pe Malachia ieş ind din î ntunericul unei capele

laterale.

— Priveş te bine locul acela, mi-a spus Guglielmo. Ar putea fi o

trecere care să ne ducă la Edificiu.

— Pe sub cimitir?

— Ş i de ce nu? Ba, a reluat el, după ce s-a mai gî ndit, trebuie să

fie pe undeva ş i un osuar; nu e cu putinţ ă ca de secole să -i

î ngroape pe toţ i că lugă rii î n acel petic de pă mî nt.

— Dar domnia ta chiar vrea să intre, noaptea, î n bibliotecă ? l-am

î ntrebat î ncremenit.

— Unde sî nt că lugă ri morţ i, ş i ş erpi, ş i lumini misterioase, bunul

meu Adso? Nu, bă iete. Mă gî ndeam azi la asta, ş i nu din

curiozitate, ci pentru că î mi puneam î ntrebarea cum o fi murit

Adelmo. Acum, cum ţ i-am spus, sî nt î nclinat spre o explicaţ ie mai

logică, ş i la urma urmei vreau să respect obiceiurile hotă rî te î n

acest loc.

— Atunci, de ce vreţ i să ş tiţ i?

— Pentru că ş tiinţ a nu constă numai î n a afla ceea ce trebuie sau

se poate face, ci ş i î n a afla ceea ce s-ar putea face ş i care poate

că nu trebuie fă cut. Iată pentru ce î i spuneam astă zi meş terului

sticlar că omul î nţ elept trebuie cumva să ascundă secretele pe

care le află, pentru ca alţ ii să nu se folosească de asta cu ră utate,

dar trebuie să le dea la iveală, ş i biblioteca asta î mi pare mai

degrabă un loc î n care tainele ră mî n ascunse.

Cu aceste cuvinte a ieş it afară din biserică, pentru că slujba se

terminase. Eram amî ndoi foarte obosiţ i, ş i ne-am dus î n chilia

noastră. Eu m-am ghemuit î n ceea ce Guglielmo a^ numit, î n

glumă, un loculo, ş i am adormit imediat.

Ziua a doua

Ziua a doua Matutini

In care puţ inele ore de fericire dumnezeiască sî nt î ntrerupte de un

fapt dintre cele mai sî ngeroase

Uneori simbol al diavolului, alteori al lui Christos î nviat, nici o

vieţ uitoare nu este mai necredincioasă decî t cocoş ul. Ordinul

nostru a cunoscut fă pturi din acestea trî ndave, care nu cî ntau la

ivirea soarelui. Iar, pe de altă parte, mai ales î n zilele de iarnă,

slujba de matutini are loc cî nd noaptea este î ncă deplină ş i

î ntreaga natură adormită, pentru că monahul trebuie să se scoale

pe î ntuneric ş i să se roage î ndelung î n î ntuneric, aş teptî nd ziua ş i

luminî nd tenebrele cu flacă ra credinţ ei sale nestră mutate.

Dejaceea cu chibzuinţ ă a hotă rî t obiceiul să fie niş te veghetori

care să nu se culce asemenea fraţ ilor lor, ci să -ş i petreacă

noaptea recitind ritmic acel numă r exact de psalmi care să le dea

mă sura timpului ce s-a scurs, aş a î ncî t, la scă derea orelor scurse

pe care ceilalţ i le dedicau somnului, li se dă dea acestora semnul

trezirii.

Aş adar, î n noaptea aceea am fost treziţ i de cei care stră bă teau

dormitorul ş i casa peregrinilor scuturî nd dintr-un clopoţ el, î n

vreme ce un altul mergea din chilie î n chilie strigî nd Benedicamus

Domino, la care fiecare ră spundea Deo gratias.

Guglielmo ş i cu mine am urmat obiceiul benedictin: î n mai puţ in

de o jumă tate de oră ne-am pregă tit să î ntî mpină m noua zi,

coborî nd deci î n cor, unde că lugă rii aş teptau, prosternaţ i la

pă mî nt, recitind primii cincisprezece psalmi, pî nă cind au intrat

novicii, conduş i de maestrul lor. Deci fiecare s-a aş ezat î n strana

lui ş i corul a intonat Domine labia mea aperies et os meum

annuntiabit laudem tuam. Strigă tul s-a ridicat pî nă la bolta

bisericii ca o rugă minte fierbinte de copil. " °i că lugă ri au urcat î n

amvon ş i au dat glas psalmului nouă zeci ş i patru, Venite

exultemus, că ruia i-au urmat Celelalte sorocite. Ş i eu am simţ it

î nflă că rarea unei credinţ e reî nnoite.

Că lugă rii erau î n stranele lor, ş aizeci de figuri pe care rasa 1 ş i

gluga le fă ceau egale, ş aizeci de umbre abia luminate de j flacă ra

trepiedului cel mare, ş aizeci de voci unite î ntru ■ proslă virea

Atotputernicului. Ş i ascultî nd această miş că toare 1 armonie,

vestibul al bucuriilor din paradis, m-am î ntrebat j dacă î ntradevă r

abaţ ia era cuib de taine ascunse, de î ncercă ri ]

neî ngă duite de a le da pe faţ ă ş i de grele ameninţ ă ri. Pentru 1 că

î mi apă rea î n schimb acum ca un receptacul de sfinţ i, mă nunchi

de virtuţ i, relicvar de î nţ elepciune, arcă a pru-l denţ ei, turn de

ş tiinţ ă, lă caş de blî ndeţ e, bastion de tă rie j sufletească, că delniţ ă

de sfinţ enie.

După ş ase psalmi a î nceput lectura Sfintei Scripturi. Cî ţ iva ]

că lugă ri se clă tinau de somn ş i unul dintre veghetorii de noapte

se preumbla printre strane cu o mică lampă ca să -i j deş tepte pe

cei ce adormeau. Dacă vreunul era surprins pe cî nd aţ ipea, drept

pedeapsă lua lampa ş i continua el să se 1 preumble î n control.

Aş a că s-a reluat cî ntarea a î ncă ş ase psalmi. Apoi Abatele ş i-a

dat binecuvî ntarea, că lugă rul cu j slujbele din să ptă mî na aceea a

spus rugă ciunile, toţ i s-au î nclinat spre altar î ntr-un minut de

reculegere că ruia nimeni care nu a vă zut aceste ore de exaltare

mistică ş i de nestră mutată pace lă untrică nu-i poate î nţ elege

dulceaţ a. î n sfî rş it, cu gluga din nou trasă pe faţ ă, toţ i s-au aş ezat

ş      i au intonat solemn un Te Deum. Ş i eu l-am lă udat pre Domnul

pentru că m-a scă pat de î ndoieli ş i de sentimentul de neplă cere î n

care mă cufundase prima zi petrecută î n abaţ ie. Sî ntem fă pturi

slabe, mi-am spus, chiar ş i printre aceş ti că lugă ri î nvă ţ aţ i ş i

credincioş i necuratul face să umble invidii mă runte, duş mă nii

ascunse, dar e vorba de fum care se risipeş te î n vî ntul nă valnic al

credinţ ei de cum se adună cu toţ ii î n numele Tată lui, ş i Christos

coboară din nou printre ei.

î ntre matutini ş i laudi că lugă rul nu se î ntoarce î n chilie, chiar

dacă noaptea este î ncă deplină. Novicii l-au urmat pe maestrul lor

î n sala capitulară ca să studieze psalmii, unii dintre că lugă ri au

ră mas î n biserică pentru a se î ngriji de cele sfinte, cei mai mulţ i

s-au dus să se plimbe, meditî nd î n tă cere, prin incintă, ş i aş a am

fă cut Guglielmo ş i cu mine. Servitorii mai dormeau î ncă; ne-am

î ntors î n cor pentru a asculta laudele pe cî nd cerul nu se

luminase.

A î nceput din nou cî ntarea psalmilor, ş i unul mai ales, din cei

prevă zuţ i pentru ziua de luni, m-a fă cut să cad din nou la

bă nuielile mele dintî i: „Greş eala a pus stă pî nire pe cei fă ră

credinţ ă, î n adî ncul sufletului să u — nu mai e teamă de

punmezeu î n ochii lui - î ş i schimbă cu viclenie î nfă ţ iş area -î n aş a

fel î ncî t limba lui este nesuferită ". Mi s-a pă rut o rea prevestire

faptul că regula orî nduise tocmai pentru ziua aceea 0 mustrare

atî t de grea. Ş i fră mî ntarea mea de neliniş te nu s-a potolit nici

cî nd, după psalmii de laudă, a urmat obiş nuita lectură din

Apocalipsă, ş i mi-au revenit î n minte figurile de pe portal care-mi

stă pî niseră î ntr-atî t sufletul ş i privirea cu o zi î nainte. Dar după

liturghie, după cî ntarea imnului ş i după verset, tocmai cî nd

î ncepea Evanghelia, am descoperit dincolo de fereastra din cor,

tocmai deasupra altarului, o lumină palidă care î ncepuse să

stră lucească î n feluritele culori ale geamurilor pî nă atunci

amorţ ite de î ntuneric. Nu se revă r-saseră î ncă zorile, care aveau

să biruie î nainte de prima, tocmai cî nd se va cî nta Deus qui est

sanctorum splendor mirabilis ş i Iam lucis orto sidere. Era doar

prima vestire firavă a zorilor de iarnă, dar a fost de ajuns, ş i a fost

de ajuns ca să -mi î ntă rească sufletul uş oara penumbră care

î nlocuia acum î n naos î ntunericul nopţ ii.

Cî ntam cuvintele că rţ ii sfinte ş i, î n timp ce mă rturiseam credinţ ă

î ntru Cuvî ntul venit să -i ilumineze pe oameni, mi se pă rea că

astrul zilei invada cu toată scî nteierea lui î ntreg templul. Lumina,

î ncă absentă, mi se pă rea că stră luceş te î n cuvintele cî ntă rii, crin

mistic ce se î ntredeschidea parfumat î ntre liniile ascuţ ite ale

bolţ ilor. „Mulţ umescu-Ţ i Ţ ie, Doamne, pentru clipa aceasta de

bucurie neţ ă rmurită ! " m-am rugat eu î n tă cere, iar sufletului

meu i-am spus: „Ş i tu, nerodule, de ce te temi? "

Pe neaş teptate s-au ridicat niş te strigă te dinspre portalul de

miază noapte. M-am î ntrebat cum se poate ca slugile, pre-gă tinduse

de treabă, să tulbure astfel slujba. î n acel moment au intrat

trei porcari, cu chipurile cuprinse de groază, ş i s-au apropiat de

Abate, ş optindu-i ceva. Mai î ntî i Abatele i-a liniş tit cu un gest, ca

ş i cum n-ar fi vrut să î ntrerupă slujba; dar au intrat alţ i slujitori

ş i strigă tele au devenit ş i mai puternice:

— E un om, un om mort! spunea cineva; ş i alţ ii: - Un că lugă r, nai

vă zut î ncă lţ ă rile?

Cei care se rugau au tă cut, Abatele a ieş it î n grabă, fă cî nd semn

chelarului să vină după el. Guglielmo a pornit după ei, dar acum

ş i ceilalţ i că lugă ri î ş i pă ră seau stranele ş i se nă -Pusteau afară.

Cerul era limpede, ş i ză pada de pe jos fă cea esplanada ş i

luminoasă. î n spatele corului, î n faţ a cocinilor, unde inte trona

hî rdă ul cel mare cu sî nge de porc, un obiect

ciudat, î n formă parcă de cruce, se ivea la marginea vasului, ca ş i

cum ar fi fost doi pari î nfipţ i î n pă mî nt care se acoperă cu zdrenţ e

ca să sperie pă să rile.

De fapt erau două picioare omeneş ti, picioarele unui bă rbat

cufundat cu capul î n jos î n hî rdă ul cu sî nge.

Abatele a poruncit să se scoată cadavrul din lichidul spurcat

(î ntrucî t, din pă cate, nici o fă ptură vie n-ar fi putut! ră mî ne î n

poziţ ia aceea neruş inată ). Porcarii, î ncurcaţ i, s-au 1 apropiat de

marginea vasului ş i, mî njindu-se de sî nge, au tras din el bietul

lucru î nsî ngerat. Aş a cum mi se spusese, \ amestecat ca să

poată fi numaidecî t vă rsat, ş i lă sat la frig, sî ngele nu se brî nzise,

dar stratul care acoperea cadavrul era acum pe cale să se

î ntă rească, î i î mbiba veş mintele, î i fă cea chipul de nerecunoscut.

Un servitor s-a apropiat cu o gă leată de apă ş i a aruncat-o pe faţ a

bietului mort. Un altul s-a apropiat cu o cî rpă să -i ş teargă chipul.

Ş i î naintea ochilor noş tri a apă rut obrazul alb al lui Venanzio din

Salvemec, ş tiutorul de carte grecească cu care stă tuseră m de

vorbă după -masa lî ngă codicele lui Adelmo.

— Poate că Adelmo s-a sinucis, a spus Guglielmo cu ochii aţ intiţ i

la figura aceea, dar acesta fireş te că n-a fă cut-o; ş i nici nu putem

gî ndi că s-a că ţ ă rat, fă ră să vrea, pî nă la marginea hî rdă ului, ş i a

că zut î n el din greş eală.

Abatele s-a apropiat de el.

— După cum vezi, frate Guglielmo, ceva se petrece î n aba-ţ ie,

ceva care are nevoie de î ntreaga î nţ elepciune a domniei tale. Dar,

te implor, fă ceva foarte repede.

— Se afla î n cor î n timpul slujbei? a î ntrebat Guglielmo, ară tî nd

cadavrul cu degetul.

— Nu, a spus Abatele. Bă gasem de seamă că strana lui era

goală.

— Nu mai lipsea nimeni?

— Nu mi se pare. N-am observat nimic.

Guglielmo a pregetat î nainte de a pune o altă î ntrebare, apoi i-a

dat drumul î n ş oaptă, cu bă gare de seamă ca să nu audă ş i alţ ii:

— Berengario era la locul lui?

Abatele l-a privit cu o neliniş tită admiraţ ie, ca ş i cum ar fi

vrut să arate că el ar fi fost surprins să -l vadă pe maestrul

meu nutrind o bă nuială pe care pentru o clipă o nutrise ş i el,

dar din motive mult mai lesne de î nţ eles. Apoi a spus gră bit:

— Era; ş edea î n primul rî nd, ceva mai la dreapta mea.

— Bineî nţ eles, a spus Guglielmo, toate acestea nu

î nsemnează nimic. Nu cred să fi trecut cineva prin spatele absidei

ca să intre î n cor; deci cadavrul putea să fie aici de jjjai multe

ore, cel puţ in după ce se duseseră cu toţ ii să se culce.

— Fireş te, primii slujitori se trezesc î n zori, ş i de aceea j-au

descoperit abia acum.

Guglielmo s-a aplecat peste cadavru, ca ş i cum ar fi fost obiş nuit

cu trupurile moarte. A î nmuiat cî rpa, care ză cea ală turi, î n apa

din gă leată ş i a cură ţ at mai bine faţ a lui Venanzio. î ntre timp

ceilalţ i că lugă ri se î ngră mă deau speriaţ i, alcă tuind un cerc

gă lă gios pe care Abatele î ncerca să -l potolească. Printre ei ş i-a

croit drum ş i Severino, care avea datoria să se î ngrijească de

trupurile din abaţ ie, ş i s-a aplecat, ală turi de maestrul meu. Eu,

ca să aud dialogul lor ş i să -l ajut pe Guglielmo, care avea

trebuinţ ă de o nouă cî rpă curată, î nmuiată î n apă, m-am apropiat

de ei, lă sî ndu-mi deoparte frica ş i scî rba care mă cuprinseseră.

— Ai Vă zut vreodată vreun î necat? a î ntrebat Guglielmo.

— De mai multe ori, a spus Severino. Ş i dacă ghicesc ceea ce vrei

să î ntrebi, nu arată aş a la chip; tră să turile lor sî nt umflate.

— Deci omul era mort de-a binelea cî nd cineva l-a aruncat î n

hî rdă u.

— De ce a trebuit să facă aş a ceva?

— De ce a trebuit să -l omoare? Ne află m î n faţ a faptei unei minţ i

tulburate. Dar acum trebuie să vedem dacă sî nt ră ni sau lovituri

pe trup. Te sfă tuiesc să -l duceţ i la bă i, să -l dezbră caţ i, să -l spă laţ i

ş i să -l cercetaţ i. Vă ajung ş i eu din urmă imediat.

Ş i, î n vreme ce Severino, după ce primise î ngă duinţ a Abatelui, î i

pusese pe porcari să transporte cadavrul, maestrul meu a cerut

că lugă rilor să se î ntoarcă î n cor urmî nd drumul pe care veniseră,

iar servitorii să se î ntoarcă ş i ei î n acelaş i chip, aş a î ncî t tot locul

din jur să ră mî nă gol. Abatele nu l-a î ntrebat nimic despre

motivul acestei dorinţ e ş i i-a î ndeplinit vrerea. Am ră mas astfel

singuri, ală turi de hî rdă ul din care sî ngele se revă rsase î n timpul

cutremură toarei operaţ iuni de scoatere a trupului, ză pada din jur

era toată roş ie, topită î n mai multe locuri de apa vă rsată ş i cu o

pată î ntunecată mai mare î n locul unde fusese î ntins cadavrul.

— Grozavă î ncurcă tură, a spus Guglielmo, ară tî nd î nvă lmă ş eala

de semne pe care le lă saseră î n jur paş ii că lugă rilor Ş i ai

servitorilor. Ză pada, dragă Adso, e un minunat

pergament pe care corpurile oamenilor lasă scrieri foarte lesne de

citit. Dar acesta este un palimpsest prost ră zuit, ş i poate că nu

vom citi î n el nimic interesant. De aici la biserică, a fost o mare

tropoteală de că lugă ri, de aici la cocină ş i la grajd au dat fuga

servitorii î n pilcuri. Singurul loc neatins este cel i care merge de

la cocini pî nă la Edificiu. Să vedem dacă gă sim ceva interesant.

— Dar ce vreţ i să gă siţ i? l-am î ntrebat.

— Dacă nu s-a aruncat singur î n recipient, cineva l-a adus, î mi

î nchipui, după ce a murit. Ş i cine cară trupul altuia, lasă î n

ză padă urme adî nci. Prin urmare, vezi dacă nu cumva gă seş ti pe

aici prin jur niş te urme care să ţ i se pară altfel decî t cele lă sate de

că lugă rii aceş tia gă lă gioş i care au distrus pergamentul nostru.

Aş a am fă cut. Ş i mă gră besc să spun că eu am fost acela,

Dumnezeu să -mi ierte î ngî mfarea, care a descoperhVeeva î ntre

recipient ş i Edificiu. Erau urme de picioare omeneş ti, destul de

adî nci, î ntr-o ză padă prin care nu trecuse î ncă nimeni ş i, cum a

observat numaidecî t maestrul meu, mai ş terse decî t cele lă sate de

că lugă ri ş i de servitori, semn că acolo că zuse ş i altă ză padă ş i că,

deci, fuseseră lă sate ceva mai î nainte. Dar ceea ce mi s-a pă rut a

fi lucrul cel mai demn de interes era că printre urmele acelea se

amesteca o urmă neî ntreruptă, ca de ceva tî rî t de cel care lă sase

urmele de tă lpi. Pe scurt, o dî ră care mergea de la hî rdă u la uş a

refectorului, pe partea dinspre Edificiu, care se gă sea î ntre turnul

de miază zi ş i cel de ră să rit.

— Refector, scriptorium, bibliotecă, a spus Guglielmo. î ncă o dată

biblioteca. Venanzio a murit î n Edificiu ş i, foarte probabil, î n

bibliotecă.

— Ş i de ce tocmai î n bibliotecă ?

— î ncerc să mă pun î n pielea ucigaş ului. Dacă Venanzio ar fi

murit, dacă ar fi fost ucis î n refector, î n bucă tă rie sau î n

scriptorium, de ce să nu-l lase acolo? Dar dacă a murit î n

bibliotecă, trebuia să fie dus î n altă parte, fie că î n bibliotecă navea

să fie nicicî nd gă sit (ş i poate că ucigaş ul avea interes anume

să fie gă sit de cineva), fie că ucigaş ul nu dorea probabil ca atenţ ia

celorlalţ i să cadă asupra bibliotecii.

— Ş i de ce ucigaş ul ar fi avut interesul să fie gă sit cadavrul?

— Nu ş tiu; fac ş i eu presupuneri. Cine ne spune că ucigaş ul l-a

omorî t pe Venanzio pentru că -l ura pe Venanzio? Poate că l-a

omorî t, î n locul orică rui altuia, ca să lase un semn, ceva, ca să

dea un î nţ eles oarecare faptului.

— Omnis mundi creatura, quasi liber et scriptura, axa ş optit. Dar

despre ce fel de semne o fi vorba?

— Tocmai asta este ceea ce nu ş tiu. Dar să nu uită m că există ş i

semne care par aş a ş i care î n schimb sî nt lipsite de î nţ eles, ca

blitiri sau bu-ba-baff...

—-Ar fi groaznic, am zis, să ucizi un om ca să spui bu-babaff!

— Ar fi groaznic, a comentat Guglielmo, să se omoare un om

chiar ş i dacă s-ar spune Credo in unum Deum...

î n momentul acela am fost ajunş i de Severino. Cadavrul fusese

spă lat ş i cercetat cu grijă. Nici o rană, nici o lovitură la cap- Mort

ca prin farmec.

— Ca ş i cum ar fi pedeapsa lui Dumnezeu? a î ntrebat Guglielmo.

— Poate, a spus Severino.

— Sau prin otravă ? Severino ş ovă i.

— Se poate ş i asta.

— Ai otră vuri î n laborator? a î ntrebat Guglielmo î n timp ce

ajungeam la spital.

— Am, desigur. Dar depinde de ce î nţ elegi prin otravă. Există

substanţ e care î n cantită ţ i mici vindecă, iar î n cantită ţ i prea mari

aduc moartea. Ca orice erborist priceput, le pă strez ş i le folosesc

cu mă sură. î n gră dina mea cultiv, de exemplu, valeriana. Cî teva

pică turi î ntr-o fiertură din alte ierburi potolesc inima care bate

neregulat. O cantitate exagerată duce la moleş eală ş i la moarte.

— Ş i nu ai bă gat de seamă la cadavru semnele unei otră vi

speciale?

" — Nici unul. Dar multe otră vuri nu lasă nici o urmă.

Ajunseseră m la spital. Corpul lui Venanzio, spă lat la baie, fusese

transportat aici ş i ză cea pe masa cea mare din laboratorul lui

Severino: alambicuri ş i alte instrumente de sticlă ş i pă mî nt ars

m-au fă cut să mă gî ndesc (dar ş tiam despre asta numai din

povestirile altora) la atelierul unui alchimist. Pe un rî nd lung de

rafturi î nş irate pe peretele ce da spre afară se aflau o mulţ ime de

ş ipuri, borcane, vase pline cu substanţ e felurit colorate.

— Frumoasă colecţ ie de plante medicinale, a spus

Guglielmo. Toate cresc î n gră dina voastră?

— Nu, a spus Severino, multe substanţ e rare ş i care nu cresc pe

pă mî nturile acestea mi-au fost aduse, de-a lungul anilor, de

că lugă ri veniţ i din toate pă rţ ile lumii. Am lucruri toarte preţ ioase

ş i de negă sit, amestecate cu substanţ e pe care e uş or să le scoţ i

din ierburile de prin pă rţ ile acestea. Ulte... alghaliga mă cinat vine

din Kitay ş i le am de la un

lll

î nţ elept arab. Aloe socoltrino vine din Indii, ş i strî nge cel mai bine

ră nile. Argintul viu î nvie morţ ii, sau mai bine zis î i trezeş te pe cei

care ş i-au pierdut simţ irea. Arsenicul, din cale-afară de

primejdios, otravă mortală pentru cine o î nghite. Boraxul, bun

pentru plă mî nii bolnavi. Petunia, bună pentru fracturile capului.

Masticul, potoleş te secreţ iile pulmonare ş i catarele pă că toase.

Smirna...

— Cea a magilor? am î ntrebat.

— Cea a magilor, dar aici bună ca să preî ntî mpine avorturile,

culeasă dintr-un copac care se cheamă Balsamoden-dron

myrta> Ş i aceasta este mumia, foarte rară, produsă de

descompunerea cadavrelor mumificate, slujeş te la prepararea

multor leacuri aproape miraculoase. Mandragola officinalis bună

pentru somn...

— Ş i ca să trezească pofta că rnii... a comentat maestrul meu.

— Aş a se spune, dar aici nu se foloseş te î n scopul acesta, cum vă

puteţ i î nchipui, a zî mbit Severino. Ş i uitaţ i-vă la aceasta, a spus

luî nd un borcan, tuzia miraculoasă pentru ochi, î i mai spune ş i

cadmiu.

— Ş i asta ce e? a î ntrebat cu mare interes Guglielmo, atingî nd o

piatră care sta pe un raft.

— Asta? Mi-a fost dă ruită de mult. I se spune lopris ematiti sau

lapis ematiti. Pare să aibă tot felul de puteri tă mă duitoare, dar

î ncă n-am descoperit care. Le cunoş ti?

— Da, a spus Guglielmo, dar nu ca medicament. A scos din

sutană un cuţ itaş ş i l-a apropiat î ncet de piatră. Cî nd cuţ i-taş ul,

miş cat de mî na lui cu multă delicateţ e, a ajuns foarte aproape de

piatră, am vă zut că lama fă cea dintr-o dată o miş care bruscă, ca

ş i cum Guglielmo ş i-ar fi miş cat î ncheietura mî inii, care î n

schimb ră mă sese cu totul nemiş cată. Ş i lama s-a lipit de piatră,

cu un zgomot uş or de metal.

— Vezi, mi-a spus Guglielmo, atrage fierul.

— Ş i la ce foloseş te? am î ntrebat.

— La multe, o să -ţ i spun. Dar acum aş vrea să ş tiu, Severino,

dacă aici nu există nimic care să poată omorî un om.

Severino s-a gî ndit o clipă, poate chiar mai multe, aş zice, dată

fiind limpezimea ră spunsului să u:

— Sî nt multe. Ţ i-am spus, hotarul dintre otravă ş i medicament

este atî t de pă relnic; grecii le numeau pe amî ndouă pharmacon.

— Ş i din toate astea nu ţ i s-a furat nimic î n ultima vreme?

Severino s-a mai gî ndit puţ in, apoi, cî ntă rindu-ş i parcă cu

grijă vorbele:

— Nimic, î n ultima vreme.

— Dar mai demult?

— Cine ş tie! Nu-mi amintesc. Sî nt î n această abaţ ie de treizeci de

ani ş i la spital stau de două zeci ş i cinci.

— Prea mult pentru o memorie omenească, a î ncuviinţ at

Guglielmo. Apoi brusc: Vorbeam ieri de plante care pot da

nă luciri. Care sî nt?

Prin gesturile sale ş i prin expresia feţ ei, Severino a dat dovadă că

vrea să ocolească o asemenea discuţ ie:

— Trebuie să mă gî ndesc, ş tii, am o gră madă de substanţ e

neobiş nuite aici. Dar să vorbim mai degrabă de Venanzio. Ce spui

de asta?

— Trebuie să mă gî ndesc, a spus Guglielmo.

Ziua a doua Prima

î n care Bencio din Upsala mă rturiseş te anumite lucruri, pe altele le

mă rturiseş te Berengario din Arundel ş i Adso î nvaţ ă ce este

adevă rata penitenţ ă

Nefericita î ntî mplare tulburase viaţ a comunită ţ ii. Ză pă ceala

datorată gă sirii cadavrului î ntrerupsese serviciul divin. Abatele î i

trimisese numaidecî t pe că lugă ri î napoi î n cor, ca să se roage

pentru sufletul confratelui lor.

Glasurile că lugă rilor erau frî nte. Ne-am aş ezat î ntr-o poziţ ie

potrivită pentru a le studia fizionomia cî nd, după liturghie, gluga

nu era lă sată î n jos. Am vă zut numaidecî t chipul lui Berengario.

Palid, î ncordat, lac de sudoare. Ziua trecută auzisem de două ori

vorbindu-se despre el ca fiind omul care ar fi avut de-a face foarte

î ndeaproape cu Adelmo; ş i nu era vorba de faptul că cei doi, de

aceeaş i vî rstă, erau prieteni, ci de tonul plin de taină al celor care

se refereau la această

prietenie.

Lî ngă el l-am vă zut pe Malachia. î ntunecat, î ncruntat, de

nepă truns. Ală turi de Malachia, ş i mai de nepă truns, chipul

orbului Jorge. Am bă gat de seamă, î n schimb, miş că rile nervoase

ale lui Bencio din Upsala, cel preocupat de retorică, pe care-l

cunoscuseră m cu o zi mai î nainte î n scriptorium, ş i am prins o

privire repezită pe care acesta o arunca î n direcţ ia lui

Malachia.

— Bencio e nervos, Berengario e speriat, a observat

Guglielmo. Va trebui să -i interogă m numaidecî t.

— De ce? l-am î ntrebat cu nevinovă ţ ie.

— Meseria noastră este foarte grea, a spus Guglielmo. B grea

meseria de inchizitor: trebuie să lovească î n cei mai slabi ş i î n

momentul cî nd slă biciunea lor este din cale-afară de

mare.

î ntr-adevă r, de cum s-a terminat slujba, l-am ajuns di** urmă pe

Bencio, care se î ndrepta spre bibliotecă. Tî nă rul a

pă rut surprins cî nd l-a strigat Guglielmo, ş i s-a î mpotrivit

oarecum, spunî nd că are treabă. Pă rea că se gră beş te să se ducă

î n scriptorium. Dar maestrul meu i-a amintit că el face o cercetare

pus de că tre Abate, ş i l-a dus î n incinta mă nă stirii, j^e-am aş ezat

pe parapetul dină untru, î ntre două coloane, gencio aş tepta ca

Guglielmo să vorbească, privind din cî nd î n cî nd spre Edificiu.

— Aş adar, l-a î ntrebat Guglielmo, ce s-a spus î n ziua cî nd s-a

discutat despre acele marginalia ale lui Adelmo, î ntre tine,

Berengario, Venanzio, Malachia ş i Jorge?

— Aţ i auzit ieri ce s-a spus. Jorge spunea că nu este î ngă duit să

se î mpodobească cu chipuri ridicole că rţ ile care conţ in adevă rul.

Ş i Venanzio a spus că î nsuş i Aristotel vorbise despre isteţ ime ş i

despre jocurile de cuvinte ca despre niş te instrumente care să

scoată mai bine la iveală adevă rul, ş i că de aceea rî sul nu trebuie

să fie socotit un lucru ră u dacă putea să ducă mai departe

adevă rul. Jorge a remarcat că, atî t cî t î ş i amintea el, Aristotel

vorbise despre lucrurile acestea î n cartea despre Poetică ş i î n

legă tură cu metaforele. Că era vorba, deci, despre două

î mprejură ri nefericite, prima pentru că tratatul de Poetică, ră mas

necunoscut lumii creş tine de atî ta vreme ş i poate din vrerea lui

Dumnezeu, a ajuns pî nă la noi prin maurii necredincioş i...

— Dar a fost tradus î n latină de un prieten al angelicului doctor

din Aquino, a spus Guglielmo.

— E ceea ce i-am spus ş i eu, s-a repezit Bencio, î ncurajat

numaidecî t. Eu citesc anevoie î n greceş te ş i am putut să mă

apropii de cartea aceea mare tocmai cu ajutorul traducerii lui

Guglielmo din Moerbeke. Da, asta i-am spus eu. Dar Jorge a

adă ugat că al doilea motiv de neliniş te este că aici stagiritul

vorbea de poezie, care e doctrină neî nsemnată ş i că tră ieş te din

figmenta. Dar Venanzio a spus că ş i psalmii sî nt fă cuţ i din poezie

ş i că se folosesc de metafore ca să transmită adevă rul, î n vreme

ce operele poeţ ilor pă gî ni folosesc metaforele ca să transmită

minciuna ş i urmă resc doar simpla desfă tare, lucru care tare m-a

supă rat...

— De ce?

ţ — Pentru că eu mă ocup de retorică ş i citesc mulţ i poeţ i Pă gî ni,

ş i ş tiu... sau mai bine zis cred că prin cuvî ntul lor s-au transmis

ş i adevă ruri naturaliter creş tine... î n sfî rş it, ajunş i *a acel punct,

dacă -mi aduc bine aminte, Venanzio a vorbit

esPre alte că rţ i ş i Jorge s-a supă rat foarte ră u.

— Ce că rţ i? ' Bencio a pregetat:

— Nu-mi amintesc. Ce î nsemnă tate are despre ce fel de că rţ i s-a

vorbit?

— Are mare î nsemnă tate, pentru că noi că ută m aici să î nţ elegem

ce s-a î ntî mplat î ntre niş te oameni care tră iesc î ntre că rţ i, cu

că rţ i, prin că rţ i ş i deci ş i cuvintele lor despre că rţ i sî nt î nsemnate.

— E adevă rat, a spus Bencio, zî mbind pentru prima oară ş i

luminî ndu-se parcă la faţ ă. Noi tră im pentru că rţ i. Plă cută

misiune î n lumea aceasta stă pî nită de dezordine ş i de decă dere.

Poate că atunci veţ i î nţ elege ce s-a petrecut î n ziua aceea.

Venanzio, care ş tie... care ş tia foarte bine greceş te, a spus că

Aristotel î nchinase anume rî sului cea de a doua carte a Poeticii,

iar Guglielmo din Moerbeke nu a avut-o niciodată î n mî nă. Atunci

Jorge a spus că dacă nu o gă sise era pentru că nu fusese scrisă

niciodată, pentru că providenţ a nu voia să fie proslă vite lucrurile

de nimic. Eu voiam să potolesc spiritele fiindcă Jorge era iute la

mî nie ş i Venanzio vorbea aş a ca să -l aţ î ţ e, ş i am spus că î n acea

parte din Poetica pe care o cunoş team, precum ş i î n Retorică, se

gă sesc multe observaţ ii î nţ elepte despre enigmele pline de duh, ş i

Venanzio a fost de pă rerea mea. Acum era cu noi ş i Pacifico din

Tivoli, care-i cunoaş te foarte bine pe poeţ ii pă gî ni, ş i a spus că î n

privinţ a enigmelor de duh nimeni nu-i î ntrece pe poeţ ii africani.

Ş i a citat din enigma peş telui a lui Sinfosius:

Est domus in terris, clara quae voce resultat. Ipsa domus resonat,

tacitus sed non sonat hospes. Ambo tamen currunt, hospes simul

et domus una.

Atunci Jorge a spus că Iisus povă ţ uise ca vorbirea noastră să se

mulţ umească cu da ş i cu nu, ş i că ceea ce era î n plus venea de la

necuratul; ş i că era de ajuns să spui peş te pentru a numi peş tele,

fă ră să acoperi conceptul cu semne mincinoase. Ş i a mai adă ugat

că nu era î nţ elept să -i luă m de model pe africani... Ş i atunci...

— Atunci?

— Atunci s-a petrecut ceva ce nu am î nţ eles. Berengario a

î nceput să rî dă. Jorge l-a dojenit ş i el a spus că rî dea pentru că -i

venise î n minte că, dacă -i cercetai bine pe africani, s-ar fi desluş it

multe alte enigme, ş i nu uş oare, ca aceea cu peş tele. Malachia,

care era de faţ ă, s-a î nfuriat, l-a apucat pe Berengario

aproape cu mî nie de glugă, trimiţ î ndu-l să -ş i vadă de treburile

lui... Berengario, după cum ş tiţ i, este ajutorul lui...

— Ş i după asta?

. — După asta a pus capă t discuţ iei, plecî nd de-acolo. Toţ i am

plecat pe la ale noastre, dar î n vreme ce lucram, am vă zut că mai

î ntî i Venanzio, după aceea Adelmo, s-au apropiat de Berengario

ca să -l î ntrebe ceva. Am vă zut de departe cum el ge ferea, dar î n

tot timpul zilei ei s-au tot î nvî rtit î n jurul lui. Si ap°i î n seara

aceea i-am vă zut pe Berengario ş i Adelmo tă ifă suind î n

mă nă stire, î nainte de a se duce î n refector. Asta e tot ce ş tiu.

— Ş tii, prin urmare, că cele două persoane care au murit de

curî nd, î n condiţ ii de neî nţ eles, î i ceruseră ceva lui Berengario,

a spus Guglielmo.

Bencio a ră spuns î n silă:

— N-am spus asta! Am spus ceea ce s-a î ntî mplat î n ziua aceea,

aş a cum m-ai î ntrebat domnia ta... S-a gî ndit o clipă, apoi a spus

gră bit: Dar dacă vrei să ş tii pă rerea mea, Berengario le-a vorbit

despre ceva care se află î n bibliotecă, ş i acolo este locul î n care

trebuie să că utaţ i.

— De ce te gî ndeş ti la bibliotecă? Ce voia să spună Berengario cu

vorbele: că utaţ i la africani? Nu voia oare să spună că trebuia să

fie citiţ i cu luare aminte poeţ ii africani?

— Poate, aş a pă rea, dar atunci de ce a trebuit să se î nfurie

Malachia? De fapt, de el depinde hotă rî rea dacă trebuie să dea

spre lectură o carte a poeţ ilor africani sau nu. Dar eu ş tiu un

lucru: cine ră sfoieş te catalogul cu că rţ i va gă si, î ntre î nsemnă rile

pe care numai bibliotecarul le cunoaş te, una care spune Africa",

ş i am gă sit chiar una care zicea „finis Africae". O dată am cerut o

carte care purta acel semn, nu-mi amintesc care, titlul mă fă cuse

curios; Malachia mi-a spus că volumele care poartă acel semn se

pierduseră. Asta e ce ş tiu. Ş i de aceea vă spun: asta este,

controlaţ i-l pe Berengario ş i con-trolaţ i-l cî nd urcă î n bibliotecă.

Nu se ş tie niciodată.

— Nu se ş tie niciodată, a î ncheiat Guglielmo lă sî ndu-l să plece.

Apoi a pornit-o la plimbare cu mine prin incintă ş i a observat că:

î n primul rî nd, Berengario era din nou ţ inta bî rfelor confraţ ilor

să i; î n al doilea rî nd, că Bencio era tare dornic să ne î mpingă spre

bibliotecă. Am spus că poate el voia ca noi să descoperim acolo

lucruri pe care ş i el ar fi dorit să le Ş tie, ş i Guglielmo a ră spuns

că poate aş a era, dar ş i că, dorind poate să ne î mpingă spre

bibliotecă, voia să ne î ndepă rteze de vreun alt loc. Care? am

î ntrebat. Ş i Guglielmo a spus că nu Ş tie, că era poate vorba de

scriptorium, sau de bucă tă rie, de c°r, de dormitor sau de spital.

Am zis atunci că î n ziua dinainte £ niar el, Guglielmo, fusese cel

care ră mă sese î ncî ntat de

liotecă ş i el a ră spuns că voia să fie î ncî ntat de lucruri

care-i plă ceau lui, nu de cele pe care i le recomandau alţ ii. Dar

că, totuş i, trebuia să stea cu ochii pe bibliotecă, ş i că de fapt niei

n-ar fi fost ră u să î ncercă m să pă trundem î n ea, î n vreun fel

oarecare. î mprejură rile î i dă deau acum dreptul să fie curios, dar

î n mă sura bunei-cuviinţ e ş i a respectului faţ ă de obiceiurileş i

de. legile abaţ iei.

Ne î ndepă rtam de incinta mă nă stirii. Servitori ş i novici ieş eau din

biserică, de la slujbă. Ş i, î n timp ce ocoleam latura de apus a

templului, l-am vă zut pe Berengario care ieş ea pe portalul

transeptului ş i tă ia cimitirul spre Edificiu. Guglielmo l-a strigat,

el s-a oprit ş i l-am ajuns. Era ş i mai tulburat decî t î l vă zusem î n

cor, ş i Guglielmo s-a hotă rî t, desigur, să profite, cum fă cuse ş i cu

Bencio, de starea lui sufletească.

— Aş adar, se pare că tu ai fost ultimul care l-a vă zut pe Adelmo

viu, i-a spus.

Berengario s-a clă tinat de parcă ar fi fost gata să leş ine.

— Eu? a î ntrebat, cu un firicel de glas.

Guglielmo î i aruncase î ntrebarea ca din î ntî mplare, probabil

pentru că Bencio î i spusese că -i vă zuse pe cei doi stî nd de vorbă

î n mă nă stire după vesper. Dar trebuie s-o fi nimerit tocmai bine,

ş i desigur Berengario se gî ndea chiar la o altă ş i î ntr-adevă r

ultimă î ntî lnire, pentru că numaidecî t a î nceput să vorbească cu

voce î ntretă iată:

— Cum puteţ i spune aş a ceva? Eu l-am vă zut mai î nainte de-a se

duce să se culce, ca toţ i ceilalţ i!

Atunci Guglielmo a hotă rî t că nu trebuia să -l lase să

respire.

— Nu, tu l-ai vă zut ş i după asta, ş i ş tii mai multe lucruri decî t sar

putea crede. Dar aici este vorba despre doi morţ i, aş a că acum

nu mai poţ i să taci. Ş tii foarte bine că sî nt mai multe feluri de a

face pe cineva să vorbească.

Guglielmo î mi spusese de mai multe ori că, î ncă de pe cî nd fusese

inchizitor, se ferise î ntotdeauna de tortură, dar Berengario l-a

î nţ eles greş it (sau Guglielmo voise să fie greş it î nţ eles), ş i, oricum,

jocul maestrului meu a dat roade.

— Da, da, a spus Berengario, izbucnind î ntr-un plî ns nă valnic, lam

vă zut pe Adelmo î n seara aceea, dar l-am vă zut după ce

murise!

— Cum, a î ntrebat Guglielmo, la picioarele povî rniş ului?

— Nu, nu, l-am vă zut aici, î n cimitir, ş edea printre morminte,

larvă printre larve. L-a î ntî lnit ş i imediat mi-am dat seama că nu

aveam î n faţ a ochilor un om viu, chipul să u era cel al unui

cadavru, ochii să i priveau deja chinurile veş nice. Fireş te că, doar

a doua zi dimineaţ a, aflî nd de moartea sa, ara

î nţ eles că î ntî lnisem o ară tare, ş i că î naintea mea stă tea un suflet

pă că tos, un lemur... Oh, Doamne, cu ce glas de mormî nt mi-a

vorbit.

— Ş i ce-a spus?

— „Sî nt blestemat", aş a mi-a spus. „Aş a cum mă vezi, ai î naintea

ochilor un î napoiat din infern, ş i î n infern trebuie să mă î ntorc. "

Aş a mi-a spus. Ş i eu i-am strigat: „Adelmo, vii cu adevă rat din

infern? Cum sî nt pedepsele infernului? " Ş i tremuram, pentru că

de puţ ină vreme ieş isem de la slujba de completa unde auzisem

citindu-se pagini î nspă imî ntă toare despre mî nia lui Dumnezeu. Ş i

el mi-a spus: „Pedepsele infernului sî nt fă ră de sfî rş it, sî nt mai

rele decî t poate să spună limba noastră. Vezi tu această rasă de

sofisme cu care am fost î mbră cat pî nă acum? Aceasta mă apasă

ş i mă striveş te de parcă aş avea turnul cel mare de la Paris sau

muntele lumii î n spate, ş i nicicî nd nu l-aş mai putea pune jos. Ş i

pedeapsa aceasta mi-a dat-o dreptatea lui Dumnezeu pentru

î ngî mfarea mea, pentru că am socotit trupul meu un loc de

plă ceri ş i pentru că l-am pus să afle mai multe decî t altele, ş i

pentru că m-am desfă tat cu lucruri monstruoase care, fă cute să

dospească î n î nchipuirea mea, au dat naş tere la lucruri ş i mai

monstruoase î nlă untrul inimii mele - ş i acum cu ele va trebui să

hă lă duiesc î n vecie. Vezi tu? Că ptuş eala acestei glugi e ca ş i cum

ar fi numai jă ratic ş i foc arzî nd, ş i este focul care î mi arde trupul,

ş i pedeapsa asta î mi este dată pentru pă catul cel fă ră de ruş ine al

că rnii, de care m-am î mpovă rat, ş i focul acesta fă ră istov mă

pî rjoleş te ş i mă arde! î ntinde-mi mî na ta, bunul meu î nvă ţ ă tor,

mi-a mai spus el, aş a î ncî t î ntî lnirea noastră să -ţ i fie

trebuincioasă î nvă ţ ă tură, î napoin-du-ţ i î n schimb multe

î nvă ţ ă turi ce mi-ai dat, î ntinde-mi mî na ta, bunul meu î nvă ţ ă tor".

Ş i a miş cat degetul mî inii sale care ardea, ş i mi-a că zut pe mî nă

un strop mic din sudoarea lui ş i mi s-a pă rut că -mi gă urise mî na,

î ncî t multe zile mi-a ră mas semnul, numai că eu m-am ferit să -l

ară t cuiva. Apoi a dispă rut printre morminte, ş i a doua zi

dimineaţ a am aflat că trupul acela care mă spă imî ntase atî t de

mult ză cea mort la picioarele stî ncii.

Berengario gî fî ia ş i plî ngea. Guglielmo l-a î ntrebat:

— Ş i de ce î ţ i spunea bunul meu î nvă ţ ă tor? Aveaţ i aceeaş i vî rstă.

Oare l-ai î nvă ţ at ceva?

Berengario ş i-a ascuns chipul, tră gî ndu-ş i gluga pe faţ ă, ş i a că zut

î n genunchi, î mbră ţ iş î nd picioarele lui Guglielmo:

— Nu ş tiu, nu ş tiu de ce-mi spunea aş a, eu nu l-am î nvă ţ at nMiic!

ş i a izbucnit î n suspine. Mi-e teamă, pă rinte, vreau să

mă spovedesc domniei tale, î ndurare, un diavol î mi mă nî ncă

mă runtaiele.

Guglielmo l-a î ndepă rtat de la el ş i i-a î ntins mî na să -l ] ridice.

— Nu, Berengario, i-a spus, nu-mi cere să te spovedesc. Nu-mi

î nchide mie buzele, deschizî ndu-le pe ale tale. Ceea ce vreau să

aflu de la tine î mi vei spune î n alt chip. Iar dacă nu î mi vei spune,

voi afla eu singur. Cere-mi î ndurare, dacă vrei, dar nu-mi cere

tă cere. Prea mulţ i tac î n abaţ ia asta. Spune-mi, mai degrabă, cum

i-ai vă zut faţ a palidă dacă era noapte adî ncă, cum a putut să -ţ i

ardă mî na dacă era noapte ploioasă ş i cu grindină ş i cu fulgi de

ză padă, ş i ce fă ceai tu î n cimitir? Hai, spune. Ş i l-a scuturat cu

brutalitate de umeri. Spune-mi mă car asta.

Berengario tremura din toate mă dularele.

— Nu ş tiu ce fă ceam î n cimitir, nu-mi amintesc. Nu ş tiu cum de

i-am ză rit faţ a, poate aveam o fă clie, nu... el avea o fă clie, purta o

torţ ă, poate că i-am vă zut chipul la lumina acestei torţ e.

— Cum putea să ţ ină î n mî nă o fă clie, dacă ploua ş i

ningea?

— Era după completa, imediat după completa, î ncă nu ningea, a

î nceput după aceea... î mi amintesc că î ncepeau primele rafale î n

vreme ce fugeam spre dormitor. Fugeam spre dormitor î n direcţ ia

opusă celei î n care mergea fantoma... Ş i apoi nu mai ş tiu nimic,

vă rog nu mă mai î ntrebaţ i, dacă nu vreţ i să mă spovediţ i.

— Bine, a spus Guglielmo, acum du-te, du-te î n cor, du-te de,

vorbeş te cu Domnul, pentru că nu vrei să vorbeş ti cu oamenii,

sau du-te ş i caută -ţ i un că lugă r care să vrea să asculte

mă rturisirea ta, pentru că dacă nici atunci nu vei mă rturisi

pă catele tale, te vei apropia ca un sacrileg de sfintele taine. Du-te,

ne vom revedea.

Berengario a dispă rut î n goană. Ş i Guglielmo ş i-a frecat mî inile,

cum l-am vă zut cu mai multe prilejuri î n care era mulţ umit de

ceva.

— Bine, a spus. Acum multe lucruri devin limpezi.

— Limpezi, maestre? l-am î ntrebat. Limpezi, acum, cî nd avem ş i

fantoma lui Adelmo?

— Dragă Adso, a spus Guglielmo, fantoma aceea mi se pare foarte

puţ in fantomă, ş i î n orice caz recita o pagină pe care eu am citit-o

î ntr-o carte fă cută pentru predicatori. Că lugă rii aceş tia citesc

poate prea mult ş i, cî nd sî nt agitaţ i, retră iesc apariţ iile pe care leau

gă sit î n că rţ i. Nu ş tiu dacă Adelmo o fi

spus î ntr-adevă r acele lucruri, sau dacă Berengario le-a auzit

pentru că avea nevoie să le audă. Fapt e că povestea asta

confirmă mai multe presupuneri de-ale dumitale. De exemplu:

Adelmo s-a sinucis, ş i povestea lui Berengario ne spune că,

î nainte de a muri, cutreiera pradă unei mari tulbură ri ş i

remuş că ri din pricina a ceva ce fă cuse. Era tulburat si

î nspă imî ntat de pă catul să u pentru că cineva î l î nspă i-mî ntase, ş i

poate că î i povestise tocmai episodul nă lucirii infernale pe care el

i-a recitat-o lui Berengario, cu atî ta ş i halucinată mă iestrie. Ş i

trecea prin cimitir pentru că venea de la cor, unde se mă rturisise

(sau spovedise) cuiva care-i insuflase groază ş i remuş care. Ş i din

cimitir se î ndrepta, cum ne-a fă cut să î nţ elegem Berengario, î ntro

direcţ ie opusă dormitorului. Că tre Edificiu, deci, dar (e cu

putinţ ă ) ş i spre zidul de î mprejmuire din spatele cocinilor, de

unde am dedus că trebuie să se fi aruncat pe povî rniş. Ş i s-a

aruncat mai î nainte de a se fi pornit furtuna, ş i a murit la

picioarele zidului, dar numai după ce surparea a dus cadavrul lui

î ntre turnul de miază noapte ş i cel de ră să rit.

— Dar pică tura de sudoare aprinsă ?

— Exista, deja, î n povestea pe care a auzit-o ş i a repetat-o ş i el,

sau poate că Berengario ş i-a î nchipuit-o î n tulburarea sau î n

remuş carea lui. Pentru că există, î n antistrofa remuş -că rii lui

Adelmo, o remuş care a lui Berengario; ai auzit-o. Ş i dacă Adelmo

venea de la cor, avea poate o luminare, ş i pică tura pe mî na

prietenului era desigur o pică tură de ceară. Dar Berengario s-a

simţ it ars mult mai ră u, pentru că Adelmo î i spunea, cu

siguranţ ă, î nvă ţ ă torul lui. Semn, aş adar, că Adelmo î l î nvinuia

că -l î nvă ţ ase ceva de care acum se î ngrozea de moarte. Ş i

Berengario o ş tie, ş i suferă pentru că ş tie că l-a î mpins pe Adelmo

la moarte, fă cî ndu-l să facă ceva ce nu trebuia. Ş i nu este greu

să -ţ i î nchipui ce anume, bietul meu Adso, după cele ce am auzit

despre ajutorul nostru de bibliotecar.

— Cred că am î nţ eles ceea ce s-a î ntî mplat î ntre cei doi, am spus

ruş inî ndu-mă de î nţ elegerea mea, dar nu credem oare cu toţ ii

î ntr-un Dumnezeu al î ndură rii? Adelmo, spuneţ i, s-a spovedit,

poate; de ce a î ncercat să pedepsească primul să u Pă cat, cu un

pă cat, desigur, cu mult mai mare, sau cel puţ in de aceeaş i

mă rime?

— Pentru că cineva i-a spus lucruri care l-au î ngrozit. Am zis că

niş te pagini de predică din zilele noastre trebuie să fi dat cuiva

ideea să spună cuvintele care l-au speriat pe

lo, ş i cu care Adelmo să -l fi speriat pe Berengario.

Niciodată ca î n anii din urmă predicatorii n-au oferit poporului,

ca să -i sporească credinţ a ş i frica (ş i î nflă că rarea, ş i supunerea la

legea umană ş i la cea dumnezeiască ), cuvinte mai cumplite, mai

ră scolitoare ş i mai î nş elă toare ca acestea. Niciodată, ca î n zilele

noastre, î n mijlocul unei procesiuni de flagelare, nu s-au auzit

laude sacre inspirate din suferinţ ele lui Christos ş i ale Sfintei

Fecioare, niciodată ca astă zi nu s-a stă ruit î ntru stimularea

credinţ ei oamenilor simpli cu ajutorul chinurilor din infern.

— Poate că este nevoie de pocă inţ ă, am spus.

— Adso, n-am auzit niciodată atî ta chemare la pocă inţ ă ca astă zi,

î ntr-o vreme cî nd nici predicatorii, nici episcopii ş i nici mă car

confraţ ii mei spirituali nu mai sî nt î n mă sură să stimuleze o

adevă rată pocă inţ ă.

— Dar vî rsta a treia, papa angelic, capitulul de la

Perugia... ? am spus eu, ză pă cit.

— Nostalgii. Marea epocă a pocă inţ ei s-a sfî rş it, ş i de aceea se

poate vorbi despre penitenţ ă ş i capitulul ordinului. A existat

acum o sută, două sute de ani, o adiere de renaş tere. Era pe cî nd

cine vorbea de ea era ars pe rug, sfî nt sau eretic ce-o fi fost. Acum

vorbesc toţ i despre ea. î ntr-un anumit fel, chiar ş i papa vorbeş te

despre ea. Să nu crezi niciodată î n reî nnoirile genului uman cî nd

vorbesc despre el curiile ş i curţ ile cele mari.

— Dar fra Dolcino? am î ndră znit, dornic să ş tiu mai multe

despre acel nume pe care-l auzisem rostit de mai multe ori cu o zi

mai î nainte.

— A murit, ş i î n suferinţ ă, după cum a ş i tră it, pentru că ş i el a

venit prea tî rziu. Ş i apoi, ce ş tii tu despre asta?

— Nimic. Din pricina asta vă î ntreb...

— Aş dori să nu mai vorbim niciodată despre asta. Am avut de-a

face cu unii dintre aş a-ziş ii apostoli, ş i i-am cunoscut de aproape.

O poveste tristă. Te-ar tulbura. In orice caz, pe mine m-a

tulburat, ş i te-ar tulbura ş i mai mult î nsă ş i neputinţ a mea de a

judeca. Este povestea unui om care fă cea lucruri nechibzuite,

pentru că pusese î n practică ceea ce-i predicaseră mulţ i sfinţ i. La

un moment dat, n-am î nţ eles a cui era vina, am fost ca...

obnubilat de un aer de familie care se degaja din cele două tabere

adverse, a sfinţ ilor, care predicau pocă inţ a, ş i a pă că toş ilor, care

o puneau î n practică, adesea pe spinarea celorlalţ i... Dar vorbeam

despre altceva. Sau poate vorbeam tot despre asta: după ce s-a

sfî rş it epoca pocă inţ ei, pentru pocă iţ i nevoia de pocă inţ ă a devenit

nevoia de moarte. Ş i cei care i-au omorî t pe pocă iţ ii î nnebuniţ i,

ră spunzî nd cu moarte morţ ii, pentru a î nfrî nge adevă rata

pocă inţ ă care dă moarte, au î nlocuit pocă inţ a din suflet cu o

pocă inţ ă din î nchipuire, o rechemare a apariţ iilor supranaturale

de suferinţ ă ş i de sî nge, numindu-le „oglindă " a adevă ratei

pocă inţ e. O oglindă care face să tră iască î n viaţ ă, î n imaginaţ ia

celor simpli, ş i adesea chiar î n cea a celor î nvă ţ aţ i, chinurile

infernului. Cu scopul - se zice - ca nimeni să nu pă că tuiască.

Nă dă jduind să ţ ină î n frî u sufletele î n faţ a pă catului prin frică ş i

î ncredinţ aţ i că î nlocuiesc revolta cu frica.

— Dar este adevă rat că după asta nu vor mai pă că tui? am

î ntrebat speriat.

— Depinde de ce î nţ elegi tu prin a pă că tui, Adso, mi-a spus

maestrul. Eu n-aş vrea să fiu nedrept cu oamenii din ţ ara asta î n

care tră iesc de atî ţ ia ani, dar mi se pare tipic pentru puţ ina

virtute a italienilor că nu pă că tuiesc decî t din teamă de vreun

idol, cu condiţ ia ca acesta să poarte numele vreunui sfî nt. Le este

mai frică de Sfî ntul Sebastian sau de Sfintul Anton decî t de Iisus

Christos. Dacă vor să ţ ină, aici, un loc curat, ca să nu se piş e

careva pe el, precum cî inii, cum fac italienii, pictează deasupra

chipul Sfî ntului Anton cu suliţ a de lemn, ş i asta-i va alunga pe

cei care vor să se piş e. Astfel italienii, ş i cu ajutorul a ceea ce fac

predicatorii lor, riscă să se î ntoarcă la vechile superstiţ ii ş i nu mai

cred î n reî nvierea că rnii, ci au doar o mare spaimă de ră nile

trupeş ti ş i de nenorociri, ş i aş a se tem mai mult de Sfî ntul Anton

decî t de Christos.

— Dar Berengario nu este italian, am observat eu.

— N-are importanţ ă, vorbesc despre climatul pe care Biserica ş i

ordinele de predicatori l-au ră spî ndit î n peninsula aceasta, ş i care

de aici se ră spî ndeş te pretutindeni. Ş i ajunge pî nă ş i la o abaţ ie

venerabilă de că lugă ri î nvă ţ aţ i ca aceasta.

— Dar mă car să nu pă că tuiască, am stă ruit eu, pentru că eram

hotă rî t să mă mulţ umesc mă car cu asta.

— Dacă această abaţ ie ar fi un speculum mundi, ai ş i avea

ră spunsul.

— Dar este? am î ntrebat.

— Pentru ca să fie oglindă a lumii, lumea ar trebui să aibă 0

formă, a î ncheiat Guglielmo, care era prea filosof pentru mintea

mea de adolescent.

Ziua a doua Tertia

î n care se asistă la un schimb de vorbe urî te î ntre persoane

vulgare, Aymaro din Alexandria face unele aluzii ş i Adso

meditează asupra sfinţ eniei ş i asupra bă legarului diavolului. Apoi

Guglielmo ş i Adso se î ntorc î n scriptorium, Guglielmo vede ceva

interesant, are o a treia convorbire asupra î ngă duinţ ei rî sului, dar

î n cele din urmă nu poate privi unde ar dori

î nainte de a urca î n scriptorium, am trecut pe la bucă tă rie să ne

î ntremă m, pentru că nu luaseră m nimic î n gură de cî nd ne

sculaseră m. Am prins numaidecâ t puteri, bî nd o strachină de

lapte cald. Marele că min dinspre miază zi ardea ca o fieră rie, î n

timp ce la cuptor se pregă tea pî inea proaspă tă. Doi că prari

aduceau trupul unei oi pe care abia o tă iaseră. Printre bucă tari, lam

vă zut pe Salvatore, care mi-a zî mbit cu gura lui de lup. Ş i am

vă zut că lua de pe masă ră mă ş iţ ele puiului din seara dinainte, ş i

le trecea pe ascuns că prarilor, care le ascundeau sub cojoacele

lor de piele, rî njind satisfă cuţ i. Dar bucă tarul-ş ef ş i-a dat seama

ş i l-a luat la rost pe Salvatore:

— Chelarule, chelarule, i-a spus, tu trebuie să ai grijă de lucrurile

abaţ iei, nu să le risipeş ti.

— Filii Dei sî nt, a spus Salvatore, Iisus a spus că facite pentru el

tot ce facite pentru unul dintre aceş ti pueri!

— Fră ţ ior al zdrenţ elor mele, minorit pă că tos! a strigat atunci

bucă tarul la el. Nu eş ti aici printre milogii tă i de fraţ i! Ca să dea

de mî ncare fiilor lui Dumnezeu are aici grijă î ndurarea Abatelui!

Salvatore s-a fă cut negru la faţ ă ş i s-a î ntors ca muş cat: \

— Nu sî nt fră ţ ior minorit! Sî nt că lugă r din cei ai lui Sancti

Benedicti! Merdre ă toy, bogomil de merda.

— Bogomilă e putoarea pe care o î ncaleci noaptea, cu surceaua ta

eretică, porcule! i-a strigat bucă tarul.

Salvatore i-a scos repede pe că prari ş i, trecî nd pe lî ngă noi, ne-a

privit î ngrijorat:

__Frate, i-a spus lui Guglielmo, apă ră tu ordinul tă u, care

nu e al meu, spune-i că i filios Francisci non ereticos esse! Apoi mia

ş optit mie la ureche: Iile menteur, puah, ş i a scuipat pe jos.

Bucă tarul î l dă du afară î n chip nepoliticos ş i î nchise uş a î n

urma lui.

__Frate, i-a spus cu respect lui Guglielmo, nu vorbeam de

ră u ordinul domniei voastre ş i oamenii atî t de sfinţ i care se află î n

el. Vorbeam despre acel î nchipuit minorit ş i î nchipuit benedictin,

care nu este nici una, nici alta.

__Ş tiu de unde vine, zise Guglielmo î mpă ciuitor. Dar acum

este că lugă r ca ş i tine ş i î i datorezi respect fră ţ esc.

— Dar el î ş i bagă nasul unde nu trebuie, pentru că este ţ inut sub

aripă de chelar, ş i se crede ş i el chelar. Ş i se foloseş te de abaţ ie ca

ş i cum ar fi casa lui, ziua ş i noaptea.

— De ce noaptea? a î ntrebat Guglielmo.

Bucă tarul a fă cut un gest ca ş i cum n-ar mai vrea să vorbească

despre lucruri prea puţ in cinstite. Guglielmo nu l-a mai î ntrebat

altceva ş i ş i-a terminat de bă ut laptele.

Curiozitatea mea creş tea din ce î n ce mai mult. Intî lnirea cu

Ubertino, ş oaptele î n legă tură cu trecutul lui Salvatore ş i al

chelarului, aluziile tot mai dese la că lugă raş i ş i la că lugă ri

minoriţ i pe care le auzisem î n zilele acelea, ş ovă iala maestrului

meu cî nd venea vorba de fra Dolcino... Un ş ir de imagini î ncepea

să se recompună î n mintea mea. De exemplu, î n vreme ce veneam

î ncoace pe drumul spre abaţ ie, î ntî lnisem de cel puţ in două ori

procesiuni de flagelaţ i. O dată oamenii din locul acela î i priveau

ca pe niş te sfinţ i, altă dată î ncepeau să ş optească despre ei că

sî nt eretici. Ş i totuş i, era vorba despre aceiaş i oameni. Mergeau î n

ş iruri, doi cî te doi, pe stră zile oraş ului, acoperiţ i doar ca să nu le

fie ruş ine, deş i lă saseră cu totul î n urmă acest simţ ă mî nt. Fiecare

avea î n mî nă un flagel - un bici - de piele, ş i se loveau pe umeri

pî nă la sî nge, vă rsî nd lacrimi din belş ug, ca ş i cum ar fi vă zut cu

ochii lor patimile Mî ntuitorului, cerî nd cu un cî ntec plin de jale

mila ş i î ndurarea Domnului ş i ajutorul Sfintei Fecioare. Nu

numai ziua, dar ş i noaptea, cu lumină rile aprinse, î n asprimea

iernii, umblau î n grupuri mari prin jurul bisericilor, se

prosternau cu umilinţ ă î n faţ a altarelor, avî nd î n frunte sacerdoţ i

cu lumină ri ş i steaguri, ş i nu numai femei ş i bă rbaţ i din popor, ci

ş i matroane nobile ş i negustori... Ş i atunci vedeai

mari acte de pocă inţ ă, cei ce furaseră dă deau î ndă ră t pe ce

puseseră mî na, alţ ii î ş i mă rturiseau crimele.

Dar Guglielmo î i privise cu ră ceală ş i-mi spusese că aceea nu era

pocă inţ ă. Vorbise mai degrabă cum fă cuse ş i ceva mai î nainte,

dimineaţ a, spunî nd că perioada marii purifică ri prin pocă inţ ă se

terminase, ş i acelea erau felurile î n care predicatorii î nş iş i

organizau pocă inţ ele mulţ imilor, tocmai ca să nu cadă pradă altor

pofte de pocă inţ ă care - aceea - era eretică, ş i-i î nfricoş a pe toţ i.

Dar nu izbuteam să î nţ eleg deosebirea, dacă era totuş i vreuna. Mi

se pă rea că deosebirea nu venea de la gesturile unuia sau altuia,

ci din felul cum Biserica privea un gest sau altul.

î mi aminteam de discuţ ia cu Ubertino. Guglielmo fusese fă ră

î ndoială ră ută cios, î ncercase să -i spună că era mică diferenţ a

dintre credinţ a lui mistică (ş i ortodoxă ) ş i credinţ a greş ită a

ereticilor. Ubertino se ruş inase de asta, ca unul ce vede bine

diferenţ a. Impresia pe care o aveam î n această privinţ ă era că el

se deosebea tocmai prin aceea că vedea deosebirea. Guglielmo se

sustră sese î ndatoririlor Inchiziţ iei pentru că nu mai ş tia s-o vadă.

De-asta nu izbutea să -mi vorbească mie despre acel misterios fra

Dolcino. Dar atunci era foarte clar (î mi spuneam) că Guglielmo

pierduse puterea de la Dumnezeu, care nu numai că te î nvaţ ă

cum să vezi deosebirea, ci, ca să zicem aş a, le dă aleş ilor să i

î nzestrarea aceasta de a face deosebirea. Ubertino ş i Chiara din

Montefalco (care era totuş i î nconjurată de pă că toş i) ră mă seseră

sfinţ i tocmai pentru că ş tiau să facă deosebirea. Asta ş i nu

altceva era sfinţ enia.

Dar de ce Guglielmo nu ş tia să facă deosebirea? Era totuş i un

om atî t de pă trunză tor, iar î n ceea ce priveş te faptele din natură

putea să observe dintr-o dată cea mai mă runtă nepotrivire. Ş i cea

mai mă runtă î nrudire dintre lucruri...

Eram cufundat î n asemenea gî nduri, ş i Guglielmo î ş i termina de

bă ut laptele, cî nd am auzit că ne salută cineva. Era Aymaro din

Alexandria, pe care-l cunoscuseră m î n scriptorium, ş i la care mă

uimise expresia feţ ei, î nclinată spre un rî njet veş nic, ca ş i cum nu

izbutea niciodată să se convingă de î ngî mfarea tuturor fă pturilor

omeneş ti, ş i totodată nu acorda prea mare î nsemnă tate acestei

tragedii cosmice.

— Ei, ia spune, frate Guglielmo, ai ajuns să te obiş nuieş ti cu

spelunca asta de demenţ i?

— Mi se pare un loc cu oameni admirabili prin sfinţ enia ş i prin

ş tiinţ a lor, a spus Guglielmo cu bă gare de seamă.

— Era. Cî nd abaţ ii fă ceau pe abaţ ii ş i bibliotecarii pe bibliotecarii.

Acum ai vă zut ce-i acolo, ş i ară ta spre etajul de sus, neamţ ul

acela pe jumă tate mort, cu ochi de orb, stă să asculte cu credinţ ă

aiurelile acelui spaniol orb cu ochi de mort, de parcă ar sta să

sosească Antichristul î n fiecare dimineaţ ă; se scotocesc

pergamente, dar că rţ i noi foarte puţ ine intră... Noi sî ntem aici, ş i

acolo, jos, î n oraş se face treaba... Pe vremuri lumea se guverna

prin abaţ iile noastre. Azi, aţ i vă zut, î mpă ratul ne foloseş te ca să -i

trimită aici pe prietenii lui ca să se î ntî lnească cu duş manii lui

(ş tiu cî te ceva despre misiunea domniei tale, că lugă rii vorbesc,

vorbesc, n-au alta de fă cut), dar dacă vrea să cerceteze ce se

petrece î n ţ ara asta, stă î n oraş e. Noi stă m ş i culegem griul ş i

creş tem oră tă nii, ş i acolo jos se schimbă coţ i de mă tase pe bucă ţ i

de in, ş i bucă ţ i de in pe saci de mirodenii, ş i toate laolaltă pe

gră mezi de bani. Noi ne pă zim tezaurul nostru, dar acolo jos se

strî ng tezaure. Ş i chiar că rţ i. Ş i mai frumoase decî t ale noastre.

— Bineî nţ eles, pe lume se petrec multe lucruri noi. Dar de ce

gî ndeş ti că de vină e Abatele?

— Pentru că a dat biblioteca pe mî na stră inilor ş i conduce abaţ ia

ca pe-o cetă ţ uie care s-a ridicat î n apă rarea bibliotecii. O abaţ ie

benedictină pe aceste meleaguri italiene ar trebui să fie un loc

unde italienii să hotă rască pentru treburile italiene. Ce fac

italienii astă zi, cî nd nu au nici mă car un papă? Fac negoţ ş i

meş teresc ş i sî nt mai bogaţ i decî t regii Franţ ei. Atunci să facem ş i

noi aş a, ş i dacă ş tim să facem că rţ i frumoase, să le facem pentru

universită ţ i, ş i să ne amestecă m î n tot ce se petrece jos, î n vale,

nu zic î n treburile î mpă ratului, cu toată cinstirea pentru

misiunea domniei tale, frate Guglielmo, dar î n cele pe care le

fac bolognezii, sau florentinii. Putem controla aici trecerea

peregrinilor sau a negustorilor, care intră din Italia î n Provenţ a ş i

viceversa. Să deschidem biblioteca pentru textele î n vulgară, ş i

vor veni aici la noi ş i cei care nu mai scriu î n latină. Ş i, î n

schimb, sî ntem controlaţ i de un grup de stră ini care continuă să

conducă biblioteca de parcă la Cluny ar mai fi î ncă abate bunul

Odillon.

— Dar Abatele este italian, a spus Guglielmo.

— Abatele nu contează deloc aici, a spus Aymaro, tot cu un rî njet.

î n loc de cap are un dulap al bibliotecii. E mî ncat de carii. Ca să -l

amă rască pe papă, lasă abaţ ia să fie invadată de că lugă raş ii

aceia... vorbesc despre ereticii aceia, frate, care au fugit din

ordinul preasfî nt al domniei tale... ş i ca să fie pe placul

î mpă ratului î i cheamă pe acei că lugă ri din toate mă nă stirile din

nord, ca ş i cum la noi n-ar fi copiş ti din cei

mai dă ruiţ i ş i oameni care să ş tie greaca ş i araba, ca ş i cum la

Florenţ a ş i la Pisa n-ar exista fii de negustori bogaţ i ş i deschiş i la

inimă, care să intre de bună voie î n ordin, dacă ordinul le-ar da

putinţ a să sporească puterea ş i cinstirea tată lui. Dar aici

î ngă duinţ a faţ ă de cele lumeş ti se recunoaş te doar cî nd este vorba

de a î ngă dui nemţ ilor să... oh, Doamne, Dumnezeule, tră sneş te

limba mea care spune lucruri ce nu se cuvin!

— î n abaţ ie se petrec lucruri care nu se cuvin? a î ntrebat ca din

î ntî mplare Guglielmo, mai turnî ndu-ş i puţ in lapte.

— Ş i că lugă rul e un om, a rostit cu î nţ elepciune Aymaro. Apoi a

adă ugat: Dar aici sî nt mai puţ ini oameni decî t î n altă parte. Ş i să

fie clar că ceea ce am spus... n-am spus.

— Foarte interesant, a zis Guglielmo. Ş i acestea sî nt pă rerile

dumitale sau ale mai multora care gî ndesc ca domnia ta?

— Ale multora, ale multora. Ale multora care acum sî nt foarte

î ndureraţ i de nenorocirea care s-a abă tut peste Adelmo:

dar dacă î n pră pastie ar fi murit unul care cutreieră prin

bibliotecă mai mult decî t trebuie, n-ar mai fi fost nemulţ umiţ i.

— Adică ce vrei să spui?

— Am spus ş i aş a prea multe. Aici vorbim prea mult, ţ i-ai dat

seama de asta. Aici nu mai pă strează nimeni tă cerea, pe de o

parte. Iar pe de alta, o pă strează prea mult. Aici, î n loc să se tacă

sau să se vorbească, ar trebui să se facă ceva. In epoca de aur a

ordinului nostru, dacă un abate nu era fă cut să fie abate, un

pahar zdravă n de vin otră vit ş i se deschidea succesiunea. Am

spus lucrurile acestea, se î nţ elege, frate Guglielmo, nu ca să

clevetesc î n privinţ a Abatelui sau a altor confraţ i. Să mă ferească

Dumnezeu, nu am viciul cel spurcat al clevetirii. Dar n-aş vrea ca

Abatele să te fi rugat să faci cercetă ri asupra mea sau a altora,

precum Pacifico din Tivoli sau Pietro din Sâ nt' Albano. Noi navem

nici o legă tură cu poveş tile legate de bibliotecă. Dar am vrea

să avem ceva mai multă. Aş a că dibuieş te cuibul acesta de ş erpi,

dumneata, care ai ars atî ţ ia eretici.

— Eu n-am ars niciodată pe nimeni, a spus cu asprime

Guglielmo.

— Zic ş i eu aş a, a î ncuviinţ at Aymaro zî mbind larg. Vî nă toare

bună, frate Guglielmo, dar fii cu bă gare de seamă noaptea.

— De ce nu ziua? ------

— Pentru că ziua aici se curariseş te trupul cu ierburi bune, iar

noaptea se î mbolnă veş te cu ierburi rele. Să nu crezi că

a fost aruncat î n pră pastie de mî inile cuiva, sau că jn cuiva

l-au cufundat pe Venanzio î n sî nge. Aici cineva

JJU vrea ca fraţ ii că lugă ri să hotă rască singuri unde să meargă, ce

să facă ş i ce să citească. Ş i se folosesc de forţ ele infernului, sau

ale necromanţ ilor, prieteni ai infernului, pentru a tulbura minţ ile

celor curioş i.

— Vorbeş ti de pă rintele erborist?

— Salvatore din Sâ nt' Emmerano este un om cinstit. Fireş te,

neamţ el, neamţ Malachia...

Ş i după ce a mai dovedit o dată că nu este dornic să clevetească,

Aymaro a urcat să se apuce de lucru.

— Ce o fi vrut să spună? am î ntrebat.

— Totul ş i nimic. O abaţ ie este î ntotdeauna un loc î n care

că lugă rii se luptă î ntre ei ca să atragă de partea lor conducerea

comunită ţ ii. Chiar ş i la Melk, dar poate că fiind novice nu vei fi

avut posibilitatea să -ţ i dai seama. Dar î n ţ ara ta cucerirea

conducerii unei abaţ ii î nsemnează cucerirea locului din care se ia

legă tura direct cu î mpă ratul. In ţ ara asta, î n schimb, treburile

stau altfel, î mpă ratul e departe, chiar cî nd coboară pî nă la Roma.

Nu mai există o curte, acum, nici mă car cea papală. Sî nt oraş ele,

ţ i-ai dat seama.

— Aş a e, ş i am ră mas surprins. Oraş ul î n Italia e ceva cu totul

altfel decî t prin pă rţ ile noastre... Nu este doar un loc î n care să

tră ieş ti, ci este un loc î n care se iau hotă rî ri, toţ i se află mereu î n

piaţ ă, contează mai mult magistraţ ii cetă ţ eni decî t î mpă ratul sau

papa. Sî nt... ca tot atî tea regate...

— Ş i regii sî nt negustori. Ş i armele lor sî nt banii. Banii au o

funcţ ie, î n Italia, deosebită de cea din ţ ara mea, sau din a ta.

Peste tot circulă banii, dar mare parte din viaţ ă este î ncă

controlată ş i organizată de schimburile de bunuri, pui de gă ină

sau snopi de grî u, sau o seceră, sau un car, ş i banii slujesc la

procurarea acestor bunuri. Ai vă zut că î n oraş ele italiene, î n

schimb, bunurile slujesc ca să se procure cu ele bani. Iar preoţ ii,

episcopii, ba chiar ş i ordinele religioase trebuie să -ş i facă

socotelile î n bani. Ş i de aceea, fireş te, revolta faţ ă de putere se

arată ca o î ndemnare la să ră cie, ş i se revoltă contra puterii cei

care sî nt î nlă turaţ i de la relaţ iile cu banii, ş i orice î ndemn la

să ră cie naş te atî ta fră mî ntare ş i atî tea dezbateri, ş i î ntreg oraş ul,

de la episcop pî nă la magistrat, î l socoate drept duş man al să u pe

cel care propovă duieş te să ră cia. Inchizitorii simt duhoarea

diavolului acolo unde cineva s-a ră zvră tit î mpotriva duhorii

bă legarului diavolesc. s> i atunci vei î nţ elege, deci, la ce anume se

gî ndeş te Aymaro.

O abaţ ie benedictină, î n epoca de aur a ordinului, era un loc î n

care pă storii mî nau turmele de credincioş i. Aymaro vrea să se

î ntoarcă tradiţ ia. Numai că viaţ a turmei s-a schimbat, ş i abaţ ia se

poate î ntoarce la tradiţ ie (la gloria ei, la puterea ei; de odinioară )

numai dacă primeş te noul obicei ale turmei, devenind alta. Ş i

cum azi turma se domină aici nu cu armele ş i cu stră lucirea

ritualurilor, ci prin controlul banilor, Aymaro vrea ca tot, tot, tot

ce face abaţ ia, ba chiar ş i biblioteca, să devină un mare atelier ş i

să fabrice bani.

— Ş i ce legă tură are asta cu crimele, sau cu crima?

— î ncă nu ş tiu. Dar acum aş vrea să mă duc sus. Hai.

Că lugă rii se apucaseră de treabă. In scriptorium domnea liniş tea,

dar nu era liniş tea aceea rodnică a sufletelor. Berengario, care

sosise ceva mai î naintea noastră, ne-a primit î ncurcat. Ceilalţ i

că lugă ri ş i-au ridicat capul de la munca lor. j Ş tiau că eram aici

ca să descoperim ceva î n legă tură cu Venanzio, iar direcţ ia

privirilor lor ne-a î ndreptat atenţ ia asupra unui loc gol, sub o

fereastră care se deschidea î nă untru, î n octogonul central.

Deş i ziua era foarte friguroasă, temperatura î n scriptorium era

foarte plă cută. Nu degeaba fusese aş ezat deasupra bucă tă riilor de

la care venea destulă că ldură, ş i pentru că hornurile celor două

cuptoare, aflate dedesubt, treceau prin lă untrul pilaş trilor care

sprijineau cele două scă ri ră sucite din turnurile de apus ş i

miază zi. Cî t priveş te turnul de miază noapte, aflat î n cealaltă parte

a să lii celei mari, nu avea scară, ci un că min mare care ardea

ră spî ndind o că ldură binefă că toare. Ş i apoi podeaua fusese

acoperită cu paie, care fă ceau să nu ni se audă paş ii. Aş adar,

colţ ul cel mai puţ in î ncă lzit era cel al turnului de ră să rit, ş i chiar

am bă gat de seamă că, deş i ră mî -neau locuri goale faţ ă de cî ţ i

că lugă ri erau la treabă, toţ i î ncercau să se ferească de mesele

aş ezate î n direcţ ia aceea. Cî nd mai tî rziu mi-am dat seama că

scara î n spirală a turnului de ră să rit era singura care ducea nu

numai î n jos, spre refec-tor, ci ş i î n sus, spre bibliotecă, m-am

î ntrebat dacă nu cumva un calcul î nţ elept potrivise î ncă lzitul să lii

î n aş a fel î ncî t că lugă rii să nu fie î ndemnaţ i să cerceteze partea

aceea, ş i să fie mai uş or pentru bibliotecar să controleze intrarea

î n bibliotecă. Dar poate că exageram î n bă nuielile mele, ajungî nd

o biată maimuţ ă a maestrului meu, pentru că am gă sit numaidecî t

că socoteala asta n-ar fi dat prea bune rezultate î n timpul

verii, dacă nu cumva (mi-am spus) tocmai locul acesta era cel mai

î nsorit, vara, ş i deci ş i pentru asta cel mai ocolit-

JVlasa bietului Venanzio era aş ezată cu spatele spre că minul cel

mare, ş i era una dintre cele mai că utate. Petrecusem pî nă atunci

o mică parte din viaţ a mea î ntr-un . scriptorium, dar după aceea

am petrecut destulă, ş i ş tiu cî tă suferinţ ă î ndură un scrib, un

copist ş i un că rturar petrecî nd la masa lui lungile ceasuri de

iarnă, cu degetele î nţ epenindu-i pe condei (cî nd chiar ş i la o

temperatură obiş nuită, după ce scrie ş ase ori î n ş ir, face la degete

spă imî ntă toarea crampă a scriitorului, ş i degetul cel mare î l doare

de parcă i-ar fi fost strivit). Ş i aş a se explică de ce gă sim adesea

pe marginea manuscriselor fraze lă sate de copist ca mă rturie a

suferinţ ei ră bdate (sau neră bdate) precum: „Har Domnului,

curî nd se î ntunecă ", sau „Oh, de-aş avea un pahar mare de vin",

sau chiar „Azi e frig, lumina e slabă, pî nza asta e pieloasă, ceva

nu merge". Cum spune ş i proverbul stră vechi, trei degete ţ in

pana, dar tot corpul munceş te. Ş i se canoneş te.

Dar vorbeam despre masa lui Venanzio. Mai mică decî t celelalte,

ca de altfel toate cele aş ezate î nă untrul î ncă perii octogonale,

hă ră zite că rturarilor, î n vreme ce mult mai mari erau cele de sub

ferestrele de pe pereţ ii din afară, hă ră zite miniaturiş tilor ş i

copiş tilor. De altfel ş i Venanzio lucra cu un pupitru, pentru că

folosea, desigur, manuscrise î mprumutate de abaţ ie, pe care le

copia. Sub masă erau aş ezate rafturi joase, unde se î ngră mă deau

foi neegale, ş i î ntrucî t toate erau î n latineş te, am dedus din asta

că erau traducerile lui cele mai proaspete. Scrise î n grabă, nu

alcă tuiau pagini de carte ş i probabil că aveau să fie mai apoi

î ncredinţ ate unui copist ş i unui miniaturist. De aceea cu greu sar

fi putut citi. Printre foi, niş te că rţ i î n greceş te. O altă carte

grecească era deschisă pe pupitru, operă după care Venanzio î ş i

î ndeplinise, î n zilele ce trecuseră, munca lui de traducă tor. Eu nu

ş tiam î ncă limba greacă pe atunci, dar maestrul meu a citit titlul

ş i a spus că erau Metamorfozele lui Apuleius, o poveste pă gî nă

despre care auzisem vorbindu-se ca despre o operă nepotrivită de

a fi citită de novici.

— Cum de fă cea Venanzio această traducere? l-a î ntrebat

Cruglielmo pe Berengario, aflat lî ngă noi.

— A fost cerută abaţ iei de că tre seniorul din Milano, ş i abaţ ia va

avea din asta dreptul de preemţ iune privind producerea de

vinuri pe unele proprietă ţ i aflate la ră să rit. Berengario a

ară tat cu mî na departe. Dar a mai adă ugat numaidecî t: Asta nu

î nsemnează că abaţ ia se pretează la niunci negustoreş ti pentru

laici. Dar comitentul s-a stră duit Pmă cî nd acest manuscris ne-a

fost î mprumutat de dogele

Veneţ iei, care-l avea de la î mpă ratul Bizanţ ului, ş i cî nd Venanzio

avea să termine munca lui aveam să facem două copii, una

pentru comitent ş i alta pentru biblioteca noastră.

— Care, aş adar, nu se dă î n lă turi să primească ş i poveş ti pă gî ne,

a spus Guglielmo.

— Biblioteca e dovada adevă rului ş i a greş elii, a spus atunci o

voce din spatele nostru. Era Jorge. î ncă o dată m-am mirat (dar

mai mult aveam să mă mir î n zilele ce au urmat) de felul

neaş teptat î n care bă trî nul acela apă rea pe negî ndite, ca ş i cum

noi nu-l vedeam pe el, dar el ne vedea pe noi. M-am î ntrebat chiar

ce fă cea un orb î n scriptorium, dar am î nţ eles după aceea că Jorge

era omniprezent î n toate locurile din abaţ ie. Ş i adesea ş edea î n

scriptorium, aş ezat pe o laviţ ă lî ngă că min, ş i pă rea că urmă reş te

tot ce se petrece î n î ncă pere. 0 dată l-am auzit î ntrebî nd de la

locul lui cu voce tare: „Cine urcă ? ", ş i i se adresa lui Malachia

care, cu paş ii î nă buş iţ i de paie, se î ndrepta spre bibliotecă. Toţ i

că lugă rii î l ţ ineau î n multă preţ uire ş i se duceau la el ca să -i

citească fragmente pe care le î nţ elegeau anevoie, cerî ndu-i

pă rerea pentru vreo scolie, sau lă muriri de felul cum să

reprezinte un animal. sau un sfî nt. Ş i el privea î n gol cu ochii lui

stinş i, ca ş i cum ar fi cercetat cu atenţ ie pagini pe care le-ar fi

avut vii î n memorie, ş i ră spundea că falş ii proroci sî nt î mbră caţ i

ca episcopii ş i că le ies broaş te din gură, sau care erau pietrele ce

trebuiau să î mpodobească zidurile Ierusalimului ceresc, sau că

arimaş pii sî nt reprezentaţ i î n planş e ală turi de pă mî nturile

preotului Ioan - povă ţ uindu-i să nu exagereze fă cî ndu-i atră gă tori

î n monstruozitatea lor, pentru că era de ajuns să fie î nchipuiţ i ca

niş te embleme, lesne de recunoscut, ş i nu clocotind de pofte sau

respingă tori pî nă la rî s.

O dată l-am auzit sfă tuindu-l pe un scoliast cum să interpreteze o

recapitulatio î n textele lui Ticanius, după î nţ elegerea Sfî ntului

Augustin, aş a î ncî t să le ocolească erezia donatistă. Altă dată lam

auzit dî nd sfaturi despre felul cum, comentî nd, să -i distingi

pe eretici de schismatici. Sau chiar spunî nd, unui studios

î ncremenit, ce carte trebuie să caute î n catalogul bibliotecii ş i

aproape î n ce pagină ar fi putut gă si menţ ionată problema lui,

asigurî ndu-l că bibliotecarul i-ar fi dat-o, cu siguranţ ă, î ntrucî t

era vorba de o operă inspirată de Dumnezeu. In sfî rş it, altă dată

l-am auzit spunî nd că o asemenea carte nu trebuia că utată

pentru că exista, e adevă rat, î n catalog, dar fusese distrusă de

ş oareci cu cincizeci de ani î n urmă, ş i om fă cea praf î ntre degetele

oricui ar fi atins-o. El era, aş adar* memoria î nsă ş i a bibliotecii

ş i sufletul scriptorium-ulul

Uneori î i ameninţ a pe că lugă rii care pă lă vră geau î ntre ei: Gră biţ ivă

să lă saţ i mă rturie despre adevă r, pentru că a sosit ceasul", ş i

se referea la venirea Antichristului.

. — Biblioteca e dovada adevă rului ş i a greş elii, a spus Jorge.

— Fă ră î ndoială. Lui Apuleius din Madaura i-a mers faima de

mag, a zis Guglielmo. Dar fabula aceasta conţ ine sub straiul

propriilor nă scociri o morală din cele bune, pentru că ne î nvaţ ă

cî t de greu se plă tesc propriile greş eli, ş i apoi cred că povestea

omului prefă cut î n mă gar se referă la prefacerea sufletului care

cade î n pă cat.

— Tot ce se poate, a spus Jorge.

— Aş a că acum î nţ eleg de ce Venanzio, î n timpul discuţ iei aceleia

de care mi-a vorbit ieri, era interesat de problemele comediei;

pentru că ş i comediile de felul acesta pot fi puse ală turi de

comediile anticilor. Ş i unele ş i altele nu povestesc despre oameni

care să existe cu adevă rat, precum face tragedia, dar, spune

Isidor, sî nt nă scociri: „fabulae poetae a fando nominaverunt quia

non sunt res factae sed tantum loquendo ftctae"...

î n primul moment nu am î nţ eles de ce Guglielmo se cufundase î n

discuţ ia aceea atî t de savantă ş i tocmai cu un om care pă rea că

nu iubeş te asemenea probleme, dar ră spunsul lui Jorge mi-a

ară tat cî t de subtil fusese maestrul meu.

— î n ziua aceea nu se discuta despre comedii, ci doar de

î ngă duinţ a rî sului, a spus Jorge î ncruntî ndu-se.

Ş i eu î mi aminteam foarte bine că atunci cî nd Venanzio se

referise la discuţ ia aceea, chiar cu o zi mai î nainte, Jorge

declarase că nu-ş i aducea aminte de ea.

— Ah, a spus Guglielmo, pă rî nd să nu ia seama la asta, credeam

că aţ i vorbit despre minciunile preoţ ilor ş i despre enigmele

ascunse...

— Se vorbea despre rî s, a ră spuns Jorge. Comediile erau scrise de

pă gî ni pentru a-i î ndemna pe spectatori la rî s, ş i ră u fă ceau.

Domnul Nostru Iisus Christos nu a spus niciodată comedii sau

fabule, ci doar parabole simple ş i clare care ne instruiesc alegoric

despre cum să dobî ndim paradisul, amin.

— Mă î ntreb, a spus Guglielmo, de ce domnia ta eş ti atî t de

Potrivnic gî ndului că Iisus a rî s ş i el vreodată? Eu cred că risul

este un leac bun, ca ş i bă ile, pentru a curarisi umorile ş i celelalte

beteş uguri ale trupului, cu osebire melancolia.

— Bă ile sî nt un lucru bun, a spus Jorge, ş i chiar Aquinate ne

î ndeamnă la ele pentru a î nlă tura tristeţ ea, care poate să ne

suferinţ ă grea cî nd nu se datoreş te unui beteş ug ce nu

poate fi tă mă duit cu î ndră zneala. Bă ile refac echilibrul umorilor.

Rî sul zgî lţ î ie corpul, strică tră să turile feţ ei, î l face pe om să

semene cu maimuţ a.

— Maimuţ ele nu rî d, rî sul î i este dat numai omului, este semnul

raţ ionalită ţ ii lui, a spus Guglielmo.

— Ş i cuvî ntul este semnul raţ ionalită ţ ii umane, ş i prin cuvinte

poate fi hulit Dumnezeu. Nu tot ce aparţ ine numai omului este cu

necesitate bun. Rî sul este semnul neroziei. Cine rî de nu crede î n

lucrul de care se rî de, dar nici nu-l ură ş te. Ş i deci a rî de de ră u

î nsemnează a nu fi gata să lupţ i î mpotriva lui, ş i a rî de de bine

î nsemnează a nu cunoaş te puterea cu care binele se ră spî ndeste

singur. Tocmai de aceea Regula spune: „decimus humilitatis

gradus est si non sit facilis ac promptus in risu, quia scriptum est:

stultus in risu exaltat vocem suam".

— Quintilianus, l-a î ntrerupt maestrul meu, spune că rî sul

trebuie î nlă turat î n panegiric, din demnitate, dar este de î ncurajat

î n multe alte cazuri. Tacitus laudă ironia lui Calpurnius

Pisone, Plinius cel Tî nă r a scris: „ahquando praeterea rido, jocor,

ludo, homo sum".

— Erau pă gî ni, a ră spuns Jorge. Regula spune: „scurrili-tates

vero vel verba otiosa et risum moventia aeterna clausura in

omnibus locis damnamus, et ad talia eloquia discipulum aperire os

non permittitur".

— Totuş i, cî nd cuvî ntul lui Christos biruise pe pă mî nt, Sinesius

din Cirene spune că divinitatea a ş tiut să amestece î n chip

armonios comicul cu tragicul, ş i Elius Spatianus spune despre

î mpă ratul Adrian, om cu purtă ri alese ş i cu suflet naturaliter

creş tin, că a ş tiut să combine momente de veselie cu momente de

seriozitate. Ş i, î n sfî rş it, Ausonius recomandă să se cumpă nească

seriozitatea ş i gluma.

— Dar Paulinus din Nola ş i Clement din Alexandria ne-au

prevenit î mpotriva acestor sminteli ş i Sulpitius Severus spune

că Sfî ntul Martin n-a fost vă zut niciodată, de nimeni, nici pradă

mî niei, nici pradă rî sului.

— Cu toate acestea, aminteş te anumite ră spunsuri spiri-tualiter

salsa ale Sfî ntului, a spus Guglielmo.

— Erau î nţ elepte ş i potrivite momentului, nu ridicole. Sfî ntul

Ephraim a scris o pareneză î mpotriva rî sului că lugă rilor ş i î n De

habitu et conversatione monachorum sfă tuieş te să se ocolească

obscenită ţ ile ş i ghiduş iile ca ş i cum ar fi venin de viespi-

— Dar Hildebertus a spus: „admittendo tibijoca sunt post

seriaquaedam, sed tamen et dignis et ipsa gerenda modis". Ş *L

Ioan din Salisbury a î ngă duit o ilaritate modestă. Ş i, î n sfî rş it,

Ecleziastul, din care ai citat fragmentul la care se referă Regula

domniei tale, unde se spune că rî sul este dovada smintirii,

î ngă duie mă car un rî s î n tă cere, al sufletului netulburat.

— Sufletul este netulburat numai cî nd contemplă adevă rul si se

bucură de binele să vî rş it, iar despre adevă r ş i bine nu se rî de.

Iată de ce Christos nu rî dea. Rî sul este izvor de î ndoială.

— Dar uneori este drept să te î ndoieş ti.

— Nu vă d motiv pentru asta. Cî nd te î ndoieş ti trebuie să te î ntorci

î nspre o autoritate, î nspre cuvintele unui pă rinte sau ale unui

doctor, ş i orice motiv de î ndoială î ncetează. î mi pari adă pat la

doctrine î ndoielnice, ca acelea ale logicienilor de la Paris. Dar

Sfî ntul Bernard a ş tiut să intervină foarte bine î mpotriva

jugă nitului Abelard, care voia să treacă toate problemele prin sita

rece ş i fă ră viaţ ă a unei raţ iuni neluminate de Scripturi, rostind

sentenţ ios: e aş a sau nu e aş a. Desigur, cel ce acceptă aceste idei

din cale-afară de periculoase poate să aprecieze ş i jocul celui

ignorant care rî de de ceea ce are un singur adevă r pe care trebuie

să -l ş tim, carele a fost spus o dată pentru totdeauna. Ş i rî zî nd

aş a, cel ignorant spune implicit: JDeus non est".

— Venerabile Jorge, domnia ta î mi pari nedrept cî nd î l socoteş ti

jugă nit pe Abelard, pentru că ş tii foarte bine că a fost adus î n

asemenea condiţ ie din pricina nedreptă ţ ii altuia...

— Pentru pă catele lui. Pentru trufia î ncrederii lui î n raţ iunea

omului. Astfel credinţ a celor simpli este batjocorită, tainele

Domnului date pe faţ ă (sau s-a î ncercat asta, smintiţ i cei care au

î ncercat), probleme care priveau lucrurile cele mai î nalte au fost

tratate fă ră pic de teamă, au fost luaţ i î n bă taie de joc pă rinţ ii

Bisericii deoarece socotiseră că asemenea probleme trebuiau mai

degrabă ocolite decî t dezvă luite.

— Nu sî nt de acord, venerabile Jorge. Dumnezeu ne cere să ne

exercită m raţ iunea asupra multor lucruri ascunse, î n privinţ a

că rora Scriptura ne-a lă sat liberi să hotă rî m. Ş i cî nd cineva î ţ i

propune să crezi î ntr-o afirmaţ ie, domnia ta trebuie să cercetezi

dacă este acceptabilă, î ntrucî t raţ iunea noastră a fost fă cută de

Dumnezeu ş i ceea ce place raţ iunii noastre nu poate să nu placă

ş i raţ iunii divine, despre care, de altfel, nu Ş tim decî t ceea ce,

prin analogie ş i adesea prin negare, extragem prin puterea minţ ii

noastre. Ş i atunci vezi că uneori, Pentru a mina falsa autoritate a

unei idei absurde care repugnă raţ iunii, ş i rî sul poate să fie un

instrument potrivit. Adesea rî sul slujeş te ş i pentru a-i face de

ruş ine pe cei ră i ş i a le scoate la iveală sminteala. Se povesteş te de

Sfî ntul

Maurus că paginii l-au bă gat î n apă clocotită ş i el s-a plî ns că

baia era prea rece; guvernatorul pă gî n a bă gat ca smintitul mî na

î n apă ca să controleze ş i s-a opă rit. Frumoasă faptă a acelui sfî nt

martir care i-a ridiculizat pe duş manii credinţ ei. Jorge a rî njit:

— Ş i î n episoadele pe care le povestesc predicatorii se gă sesc

multe nă scociri. Un sfî nt vî rî t î n apă clocotită suferă pentru

Christos ş i î ş i reţ ine ţ ipetele, nu se joacă cu pă gî nii spunî nd vorbe

copilă reş ti.

— Vezi? a spus Guglielmo, povestea asta î ţ i dezgustă raţ iunea ş i

o socoteş ti ridicolă! Chiar ş i fă ră să scoţ i o vorbă ş i stă pî nindu-ţ i

buzele, domnia ta rî zi de ceva pe care vrei ca nici eu să nu-l iau î n

serios. Rî zi de rî s, dar rî zi.

Jorge fă cu un gest de sî cî ială.

— Jucî ndu-te cu rî sul mă î ndemni la vorbe goale. Dar domnia ta

să ş tii că Iisus nu rî dea.

— Nu sî nt sigur. Cî nd î i pofteş te pe farisei să arunce prima piatră,

cî nd î ntreabă al cui este chipul de pe moneda ce se plă tea ca

tribut, cî nd se joacă cu vorbele ş i spune „Tu es petrus", eu cred că

spunea lucruri de duh, ca să -i î ncurce pe pă că toş i, ca să -i

î ncurajeze pe ai să i. Vorbeş te cu duh ş i atunci cî nd i se adresează

lui Caiafa ş i-i spune: „Tu ai spus-o". Ş i Ieronimus, cî nd î l

comentează pe Ieremia, acolo unde Dumnezeu î i spune

Ierusalimului „nudavi femora contra faciem tuam" lă mureş te:

„sive nudabo et relevabo femora et posteriora tua". Deci chiar ş i

Dumnezeu se adresează cu vorbe de duh ca să -i î ncurce pe cei pe

care vrea să -i pedepsească. Ş i ş tii foarte bine că î n momentul cel

mai î nflă că rat al luptelor dintre clunia-cenzi ş i cistercenzi, primii

i-au î nvinuit pe ceilalţ i, ca să -i facă de rî s, că nu purtau pantaloni

pe dedesubt. Iar î n Speculum Stultorum se povesteş te despre

asinul Brunello că se î ntreabă ce s-ar î ntî mpla dacă î n timpul

nopţ ii vî ntul ar ridica î nveli-toarele ş i că lugă rului i s-ar vedea cele

ruş inoase.

Că lugă rii din jur au rî s ş i Jorge s-a î nfuriat.

— î i tî ră ş ti pe confraţ ii noş tri î ntr-o petrecere de nebuni. Ş tiu că

se obiş nuieş te la franciscani să -ş i atragă simpatia poporului cu

nerozii de felul acesta, dar despre asemenea ludi am a vă spune

ceea ce zice un vers pe care l-am auzit de la unul dintre

predicatorii domniilor voastre: „turn podex carmen extulit

horridulum".

Dojana era puţ in cam prea aspră, Guglielmo fusese cam

neobră zat, dar acum Jorge î l î nvinuia că trage pî rţ uri pe gură. Mam

î ntrebat dacă ră spunsul acesta necruţ ă tor nu î nsemna cumva

o poftire, din partea bă trî nului că lugă r, de a ieş i din

scriptorium. Dar l-am vă zut pe Guglielmo, atî t de bă tă ios ceva mai

î nainte, fă cî ndu-se blî nd ca un miel.

—■ î ţ i cer iertare, venerabile Jorge, a spus el. Gura mea mi-a

tră dat gî ndurile, nu voiam să fiu lipsit de respect faţ ă de domnia

ta. Poate că ceea ce spui este adevă rat ş i eu greş esc.

î n faţ a acestui act de aleasă umilinţ ă, Jorge a scos un mî rî it care

poate că exprima atî t satisfacţ ia, cî t ş i iertarea, ş i n-a putut face

altceva decî t să se î ntoarcă la locul lui, î n vreme ce că lugă rii, care

î n timpul discuţ iei se apropiaseră treptat, treptat, se reî ntorceau

la mesele lor de lucru. Guglielmo a î ngenuncheat din nou î n faţ a

mesei lui Venanzio ş i a reî nceput să ră sfoiască hî rtiile. Cu

ră spunsul să u atî t de umil, Guglielmo î ş i cî ş tigase cî teva secunde

de liniş te. Ş i ceea ce a vă zut î n acele secunde i-a inspirat

cercetă rile din noaptea ce avea să vină.

Au fost, î ntr-adevă r, puţ ine secunde. Bencio s-a apropiat

numaidecî t, prefă cî ndu-se că -ş i uitase condeiul să u de fier pe

masă cî nd venise să asculte discuţ ia cu Jorge, ş i i-a ş optit lui

Guglielmo că voia să -i vorbească numaidecî t, dî ndu-i î ntî lnire î n

spatele bă ilor. I-a spus s-o ia î nainte, că el avea să -l ajungă

repede din urmă.

Guglielmo a pregetat o clipă, apoi l-a chemat pe Malachia, care de

la masa lui de bibliotecar de lî ngă catalog urmă rise tot ce se

î ntî mplase, ş i l-a rugat, î n virtutea î mputernicirii pe care i-o

dă duse Abatele (ş i a folosit cî t a putut acest privilegiu), să pună

pe careva de pază la masa lui Venanzio, pentru că socotea

folositor pentru cercetarea lui ca nimeni să nu se apropie î n toată

ziua aceea, pî nă cî nd el nu se va putea î ntoarce. A spus-o cu voce

tare, fiindcă î n felul acesta î l î nsă rcina nu numai pe Malachia să -i

supravegheze pe că lugă ri, ci ş i pe că lugă ri să -l supravegheze pe

Malachia. Bibliotecarul n-a putut decî t să î ncuviinţ eze ş i

Guglielmo s-a î ndepă rtat, î mpreună cu mine.

î n timp ce stră bă team gră dina ş i ne apropiam de bă ile aflate î n

spatele clă dirilor spitalului, Guglielmo a observat:

— Se pare că multora nu le place ca eu să pun mî na pe ceva ce se

află deasupra sau dedesubtul mesei lui Venanzio.

— Adică pe ce?

— Am impresia că n-o ş tiu nici mă car cei că rora nu le place

treaba asta.

— Deci Bencio n-are nimic să ne spună ş i vrea doar să ne

^depă rteze de scriptorium ?

— Asta vom afla-o numaidecî t, a spus Guglielmo. Ş i î ntr-adevă r

Bencio a venit numaidecî t după noi.

Ziua a doua Sexta

î n care Bencio spune o poveste ciudată de unde reies lucruri puţ in

edificatoare despre viaţ a abaţ iei

Ceea ce ne-a spus Bencio a fost destul de î ncurcat. Pă rea î ntradevă r

că ne tră sese deoparte pentru a ne î ndepă rta de

scriptorium, dar se pă rea ş i că, neputî nd nă scoci un pretext demn

de crezare, ne-a spus ş i niş te frî nturi dintr-un adevă r mult mai

cuprinză tor pe care el î l ş tia.

Ne-a spus că dimineaţ a stă tuse la î ndoială, dar că acum, după o

mai î ndelungată chibzuială, socotea că Guglielmo trebuie să ş tie

adevă rul. î n timpul faimoasei conversaţ ii despre rî s, Berengario se

referise la finis Africae. Ce era? Biblioteca era plină de secrete, ş i

mai ales de că rţ i care nu fuseseră date niciodată că lugă rilor să le

citească. Bencio fusese surprins de cuvintele lui Guglielmo despre

cercetarea raţ ională a ideilor. El socotea că un că lugă r î nvă ţ at

avea dreptul să cunoască tot ce era pă strat î n bibliotecă, a spus

cuvinte pline de patimă î mpotriva conciliului de la Soissons, carel

condamnase pe Abelard, ş i î n timp ce vorbea ne-am dat seama

că acest că lugă r, î ncă tî nă r, care se delecta cu retorica, era

stă pî nit de porniri spre independenţ ă ş i că se chinuia, ră bdî nd

lanţ urile pe care disciplina abaţ iei le punea curiozită ţ ii

intelectului să u. Eu am fost î ntotdeauna î nvă ţ at să nu am

î ncredere î ntr-o asemenea curiozitate, dar ş tiu că maestrului meu

o atitudine de felul acesta nu-i displă cea, ş i mi-am dat seama că

Bencio î i era pe plac ş i că avea î ncredere î n el. î n sfirş it, Bencio

ne-a spus că nu ş tia despre ce secrete vorbiseră Adelmo,

Venanzio ş i Berengario, dar că nu i-ar fi fost cu supă rare dacă din

î ntî mplarea aceea atî t de tristă ar fi ră zbă tut o pică tură de lumină

despre felul cum era administrată biblioteca, ş i că avea totuş i

credinţ a că maestrul meu, aş a cum dibuise iţ ele problemei pe

care o cerceta, avea să gă sească cu acest prilej ş i niş te elemente

care să -l î ndemne pe Abate să domolească

aSprimea disciplinei intelectuale care-i apă sa pe că lugă ri -veniţ i de

atî t de departe, ca ş i el, tocmai ca să -ş i hră nească piintea cu

minună ţ iile ascunse î n vintrea nemă rginită a bibliotecii.

Eu cred că Bencio era sincer cî nd spunea că aş tepta de la

anchetă toate acestea. Dar probabil că, î n acelaş i timp, voia, cum

prevă zuse Guglielmo, să poată scotoci primul prin masa lui

Venanzio, devorat cum era de curiozitate, ş i ca să ne ţ ină departe

de ea era gata să ne dea î n schimb alte informaţ ii. Ş i iată care au

fost acelea.

Berengario era stă pî nit, ş i acum mulţ i că lugă ri ş tiau asta, de o

nesă nă toasă slă biciune pentru Adelmo, aceeaş i slă biciune cu ale

că rei nenorociri mî nia dumnezeiască lovise Sodoma ş i Gomora.

Aş a s-a exprimat Bencio, poate din respect pentru frageda mea

vî rstă. Dar cine ş i-a petrecut adolescenţ a î ntr-o mă nă stire ş tie că,

chiar dacă a ră mas neprihă nit, a auzit destul de mult vorbindu-se

de patimile acestea, ş i uneori a trebuit să se pă zească de

asalturile celor î nrobiţ i de asemenea patimi. Pe cî nd eram

că lugă raş, nu primisem chiar ş i eu, la Melk, de la un că lugă r mai

î n vî rstă, foi de hî rtie cu versuri care de obicei se trimit femeilor?

Juruinţ ele monahale ne ţ in departe de cloaca aceea de vicii care

este trupul femeii, dar adesea ne poartă spre alte greş eli. Pot eu,

oare, î n sfî rş it, să nu recunosc că bă trî neţ ea mea este ş i astă zi

chinuită de diavolul meridian cî nd mi se î ntî mplă să î ntî rzii cu

privirea î n cor asupra chipului imberb al unui novice, curat ş i

proaspă t ca o copilă ?

Spun aceste lucruri nu pentru a pune la î ndoială alegerea ce am

fă cut pentru a mă dedica vieţ ii de că lugă r, ci pentru a justifica

greş elile multora că rora această sfî ntă povară li se pare

apă să toare. Poate pentru a justifica pă catul cel î ngrozitor al lui

Berengario. Dar se pare, după Bencio, că acest că lugă r î ş i

să vî rş ea pă catul î ntr-un chip ş i mai dezgustă tor, adică folosind

armele ş antajului pentru a dobî ndi de la alţ ii ceea ce virtutea ş i

mediul î nconjură tor ar fi trebuit să -i sfă tuiască să nu dă ruiască.

Deci, mai de mult că lugă rii fă ceau glume pe seama acelor priviri

dulci pe care Berengario le arunca lui Adelmo, care se Pare că era

foarte atră gă tor. î n timp ce Adelmo, cu totul î ndră gostit de munca

lui, singura de la care aş tepta mulţ umire, se î ngrijea prea puţ in

de patima lui Berengario. Dar Poate, cine ş tie, el nu bă nuia că

sufletul să u, î n stră funduri, î l mdemna la aceeaş i fă ră delege. Fapt

e că Bencio ne-a spus că surprinsese un dialog î ntre Adelmo ş i

Berengario, î n care

Berengario, referindu-se la un secret pe care Adelmo î i cerea să i-l

destă inuie, î i propunea ruş inosul tî rg pe care lectorul cel mai

neprihă nit ş i-l poate î nchipui. Ş i se pare că Bencio a auzit din

gura lui Adelmo vorbe de î nvoire, spuse aproape cu plă cere. Ca ş i

cum, se î ncumeta Bencio să ne spună, Adelmo n-ar fi voit altceva

de fapt, ş i i-ar fi ajuns să gă sească un motiv oarecare pentru a se

î nvoi la pofta carnală. Semn, argumenta Bencio, că secretul lui

Berengario trebuie să fi privit niş te taine ale ş tiinţ ei, aş a î ncî t

Adelmo să poată nutri iluzia de a se î nvoi cu un pă cat al că rnii

pentru a satisface o necesitate a intelectului. Ş i, a adă ugat Bencio

cu un surî s, de cî te ori nu era el fră mî ntat de dorinţ e ale

intelectului atî t de violente î ncî t, ca să ş i le satisfacă, ar fi primit

să le ală ture dorinţ e carnale ce nu erau ale sale, ba erau chiar

î mpotriva propriei sale dorinţ e carnale.

— Nu există momente, l-a î ntrebat pe Guglielmo, î n care domnia

ta ai face chiar ş i lucruri ruş inoase pentru a avea î n mî nă o carte

pe care o cauţ i de ani de zile?

— î nţ eleptul ş i preacuratul Silvestru al II-lea a dat î n dar, cu

secole î n urmă, o sferă armilară, foarte preţ ioasă, pentru un

manuscris cred de Statius, sau de Lucanus, a spus Guglielmo.

Apoi a adă ugat, cu prudenţ ă: Dar era vorba de o sferă armilară,

nu de propria lui virtute.

Bencio a admis că entuziasmul să u î l fă cuse să sară peste cal ş i a

reluat povestirea. Cu o noapte î nainte ca Adelmo să fi murit, el î i

urmă rise pe cei doi, î mpins de curiozitate. Ş i î i vă zuse, după

completa, î ndreptî ndu-se amî ndoi spre dormitor. Aş teptase vreme

î ndelungată, ţ inî nd î ntredeschisă uş a chiliei sale, nu departe de a

lor, ş i-l vă zuse foarte bine pe Adelmo strecurî ndu-se, cî nd liniş tea

se lă sase peste somnul că lugă rilor, î n chilia lui Berengario. Mai

veghease ş i după asta, fă ră să poată dormi, pî nă cî nd auzise uş a

lui Berengario cum se deschide ş i pe Adelmo cum fugea de-acolo,

î n mare grabă aproape, cu prietenul după el care î ncerca să -l mai

ţ ină. Berengario se ţ inuse după el î n vreme ce Adelmo cobora la

catul de jos. Bencio î i urmă rise cu grijă ş i la cotitura catului de

jos î l vă zuse pe Berengario, aproape tremurî nd, vî rî t î ntr-un colţ

ş i uitî ndu-se ţ intă la uş a chiliei lui Jorge. Bencio bă nuise că

Adelmo că zuse la picioarele bă trî nului confrate pentru a i se

spovedi de pă catul să u. Ş i Berengario tremura, ş tiind că secretul

să u era descoperit, chiar ş i sub sigiliul sfî ntului jură mî nt.

Apoi Adelmo ieş ise; palid la faţ ă, î l î ndepă rtase de la sine pe

Berengario care î ncerca să -i vorbească ş i o pornise î n grabă

j afară din dormitor, î nvî rtindu-se prin jurul absidei bisericii ş i

intrî nd î n cor prin portalul de miază noapte (care noaptea ră mî nea

mereu deschis). Poate că voia să se roage. Berengario î l urmase,

dar fă ră să intre î n biserică, ş i se agita printre mormintele din

cimitir frî ngî ndu-ş i mî inile.

Bencio nu ş tia ce să facă atunci cî nd ş i-a dat seama că o a patra

persoană se miş ca prin preajma lor. Ş i ea î i urmase pe cei doi ş i,

desigur, nu-ş i dă duse seama de prezenţ a lui Bencio, tupilat pe

după trunchiul unui stejar ră să rit la marginea cimitirului. Era

Venanzio. Cî nd l-a vă zut, Berengario s-a ascuns printre morminte

ş i Venanzio a intrat ş i el î n cor. Atunci Bencio, temî ndu-se să nu

fie descoperit, se î ntorsese la dormitor. A doua zi dimineaţ a

cadavrul lui Adelmo a fost gă sit la picioarele povî rniş ului. Ş i

altceva Bencio nu ş tia.

Se apropia de-acum ora mesei. Bencio ne-a pă ră sit ş i maestrul

meu nu l-a mai î ntrebat altceva. Noi am ră mas pentru puţ in timp

î n spatele bă ilor, apoi ne-am plimbat cî teva minute î n gră dină,

meditî nd asupra acelor neobiş nuite destă inuiri.

— Frangula, a spus la un moment dat Guglielmo, aple-cî ndu-se

să se uite la o plantă pe care î n acea zi de iarnă a recunoscut-o

printre ierburi. Infuzia din ră dă cina ei e bună pentru hemoroizi.

Iar aceea este arctium lappa, o cataplasmă bună din ră dă cini

proaspete cicatrizează eczemele de pe piele.

— Sî nteţ i mai priceput decî t Severino, i-am spus, dar acum

spuneţ i-mi ce gî ndiţ i despre cele ce am auzit.

— Dragă Adso, trebuie să î nveţ i să gî ndeş ti cu capul tă u.

Povestea lui se potriveş te cu aceea, de altfel atî t de î ntreruptă de

nă luciri, a lui Berengario, de azi-dimineaţ ă, din zori. î ncearcă să

refaci lucrurile. Berengario ş i Adelmo fac î mpreună un lucru

foarte urî t, am bă nuit ş i noi asta. Ş i Berengario trebuie să -i fi

dezvă luit lui Adelmo un secret care, vai, ră mî ne un secret.

Adelmo, după ce ş i-a fă ptuit pă catul să u î mpotriva castită ţ ii ş i a

legilor naturii, nu se gî ndeş te decî t să se mă rturisească cuiva care

poate să -l izbă vească, ş i dă fuga la Jorge. Care are un caracter

foarte sever, am avut dovada acestui lucru, ş i care l-a strivit pe

Adelmo cu dojeni spă imî ntă toare. Poate că nu-i dă iertarea, poate

că î i impune o ispă ş ire de nesuportat, nu ş tim asta, ş i nici Jorge

nu ne va spune niciodată. Fapt este că Adelmo se duce fuga î n

biserică să se prosterne î n faţ a altarului, dar nu i se potolesc

remuş că rile. In acest moment se apropie de el Venanzio. Nu ş tim

ce-i spune. Poate că Adelmo î i mă rturiseş te lui Venanzio secretul

pe care '■ a primit î n dar (sau ca plată ) de la Berengario, ş i la care

acum nu mai ţ ine deloc, î ntrucî t de-acum el are un secret ş i

mai arză tor. Ce i se î ntî mplă lui Venanzio? Poate, cuprins de

aceeaş i arză toare curiozitate care-l mina astă zi ş i pe Bencio al

nostru, satisfă cut de ceea ce a aflat, î l lasă pe Adelmo cu

remuş că rile sale. Adelmo se vede pă ră sit, plă nuieş te să se

omoare, iese disperat î n cimitir ş i aici î l î ntî lneş te pe Berengario.

Ii spune lucruri î ngrozitoare, î i reaminteş te de ră spunderea pe

care o are, î i spune maestrul să u î ntr-ale neruş ină rii. Chiar cred

că povestea lui Berengario, cură ţ ată de toate nă lucirile acelea, a

fost exactă. Adelmo î i repetă aceleaş i cuvinte de disperare pe care

trebuie să le fi auzit la Jorge. Ş i iată că Berengario pleacă

buimă cit î ntr-o parte ş i Adelmo pleacă să se omoare î n alta. Apoi

a urmat restul, la care am fost aproape martori. Toţ i cred că

Adelmo a fost omorî t. Venanzio a tras de aici concluzia că secretul

bibliotecii este chiar mai important decî t credea el ş i continuă

că utarea singur. Pî nă cî nd cineva î l opreş te, î nainte sau după ce

va fi descoperit ceea ce voia.

— Cine-l omoară ? Berengario?

— Poate. Sau Malachia, care trebuie să pă zească Edificiul. Sau

altcineva. Berengario poate fi bă nuit tocmai pentru că este

speriat, ş i ş tia că acum Venanzio poseda secretul lui. Malachia

poate fi bă nuit ş i el: paznic al integrită ţ ii bibliotecii, descoperă că

a fost violată de cineva ş i omoară. Jorge ş tie tot, despre toţ i. Ş tie

secretul lui Adelmo, nu vrea ca eu să descopă r ceea ce ar fi putut

să gă sească Venanzio... Multe fapte m-ar î ndemna să -l bă nuiesc.

Dar spune ş i tu, cum poate un orb să -l ucidă pe un alt om î n

deplină tatea puterilor, ş i cum un bă trî n, deş i robust, ar fi putut

să care cadavrul pî na la hî rdă u? Dar, î n sfî rş it, de ce criminalul

n-ar putea fi mî nat de scopuri de nemă rturisit. Ş i de ce să

reducem numă rul celor bă nuiţ i doar la cei care au luat parte la

discuţ ia despre rî s? Poate că fă ră delegea a avut alte pricini, care

nu au nimic de-a face cu biblioteca. In orice caz, e nevoie de două

lucruri: să ş tim cum se intră noaptea î n bibliotecă ş i să avem o

lumină. La lumină gî ndeş te-te tu. Du-te pî nă la bucă tă rie la ora

prî nzului ş i ia...

— Să fur?

— Să î mprumuţ i, î ntru slava Domnului.

— Dacă -i aş a, să n-aveţ i nici o grijă.

— Bravo. Iar î n ceea ce priveş te intrarea î n Edificiu, am vă zut de

unde a apă rut Malachia ieri-noapte. Azi voi face o vizită la

biserică, ş i mai ales î n capela aceea. Cam î ntr-o oră ne ducem la

masă. După asta avem o î ntî lnire cu Abatele. Vei fi î ngă duit ş i tu,

pentru că am cerut voie să am un secretar care să ia note despre

cele ce vom spune.

Ziua a doua Nona

In care Abatele se arată mî ndru de bogă ţ ia abaţ iei sale si temă tor

de eretici, ş i la sfî rş it Adso se î ntreabă dacă n-a fă cut ră u pornindo

prin lume

L-am gă sit pe Abate î n biserică, î n faţ a altarului mare. Sta si

urmă rea munca unor novici care scoseseră din vreun sanctuar o

serie de vase sacre, potire, anaforniţ e, chivoturi ş i un crucifix pe

care nu-l vă zusem î n timpul slujbei de dimineaţ ă. Nu mi-am

putut reţ ine o exclamaţ ie de uimire î n faţ a stră lucitoarei

frumuseţ i a acelor obiecte preţ ioase. Era î n plină amiază ş i

lumina intra î n valuri pe ferestrele corului, ş i mai multă prin cele

ale faţ adei, alcă tuind cascade albe care, ca niş te torente mistice

de dumnezeiască substanţ ă, se î ncruciş au î n diferite puncte ale

bisericii, inundî nd ş i altarul.

Vasele, potirele, totul dă dea la iveală materia preţ ioasă din care

se lucrase: prin galbenul aurului, albeaţ a imaculată a ivoriilor ş i

transparenţ a cristalului, am vă zut stră lucind nestemate de toate

culorile ş i dimensiunile, ş i am recunoscut iacintul, topazul,

rubinul, safirul, smaraldul, crisolitul, onixul, granatul,

matostatul ş i agata. Ş i î n acelaş i timp mi-am dat seama de ceea

ce, ră pit mai î ntî i de rugă ciune ş i mai apoi tulburat de spaimă,

nu observasem de dimineaţ ă: draperia altarului ş i alte trei

ţ esă turi care o î ncoronau erau cu totul ş i cu totul de aur ş i, î n

sfî rş it, tot altarul pă rea de aur, din orice parte l-ai fi privit.

Abatele a zî mbit de uimirea mea:

— Aceste podoabe pe care le vedeţ i, a spus î ntors spre mine ş i

spre maestrul meu, precum ş i altele pe care o să le mai vedeţ i,

sî nt moş tenirea secolelor de credinţ ă, ş i de smerenie, ş i de

mă rturie a puterii ş i sfinţ eniei acestei abaţ ii. Principi ş i mai-mari

ai pă mî ntului, arhiepiscopi ş i episcopi au sacrificat la acest altar

ş i la obiectele lui inelele î nvestiturii lor, aurul ş i pietrele preţ ioase

care erau semnul mă reţ iei lor, ş i au voit să

abunde aici pentru nemă rginita glorie a Domnului ş i a lă caş ului

acesta al să u. Ş i, cu toate că astă zi abaţ ia a fost nă pă stuită de un

alt eveniment cernit, nu putem să uită m î n faţ a slă biciunii

noastre forţ a ş i puterea Preaî naltului. Se apropie să rbă torile

Naş terii Domnului, aş a că î ncepem să ne apucă m de cură ţ at

obiectele sfinte, î n aş a chip ca naş terea Mî ntuitorului să fie

să rbă torită cu toată puterea ş i mă reţ ia pe care o cere. Totul

trebuie să apară î n deplină tatea stră lucirii sale... a urmat el

privindu-l ţ intă pe Guglielmo, ş i am î nţ eles după aceea de ce

stă ruia cu atî ta orgoliu să justifice trebă luiala lui, pentru că ne

gî ndim că este de folos ş i cu trebuinţ ă nu să ascundem, ci

dimpotrivă, să dă m pe faţ ă dumnezeieş tile daruri.

— Desigur, a spus Guglielmo curtenitor, dacă mă reţ ia domniei

tale socoteş te că Domnul trebuie să fie proslă vit astfel, abaţ ia

domniei tale a ajuns la cea mai mare desă vî rş ire î n prinosul

acesta de laudă.

— Ş i aş a se cuvine, a spus Abatele. Dacă amfore ş i flacoane de

aur ş i piuliţ e mă runte de aur slujeau, cum voia Domnul sau

porunceau profeţ ii, să adune sî ngele caprelor, sau al viţ eilor, sau

al junincii î n templul lui Solomon, cu atî t mai potrivit este ca vase

de aur ş i pietre preţ ioase, ş i tot ceea ce e mai de preţ printre

lucrurile create, să fie folosite cu nesfî rş ită cuvioş ie ş i

nestră mutată credinţ ă ca să primenească sî ngele lui Christos!

Dacă printr-o a doua facere substanţ a noastră ar fi să fie cea a

heruvimilor ş i a serafimilor, tot nedemn ar fi serviciul pe care ea i

l-ar putea aduce unei victime atî t de inefabile.

— Amin, am spus.

— Mulţ i spun, dimpotrivă, că o minte inspirată de cele sfinte, un

suflet curat, o nă zuinţ ă plină de credinţ ă ar trebui să fie de-ajuns

pentru această sfî ntă slujbă. Noi sî ntem primii care afirmă m

ră spicat ş i clar că acesta este lucrul esenţ ial, dar sî ntem convinş i

că trebuie adusă cinste ş i cu ajutorul î mpodobirii pe dinafară a

lucrurilor sfinte, pentru că este fă ră mă sură de drept ş i de potrivit

ca noi să -l slujim pe Mî ntuitorul nostru cu toate cele, î n

î ntregime, pre El, carele nu a pregetat să ne poarte de grijă î n

toate, î n î ntregime ş i fă ră excepţ ie.

— Aceasta a fost î ntotdeauna pă rerea mai-marilor ordinului

domniei voastre, a consimţ it Guglielmo, ş i-mi amintesc lucruri

foarte frumoase scrise despre ornamentele bisericilor de că tre

marele ş i venerabilul abate Sugero.

— Aş a e, a spus Abatele. Vedeţ i acest crucifix. Nu este î ncă gata...

L-a luat î n mî nă cu nesfî rş ită dragoste ş i l-a privit cu

chipul luminat de beatitudine. Mai lipsesc aici cî teva perle, nu leam

gă sit î ncă pe mă sura potrivită. Cî ndva, Sfî ntul Andrei, vorbind

despre crucea de pe Golgota, spunea că e î mpodobită cu

membrele lui Christos precum perlele. Ş i cu perle trebuie

î mpodobit acel umil simulacru al acelei minuni fă ră seamă n.

Chiar dacă am crezut potrivit să pun să se î ncastreze aici, î n

punctul acesta, chiar deasupra chipului jylî ntuitorului, cel mai

frumos diamant pe care l-am vă zut.

A mî ngî iat cu mî ini pioase, cu lungile sale degete albe, pă rţ ile cele

mai preţ ioase ale lemnului sfî nt, sau mai degrabă ale sfî ntului

ivoriu, pentru că din acest material splendid erau fă cute braţ ele

crucii.

— Cî nd, î n timp ce mă delectez cu toate frumuseţ ile acestui locaş

al Domnului, î ncî ntarea pietrelor multicolore m-a rupt de la

trebile din afară, ş i o demnă meditaţ ie m-a fă cut să reflectez,

transferî nd ceea ce este material î n ceea ce nu este, prin

felurimea sfintelor virtuţ i, atunci mi se pare că mă aflu, ca să zic

aş a, î ntr-o ciudată parte a universului, care nu mai sade cu totul

cufundată î n noroiul pă mî ntului, ş i nici cu totul liberă î n

neî ntinarea cerului. Ş i mi se pare că, prin voia sfî ntă a Domnului,

pot să fiu trecut din această lume inferioară î n cea superioară pe

cale anagogică...

Vorbea cu faţ a î ntoarsă spre naos. Un mă nunchi de raze

luminoase care veneau de sus, printr-o deosebită bună voinţ ă a

astrului zilei, î i luminau chipul ş i mî inile pe care le desfă cuse î n

formă de cruce, pierdut cum era î n î nflă că rarea sa.

— Orice creatură, a spus, fie ea vă zută sau nevă zută, este o

lumină, purtată spre fiinţ ă de că tre tată l luminilor. Acest ivoriu,

acest onix, ş i chiar ş i piatra care ne î nconjoară sî nt o lumină,

pentru că eu percep că sî nt bune ş i frumoase, că există potrivit

propriilor lor legi ale proporţ iei, care se deosebesc ca genuri ş i

specii de toate celelalte genuri ş i specii diferite de propriul numă r,

care nu lipsesc ordinului lor ş i care-ş i caută locul lor specific

conform gravitaţ iei lor. Ş i cu atî t mai mult aceste lucruri î mi sî nt

revelate cu cî t materia pe care o privesc este prin natura sa

preţ ioasă, ş i cu atî t mai mult iese mai la lumină puterea

creatoare a lui Dumnezeu cu cî t, dacă trebuie să urc spre

sublimul cauzei, inaccesibilă î n totalitatea ei, pornind de la

sublimul efectului, un efect miraculos ca al aurului sau al

diamantului nu-mi spun nimic despre cauzalitate, dacă despre ea

pot să -mi vorbească chiar ş i bă legarul ş i msecta! Ş i, atunci cî nd

percep î n aceste pietre asemenea lucruri superioare, inima plî nge,

tulburată de bucurie, ş i nu din vanitate pă mî ntească sau din

dragoste pentru bogă ţ ie, ci

din dragostea neî ntinată pentru cauza primă cea fă ră de cauză.

— Aceasta este cu adevă rat cea mai dulce dintre teologii, a spus

Guglielmo cu deplină umilinţ ă, ş i am crezut că folosea acea

vicleană figură de gî ndire, pe care retorii o numesc ironie, care

trebuie î ntotdeauna precedată de pronunciatio, care-i constituie

semnalul ş i justificarea; ceea ce Guglielmo nu fă cea niciodată.

Motiv pentru care Abatele, mai obiş nuit cu figurile vorbirii, a luat

de bune cuvintele lui Guglielmo ş i a adă ugat, pradă î ncă ră pirii

sale mistice:

— Este cea mai directă dintre că ile care ne pun î n legă tură cu

Dumnezeu, teofanie materială.

Guglielmo a tuş it cuviincios:

— Eh... oh... a spus.

Aş a fă cea cî nd voia să vorbească despre altceva. A izbutit de

minune, pentru că era un lucru obiş nuit la el - ş i cred că aş a

fă ceau toţ i de pe la ei - să î nceapă orice spusă cu lungi gemete de

introducere, ca ş i cî nd pornirea expunerii unui gî nd î nchegat l-ar

fi costat o mare sforţ are a minţ ii. In timp ce, după aceea m-am

convins, cu cî t el scotea mai multe gemete î naintea cuvintelor

sale, cu atî t era mai sigur de bună tatea propoziţ iei pe care o

exprima.

— Eh... oh... a spus, aş adar, Guglielmo. Va trebui să vorbim

despre î ntî lnire ş i despre discuţ ia î n legă tură cu să ră cia.

— Să ră cia, a spus î ncă absorbit Abatele, ca ş i cum î l obosea să

coboare din acea frumoasă regiune a universului î n care-l

purtaseră pietrele sale preţ ioase. Aş a este, î ntî lnirea...

Ş i au î nceput să discute amă nunţ it niş te lucruri despre care î n

parte ş tiam ceva ş i-n parte am izbutit să î nţ eleg ascultî nd ce

vorbeau ei amî ndoi. Era vorba, cum am spus chiar de la

î nceputul acestei conş tiincioase cronici ce scriu, despre dubla

neî nţ elegere care î mpotrivea, pe de o parte, pe î mpă rat papei, ş i

pe de alta, pe papă franciscanilor care la capitulul de la Perugia,

chiar dacă cu mulţ i ani mai tî rziu, î ş i î nsuş iseră tezele

spiritualilor despre să ră cia lui Christos; ş i din amestecul care se

formase unindu-i pe franciscani cu Imperiul, amestec care -

dintr-un triunghi de opoziţ ii ş i de alianţ e - devenise acum un

pă trat prin intervenţ ia, pentru mine foarte greu de î nţ eles, a

abaţ ilor din ordinul Sfî ntului Benedict.

Eu n-am desluş it niciodată cu prea mare claritate motivul pentru

care abaţ ii benedictini acordaseră protecţ ie ş i gă zduire

franciscanilor spirituali, chiar î nainte ca propriul lor ordin să

î mpă rtă ş ească cu hotă rî re felul acelei pă reri. Pentru că, dacă

gpiritualii predicau renunţ area la orice bun pă mî ntesc, abaţ ii

ordinului meu, ş i chiar î n ziua aceea avusesem o stră lucită

confirmare a acestui lucru, urmau o cale nu mai puţ in virtuoasă,

dar î n rest cu totul opusă. Dar cred că abaţ ii socoteau că o

exagerată putere a papei î nsemna o exagerată putere a episcopilor

din oraş, î n timp ce ordinul meu î ş i pă strase neatinsă puterea

vremelnică tocmai î n luptă cu clerul vremelnic ş i cu negustorii

din oraş, aş ezî ndu-se ca mediator direct î ntre cer ş i pă mî nt, ş i

sfă tuitor al suveranilor.

Auzisem î n mai multe rî nduri repetî ndu-se fraza după care

poporul lui Dumnezeu se î mpă rţ ea î n pă stori (sau preoţ i), cî ini

(sau luptă tori) ş i oi, oamenii de rî nd. Dar am î nvă ţ at apoi că fraza

aceasta poate fi spusă î n diferite chipuri. Benedictinii vorbiseră

î ntotdeauna nu despre trei ordine, ci despre două mari ramuri,

una care privea administrarea lucrurilor pă mî nteş ti ş i alta care

privea administrarea lucrurilor cereş ti. î n ceea ce priveş te

lucrurile pă mî nteş ti, se face deosebirea î ntre cler, seniori mireni

ş i popor, dar asupra acestei î mpă rţ iri ocî rmuia acel ordo

monachorum, legă tură directă î ntre poporul lui Dumnezeu ş i cer,

ş i că lugă rii nu semă nau cu acei pă stori vremelnici care erau

preoţ ii ş i episcopii, ignoranţ i ş i corupţ i, î nclinaţ i acum să se

supună intereselor oraş elor, unde oile nu mai erau bunii ş i

credincioş ii ţ ă rani, ci negustorii ş i meş teş ugarii. Ordinul

benedictin nu se opunea ca stă pî nirea celor simpli să fie

î ncredinţ ată clericilor vremelnici, numai că stabilirea regulii

definitive a acestui raport să revină că lugă rilor, î n legă tură

directă cu sorgintea orică rei puteri pă mî nteş ti, Imperiul, după

cum erau ş i cu sorgintea orică rei puteri cereş ti. Iată pentru ce,

cred, mulţ i abaţ i benedictini, pentru a reda demnitate Imperiului

î mpotriva stă pâ nirii oraş elor (episcopi ş i negustori uniţ i), au

primit chiar să -i proteguiască pe franciscanii spirituali, ale că ror

idei nu le î mpă rtă ş eau, dar a că ror prezenţ ă le că dea bine,

î ntrucî t oferea Imperiului silogisme adecvate î mpotriva puterii

nemă rginite a papei.

Acestea erau motivele, am izbutit eu să desluş esc, pentru care

Abbone era dispus să colaboreze cu Guglielmo, trimis de că tre

î mpă rat, pentru a face pe mediatorul î ntre ordinul franciscan ş i

scaunul papal. î ntr-adevă r, chiar î n disputa furioasă care

primejduia atî t unitatea Bisericii, Michele din Cesena, Poftit de

mai multe ori la Avignon de că tre papa Ioan, se hotă rî se î n cele

din urmă să primească invitaţ ia, deoarece nu ia ca ordinul lui să

fie pentru totdeauna contra pontifului, ş ef suprem al

franciscanilor, voia ca pî nă la urmă să -i facă

pe ai lui să biruie ş i să capete î ncuviinţ area papei ş i pentru că

bă nuia că, fă ră această î ncuviinţ are, nu ar fi putut ră mî ne prea

multă vreme î n fruntea ordinului să u.

Dar mulţ i î i atră seseră atenţ ia că papa î l aş tepta î n Franţ a ca să -l

atragă î ntr-o capcană, î nvinuindu-l de erezie ş i punî nd să fie

judecat. Ş i de aceea erau de pă rere ca plecarea lui Michele la

Avignon să fie precedată de anumite tratative. Marsilio avusese o

idee ş i mai bună: să trimită î mpreună cu Michele un legat

imperial, care să î nfă ţ iş eze î naintea papei punctul de vedere al

celor care-l susţ ineau pe î mpă rat. Nu atî t ca să -l convingă pe

bă trî nul Cahors, ci pentru a î ntă ri poziţ ia lui Michele care, fă cî nd

parte dintr-o delegaţ ie imperială, nu ar fi putut să cadă atî t de

uş or pradă ră zbună rii pontificale.

Dar ş i această idee prezenta numeroase inconveniente ş i nu era

realizabilă numaidecî t. De aici venise ideea unei î ntî lniri

pregă titoare î ntre membrii delegaţ iei imperiale ş i unii dintre

trimiş ii papei, pentru a pune la î ncercare poziţ iile fiecă ruia ş i a

netezi î nţ elegerile pentru o î ntî lnire î n care siguranţ a oaspeţ ilor

italieni să fie garantată. Tocmai pentru organizarea acestei prime

î ntî lniri fusese î nsă rcinat Guglielmo din Baskerville, care avea să

prezinte apoi punctul de vedere al teologilor imperiali la Avignon,

dacă ar fi socotit că această că lă torie era cu putinţ ă fă ră vreo

primejdie. Treabă deloc lesnicioasă pentru că se bă nuia că papa,

care-l voia pe Michele singur pentru a-l putea aduce mai uş or la

supunere, ar fi trimis î n Italia o delegaţ ie instruită ca să

ză dă rnicească, pe cî t era cu putinţ ă, că lă toria trimiş ilor imperiali

la curtea sa. Guglielmo fă cuse totul, pî nă atunci, cu mare dibă cie.

După ce s-a sfă tuit î ndelung cu tot felul de abaţ i benedictini (iată

cauza nenumă ratelor opriri î n că lă toria noastră ), alesese abaţ ia î n

care ne aflam, tocmai pentru că se ş tia că Abatele era foarte

devotat Imperiului ş i cu toate acestea, prin marea sa abilitate

diplomatică, nu era ră u vă zut de curtea pontificală. Teritoriu

neutru, deci, abaţ ia unde cele două grupuri ar fi putut să se

î ntî lnească.

Dar î mpotrivirile sfî ntului pontif nu luaseră sfî rş it. El ş tia că,

odată aflată pe terenul abaţ iei, delegaţ ia sa ar fi supusă

jurisdicţ iei Abatelui, ş i cum din ea aveau să facă parte ş i membrii

clerului vremelnic, nu î ncuviinţ a această clauză, cuprins de

temerile unei capcane imperiale. Pusese, aş adar, condiţ ia ca

siguranţ a trimiş ilor să i să fie î ncredinţ ată unei companii de arcaş i

ai regelui Franţ ei, sub comanda unei persoane de î ncredere.

Despre asta î l auzisem oarecum pe

Guglielmo discutî nd cu un ambasador al papei la Bobbio; fusese

vorba de a se defini formula prin care să se arate sarcinile acestei

companii sau ce se î nţ elegea prin asigurarea integrită ţ ii legaţ ilor

pontificali. î n cele din urmă, se acceptase o formulă propusă de

avignonezi ş i care pă rea cea mai chibzuită: oamenii î narmaţ i ş i

cel care-i comanda ar fi avut jurisdicţ ie „asupra tuturor celor

care, î ntr-un fel sau altul, ar fi î ncercat să atenteze la viaţ a

membrilor delegaţ iei pontificale ş i să le influenţ eze comportarea ş i

judecata prin acte violente". Atunci pactul pă ruse inspirat din

simple preocupă ri formale. Acum, după cele ce se petrecuseră nu

de mult î n abaţ ie, Abatele era neliniş tit ş i i-a expus î ndoielile lui

Guglielmo. Dacă delegaţ ia sosea la abaţ ie î n timp ce î ncă nu era

cunoscut fă ptaş ul crimelor (a doua zi î ngrijorarea Abatelui avea

să sporească, pentru că delictele aveau să ajungă la trei), s-ar fi

putut bă nui că î ntre zidurile acelea se afla cineva care să poată

influenţ a prin acte violente judecata ş i comportarea delegaţ iei

pontificale.

Nu folosea la nimic dacă se î ncerca să se ascundă crimele care

fuseseră fă ptuite, pentru că dacă se mai petrecea ceva

asemă nă tor, delegaţ ii pontificali s-ar fi gî ndit la un complot î n

paguba lor. Ş i, prin urmare, soluţ iile erau numai două: sau

Guglielmo î l descoperea pe ucigaş î nainte de sosirea delegaţ iei (ş i

aici Abatele l-a privit fix, de parcă l-ar fi î nvinuit tacit că nu

lă murise î ncă treaba) sau trebuia să fie î nş tiinţ at î n mod cinstit

reprezentantul papei de tot ce se î ntî mpla, ş i să -i ceară

colaborarea, pentru ca abaţ ia să fie pusă sub supraveghere

severă î n tot timpul cî t aveau să se ţ ină lucră rile. Ceea ce nu-i

plă cea Abatelui, pentru că î nsemna să renunţ e la o parte din

suveranitatea sa ş i să -i pună pe că lugă rii lui sub controlul

francezilor. Dar nu se putea risca. Guglielmo ş i Abatele erau

amî ndoi î ngrijoraţ i de î ntorsă tura pe care o luau lucrurile, dar, î n

schimb, aveau prea puţ ine alternative. Ş i-au fă gă duit totuş i să ia

o hotă rî re definitivă pî nă la sfî rş itul zilei urmă toare. Deocamdată

nu le ră mî nea decî t să se î ncredinţ eze mizericordiei divine ş i

agerimii lui Guglielmo.

— Voi face tot ce se poate, î nă lţ imea voastră, i-a spus Guglielmo.

Dar, pe de altă parte, nu vă d cum lucrul acesta ar putea să

ză dă rnicească cu adevă rat î ntî lnirea. Ş i reprezentantul pontifical

ar trebui să î nţ eleagă că există o diferenţ ă î ntre fapta unui nebun

sau a unui î nsetat de sî nge, sau poate doar a unui suflet ră tă cit,

ş i gravele probleme pe care niş te oameni serioş i vor veni să le

discute.

— Crezi? l-a î ntrebat Abatele, privindu-l stă ruitor. Nu uita că

avignonezii ş tiu că se î ntî lnesc cu minoriţ i, ş i deci cu persoane

foarte primejdios apropiate de că lugă raş i, sau cu alţ ii ş i mai

porniţ i decî t că lugă raş ii, cu eretici primejdioş i, care s-au pă tat cu

crime, ş i aici Abatele ş i-a domolit glasul, faţ ă de care faptele, de

altfel oribile, care s-au petrecut aici se topesc ş i pier ca ceaţ a î n

soare.

— Nu e vorba de acelaş i lucru! a exclamat Guglielmo cu vioiciune.

Nu-i puteţ i pune î n aceeaş i oală pe minoriţ ii de la capitulul din

Perugia ş i cine ş tie ce bandă de eretici care n-au î nţ eles mesajul

Evangheliei, transformî nd lupta î mpotriva bogaţ ilor î ntr-o serie de

ră zbună ri personale sau de nebunii sî ngeroase.

— N-au trecut mulţ i ani de cî nd, nu la multe mile de aici, una

dintre bandele acestea, cum le numeş te domnia ta, a trecut prin

foc ş i sabie pă mî ntul episcopului din Vercelli ş i munţ ii navarezi, a

spus î ncruntat Abatele.

— Vorbeş ti despre fra Dolcino ş i despre apostolici...

— Despre falş ii apostoli, l-a corectat Abatele.

Ş i î ncă o dată auzeam că este citat fra Dolcino ş i pseudoapostolii,

ş i din nou cu un ton reţ inut ş i cu oarecare nuanţ ă de

groază.

— Falş ii apostoli, a admis î mpă ciuitor Guglielmo. Dar ei nu aveau

nimic comun cu minoriţ ii...

— De la care preluaseră ş i profesau aceeaş i preţ uire pentru

Gioacchino din Calabria, s-a repezit Abatele, ş i poţ i să -l î ntrebi

despre asta pe confratele domniei tale Ubertino...

— Vreau să atrag atenţ ia lumină ţ iei tale că î ţ i este confrate acum,

a spus Guglielmo cu un surî s ş i un soi de plecă ciune, ca ş i cum

ar fi adus laude Abatelui pentru achiziţ ia pe care ordinul să u o

fă cuse, primind un om de o asemenea reputaţ ie.

— Ş tiu, ş tiu, a zî mbit Abatele. Ş i domnia ta ş tie cu cî tă fră ţ ească

grijă i-a primit ordinul nostru pe spirituali cî nd au intrat î n

dizgraţ ia papei. Nu vorbesc numai despre Ubertino, ci ş i de mulţ i

alţ i fraţ i că lugă ri mai umili, despre care se ş tiu puţ ine lucruri, ş i

despre care poate că ar trebui să se ş tie mai multe. Pentru că s-a

î ntî mplat ca noi să primim fugari care ni s-au prezentat sub strai

de minoriţ i, ş i după aceea am aflat că diferite î ntî mplă ri din viaţ a

lor î i duseseră, pentru o vreme, foarte aproape de dolcinieni.

— Ş i aici? a î ntrebat Guglielmo.

— Ş i aici. Vă dezvă lui ceva despre care, î n realitate, ş tiu prea

puţ in, ş i î n orice caz, nu destul ca să pot formula acuzaţ ii.

par, vă zî nd că faci cercetă ri asupra vieţ ii acestei abaţ ii, e bine ca

ş i domnia ta să ş tii aceste lucruri. î ţ i voi spune, deci, că bă nuiesc,

luaţ i aminte, bă nuiesc, pe baza unor lucruri pe care le-am auzit

ş i le-am ghicit, că a existat un moment mult prea î ntunecat î n

viaţ a chelarului nostru care a ajuns aici, acum cî ţ iva ani, chiar

urmî nd exodul minoriţ ilor.

— Chelarul? Remigio din Varagine dolcinian? î mi pare fiinţ a cea

mai blî ndă, ş i î n orice caz prea puţ in preocupată de maica

să ră cie, pe care să o fi vă zut eu vreodată.

— Ş i î ntr-adevă r nu pot să spun nimic despre el, ş i mă bucur de

bunele lui servicii, pentru care î ntreaga comunitate î i poartă

recunoş tinţ ă. Dar spun asta ca să te fac să î nţ elegi cum e lesne

de gă sit legă turi î ntre un frate că lugă r ş i un că lugă raş.

— î ncă o dată î nă lţ imea ta e nedreaptă, dacă pot spune astfel, l-a

î ntrerupt Guglielmo. Vorbeam despre dolcinieni, nu despre

că lugă raş i. Despre care multe s-ar putea spune, fă ră î nsă a se

putea ş ti de cine e vorba, pentru că toţ i aceş tia sî nt de multe

soiuri, dar nu că sî nt sî ngeroş i. Ar putea fi î nvinuiţ i cu greu că

pun î n practică, fă ră să gî ndească prea mult, lucruri pe care

spiritualii le-au predicat cu multă chibzuială ş i î nsufleţ iţ i de o

adevă rată dragoste î ntru Domnul, ş i î n această privinţ ă mă

î nvoiesc că există deosebiri atî t de mă runte î ntre unii ş i alţ ii...

— Dar că lugă raş ii sî nt eretici! a î ntrerupt cu brutalitate Abatele.

Nu se mulţ umesc să susţ ină doar să ră cia lui Christos ş i a

apostolilor, doctrină care, chiar dacă nu sî nt î nclinat s-o

î mpă rtă ş esc, poate fi opusă cu folos trufiei avignoneze.

Că lugă raş ii î nsă extrag dintr-o asemenea doctrină un silogism

practic, un drept la revoltă, la jaf, la pervertirea moravurilor.

— Dar care că lugă raş i?

— Toţ i, î n general. Ş tii că s-au mî njit cu crime de nespus, că nu

recunosc că să toria, că neagă infernul, că practică sodomia, că

î mbră ţ iş ează erezia bogomilă a ordinului din Bulgaria ş i a

ordinului Drygonthie...

— Rogu-te, a spus Guglielmo, nu confunda lucruri deosebite!

Vorbeş ti aş a ca ş i cum că lugă raş ii, patarinii, valdezii, catarii ş i

printre aceş tia bogomilii din Bulgaria ş i ereticii din Dragovitsa ar

fi cu toţ ii acelaş i lucru!

— Pă i sî nt, a spus sec Abatele. Sî nt pentru că sî nt eretici ş i sî nt

pentru că primejduiesc î nsă ş i ordinea lumii civile, chiar ordinea

Imperiului pe care domnia ta pari să -l susţ ii. Acum o sută ş i ceva

de ani oamenii lui Arnaldo din Brescia au dat foc caselor nobililor

ş i ale cardinalilor ş i acestea au fost roadele

ereziei lombarde a patarinilor. Ş tiu î ntî mplă ri î nspă imî ntatoare

despre aceş ti eretici ş i le-am citit î n Cesario din Eisterbach. La

Verona canonicul de la San Gedeone, Everardo, a bă gat de seamă

că cel pe care-l gă zduia ieş ea din casă î n fiecare noapte cu

nevasta ş i cu fiica lui. A î ntrebat pe nu ş tiu care dintre cei trei

unde se duceau ş i ce fă ceau. Vino să vezi, i s-a ră spuns, ş i el i-a

urmat î ntr-o casă subterană, foarte spaţ ioasă, unde se adunaseră

oameni de ambele sexe. Un ereziarh, î n vreme ce toţ i stă teau î n

tă cere, a ţ inut o cuvî ntare plină de nelegiuiri, menite să corupă

viaţ a ş i moravurile lor. Apoi, după ce a fost stinsă luminarea,

fiecare s-a aruncat asupra vecinei sale, fă ră să facă deosebire

î ntre soaţ a legitimă ş i fecioara nubilă, î ntre vă duvă ş i virgină,

î ntre stă pî nă ş i slujnică ş i nici (ceea ce era ş i mai ră u, Dumnezeu

să mă ierte că rostesc asemenea lucruri î nspă imî ntatoare) î ntre

fiică ş i soră. Everardo, vă zî nd toate acestea, ca tî nă r uş uratic ş i

desfrî nat ce era, prefă cî ndu-se a fi ş i el un discipol, s-a apropiat

nu ş tiu dacă de fiica oaspetelui să u sau de altă fată ş i, după ce sa

stins luminarea, a pă că tuit cu ea. Din nefericire, a fă cut asta

mai mult de un an, ş i la sfî rş it maestrul a spus că tî nă rul acela

frecventa cu atî ta folos adună rile lor, î ncî t î n curî nd avea să fie î n

mă sură să -i instruiască pe neofiţ i. î n clipa aceea Everardo a

î nţ eles abisul î n care că zuse ş i a izbutit să scape de farmecele lor

spunî nd că vizitase casa acea nu pentru că era atras de erezie, ci

pentru că era atras de fete. Aceia l-au izgonit. Dar vezi, domnia

ta, aş a este rî nduiala ş i viaţ a ereticilor, patarini, catari, gioachimiţ i,

spirituali de tot soiul. Ş i nu-i nimic de mirare î n asta: ei

nu cred î n renaş terea că rnii ş i î n infern ca pedeapsă pentru cei

pă că toş i ş i socotesc că pot face nepedepsiţ i orice. Ei, de fapt, î ş i

spun cataroi, adică neprihă niţ i.

— Abbone, a spus Guglielmo, domnia ta tră ieş ti izolat î n această

stră lucită ş i sfî ntă abaţ ie, departe de tică loş iile lumii. Viaţ a î n

oraş e este mult mai complicată decî t crezi ş i există trepte, ş tii

asta, ş i î n greş eală, ş i î n ră u. Lot a fost mult mai puţ in pă că tos

decî t concetă ţ enii să i care au nutrit gî nduri nelegiuite chiar ş i

î mpotriva î ngerilor trimiş i de Dumnezeu, iar tră darea lui Petru a

fost nimic faţ ă de tră darea lui Iuda, dar unul a fost iertat ş i

celă lalt nu. Nu poţ i să -i socoteş ti pe patarini ş i pe catari unul ş i

acelaş i lucru. Patarinii sî nt o miş care de reformă a moravurilor

î nă untrul legilor Sfintei Biserici. Ei au voit î ntotdeauna să

î ndrepte modul de viaţ ă pe care î l duc oamenii Bisericii.

— Susţ inî nd că nu trebuie primite sfintele taine de la sacerdoţ ii

prihă niţ i...

— Ş i au greş it, dar a fost singura lor greş eală de doctrină. l^u ş iau

pus nicicî nd î n minte să strice legea Domnului...

. — Dar predica patarină a lui Arnaldo din Brescia, la Roma, acum

mai bine de două sute de ani, a î mpins gloata de ţ ă rani să dea foc

caselor nobililor ş i ale cardinalilor.

— Arnaldo a î ncercat să -i atragă î n miş carea lui de reformă pe

magistraţ ii din oraş. Aceia î nsă nu l-au urmat ş i a gă sit aprobare

la gloata de să raci ş i de dezmoş teniţ i. Nu a fost el vinovat de

energia ş i de mî nia cu care oamenii aceia au ră spuns la chemă rile

lui pentru un oraş mai puţ in corupt.

. — Oraş ul este î ntotdeauna corupt.

— Oraş ul este astă zi locul unde tră ieş te poporul lui

Dumnezeu, pe care voi, pe care noi î l pă storim. Este locul

scandalos î n care prelatul bogat î i predică virtutea poporului

să rac ş i î nfometat. Tulbură rile patarinilor iau naş tere din această

situaţ ie. Ele te mî hnesc, dar nu sî nt lipsite de î nţ eles. Catarii sî nt

altceva. Este o erezie din Orient, î n afara doctrinei Bisericii. Eu

nu ş tiu dacă î ntr-adevă r fă ptuiesc crimele de care au fost

î nvinuiţ i. Ş tiu că nu î ncuviinţ ează că să toria, că neagă infernul.

Mă î ntreb dacă multe din faptele pe care nu le-au fă cut nu au fost

puse pe seama lor numai datorită ideilor (desigur, nefericite) pe

care le-au susţ inut.

— Ş i domnia ta î mi spui că aceş ti catari nu s-au amestecat cu

patarinii, ş i că î mpreună nu sî nt altceva decî t două dintre feţ ele,

nenumă rate, ale aceleiaş i manifestă ri dră ceş ti?

— Spun că multe dintre aceste erezii, î n afară de doctrinele pe

care le susţ in, izbî ndesc printre oamenii simpli, pentru că le

trezesc ideea posibilită ţ ii unei altfel de vieţ i. Spun că de multe ori

gloate de oameni simpli au confundat ceea ce predicau catarii cu

ceea ce le spuneau spiritualii. Viaţ a oamenilor simpli, Abbone, nu

este luminată de î nţ elepciune ş i de simţ ul treaz al distincţ iilor

care ne fac î nţ elepţ i pe noi. Ş i este obsedată de boală, de să ră cie

ş i se bî lbî ie î n neş tiinţ ă. Adesea pentru mulţ i dintre ei ală turarea

la un grup eretic e doar un mod ca oricare altul de a-ş i striga

propria disperare. Se poate da foc casei unui cardinal fie pentru

că se urmă reş te î mbună tă ţ irea vieţ ii clerului, fie pentru că se

gî ndeş te că infernul, pe care-l predică el, nu există. Ş i se face asta

mereu pentru că există infernul pă mâ ntesc, î n care tră ieş te

turma ai că rei Pă stori sî ntem noi. Dar domnia ta ş tie foarte bine

că aş a cum ei nu ş tiu să facă deosebirea dintre Biserica

bulgă rească ş i cei care-l susţ in pe preotul Liprand, adesea ş i

autorită ţ ile imperiale ş i susţ ină torii lor nu ş tiu să facă deosebirea

dintre sPirituali ş i eretici. Nu arareori grupuri ghibeline, pentru aş i

î nfrî nge adversarii, au ră spî ndit î n popor tendinţ e catare. După

pă rerea mea, au fă cut ră u. Dar ceea ce ş tiu acum este că aceleaş i

grupuri, adesea, pentru a scă pa de aceş ti turbulenţ i ş i periculoş i

adversari prea „simpli", au pus pe seama unora ereziile altora ş i iau

î mpins pe toţ i pe rug. Am vă zut, î ţ i jur, Abbone, am vă zut cu

ochii mei oameni cu viaţ a curată urmî nd cu sinceritate să ră cia ş i

castitatea, dar duş mani ai episcopilor, pe care episcopii i-au

î mpins spre execuţ ia braţ ului secular, fie că el era î n slujba

Imperiului, fie î n cea a oraş ului liber, î nvinuindu-i de

promiscuită ţ i sexuale, sodomie, practici blestemate — de care

poate că alţ ii, ş i nu ei, erau vinovaţ i. Oamenii simpli sî nt vite de

tă iat, de folosit cî nd sî nt buni să î ncurce puterea adversă ş i de

sacrificat cî nd nu mai sî nt buni de nimic.

— Prin urmare, a spus Abatele cu vizibilă ră utate, fra Dolcino ş i

descreieraţ ii lui, ş i Gherardo Segalelli ş i ucigaş ii aceia neruş inaţ i

au fost catari pă că toş i, sau că lugă raş i virtuoş i, bogomili sodomiţ i

sau patarini reformatori? Atunci vrei să spui, Guglielmo,

dumneata care ş tii totul despre eretici, î ncî t parcă ai fi unul

dintre ei, unde se află adevă rul?

— î n nici o parte uneori, a spus cu tristeţ e Guglielmo.

— Vezi că nici mă car domnia ta nu mai ş tii să faci deosebirea

dintre eretic ş i eretic? Eu am mă car o regulă. Ş tiu că ereticii sî nt

cei care pun î n primejdie ordinea pe care se sprijină poporul lui

Dumnezeu. Ş i apă r Imperiul pentru că î mi garantează ordinea

aceasta. Sî nt î mpotriva papei pentru că dă puterea spirituală pe

mî na episcopilor din oraş e, care se aliază cu negustorii ş i cu

breslele ş i nu vor ş ti să pă streze această ordine. Noi am pă strat-o

de-a lungul veacurilor. Iar î n privinţ a ereticilor am o regulă, ş i se

rezumă la ră spunsul pe care l-a dat Arnaldo Amalrico, abatele din

Citeaux, cî nd a fost î ntrebat ce să facă cu cetă ţ enii din Beziers,

oraş bă nuit de erezie: omorî ţ i-i pe toţ i; Dumnezeu o să -i

recunoască pe-ai lui.

Guglielmo a lă sat ochii î n jos ş i a ră mas o vreme î n tă cere. Apoi a

spus:

— Oraş ul Beziers a fost ocupat ş i ai noş tri nu au luat î n seamă

nici demnitate, nici sex, nici vî rstă, ş i aproape două zeci de mii de

oameni au fost trecuţ i prin sabie. După acest mă cel, oraş ul a fost

jefuit ş i ars.

— Ş i un ră zboi sfî nt e un ră zboi.

— Ş i un ră zboi sfî nt e un ră zboi... Pentru asta poate că nu ar

trebui să mai existe ră zboaie sfinte. Dar ce spun, sî nt aici ca să

susţ in drepturile lui Ludovic, care se pregă teş te să dea

foc Italiei, totuş i. Sî nt ş i eu prins in jocul unei ciudate alianţ e.

Ciudată alianţ ă î ntre spirituali ş i Imperiu, ciudată ş i aceea dintre

Imperiu ş i Marsilio, care cere suveranitatea pentru popor. Ş i tot

aş a de ciudată cea dintre noi doi, atî t de deosebiţ i ca intenţ ii ş i ca

tradiţ ie. Dar avem doar treburi de î ndeplinit î n comun. Succesul

î ntî lnirii ş i descoperirea ucigaş ului. Să î ncercă m să ne î nţ elegem

î n pace. Abatele a deschis braţ ele:

— Dă -mi să rutul pă cii, frate Guglielmo. Cu un om ce ş tie atî tea

am putea să discută m î ndelung probleme delicate de teologie ş i

de morală. Dar nu trebuie să ne lă să m minaţ i de plă cerea

disputei, cum fac maeş trii de la Paris. E adevă rat, avem o

î nsă rcinare importantă care ne aş teaptă, ş i trebuie să purcedem

de comun acord la î ndeplinirea ei. Dar am vorbit despre toate

astea deoarece cred că există aici o legă tură, î nţ elegi?, o legă tură

cu putinţ ă, sau că alţ ii ar putea face o legă tură î ntre crimele

î nfă ptuite ş i tezele confraţ ilor voş tri. De aceea ţ i-am atras atenţ ia,

de aceea trebuie să î nlă tură m orice bă nuială sau amestec din

partea avignonezilor.

— N-ar trebui să bă nuiesc că domnia ta mi-a sugerat chiar o cale

pentru cercetarea mea? Socoteş ti că la î nceputul acestor fapte de

acum poate fi cine ş tie ce tainică poveste care să provină din

trecutul de ereziarh al vreunui că lugă r?

Abatele a tă cut pentru cî teva clipe, privindu-l pe Guglielmo cu un

chip lipsit de expresie. Apoi a spus:

— î n această tristă î ntî mplare inchizitorul eş ti chiar domnia ta.

Domnia ta are menirea să fie bă nuitor ş i chiar să riş te o bă nuială

nedreaptă. Eu sî nt aici doar tată l tuturor. Ş i, adaug, dacă aş fi

ş tiut că trecutul vreunuia dintre că lugă rii mei ar î ndemna la

bă nuieli î ntemeiate, aş fi purces chiar eu la smulgerea din

ră dă cină a buruienii otră vite. Ceea ce ş tiu ş tii ş i domnia ta. Ceea

ce nu ş tiu se cuvine să iasă la lumină graţ ie î nţ elepciunii domniei

tale. Dar, î n orice caz, dă mereu de ş tire, ş i mai î ntî i de toate mie.

A salutat ş i a ieş it din biserică.

Povestea devine ş i mai complicată, dragă Adso, a pus elmo,

î ntunecat la faţ ă. Noi alergă m după un manuscris, plecă m

urechea la diatribele unor că lugă ri prea curioş i ş i î ntî mplă rile

altora, prea desfrî naţ i, ş i iată că se iveş te tot ai stă ruitor ş i o altă

cale, cu totul deosebită. Chelarul, aŞ adar... Ş i cu chelarul a venit

aici animalul acela neobiş nuit e Salvatore... Dar acum ar trebui să

ne ducem să ne odihnim, Pentru că am plă nuit să stă m treji î n

timpul nopţ ii.

— Dar tot mai plă nuiţ i să intră m î n bibliotecă î n noaptea asta?

Nu renunţ aţ i la această primă urmă?

— Pentru nimic î n lume. Ş i apoi cine a zis că e vorba de două

urme diferite? Ş i, î n sfî rş it, povestea asta cu chelarul poate să fie

doar o bă nuială de-a Abatelui.

S-a î ndreptat spre casa peregrinilor. î n prag s-a oprit ş i a vorbit

ca ş i cî nd ar fi urmat discuţ ia de dinainte.

— De fapt, Abatele mi-a cerut să fac cercetă ri asupra morţ ii lui

Adelmo cî nd gî ndea că se î ntî mplă ceva nesă nă tos printre tinerii

să i că lugă ri. Dar acum moartea lui Venanzio dă prilej altor

bă nuieli, poate că Abatele a presupus că dezlegarea tainei se află

î n bibliotecă ş i acolo nu mă lasă să fac eu cercetă ri. Aş a că mi-a

oferit atunci urma chelarului, pentru a-mi abate atenţ ia de la

Edificiu.

— Dar de ce n-ar trebui să vrea ca...

— Nu mai pune atâ tea î ntrebă ri. Abatele mi-a spus î ncă de la

î nceput că biblioteca nu se poate atinge. Va fi avut motivele lui

bine î ntemeiate. S-ar putea ca el să fie amestecat î n vreo

î ncurcă tură despre care nu gî ndea că ar putea avea legă tură cu

moartea lui Adelmo ş i acum î ş i dă seama că scandalul se mă reş te

ş i-l poate cuprinde ş i pe el. Ş i nu vrea să se descopere adevă rul,

sau cel puţ in nu vrea să -l descopă r eu.

— Atunci î nsemnează că ne află m aici î ntr-un loc pă ră sit de

Dumnezeu, am spus eu, nemulţ umit.

— Ş tii oare locuri din astea î n care Dumnezeu să se fi simţ it ca la

el acasă? m-a î ntrebat Guglielmo din î naltul staturii sale.

Apoi m-a trimis să mă odihnesc. In timp ce mă culcam, am tras

concluzia că tata n-ar fi trebuit să mă trimită prin lume, că

treaba asta era mult mai î ncurcată decî t gî ndeam eu. Prea multe

lucruri î nvă ţ am.

— Salva me ab ore leonis, m-am rugat eu î n timp ce mă lua

somnul.

Ziua a doua După vesper

î n care, deş i capitolul e scurt, bă trî nul Alinardo spune lucruri foarte

î nsemnate despre labirint ş i despre modul de a intra î n el

M-am trezit aproape cî nd suna ora pentru masa de seară. Mă

simţ eam moleş it de somn, pentru că somnul de zi este precum

pă catul că rnii: cu cî t ai avut mai mult, cu atî t vrei mai mult, ş i

totuş i te simţ i nemulţ umit, să tul ş i nesă tul î n acelaş i timp.

Guglielmo nu era î n chilia lui, se sculase, fireş te, cu mult mai

î nainte. L-am gă sit, după ce m-am preumblat o vreme, î n

scriptorium, ră sfoind catalogul ş i privind cum lucrau că lugă rii, cu

gî ndul ascuns de a se apropia de masa lui Venanzio ş i de a relua

inspecţ ia. Dar, dintr-un motiv sau altul, fiecare pă rea gata să nu-l

lase să se uite prin hî rtiile acelea. Mai î ntî i se apropiase de el

Malachia, ca să -i arate anumite miniaturi de preţ. Apoi Bencio se

ţ inuse scai de el cu pretexte lipsite de rost. După asta, cî nd se

apropiase ca să -ş i reia inspecţ ia, Berengario pornise să i se

î nvî rtească î n jur, ofe-rindu-i colaborarea.

In sfî rş it, Malachia, vă zî nd că maestrul meu era foarte hotă rî t să

cerceteze lucrurile lui Venanzio, î i spusese clar ş i ră spicat că

poate, î nainte de a ră scoli hî rtiile mortului, era mai bine să capete

autorizaţ ia Abatelui; că ş i el î nsuş i, deş i era bibliotecar, se

abţ inuse, din respect ş i disciplină, ş i că î n orice caz nimeni nu se

apropiase de masa aceea, cum î i ceruse Guglielmo, ş i nimeni nu

avea să se apropie pî nă nu-ş i dă dea Abatele î ngă duinţ a.

Guglielmo î i atră sese atenţ ia că Abatele u dă duse î nvoirea să

cerceteze î n toată abaţ ia, Malachia î l î ntrebase, nu fă ră un zî mbet

de ră utate, dacă Abatele î i Mgă duise să umble î n voie ş i prin

scriptorium, sau ferească Dumnezeu, prin bibliotecă. Guglielmo

î nţ elesese că nu era cazul să se î ncrî nceneze î ntr-o dovadă de

forţ ă cu Malachia, cniar dacă toate acele miş că ri ş i toate acele

spaime î n jurul

hî rtiilor lui Venanzio î i mă riseră dorinţ a de a lua cunoş tinţ ă de

ele. Dar era atî t de hotă rî t să se î ntoarcă acolo noaptea, î ncî t se

ferise să dea naş tere unor incidente. Nutrea î nsă vizibile

sentimente de ră zbunare care, dacă n-ar fi fost î nsufleţ ite, cum

erau, de setea adevă rului, ar fi pă rut ca foarte î ndî rjite ş i de

ocară.

î nainte de a intra î n refector, am fă cut o mică plimbare prin

incinta mă nă stirii, pentru a î nlă tura aburii somnului î n aerul

rece al serii. Pe aici î ncă se mai î nvî rteau unii că lugă ri aflaţ i î n

rugă ciune. î n gră dina din faţ a porticului mă nă stirii l-am ză rit pe

atî t de bă trî nul Alinardo din Grottaferrata care, cu trupul

pră pă dit de tot acum, î ş i petrecea mare parte din zi printre

plante, cî nd nu ş edea î n biserică să se roage. Pă rea că nu simte

frigul, ş i se aş ezase de-a lungul pă rţ ii din afara porticului.

Guglielmo i-a adresat cî teva cuvinte de salut ş i bă trî nul a pă rut

bucuros că se interesa cineva de el.

— Fie-vă ziua senină, i-a spus Guglielmo.

— Cu voia Celui de Sus, i-a ră spuns bă trî nuL

— Senină î n cer, dar î ntunecată pe pă mî nt. î l cunoş teaţ i bine pe

Venanzio?

— Care Venanzio? a î ntrebat bă trî nul. Apoi o lumină s-a aprins

î n ochii lui. Ah, bă iatul mort. Fiara dă tî rcoale prin abaţ ie...

— Care fiară ?

— Fiara cea uriaş ă, care vine dinspre mare... Ş apte capete ş i zece

coarne, ş i pe coarne zece diademe, ş i pe capete trei nume de

blestem. Fiara care pare un leopard, cu picioare ca ale ursului ş i

cu gura ca a leului... Eu am vă zut-o.

— Unde aţ i vă zut-o? î n bibliotecă ?

— î n bibliotecă ? De ce? Sî nt ani de cî nd nu mă mai duc î n

scriptorium ş i nu am mai vă zut biblioteca. Nimeni nu se duce î n

bibliotecă. Eu î i ş tiu pe cei care urcau î n bibliotecă...

— Cine? Malachia, Berengario?

— Oh, nu! rî se bă trî nul ră guş it. î nainte. Bibliotecarul de

dinaintea lui Malachia, cu mulţ i ani î n urmă...

— Cine era?

— Nu-mi amintesc, a murit cî nd Malachia era î ncă tî nă r. Ş i cel

care a venit î nainte de maestrul lui Malachia ş i era tî nă r ajutor de

bibliotecar cî nd eram eu tî nă r... Dar î n bibliotecă n-am pus

niciodată piciorul. Labirint...

— Biblioteca e un labirint?

— Hune mundum tipice laberinthus denotat iile, a recitat bă trî nul,

cufundat î n gî nduri. Intranti largus, redeunti sed

nimis artus. Biblioteca este un labirint mare, semn al labirintului

lumii. Intri ş i nu ş tii dacă mai ieş i. Nu trebuie să depă ş eş ti

coloanele lui Hercule.

— Deci nu ş tiţ i cum se intră î n bibliotecă atunci cî nd uş ile

Edificiului sî nt î nchise?

— Ba da, a rî s bă trî nul. O ş tiu foarte mulţ i. Treci prin osuar. Poţ i

să treci prin osuar, dar nu vrei să treci prin osuar. Că lugă rii

morţ i stau de veghe.

— Aceş tia sî nt că lugă rii care veghează ? Nu cei care umblă

noaptea cu o fă clie prin bibliotecă ?

— Cu o fă clie? Bă trî nul pă rea uimit. N-am auzit niciodată

povestea asta. Că lugă rii morţ i stau î n osuar, oasele coboară

î ncetul cu î ncetul din cimitir ş i se adună aici ca să pă zească

trecerea. N-ai vă zut niciodată altarul capelei din osuar?

— Ea treia pe stî nga, după transept, nu-i aş a?

— A treia? Poate. E cea cu piatra altarului sculptată cu mii de

schelete. Hî rca a patra, pe dreapta, î i î mpingi ochii... Ş i te afli î n

osuar. Dar nu te duce acolo, eu n-am fost niciodată. Abatele nu

vrea.

— Ş i fiara, unde aţ i vă zut fiara?

— Fiara? Ah, Antichristul... El se pregă teş te să vină, mileniul s-a

î mplinit, î l aş teptă m...

— Dar mileniul s-a î mplinit de trei sute de ani, ş i tot n-a venit...

— Antichristul nu vine după ce s-au î mplinit o mie de ani. După

ce s-au î mplinit o mie de ani î ncepe epoca celor drepţ i, apoi vine

Antichristul ş i-i pune la î ncercare pe cei drepţ i ş i apoi va fi bă tă lia

de pe urmă.

— Dar cei drepţ i vor domni o mie de ani, a spus Guglielmo. Sau

au domnit de la moartea lui Christos pî nă la sfî rş itul primului

mileniu, ş i, deci, acum e vremea cî nd trebuia să vină Antichristul,

sau n-au domnit î ncă ş i Antichristul e departe.

— Mileniul nu se mă soară de la moartea lui Christos, ci de la

donaţ ia lui Constantin. Acum sî nt o mie de ani...

— Ş i atunci se sfî rş eş te domnia celor drepţ i?

— Nu ş tiu, nu mai ş tiu... Sî nt obosit. Socoteala asta e greu de

fă cut. Beatus din Liebana o fă cea, î ntreabă -l pe Jorge, el e tî nă r,

î ş i aminteş te bine... Dar a sosit sorocul. Nu ai auzit cele Ş apte

trî mbiţ e?

— De ce ş apte trî mbiţ e?

— Nu ai auzit cum a murit celă lalt bă iat, miniaturistul? Primul

î nger a suflat î n prima trî mbiţ ă ş i a că zut grindină ş i foc,

amestecate cu sî nge. Ş i al doilea î nger a suflat î n a doua trî mbiţ ă

ş i a treia parte din mare s-a fă cut sî nge... N-a murit

î ntr-o mare de sî nge al doilea bă iat? Luaţ i aminte la a treia

trî mbiţ ă! Va muri a treia parte din creaturile vii din mare.

Dumnezeu ne pedepseş te. Jur-î mprejurul abaţ iei lumea este

otră vită de erezie, mi-au spus că pe scaunul sfî nt sade un papă

pervers care foloseş te ostiile ca să facă cu ele necro-manţ ie ş i-ş i

hră neş te cu ele murenele proprii... Iar la noi cineva a nesocotit

peceţ ile de la ceea ce era oprit, a rupt sigiliile labirintului...

— Cine v-a spus?

— Am auzit, toţ i ş optesc că pă catul a intrat î n abaţ ie. Ai nă ut?

î ntrebarea, adresată mie, m-a luat pe nepregă tite.

— Nu, n-am nă ut, am ră spuns î ncurcat.

— Data viitoare să -mi aduci nă ut. Ţ in boabele î n gură, că ci biata

mea gură nu mai are un dinte, pî nă se î nmoaie cu totul.

Stimulează saliva, aqua fons vitae. Mî ine î mi aduci nă ut?

— Mî ine vă aduc nă ut, i-am spus.

Dar aţ ipise. L-am lă sat ca să ne ducem la refector.

— Ce credeţ i despre cele ce ne-a spus? l-am î ntrebat pe maestrul

meu.

— Beneficiază de nebunia divină a centenarilor. E nevoie să

deosebeş ti adevă rul de neadevă r î n spusele lui. Dar cred că ne-a

spus ceva despre felul cum se intră î n Edificiu. Am vă zut capela

din care a ieş it Malachia, noaptea trecută. Este î ntr-adevă r

acolo un altar de piatră, ş i pe soclul lui sî nt sculptate ţ este; vom

vedea noi diseară.

Ziua a doua Completa

In care se intră î n Edificiu, se descoperă un vizitator misterios, se

gă seş te un mesaj secret cu semne de necromant ş i dispare, abia

gă sită, o carte care va fi apoi că utată de-a lungul multor altor

capitole, după cum nici furtul preţ ioaselor lentile ale lui Guglielmo

nu este ultima neplă cere

Cina a fost liniş tită ş i tă cută. Trecuseră ceva mai mult de

două sprezece ore de cî nd fusese gă sit cadavrul lui Venanzio. Toţ i

se uitau cu coada ochiului la locul lui gol de la masă. Cî nd a

bă tut de completa, ş irul care s-a format î n cor pă rea un cortegiu

funerar. Am luat parte la slujbă, stî nd î n naos ş i supraveghind

din ochi capela a treia. Lumina era slabă ş i cî nd l-am vă zut pe

Malachia ieş ind din î ntuneric ca să ajungă la strana lui, n-am

putut să ne dă m seama de locul precis de unde ieş ise. Oricum,

ne-am tras î n umbră, ascunzî ndu-ne î n nava laterală, pentru ca

nimeni să nu vadă că ră mî neam aici după ce se va sfî rş i slujba.

Eu aveam î n scapulara mea felinarul pe care-l ş terpelisem din

bucă tă rie î n timpul mesei. L-am aprins după aceea de la tripodul

cel mare din bronz care ră mî nea să ardă toată noaptea. Aveam un

fitil nou ş i mult ulei. Aş a puteam avea lumină vreme î ndelungată.

Eram foarte agitat de cî nd ne pregă team să ascultă m cu toată

atenţ ia serviciul divin, care a luat sfî rş it aproape fă ră să -nii dau

seama. Că lugă rii ş i-au lă sat glugile pe ochi ş i au ieş it î ntr-un ş ir

domol, î ndreptî ndu-se spre chiliile lor. Biserica a ră mas goală,

luminată doar de pî lpî irile tripodului.

— Acum, la treabă! a spus Guglielmo.

Ne-am apropiat de capela a treia. Piatra de la temelia altarului era

cu adevă rat asemenea unui osuar, un ş ir de hî rci cu orbitele goale

ş i adî nci bă gau spaima î n privitor, aş ezate cum apă reau î ntr-un

uimitor relief pe o gră madă de tibii. Gl a repetat cu voce

foarte joasă cuvintele pe care le-a

auzit de la Alinardo (hî rca a patra, pe dreapta, î mpinge ochii). A

vî rî t degetele î n orbitele acelui chip descă rnat, ş i numaidecî t am

auzit ceva ca un scî rţ î it ră guş it. Altarul s-a urnit din loc,

ră sucindu-se pe o ţ î ţ î nă ascunsă, dî nd la iveală o deschidere

î ntunecată. Luminî nd-o cu felinarul meu ridicat, am ză rit niş te

scă ri umede. Am hotă rî t să coborî m pe ele după ce am discutat

dacă trebuie să î nchidem trecerea î n urma noastră. Mai bine nu,

a spus Guglielmo, nu ş tiam dacă o vom putea deschide după

aceea. Cî t priveş te riscul de a fi descoperiţ i, dacă venea cineva la

ora aceea să mî nuiască mecanismul, era pentru că ş tia cum să

intre ş i nu ar fi fost oprit de o trecere î nchisă.

Am coborî t vreo două zeci ş i ceva de trepte ş i am pă truns î ntr-un

coridor pe pereţ ii că ruia se deschideau niş te niş e orizontale, cum

am avut mai tî rziu prilejul să vă d î n multe catacombe. Dar era

pentru prima oară cî nd pă trundeam î ntr-un osuar, ş i din pricina

asta mi-a fost tare frică. Oasele că lugă rilor fuseseră adunate

acolo de-a lungul veacurilor, dezgropate din pă mî nt ş i

î ngră mă dite î n niş e fă ră să se mai î ncerce să se recompună forma

trupurilor lor. Totuş i, anumite niş e aveau doar oase mă runte,

altele numai ţ este, bine aş ezate, ca niş te piramide, î n aş a fel î ncî t

să nu cadă una peste alta, ş i era o priveliş te cu adevă rat

dă tă toare de groază, mai ales din pricina jocului de lumini ş i

umbre pe care felinarul î l fă cea de-a lungul drumului nostru.

î ntr-o niş ă am vă zut numai mî ini, multe mî ini, acum fă ră scă pare

î mpletite una cu alta, î ntr-o î mbinare de degete moarte. Am scos

un urlet, î n acel loc al morţ ilor, î ncercî nd pentru o clipă

simţ ă mî ntul că era ceva viu pe-acolo, un scî rţ î it ascuţ it ş i o

miş care gră bită î n umbră.

— Ş oareci, m-a liniş tit Guglielmo.

— Ce fac ş oarecii aici?

— Trec, ca ş i noi, pentru că osuarul duce la Edificiu ş i deci la

bucă tă rie. Ş i la că rţ ile cele bune din bibliotecă. Acum î nţ elegi de

ce Malachia are figura atî t de aspră. Slujba lui î l obligă să treacă

pe aici de două ori pe zi, seara ş i dimineaţ a. Ş i chiar că n-are de

ce să rî dă.

— Dar de ce Evanghelia nu spune niciodată că Domnul Christos

ar fi rî s? am î ntrebat fă ră un motiv î ntemeiat. Este adevă rat ce

spune Jorge?

— Au fost legiuni de î nvă ţ aţ i care s-au î ntrebat dacă Christos a

rî s. Lucrul nu mă prea interesează. Cred că nu a rî s niciodată

pentru că, atoateş tiutor cum trebuie să fi fost el, fiul lui

Dumnezeu, ş tia ce aveam să facem noi, creş tinii. Dar uite că am

ajuns.

Ş i î ntr-adevă r, cu voia lui Dumnezeu, coridorul se sfî rş ise,

î ncepea un nou rî nd de scă ri, iar după ce le-am urcat, n-am mai

avut decî t să î mpingem o uş ă grea de lemn, î ntă rită cu fier, ş i neam

trezit î n dosul drumului spre bucă tă rie, tocmai sub scara î n

spirală care urca î n scriptorium. î n timp ce urcam ni s-a pă rut că

auzim un zgomot deasupra.

Am pă strat liniş te o clipă, apoi am spus:

— Nu e cu putinţ ă, nimeni n-a urcat î naintea noastră...

— Admiţ î nd că aceasta ar fi singura cale de pă trundere î n

Edificiu. î n secolele trecute aceasta era o stî ncă, ş i trebuie că avea

mai multe intră ri tainice decî t ş tim noi. Să urcă m î ncet. Dar nu

prea avem de ales. Dacă stingem felinarul, nu ş tim unde mergem,

dacă î l ţ inem aprins dă m alarma celui ce se află deasupra.

Singura speranţ ă este că, dacă e cineva, să -i fie mai frică decî t

nouă.

Am ajuns î n scriptorium, intrî nd prin turnul de miază zi. Masa lui

Venanzio se afla tocmai î n cealaltă parte. Miş -cî ndu-ne, nu

luminam mai mult decî t cî teva braţ e de perete de fiecare dată,

pentru că sala era prea mare. Am nă dă jduit să nu fie nimeni î n

curte ş i să vadă lumina stră bă tî nd prin ferestre. Masa pă rea î n

ordine, dar Guglielmo s-a aplecat brusc să cerceteze foile din

raftul de jos ş i a scos o exclamaţ ie de nemulţ umire.

— Lipseş te ceva? l-am î ntrebat.

— Azi am vă zut aici două că rţ i, ş i una era î n greceş te. Ş i tocmai

asta lipseş te. Cineva a luat-o, ş i-n mare grabă, pentru că o foaie

de pergament a că zut pe jos.

— Dar masa era pă zită...

— Sigur. Poate că cineva a pus mî na pe ea doar acum cî teva clipe.

Poate că î ncă mai e pe-aici. S-a î ntors spre umbre ş i vocea lui a

ră sunat printre coloane: Dacă eş ti aici, fereş te-te!

Mi s-a pă rut bună idea: cum spusese Guglielmo, e î ntotdeauna

mai bine ca celui ce ne inspiră teamă să -i fie mai teamă decî t

nouă.

Guglielmo a pus pe masă foaia pe care o gă sise pe jos ş i ş i-a

apropiat ochii de ea. Mi-a cerut să fac lumină. Am apropiat

felinarul ş i am ză rit o foaie albă pî nă la jumă tate, acoperită î n

partea de jos cu niş te caractere foarte mă runte, a că ror origine

am recunoscut-o anevoie.

— E î n greceş te? am î ntrebat.

— Da, dar nu î nţ eleg prea bine. A tras din sutană perechea lui de

lentile ş i le-a aş ezat că lare pe nas, apoi ş i-a apropiat ş i niai muit

faţ a.

— E î n greceş te, scris foarte mă runt, ş i cu toate astea î n mare

dezordine. Chiar ş i cu lentilele astea citesc foarte greu, ar trebui

mai multă lumină. Vino mai aproape.

Apucase foaia ţ inî nd-o î n faţ a ochilor ş i eu, ca un prost, î n loc să i

trec prin spate, ţ inî nd lumina sus, la î nă lţ imea capului să u, mam

aş ezat chiar î n faţ a lui. Mi-a cerut să mă dau la o parte ş i,

fă cî nd asta, am atins cu fă clia spatele hî rtiei. Guglielmo mi-a dat

un brî nci, î ntrebî ndu-mă dacă voiam să -i ard manuscrisul, apoi a

scos un strigă t. Am vă zut foarte bine că pe partea de sus a paginii

apă ruseră niş te semne nedesluş ite, de culoare galben-maronie.

Guglielmo a cerut să -i dau lampa ş i a aş ezat-o î n spatele foii,

ţ inî nd flacă ra destul de aproape de suprafaţ a pergamentului, ca

pentru a-l î ncă lzi fă ră să -l topească. Treptat, treptat, ca ş i cum o

mî nă invizibilă ar fi î nsă ilat cuvintele „Mane, Tekel, Fares", am

vă zut dese-nî ndu-se pe albul foii, una cî te una, pe mă sură ce

Guglielmo miş ca lumina, ş i î n vreme ce fumul din vî rful flă că rii

î nnegrea spatele foii, niş te semne care nu semă nau cu cele din

nici un alfabet, dacă nu cumva era vorba de alfabetul

necromanţ ilor.

— Nemaipomenit, a spus Guglielmo. E din ce î n ce mai

interesant. S-a uitat î n jur: Dar e mai bine să nu ară tă m

descoperirea noastră vicleniei oaspetelui nostru ascuns, dacă mai

e pe aici...

Ş i-a scos lentilele ş i le-a pus pe masă, apoi a strî ns pergamentul

ră sucindu-l cu grijă ş i l-a ascuns î n sutană.

î ncă uluit de î ntî mplă rile acelea puţ in spus miraculoase, mă

pregă team să -i cer alte lă muriri, cî nd un zgomot neaş teptat ş i

î nfundat ne atrase atenţ ia. Venea de la picioarele scă rii de ră să rit,

care ducea la bibliotecă.

— Omul nostru e acolo, prinde-l! a strigat Guglielmo, ş i ne-am

repezit î n direcţ ia aceea, el mai iute, eu mai î ncet, pentru că

ţ ineam felinarul. Am auzit o bufnitură ca a unui trup care se

î mpiedică ş i cade, am dat fuga, l-am gă sit pe Guglielmo, la

picioarele scă rii, uitî ndu-se la un volum greu, cu copertele prinse

î ntr-o legă tură ornamentală de metal. î n aceeaş i clipă am auzit

un alt zgomot din direcţ ia din care veneam.

— Ce prost sî nt! a strigat Guglielmo. Repede, la masa lui

Venanzio!

Am î nţ eles: cineva care ş edea î n umbră, î n spatele nostru,

aruncase volumul ca să ne î ndepă rteze din acel loc.

î ncă o dată Guglielmo a fost mai iute decî t mine ş i a ajuns la

masă. Urmă rindu-l, am ză rit printre coloane o umbră care fugea,

apucî nd-o pe scara din turnul de apus.

Cuprins de o î nflă că rare de luptă tor, am lă sat lampa î n lui

Guglielmo ş i m-am repezit orbeş te spre scara pe care coborî se

fugarul. î n momentele acelea mă simţ eam ca un oş tean al lui

Christos, î n luptă cu toate legiunile din infern, ş i ardeam de

dorinţ a să pun mî na pe necunoscut ş i să -l î ncredinţ ez maestrului

meu. Aproape m-am rostogolit pe scara î n spirală, poticnindu-mă

de pulpanele veş mî ntului meu (acela a fost singurul moment din

viaţ a mea, o jur, cî nd am regretat că intrasem î ntr-un ordin

că lugă resc! ), dar chiar î n clipa aceea, ş i a fost ca o fulgerare, mam

mî ngî iat cu ideea că ş i adversarul meu suferea de acelaş i

neajuns. Ş i, î n plus, dacă sustră sese cartea, trebuia să fi avut

mî inile ocupate. M-am pră buş it î n bucă tă rie, î n spatele

cuptorului de pî ine ş i, la lumina nopţ ii î nstelate care pă trundea

slab î n uriaş a î ncă pere, am vă zut umbra pe care o urmă ream

strecurî ndu-se prin uş a refectorului, tră gî nd-o după sine. M-am

repezit spre ea, m-am chinuit cî teva clipe s-o deschid, am intrat,

am privit î njur ş i n-am mai vă zut pe nimeni. Uş a care dă dea afară

era î ncă ză vorită. M-am î ntors. î ntuneric ş i tă cere. Am desluş it o

dî ră luminoasă venind dinspre bucă tă rie ş i m-am lipit cu spatele

de perete. î n pragul dintre cele două î ncă peri a apă rut o figură

scă ldată î n lumină. Am ţ ipat. Era Guglielmo.

— Nu mai e nimeni? Bă nuiam asta. Insul n-a ieş it pe uş ă. N-a

apucat-o spre trecerea osuarului?

— Nu, a ieş it pe-aici, dar nu ş tiu pe unde!

— Ţ i-am spus eu, mai sî nt ş i alte ieş iri ş i n-are rost să le că ută m.

Poate că omul nostru iese acum prin cine ş tie ce loc î ndepă rtat.

Ş i cu el, lentilele mele.

— Lentilele dumneavoastră ?

— Chiar aş a. Prietenul nostru nu a putut să -mi ia foaia, dar, cu

mare prezenţ ă de spirit, trecî nd pe lî ngă masă, mi-a ş terpelit

sticlele.

— Ş i de ce?

— Pentru că nu e prost. M-a auzit vorbind de î nsemnă rile

acestea, a î nţ eles că erau importante, s-a gî ndit că fă ră lentile nu

voi fi î n stare să le descifrez ş i ş tie că nu voi avea î ncredere să le

ară t nimă nui. î ntr-adevă r, acum e ca ş i cum nu le-aş avea.

— Dar cum de ş tia de lentilele dumneavoastră ?

— Ei, asta-i! î n afară de faptul că am discutat ieri cu sticlarul

despre ele, azi-dimineaţ ă, î n scriptorium, mi le-am Pus pe nas ca

să mă uit prin hî rtiile lui Venanzio. Deci există multe persoane

care ar putea să ş tie cî t de trebuincioase î mi erau obiectele acelea.

Ş i, î ntr-adevă r, eu aş putea citi un

manuscris normal, dar nu pe acesta, ş i desfă cea din nou

pergamentul, î n care partea î n greceş te era prea mă runt scrisă,

iar partea de sus prea neclară...

Mi-a ară tat semnele misterioase care apă ruseră ca prin farmec la

că ldura flă că rii.

— Venanzio voia să ascundă un secret important ş i a folosit una

dintre cernelurile acelea cu care se scrie fă ră să se lase urme, ş i

care reapar la că ldură. Sau a folosit zeamă de lă mî ie. Dar cum nu

ş tiu ce substanţ ă a folosit ş i semnele ar putea să dispară din nou,

hai repede, tu, care ai ochii buni, copiază -le numaidecî t, î n chipul

cel mai fidel care-ţ i stă î n putinţ ă, ş i poate chiar ceva mai mari.

Ş i aş a am fă cut, fă ră să ş tiu ce anume copiez. Era vorba de un ş ir

de patru sau de cinci rî nduri, cu adevă rat vră jitoreş ti, ş i redau

aici numai primele semne, pentru a-i da cititorului o idee despre

enigma pe care o aveam î n faţ a ochilor:

6d7n»jfŞ 6o

După ce le-am copiat, Guglielmo s-a uitat, din pă cate, fă ră

ochelari, ţ inî nd tă bliţ a mea la o distanţ ă destul de mare de nas.

— E desigur un alfabet secret care va trebui descifrat, a spus el.

Semnele sî nt scrise prost, ş i poate tu le-ai copiat ş i mai prost, dar

este oricum vorba de un alfabet zodiacal. Vezi? î n primul rî nd

avem... î ş i î ndepă rtă din nou foaia, mijindu-ş i ochii cu un efort de

concentrare: Să getă tor, Soare, Mercur, Scorpion...

— Ş i ce î nsemnează?

— Dacă Venanzio ar fi fost un naiv, ar fi folosit alfabetul zodiacal

cel mai comun: A egal cu Soare, B egal cu Jupiter... ş i primul

rî nd s-ar citi atunci... î ncearcă să transcrii: RAIQASVL...

S-a î ntrerupt. Nu, nu î nsemnează nimic, ş i Venanzio nu era naiv.

Trebuie să fi potrivit alfabetul după o altă cheie. Va trebui

descoperită.

— E cu putinţ ă ? l-am î ntrebat cu admiraţ ie.

— Da, dacă se ş tie ceva din î nţ elepciunea arabilor. Cele mai bune

tratate de criptologie sî nt operele unor î nvă ţ aţ i necredincioş i, ş i la

Oxford am avut posibilitatea să citesc unele dintre eie. Avea

dreptate Bacon cî nd spunea despre cucerirea ş tiinţ ei că trece prin

cunoaş terea limbilor. Abu Bakr Ahmad ben Aii ben Washiyya an-

Nabati a scris acum cî teva secole Cartea dorinţ ei arză toare a

credinciosului de a desluş i enigmele stră vechilor scripturi ş i a

ară tat multe reguli pentru alcă tuirea ş i descifrarea alfabetelor

tainice, bune pentru

practicarea magiei, dar ş i pentru scrisorile dintre armate, sau

î ntre un rege ş i ambasadorii lui. Am vă zut alte că rţ i arabe care

î nş iră o serie de artificii din cale-afară de iscusite. Poţ i, bună oară,

să î nlocuieş ti o literă cu alta, poţ i să scrii un cuvî nt pe dos, poţ i

pune literele î n ordine inversă, dar folosind una ş i să rind alta ş i

apoi, luî nd-o de la capă t, poţ i, ca î n cazul acesta, să î nlocuieş ti

literele cu semne din zodiac, dar dî nd literelor lipsă valoarea lor

numerică ş i apoi, după un alt alfabet, să transformi numerele î n

alte litere.

— Ş i pe care dintre sistemele acestea l-o fi folosit

Venanzio?

— Va trebui să le î ncercă m pe toate, ba î ncă ş i altele. Dar prima

regulă pentru descifrarea unui mesaj este să ghiceş ti ce vrea să

spună.

— Dar atunci nu mai e nevoie să -l descifrezi! am rî s eu.

— Nu î n sensul acesta. Se pot totuş i formula ipoteze î n privinţ a a

ceea ce ar putea î nsemna primele cuvinte ale mesajului, ş i apoi

să vedem dacă regula care apare de aici are valoare pentru tot

restul scrierii. De exemplu, aici Venanzio a notat, desigur, cheia

pentru a pă trunde î n finis Africae. Dacă mă gî ndesc că mesajul

vorbeş te despre acest lucru, iată că sî nt luminat pe neaş teptate

de un ritm... î ncearcă să priveş ti primele trei cuvinte, nu te uita la

litere, priveş te numai numă rul semnelor... IIIIIIII IIIII IIIIIII...

Acum î ncearcă să î mpă rţ i î n silabe de mă car două semne fiecare

ş i recită cu voce tare: ta-ta-ta, ta-ta, ta-ta-ta... Nu-ţ i vine nimic

î n minte?

— Mie nu.

— Ba mie-mi vine. Secretum finis Africae... Dar dacă ar fi aş a,

ultimul cuvî nt ar trebui să aibă prima ş i a ş asea literă egale, ş i de

fapt aş a este, iată de două ori simbolul Pă mî ntului. Ş i prima

literă a primului cuvî nt, S, ar trebui să fie aceeaş i cu ultima din

al doilea cuvî nt, ş i de fapt iată repetat semnul Fecioarei. Poate că

sî ntem pe calea cea bună. Cu toate astea, ar putea fi vorba doar

de o serie de coincidenţ e. Trebuie să gă sim o regulă de

corespondenţ e.

— Unde s-o gă sim?

—■ In cap. S-o nă scocim. Ş i să vedem apoi dacă este cea

adevă rată. Dar î ntre o î ncercare ş i alta jocul ar putea să -mi ia 0 zi

î ntreagă. Nu mai mult, pentru că — adu-ţ i aminte - nu există

scriere secretă care să nu poată fi descifrată cu puţ ină ră bdare.

Dar acum riscă m să î ntî rziem, ş i vrem să vizită m biblioteca. Cu

atî t mai mult cu cî t, fă ră lentilele mele, nu voi reuş i niciodată să

descifrez a doua parte a mesajului, ş i tu nu ^a poţ i ajuta, pentru

că semnele acestea, pentru ochii tă i...

— Graecum est, non legitur, am completat cu umilinţ ă. —■

Tocmai, ş i vezi cî tă dreptate avea Bacon. î nvaţ ă! Dar să

nu ne pierdem cu firea. Să punem bine pergamentul ş i î nsemnă rile

tale ş i să urcă m î n bibliotecă. Pentru că î n seara asta nici

mă car zece legiuni de draci nu vor izbuti să ne stea î n cale.

Mi-am fă cut cruce.

— Dar cine-o fi fost cel care-a venit î naintea noastră aici? Bencio

?

— Bencio ardea de curiozitate să ş tie ce era printre hî rtiile lui

Venanzio, dar nu-mi pă rea omul fă cut să ne joace nouă o festă

atî t de neplă cută. De fapt venise să ne propună o alianţ ă, ş -apoi

nu-mi pă rea că ar putea să aibă el curajul să intre noaptea î n

Edificiu.

— Atunci Berengario? Sau Malachia?

— Berengario este, după pă rerea mea, omul care să facă treburi

din astea. De fapt ră spunde ş i el de bibliotecă, ş i, ros de

remuş care că tră dase niş te secrete, socotea că Venanzio

sustră sese cartea aceea ş i voia poate s-o pună din nou la locul ei.

Nu a izbutit să urce, acum ascunde volumul pe undeva ş i vom

putea să -l prindem asupra faptului, dacă ne ajută Dumnezeu,

cî nd va î ncerca să -l pună de unde-l luase.

— Dar ar putea să fie ş i Malachia, î mpins de aceleaş i intenţ ii.

— Aş zice că nu. Malachia avusese tot timpul la dispoziţ ie să

cotrobă ie pe masa lui Venanzio cî nd ră mă sese singur, ca să

î nchidă Edificiul. Ş tiam foarte bine asta ş i nu aveam cum s-o

ocolesc. Acum ş tim că n-a fă cut-o. Ş i, dacă ne gî ndim bine, nu

avem nici un motiv să -l bă nuim pe Malachia că ş tia că Venanzio

intrase î n bibliotecă ş i că sustră sese ceva. Acest lucru î l ş tiu

Berengario ş i Bencio ş i o ş tim tu ş i cu mine. Apoi, după ce s-a

spovedit Adelmo, poate ar putea s-o ş tie Jorge, dar desigur că nu

era el omul care să se repeadă cu atî ta avî nt pe scara î n spirală...

— Atunci, sau Berengario, sau Bencio...

— Ş i de ce nu Pacifico din Tivoli, sau oricare dintre că lugă rii pe

care i-am vă zut azi aici? Sau Nicola, sticlarul, care ş tia de

ochelarii mei? Sau personajul acela ciudat, Salvatore, despre

care ne-au spus că umblă noaptea după cine ş tie ce treburi?

Trebuie să fim cu bă gare de seamă să nu micş oră m numă rul

suspecţ ilor numai pentru că destă inuirile lui Bencio ne-au

î ndreptat î ntr-o singură direcţ ie. Poate că Bencio vrea să ne

î ncurce.

— Dar vi s-a pă rut sincer.

. _Fireş te, Dar aminteş te-ţ i că prima î ndatorire a unui bun

inchizitor este aceea de a bă nui î n primul rî nd pe cei care par

sinceri.

__Urî tă treabă cea de inchizitor, am spus eu.

— De-asta am ş i pă ră sit-o. Ş i, după cum vezi, am din nou parte

de ea. Dar acum hai sus, î n bibliotecă.

Ziua a doua Noaptea

î n care se intră î n sfî rş it î n labirint, se ivesc nă luciri ciudate ş i, cum

se î ntî mplă î n labirinturi, se ră tă ceş te

Am urcat din nou î n scriptorium, de data asta pe scara de ră să rit,

care ducea ş i la catul interzis, ţ inî nd felinarul sus, î n faţ a

noastră. Eu mă gî ndeam la cuvintele lui Alinardo despre labirint

ş i mă aş teptam la lucruri î nspă imî ntă toare.

Am fost uluit, pă trunzî nd î n locul î n care nu ar fi trebuit să

intră m, să mă trezesc î ntr-o î ncă pere cu ş ase laturi, nu prea

mare, lipsită de ferestre, î n care domnea, ca de altfel î n tot catul

acela, un miros puternic de stă tut ş i de mucegai. Nimic

î ngrozitor.

î ncă perea, am spus, avea ş ase pereţ i, dar numai pe patru dintre

ei se deschidea, î ntre două mici coloane î ngropate î n zid, o bortă,

o trecere destul de largă, deasupra că reia se desfă ş ura un arc î n

toată curbura lui. De-a lungul pereţ ilor plini se î nş iruiau niş te

dulapuri uriaş e, î ncă rcate cu că rţ i aranjate î n ordine. Dulapurile

aveau niş te etichete numerotate ş i tot aş a avea ş i fiecare

despă rţ itură a lor î n parte: erau, de fapt, aceleaş i numere pe care

le vă zusem î n catalog. In mijlocul camerei, o masă, ş i ea plină de

că rţ i. Pe toate volumele un strat subţ ire de praf, semn că toate

tomurile acelea erau ş terse cu oarecare regularitate. Ş i nici pe jos

nu era nici un fel de murdă rie. Deasupra arcului uneia dintre uş i,

o etichetă mare, pictată pe perete, purta cuvintele Apocalypsis

Iesu Christi. Nu pă rea decolorată, deş i caracterele literelor erau

foarte vechi. Ne-am dat apoi seama, ş i î n alte camere, că

etichetele acestea erau de fapt să pate î n piatră, ş i destul de adî nc,

ş i apoi scobiturile fuseseră umplute cu vopsea, cum se face la

fresca din biserici.

Am trecut prin una dintre borti. Ne-am pomenit î ntr-o alta

î ncă pere, unde se deschidea o fereastră care, î n loc de geamuri,

avea plă ci de alabastru, cu doi pereţ i plini ş i o bortă,

je acelaş i fel cu cea prin care tocmai trecuseră m, care da î ntr-o

altă cameră, cu doi pereţ i plini ş i ei, unul cu o fereastră sj o altă

uş ă care se deschidea î n faţ a noastră. î n cele două camere, două

etichete de formă asemă nă toare cu prima pe care o vă zusem, dar

cu alte cuvinte. Eticheta primei camere spunea: Super thronos

viginti quatuor, iar cea de-a doua: pjomen Mi mors. î n rest, chiar

dacă cele două camere erau mai mici decî t cea din care intrasem

î n bibliotecă (de fapt aceea era heptagonală, ş i acestea două

dreptunghiulare), mobilierul era acelaş i: dulapuri cu că rţ i ş i masă

la mijloc.

Am intrat î n cea de-a treia cameră. Aici nu erau că rţ i ş i nici

etichetă. Sub fereastră, un altar de piatră. Avea trei uş i, una pe

unde intrasem, alta care da î n camera heptagonală, pe care

tocmai o vizitaseră m, o a treia care ne-a dus î ntr-o cameră, nouă,

nu altfel decî t celelalte decî t prin eticheta care spunea:

Obscuratus est sol et aer. De aici se trecea î ntr-o nouă cameră, a

că rei etichetă spunea: Facta est grando et ignis; nu mai avea alte

uş i, aş a că ajunş i î n camera aceea trebuia să ne î ntoarcem.

— Să facem socoteala, a spus Guglielmo. Cinci camere

dreptunghiulare, sau uş or trapezoidale, fiecare cu cî te o fereastră,

aş ezate î n jurul unei camere heptagonale, fă ră ferestre, la care

urcă scara. Mi se pare elementar. Ne află m î n turnul de ră să rit, la

fiecare turn se vă d de afară cinci ferestre. Socoteala e bună.

Camera goală e tocmai aceea care dă spre ră să rit, î n aceeaş i

direcţ ie cu corul bisericii, soarele î n zori luminează altarul, ceea

ce mi se pare drept ş i cu credinţ ă. Singura idee vicleană mi se

pare cea cu plă cile de alabastru. Ziua filtrează o lumină plă cută,

noaptea nu lasă să treacă nici o rază de lună. Ş i apoi nu este un

labirint mare. Acum o să vedem unde duc ş i celelalte două uş i din

camera heptagonală. Cred că o să ne orientă m destul de bine.

Maestrul meu greş ea ş i constructorii bibliotecii fuseseră mult mai

iscusiţ i decî t crezuseră m noi. Nu ş tiu prea bine să explic ce s-a

î ntî mplat, dar de cum am pă ră sit turnul, ordinea camerelor ne-a

apă rut mai î ncurcată. Unele aveau două, altele trei uş i. Toate

aveau o fereastră, chiar ş i cele î n care intram dintr-o cameră cu

fereastră ş i socotind că mergem spre interiorul Edificiului. Fiecare

avea acelaş i fel de dulapuri ş i de mese, volumele aranjate foarte

regulat pă reau toate la fel ş i desigur nu ne ajutau să recunoaş tem

locul la o privire gră bită. Am î ncercat să ne orientă m după

etichete. O dată stră bă tuseră m o cameră î n care era scris In

diebus illis ş i după Clteva ocoluri ni s-a pă rut că ne-am î ntors tot

acolo. Dar ne

aminteam că uş a din faţ a ferestrei dă dea î ntr-o cameră î n care

era scris Primogenitus mortuorum, î n timp ce acum ne gă seam

î ntr-o alta, care spunea din nou Apocalypsis Iesu Christi, ş i nu

era cea heptagonală din care plecaseră m. Faptul acesta ne-a

convins că uneori etichetele se repetau î ntocmai î n camere

diferite. Am dat peste două camere cu Apocalypsis, una lî ngă alta,

ş i numaidecî t după asta peste una cu Cecidit de coelo stella

magna.

De unde proveneau frazele de pe etichete, era evident: era vorba

de versetele din Apocalipsa lui Ioan, dar nu era deloc clar de ce

erau pictate pe pereţ i ş i nici după ce logică erau aranjate. Ca să

ne sporească î ncurcă tura, am descoperit că anumite etichete, nu

multe, erau scrise cu vopsea roş ie î n loc de neagră.

La un moment dat, ne-am regă sit î n camera heptagonală din care

porniseră m (era uş or de recunoscut, pentru că î n ea se deschidea

gura scă rii) ş i am î nceput din nou să ne miş că m spre dreapta,

î ncercî nd să mergem drept, din cameră î n cameră. Am trecut prin

trei camere ş i apoi ne-am gă sit î n faţ a unui perete î nchis. Singura

trecere ducea î ntr-o cameră nouă, care avea o singură uş ă, pe

care, ieş ind, am stră bă tut alte patru camere ş i ne-am pomenit din

nou î n faţ a unui perete. Ne-am î ntors î n camera de dinainte, care

avea două ieş iri, am trecut prin cea pe care n-o î ncercasem î ncă,

am stră bă tut o cameră nouă, ş i am ajuns din nou î n camera

heptagonală de plecare.

— Cum se numea ultima cameră din care ne-am î ntors? a

î ntrebat Guglielmo.

Am fă cut o sforţ are să -mi amintesc:

— Equus albuş.

— Bine, î ndă ră t la ea.

Ş i nu ne-a fost greu. De aici, dacă nu voiam să ne î ntoarcem pe

unde mai umblaseră m, nu se putea apuca altă cale decî t prin

camera zisă Gratia vobis et pax, ş i de aici, la dreapta, ni s-a pă rut

că gă sim o nouă trecere care să nu ne ducă î napoi. De fapt, am

gă sit din nou In diebus illis ş i Primogenitus mortuorum (erau

aceleaş i camere de mai î nainte? ), dar î n cele din urmă am ajuns

la o cameră pe care nu ni se pă rea că o vizitaseră m î ncă:

Tertiapars terrae combusta est. Dar ajunş i acolo, nu mai ş tiam

unde eram faţ ă de turnul ră să ritean.

î ndreptî nd felinarul î nainte, am pornit-o spre camera din faţ a

mea. Un uriaş de proporţ ii ameţ itoare, cu trupul ondulat ş i

tremură tor ca al unei fantome, mi-a ieş it î nainte.

— Un diavol! am strigat, ş i puţ in a lipsit să nu-mi cadă felinarul

din mî nă, î n timp ce mă î ntorceam brusc ş i ma

adă posteam î n braţ ele lui Guglielmo. El mi-a luat felinarul ş i,

sprijinindu-mă, a pă ş it î nainte cu o hotă rî re care mi s-a pă rut

î nă lţ ă toare. A vă zut ş i el ceva, pentru că s-a oprit dintr-o dată.

Apoi a pornit din nou î nainte ş i a ridicat lumina. A izbucnit î n rî s:

— î ntr-adevă r, mare iscusinţ ă. O oglindă!

— O oglindă ?

— Da, luptă torul meu neî nfricat. Te-ai avî ntat cu atî ta curaj

î mpotriva unui duş man adevă rat, care era mai adineauri î n

scriptorium, ş i acum te sperii î n faţ a propriei tale imagini, mă rite

ş i strî mbe.

M-a luat de mî nă ş i m-a dus la peretele din faţ a intră rii, î ntr-o

placă ondulată de sticlă, acum, cî nd felinarul lumina mai de

aproape, am vă zut imaginile noastre amî ndouă grotesc deformate,

care-ş i schimbau forma ş i î nă lţ imea pe mă sură ce ne apropiam

sau ne depă rtam de ea.

— Trebuie să -ţ i citesc niş te tratate de optică, a spus Guglielmo

bine dispus, cum au citit, cu siguranţ ă, ş i cei care au fă cut

biblioteca. Cele mai bune sî nt ale arabilor. Alhazen a compus un

tratat, De aspectibus, î n care, cu niş te demonstraţ ii geometrice

precise, a vorbit despre puterea oglinzilor. Dintre care unele,

după cî t de ondulată este suprafaţ a lor, pot mă ri lucrurile mai

mici (ş i ce altceva sî nt lentilele mele? ), altele fac să apară

imaginile ră sturnate sau oblice, sau ară tî nd două obiecte î n loc

de unul, sau patru î n loc de două. Iar altele, ca asta, fac dintr-un

pitic un uriaş sau dintr-un uriaş un pitic.

— Iisuse Christoase! am spus eu. Astea sî nt stafiile pe care unii

spun că le vă d î n bibliotecă ?

— Poate. Idee cu adevă rat iscusită.

A citit eticheta de pe perete, deasupra oglinzii: Super thronos

viginti quatuor.

— Am mai gă sit-o, dar era î ntr-o î ncă pere fă ră oglindă. Ş i asta,

printre altele, nu are ferestre ş i nici heptagonală nu e. Unde

sî ntem?

S-a uitat î n jur ş i s-a apropiat de un dulap.

— Adso, fă ră acei binecuvî ntaţ i oculi ad legendum, nu izbutesc să

desluş esc ce scrie î n că rţ ile astea. Citeş te-mi cî teva titluri.

Am luat o carte la î ntî mplare.

— Maestre, nu e scris nimic pe ea!

— Cum? Vă d că e scris; ce citeş ti?

— Nu citesc. Nu sî nt literele alfabetului ş i nu e greceş te, aŞ

recunoaş te-o. Par viermi, ş erpiş ori, că că ţ ei de muscă.

~~ Ah, e î n arabă! Mai sî nt ş i altele?

— Da, cî teva. Dar iată una î n latină, cu voia lui Dumnezeu. Al...

Al Kuwarizmi, Tabulae.

— Tablele astronomice ale lui Al Kuwarizmi, traduse de Adelard

din Bath! Operă foarte rară. Zi mai departe.

— Isa ibn Aii, De oculis, Alkindi, De radiis stellatis...

— Uită -te acum ş i pe masă.

Am deschis un volum mare ce trona pe masă, un De bestiis. Am

dat peste o pagină î mpodobită cu miniaturi foarte fine unde era

reprezentat un unicorn de o mare frumuseţ e.

— Frumoasă lucră tură, a comentat Guglielmo, care izbutea să

vadă imaginile. Ş i aceea?

Am citit.

— Liber monstrorum de diversis generibus, ş i aceasta cu imagini

frumoase, dar mi se par mai vechi.

Guglielmo a plecat capul peste text:

— Miniaturi fă cute de că lugă rii irlandezi, acum cel puţ in cinci

secole. Cartea cu unicornul, î n schimb, este mult mai nouă. Mi se

pare fă cută după moda franţ uzească.

Am admirat î ncă o dată ş tiinţ a de carte a maestrului meu. Am

intrat î n camera ce urma ş i am parcurs cele patru camere ce

veneau după ea, toate cu ferestre ş i toate pline cu că rţ i î n limbi

necunoscute, mai multe texte de ş tiinţ e oculte, ş i am ajuns la un

perete care ne-a silit să ne î ntoarcem, pentru că ultimele cinci

camere dă deau una î n alta fă ră să î ngă duie alte

ieş iri.

— După î nclinaţ ia zidurilor trebuie că ne află m î n pentagonul

unui alt turn, a spus Guglielmo, dar nu există sală heptagonală

centrală; poate că ne î nş elă m.

— Dar ferestrele? am fă cut eu. Cum pot să fie atî tea ferestre? Cu

neputinţ ă ca toate camerele să dea î n afară.

— Uiţ i de puţ ul central, multe din cele pe care le-am vă zut sî nt

ferestre care dau spre octogonul puţ ului. Dacă ar fi ziuă,

diferenţ a de lumină ne-ar spune care sî nt ferestrele din afară ş i

care cele dină untru, ş i poate că mă car ne-ar ară ta poziţ ia camerei

faţ ă de soare. Dar seara nu scoate la iveală nici un fel de

diferenţ ă. Să mergem î ndă ră t.

Ne-am î ntors î n camera oglinzii ş i am cotit spre a treia uş ă prin

care ni se pă rea că nu trecuseră m î nainte. Am vă zut î n faţ a

noastră un ş ir de trei sau patru camere, ş i-n ultima ara ză rit o

lumină slabă.

— E cineva acolo! am spus cu o voce sufocată.

— Dacă este, ş i-a dat seama de felinarul nostru, a spus

Guglielmo, acoperind totuş i flacă ra cu mî na. Am ră mas locului

un minut sau două. Geana de lumină continua să tremure uş or,

dar fă ră să se facă mai mare sau mai slabă.

— Poate e doar o lampă, a spus Guglielmo, din acelea puse să -i

convingă pe că lugă ri că biblioteca este locuită de sufletele celor

ră posaţ i. Dar trebuie ş tiut. Tu stai aici ş i acoperă felinarul, eu mă

duc î nainte, cu grijă.

î ncă ruş inat de figura fă cută î naintea oglinzii, am vrut să roă spă l

de ruş ine î n ochii lui Guglielmo.

— Nu, mă duc eu, am spus, dumneavoastră ră mî neţ i aici. Voi

umbla cu bă gare de seamă, sî nt mai mic ş i mai uş or. De cum voi

vedea că nu e nici o primejdie, vă strig.

Ş i aş a am fă cut. Am trecut prin trei camere, umblî nd lipit de

pereţ i, uş or ca o pisică (sau ca un novice care coboară î n

bucă tă rie să fure brî nză din că mară, treabă î n care eram printre

cei mai pricepuţ i din Melk). Am ajuns î n pragul camerei de unde

venea geana de lumină slabă, strecu-rî ndu-mă pe lî ngă zidul din

spatele coloanei care slujea de stî lp pe partea dreaptă, ş i am

aruncat o privire î n cameră. Nu era nimeni. Un soi de lampă era

aş ezată pe masă, aprinsă, ş i fumega slab. Nu era un felinar ca al

nostru, semă na mai degrabă cu o că delniţ ă descoperită, nu ardea

cu flacă ră, dar o cenuş ă mocnea ascunzî nd ceva care ardea. Miam

luat inima-n dinţ i ş i am intrat. Pe masă, ală turi de că delniţ ă,

sta deschisă o carte î n culori vii. M-am apropiat ş i am vă zut pe

pagină dî re de culori diferite, galben, cinabru, turcoaz ş i pă mî nt

ars. Se vedea aici o fiară, î nspă imî ntă toare la privit, un balaur din

cei mari, cu zece capete, care tră gea cu coada stelele de pe cer ş i

le fă cea să cadă pe pă mî nt. Ş i deodată am vă zut că balaurul se

î nmulţ ea, ş i cojile de pe pielea lui se preschimbau î ntr-o pă dure

de solzi roş ii stră lucitori care s-au desprins din carte ş i au prins

să mi se î nvî rtească î n jurul capului. Am că zut pe spate ş i am

vă zut tavanul camerei că se apleacă ş i coboară asupra mea, apoi

am auzit un ş uier scos ca de mii de ş erpi, dar nu î nspă imî ntă tor,

ci fermecă tor parcă, ş i s-a ivit o femeie î nvă luită î n lumină care

ş i-a apropiat faţ a de a mea, suflî n-du-mi uş or peste chip. Am

î ndepă rtat-o cu mî inile î ntinse ş i rai s-a pă rut că mî inile mele

atingeau că rţ ile din dulapul din faţ ă sau că se mă reau peste

mă sură. Nu-mi mai dă deam seama unde mă aflam ş i unde se

aflau cerul ş i pă mî ntul. L-am yazut î n mijlocul camerei pe

Berengario, care mă fixa cu un surî s scî rbavnic, grohă ind de

pofte. Mi-am acoperit faţ a cu lunile ş i mî inile-mi pă reau ghearele

unei broaş te rî ioase, umede ş i palmate. Am strigat, cred, am

simţ it un gust acru î n

gură, apoi m-am cufundat î ntr-o beznă nesfî rş ită, care pă rea să

se deschidă tot mai adî nc sub mine ş i n-am mai ş tiut niniic M-am

trezit după o vreme pe care am socotit-o ca lun-gindu-se mai

multe secole, simţ ind niş te plesnituri care-mi bubuiau î n cap.

Eram î ntins pe jos ş i Guglielmo î mi tră gea palme peste obraz. Nu

mai eram î n camera aceea, ş i ochii mei au ză rit o etichetă care

spunea: Requiescant a laboribus suiş.

— Sus, Adso, sus, î mi ş optea Guglielmo, nu e nimic.

— Lucrurile... am spus, aiurind î ncă. Fiara, fiara de acolo...

— Nici o fiară. Te-am gă sit delirî nd la picioarele unei mese pe care

era o superbă apocalipsă mozarabă, deschisă la pagina cu acea

mulier amicta sole care î nfrunta balaurul. Dar mi-am dat seama

de mireasma pe care o respiraseş i, ceva dă ună tor, ş i te-am luat

numaidecî t de-acolo. Ş i pe mine mă doare capul.

— Dar ce am vă zut?

— N-ai vă zut nimic. Acolo, î n lampa aia, ardeau niş te substanţ e

care sî nt î n stare să dea nă luciri, le-am recunoscut mirosul, e

ceva de la arabi, poate acelaş i lucru pe care Veglio della

Montagna î l da să -l miroasă ucigaş ilor lui î nainte de a-i trimite

să -ş i facă treburile. Ş i aş a am explicat misterul nă lucirilor.

Cineva pune noaptea ierburi magice pentru a-i convinge pe

vizitatorii nepoftiţ i că biblioteca este pă zită de prezenţ e dră ceş ti.

De fapt, ce-ai simţ it?

Cu mintea î ncî lcită de cî te î mi aminteam, i-am povestit despre

nă lucirea mea, ş i Guglielmo a rî s:

— Pe jumă tate mă reai toate cî te le-ai vă zut î n carte ş i pe jumă tate

lă sai să vorbească dorinţ ele ş i spaimele tale. Treaba asta e tocmai

rodul acelor ierburi. Mî ine va trebui să vorbim despre asta cu

Severino, cred că ş tie mai multe decî t vrea el să ne facă să

credem. Sî nt ierburi, numai ierburi, fă ră să fie nevoie de acele

preparaţ ii necromantice de care ne vorbea sticlarul. Ierburi,

oglinzi... Locul acesta al ş tiinţ ei oprite este apă rat de multe ş i

î nţ elepte descoperiri. Ş tiinţ a folosită ca să ascundă, mai degrabă

decî t să lumineze. Nu-mi place asta. O minte stricată veghează la

sfî nta apă rare a bibliotecii. Dar a fost o noapte grea, trebuie să

ieş im, deocamdată. Tu eş ti ră vă ş it, ş i ai nevoie de apă ş i de aer

proaspă t. î n zadar vom î ncerca să deschidem aceste ferestre, prea

sus aş ezate ş i poate î nchise de decenii. Cum a putut să le treacă

prin minte că Adelmo s-a aruncat de-aici?

Să ieş im, spusese Guglielmo. Ca ş i cî nd ar fî fost uş or. Ş tiam că

biblioteca era accesibilă dintr-un singur turn, cel de ră să rit. Dar

unde ne aflam noi î n momentul acela? Pier-duseră m aproape cu

totul direcţ ia. Umblatul nostru la

„ntî mplare> cu teama de a nu mai putea ieş i niciodată din

locul acela, eu î mpiedicî ndu-mă mereu ş i scuturat de nevoia

je a vomita, Guglielmo destul de î ngrijorat din pricina mea, ş i

ndispus de neputinţ a ş tiinţ ei sale, ne-a dat, sau i-a dat lui, o

(jee pentru a doua zi. Ar fi trebuit să ne î ntoarcem î n

bibliotecă, admiţ î nd că aveam să ieş im vreodată din ea, cu un

c§rbune de lemn ars, sau o altă substanţ ă î n stare să lase

semne pe pereţ i.

__Pentru a gă si calea de a ieş i din labirint, a recitat

Quglielmo, nu există decî t un mijloc. La fiecare ră scruce nouă,

sau nemaivă zută vreodată, calea de ieş ire va fi recunoscută prin

trei semne. Dacă, din pricina semnelor de mai î nainte pe vreunul

din drumurile ră scrucii, se va vedea că acea cotitură a mai fost

vizitată, se va pune un singur semn pe calea de sosire. Dacă toate

locurile de trecere au fost î nsemnate, atunci va trebui să se reia

drumul, revenindu-se la locul de pornire. Dar dacă una sau două

treceri ale cotiturii au ră mas fă ră semn, se va alege unul dintre

drumuri, oricare, punî ndu-se pe el două semne. Urmă rindu-se o

trecere care poartă un singur semn, i se va atribui alte două î n

aş a chip î ncî t acea trecere să poarte trei semne. Toate pă rţ ile

labirintului vor trebui să fie stră bă tute dacă, ajungî ndu-se la o

ră scruce, nu se va porni niciodată pe trecerea cu trei semne, î n

afară de cazul cî nd vreuna din celelalte treceri este lipsită de

semne.

— Cum de ş tiţ i asta? Sî nteţ i expert î n labirinturi?

— Nu, citez un text antic pe care l-am citit cî ndva.

— Ş i după regula asta se poate ieş i?

— Mai niciodată, după cî te ş tiu. Dar tot voi î ncerca. Ş i apoi zilele

viitoare voi avea lentile ş i timp destul ca să mă opresc mai mult

asupra că rţ ilor. S-ar putea ca acolo unde direcţ ia etichetelor ne

î ncurcă, cea a că rţ ilor să ne descurce.

— O să aveţ i lentilele? Ş i cum o să faceţ i să le gă siţ i?

— Am spus că voi avea lentile. Voi face altele. Cred că sticlarul nu

aş teaptă altceva decî t un prilej din astea, ca să facă o nouă

experienţ ă. Dacă va avea sculele potrivite ca să ş lefuiască

cioburile. Că ci î n atelierul lui are destule cioburi.

In timp ce ră tă ceam că utî nd drumul, la un moment dat, î n

mijlocul unei camere, m-am simţ it mî ngî iat pe faţ ă de o mî nă

nevă zută, î n timp ce un geamă t, care nu era de om ş i nici de

animal, se auzea vibrî nd ş i î n spaţ iul acela ş i î n cel vecin, ca Ş i

cum o stafie ar fi umblat din cameră î n cameră. Ar fi trebuit sâ fiu

pregă tit pentru surprizele bibliotecii, dar î ncă o dată am fă cut un

salt î ndă ră t. Ş i Guglielmo trebuie să fi pă ţ it ceva

asemă nă tor, pentru că î ş i atingea obrazul, ridicî nd felinarul î n

sus ş i privind î n jur.

A ridicat o mî nă, apoi a cercetat flacă ra care pă rea acum mai

î nsufleţ ită, ş i apoi ş i-a umezit un deget ş i l-a ţ inut drept î n sus

î naintea ochilor.

— E limpede, a spus î n cele din urmă, ş i mi-a ară tat două puncte

pe doi pereţ i faţ ă -n faţ ă, aş ezate la î nă lţ imea unui stat de om. Se

deschideau acolo două cră pă turi î nguste, de care, apropiind

mî na, puteai simţ i aerul rece care venea din exterior. Apropiind

apoi ş i urechea de ele, se auzea un vuiet, ca ş i cum de afară ar fi

bă tut vî ntul.

— Biblioteca trebuie să aibă ş i ea un sistem de aerisire, a spus

Guglielmo, altfel atmosfera ar fi de nerespirat, mai ales vara. De

altfel, aceste cră pă turi î nlesnesc ş i un anumit grad de umiditate,

pentru ca pergamentele să nu se usuce. Dar chibzuinţ ă ctitorilor

nu s-a mă rginit numai la asta. Aş ezî nd cră pă turile î n anumite

unghiuri, s-au asigurat că î n unele nopţ i cu vî nt adierile care

intră pe aceste orificii să se î ncruciş eze cu alte adieri, ş i să se

î nvî rtească î n î nş iruirea camerelor, producî nd sunetele pe care leai

auzit. Care, î mpreună cu oglinzile ş i cu ierburile, să sporească

teama nechibzuiţ ilor care ar pă trunde aici, ca noi, fă ră să

cunoască prea bine locul. Chiar ş i noi am gî ndit pentru o clipă că

niş te fantome ne suflau pe faţ ă. Ne-am dat seama abia acum de

asta, pentru că doar acum s-a pornit vî ntul. Ş i s-a lă murit ş i

misterul acesta. Dar, cu toate astea, tot nu ş tim cum să ieş im!

Vorbind aş a, ră tă ceam î n gol, ză pă ciţ i acum, fă ră să mai luă m î n

seamă etichetele care ne apă reau toate la fel. Am nimerit î ntr-o

altă sală heptagonală, ne-am î nvî rtit prin camerele vecine, n-am

gă sit nici o uş ă. Ne-am î ntors pe unde am venit, am umblat

aproape o oră, renunţ î nd să mai ş tim unde eram. La un moment

dat, Guglielmo a hotă rî t că eram î nvinş i, nu ne ră mî nea decî t să

ne culcă m î n vreo î ncă pere ş i să aş teptă m ca a doua zi Malachia

să ne gă sească. î n timp ce ne tî nguiam de sfî rş itul nenorocit al

frumoasei noastre aventuri, am gă sit pe neaş teptate î ncă perea

din care pornea scara. I-am mulţ umit cerului ş i am coborî t plini

de bucurie.

De cum am ajuns î n bucă tă rie, am pornit iute la drum, am

pă truns î n coridorul osuarului ş i jur că rî njetul mortuar al acelor

hî rci mi s-a pă rut surî sul unor fiinţ e dragi. Am intrat din nou î n

biserică ş i am ieş it prin portalul de nord, aş e-zî ndu-ne î n sfî rş it

fericiţ i pe lespezile de piatră ale mormintelor. Aerul minunat al

nopţ ii mi s-a pă rut un balsam

divin. Stelele stră luceau î n jurul nostru ş i nă lucirile bibliotecii jjji

se pă reau a fi foarte departe.

— Ce frumoasă e lumea ş i ce urî te sî nt labirinturile, am spus

uş urat.

— Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar exista o regulă după care să

cutreieri prin labirinturi, a ră spuns maestrul meu.

— Ce oră o fi? am î ntrebat.

— Am pierdut noţ iunea timpului. Dar ar fi bine să fim î n chiliile

noastre î nainte de-a bate clopotul pentru matutini.

Am î nconjurat latura stingă a bisericii, am trecut prin faţ a intră rii

(m-am î ntors spre partea cealaltă ca să nu-i vă d pe cavalerii

apocalipsului, super thronos viginti quatuor! ) ş i am stră bă tut

porticul ca să ajungem la lă caş ul peregrinilor.

î n pragul clă dirii sta Abatele care ne-a privit cu asprime.

— Toată noaptea v-am că utat, i-a spus lui Guglielmo. Nu te-am

gă sit î n chilie, nu te-am gă sit î n biserică...

— Am gă sit o urmă ş i ne ţ inem după ea..., a spus î ntr-o doară

Guglielmo ş i se vedea că e î ncurcat.

Abatele l-a fixat î ndelung, apoi a spus cu voce scă zută ş i aspră:

— Te-am că utat numaidecî t după completa. Berengario nu era î n

cor.

— Ei, asta-i bună! a izbucnit Guglielmo cu aer hilar. Acum era

foarte limpede cine se dusese să se cuibă rească î n scriptorium.

— Nu era î n cor la completa, a repetat Abatele, ş i nu s-a î ntors î n

chilia lui. O să bată acum de matutini ş i-o să vedem dacă apare

totuş i. Altfel, mă tem de vreo altă nenorocire.

La matutini Berengario nu apă ruse.

tsi

Ziua a treia De la laudi la prima

î n care se gă seş te o cî rpă murdară de sî nge î n chilia lui Berengario

cel dispă rut, ş i asta e tot

î n timp ce scriu, mă simt obosit cum mă simţ eam î n noaptea

aceea, sau mai bine zis î n dimineaţ a aceea. Ce să spun? După

slujbă, Abatele i-a pus pe cei mai mulţ i dintre că lugă ri, speriaţ i

de-acum, să caute peste tot, fă ră vreun rezultat.

Pe la ceasul de laudi, cotrobă ind prin chilia lui Berengario, un

că lugă r a gă sit sub salteaua de paie o cî rpă albă, murdară de

sî nge. Au ară tat-o Abatelui care n-a vă zut î n ea un semn bun.

Era de faţ ă ş i Jorge care, de cum i s-a spus de asta, a zis: „Sî nge

? ", ca ş i cî nd lucrul acesta i s-ar fi pă rut de necrezut. I-au spus ş i

lui Alinardo, care a clă tinat din cap ş i a spus: „Nu, nu, la a treia

trî mbiţ ă moartea vine pe apă... "

Guglielmo a privit bucata de pî nză ş i apoi a spus:

— Acum totul e limpede.

— Ş i-atunci unde e Berengario? l-au î ntrebat.

— Nu ş tiu, a ră spuns.

A fost auzit atunci Aymaro, care a ridicat ochii spre cer ş i i-a

ş optit lui Pietro din Sâ nt' Albano:

— Aş a sî nt englezii ă ş tia!

ha prima, cî nd soarele se ivise, au fost trimiş i niş te servitori ca să

caute ş i la picioarele povî rniş ului, jur-î mprejurul zidurilor. S-au

î ntors pe la tertia, fă ră să fi gă sit ceva.

Guglielmo mi-a spus că nici noi n-am fi putut face mai bine.

Trebuia să aş teptă m toate cî te aveau să se î ntî mple. Ş i s-a

î ndreptat spre ateliere, intrî nd î ntr-o discuţ ie î ndelungată cu

Nicola, maestrul sticlar.

Eu m-am dus ş i am stat î n biserică, lî ngă intrarea principală, î n

timp ce ţ ineau slujba. Ş i astfel, plin de credinţ ă, am adormit, ş i

am dormit mult, î ntrucî t se pare că noi, tinerii, avem nevoie de

somn mai mult decî t cei bă trî ni, care au dormit destul pî nă acum

ş i se apropie clipa cî nd vor dormi pe vecie.

Ziua a treia Tertia

î n care Adso se gî ndeş te î n scriptorium la istoria ordinului să u ş i la

soarta că rţ ilor

Am ieş it din biserică mai puţ in obosit, dar cu mintea î nvî rtejită,

pentru că trupul nu se bucură î n liniş te de odihnă decî t î n orele

de noapte. Am urcat î n scriptorium, am cerut î ngă duinţ a lui

Malachia ş i am î nceput să ră sfoiesc catalogul. Ş i-n timp ce

aruncam priviri distrate peste foile ce-mi treceau pe dinaintea

ochilor, î i cercetam de fapt pe că lugă ri.

Am fost surprins de calmul ş i de senină tatea cu care aceş tia erau

preocupaţ i de munca lor, de parcă un confrate de-al lor n-ar fi

fost că utat cu disperare prin toate ungherele, ş i alţ i doi n-ar fi

pierit î n î mprejură ri î ngrozitoare. Iată, mi-am spus, mă reţ ia

ordinului nostru: secole de-a rî ndul oameni ca aceş tia au vă zut

nă vă lind hoardele de barbari, jefuindu-le abaţ iile, azvî rlindu-le

regatele î n vî ltorile de foc, ş i totuş i au continuat să iubească

pergamentele ş i cernelurile ş i au continuat să citească din vî rful

buzelor cuvinte care se transmiteau de secole ş i care se vor

transmite secole ş i secole î n viitor. Au continuat să citească ş i să

copieze î n timp ce se apropia mileniul, de ce să nu continue s-o

facă ş i acum?

Cu o zi î nainte, Bencio spusese că ar fî fost gata să fă ptuiască un

pă cat î n schimbul dobî ndirii unei că rţ i rare. Nu minţ ea ş i nu

glumea. Un că lugă r ar trebui, fireş te, să -ş i iubească mult că rţ ile

sale cu umilinţ ă, voind binele lor ş i nu izbî nda propriei sale

curiozită ţ i; dar ceea ce pentru mireni este ispita adulterului ş i

pentru oamenii obiş nuiţ i ai Bisericii este dorinţ a arză toare de

bogă ţ ie, pentru că lugă ri este patima cunoaş terii.

Am ră sfoit catalogul ş i mi-a dă nţ uit prin faţ a ochilor o jerbă de

titluri misterioase: Quinti Sereni de medicamentis, Phaenomena,

Liber Aesopi de natura animalium, Liber Aethici peronymi de

cosmographia, Liber tres quos Arculphus

episcopus adamnano escipiente de locis sanctis ultramarinis

designavit conscribendos, Libellus Q. Iulii Hilarionis de origine

mundi, Solini Polyshistor de situ orbis terrarum et mirabilibus,

Almagesthus... Nu mă miram că taina nelegiuirilor se î nvî rtea î n

jurul bibliotecii. Pentru aceş ti oameni devotaţ i scripturilor,

biblioteca era î n acelaş i timp Ierusalimul ceresc ş i o lume

subpă mî nteană la graniţ a dintre pă mî ntul necunoscut ş i tă rî mul

infernului. Ei erau dominaţ i de bibliotecă, de fă gă duinţ ele ei ş i de

opreliş tile ei. Tră iau cu ea, pentru ea ş i poate î mpotriva ei,

tră gî nd cu pă cat nă dejdea ca î ntr-o zi să -i rupă toate peceţ ile

tainelor. De ce să nu fi vrut să î nfrunte moartea, pentru a-ş i

satisface o curiozitate a minţ ii lor, sau să ucidă pentru a

î mpiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor pă strat cu

sfinţ enie?

Ispite, desigur, mă reţ ie a minţ ii lor. Cu totul altfel era că lugă rul

scrib î nchipuit de sfî ntul nostru fondator, î n stare să copieze fă ră

să î nţ eleagă, lă sî ndu-se cu totul î n puterea vrerii lui Dumnezeu,

scriind pentru că se ruga ş i rugî ndu-se pentru că scria. De ce nu

mai era aş a? Oh, desigur, nu numai aceasta era decă derea

ordinului nostru! Devenise prea puternic, abaţ ii să i se luau la

î ntrecere cu regii, nu aveam oare î n Abbone exemplul unui

monarh, care cu gest de monarh î ncerca să facă ordine î n

nelegiuirile dintre monarhi? î nsă ş i ş tiinţ a pe care abaţ iile o

acumulaseră era acum folosită ca marfă de schimb, motiv de fală,

prilej de î ngî mfare ş i de glorie; aş a cum cavalerii mî nuiau cu

trufie armuri ş i stindarde, abaţ ii noş tri mî nuiau codice

î mpodobite cu miniaturi... Ş i cu atî t mai mult (ce sminteală! ) cu

cî t mă nă stirile noastre pierduseră acum ş i coroana î nţ elepciunii,

cî nd ş colile episcopale, breslele urbane, universită ţ ile î nţ elegeau

că rţ ile poate mai mult ş i mai bine decî t noi ş i fă ceau să apară

altele noi — ş i poate că aceasta era pricina atî tor nefericite

î ntî mplă ri.

Abaţ ia î n care mă aflam era, probabil, ultima care se putea lă uda

cu un primat î n producerea ş i reproducerea î nţ elepciunii scrise.

Dar poate că tocmai din această pricină că lugă rii să i nu se mai

mulţ umeau doar cu sfî nta operă a copiatului, voiau să creeze ş i ei

noi complemente ale naturii, î mpinş i de lă comia pentru lucruri

noi. Ş i nu î ş i dă deau seama, cu mintea unpî clită î n momentul

acela (ş i o ş tiu bine azi, cî nd sî nt gî rbov de ani ş i de experienţ ă ),

că, fă cî nd astfel, ei î nlesneau î nsă ş i Pră buş irea magnificenţ ei lor.

Pentru că, dacă acea nouă Ş tiinţ ă pe care voiau s-o producă se

reflecta liber î n afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut

deosebi locul acela

sfî nt de o ş coală episcopală sau de o universitate oră ş enească.

Ră mî nî nd ascunsă, î n schimb, ea î ş i pă stra prestigiul ş i forţ a, nu

era coruptă de dispută, de trufia quolibetală, care vrea să treacă

prin sita lui sic et non orice mister ş i orice mă reţ ie. Iată, mi-am

spus, pricinile tă cerii ş i ale î ntunericului care î nconjoară

biblioteca; ea este pă stră toare de ş tiinţ ă, dar poate menţ ine

această ş tiinţ ă neatinsă doar dacă o î mpiedică să ajungă la

oricine, ba chiar ş i la că lugă rii ei. Ş tiinţ a nu este ca moneda, care

ră mî ne fiziceş te î ntreagă chiar dacă trece prin vă mile cele mai

infame; ea e mai degrabă ca un veş mî nt foarte frumos care se

pră pă deş te prin folosinţ ă ş i prin î nfă ţ iş are prea repetată. Oare nu

este tot aş a ş i cartea î nsă ş i, ale că rei pagini se sfî ş ie, cernelurile

ş i aurul de pe ea se î ntunecă dacă o ating prea multe mî ini? Iată,

î l vedeam aproape de mine pe Pacifico din Tivoli care ră sfoia un

volum stră vechi, ale că rui foi aproape că se lipiseră una de alta

din cauza umezelii. î ş i î nmuia ară tă torul ş i policarul î n gură ca să

poată da paginile că rţ ii pe care o citea, ş i la fiecare atingere a

salivei sale paginile acelea î ş i pierdeau din vigoare; deschizî ndule,

î nsemna să le î ndoaie, să le dea pradă necruţ ă toarei lucră ri a

aerului ş i a prafului, care aveau să roadă vinele delicate pe care

pergamentul ş i le î ncorda, aveau să facă să apară noi pete de

mucegai acolo unde saliva î nmuiase, dar ş i vlă guise colţ ul paginii.

Aş a cum prea multă dulcoare î l moleş eş te pe luptă tor ş i-l

î nţ epeneş te, această prea multă iubire posesivă ş i nesă ţ ioasă

avea să predispună cartea la boala menită s-o omoare.

Ce era de fă cut, deci? Să nu se mai citească, să se pă streze doar

că rţ ile? Erau î ndreptă ţ ite temerile mele? Ce ar fi spus maestrul

meu?

Am vă zut ceva mai departe un copist, Magnus din Iona, care

terminase de lustruit foaia lui cu piatra ponce ş i o catifela cu

cretă, nivelî ndu-i apoi suprafaţ a cu tă vă lugul. Un altul, ală turi de

el, Rabano din Toledo, î ş i fixase pergamentul pe masă,

î nsemnî ndu-i marginile cu niş te gă uri mici, laterale, î n ambele

pă rţ i, î ntre care acum trasa cu un condei de fier linii orizontale

foarte subţ iri. Peste puţ in timp cele două foi aveau să se umple de

culori ş i de forme, pagina avea să devină asemenea unui

relicvariu, sclipind de nestemate, montate î n ceea ce va fi mai

apoi ţ esă tura de credinţ ă a scripturii. Cei doi confraţ i, mi-am

spus, tră iesc acum orele lor de rai pe pă mî nt. Dau la lumină că rţ i

noi, asemenea celor pe care timpul le va distruge fă ră putinţ ă de

a face altfel... Deci biblioteca nu putea fi ameninţ ată de nici o

forţ ă pă mî ntească, deci era un lucru

viu... Dar dacă era viu, de ce nu trebuia să se deschidă ca să

î nfrunte primejdia cunoaş terii? Asta era ceea ce voia Bencio ş i

ceea ce, poate, nu voise Berengario?

M-am simţ it ră vă ş it ş i cuprins de teamă î n gî ndurile mele Poate

ca ele nu se potriveau unui novice, care trebuia doar să urmeze

cu sfinţ enie ş i umilinţ ă regula, pentru toţ i anii care aveau sa vină

- lucru pe care l-am fă cut după asta, 'fă ră să -mi pun alte

î ntrebă ri, î n timp ce î n jurul meu lumea se scufunda tot mai mult

î ntr-o furtună de sî nge ş i de nebunie.

Era ora mesei de dimineaţ ă ş i m-am dus la bucă tă rie unde eram

acum prieten cu bucă tarii, ş i ei mi-au dat cî te ceva din ce era mai

bun de mî ncare.

Ziua a treia Sexta

î n care Adso ascultă mă rturiile lui Salvatore, care nu se pot rezuma

î n puţ ine cuvinte, dar care î i inspiră multe meditaţ ii î ngrijoră toare

î n timp ce mî ncam, l-am vă zut î ntr-un colţ pe Salvatore, care se

vedea bine că se î mpă case cu bucă tarul, devorî nd, plin de

bucurie, o plă cintă cu carne de oaie. Mî nca de parcă nu mai

mî ncase niciodată î n viaţ a lui, nelă sî nd să cadă nici o firimitură,

ş i pă rea să -l slă vească pre Domnul Dumnezeu pentru î ntî mplarea

aceea nemaipomenită.

Mi-a fă cut semn ş i mi-a spus, î n limbajul acela neobiş nuit al lui,

că mî nca pentru toţ i anii î n care ţ inuse post. I-am pus cî teva

î ntrebă ri. Mi-a vorbit despre o copilă rie foarte dureroasă î ntr-un

sat î n care aerul era ră u, ploile că deau mai tot timpul ş i cî mpurile

putrezeau, î n timp ce aerul era otră vit de miasme ucigă toare. Au

fost acolo, după cî te am î nţ eles, inundaţ ii anotimpuri de-a rî ndul,

î ncî t pe cî mpuri nu mai existau brazde, ş i dintr-o baniţ ă de

seminţ e se scotea o jumă tate, ş i apoi din jumă tatea aceea nu se

mai alegea nimic, chiar ş i seniorii aveau chipurile palide ca ale

să racilor, deş i, a observat Salvatore, să racii mureau î n numă r

mai mare decî t seniorii, poate (a spus el zî mbind) pentru că erau

mai numeroş i... O mă sură costa cincisprezece soldi, o baniţ ă,

ş aizeci de soldi, predicatorii vesteau sfî rş itul lumii, dar pă rinţ ii ş i

bunicii lui Salvatore î ş i aminteau că aş a fusese ş i î n alte daţ i,

astfel î ncî t traseră concluzia că lumea era mereu pe sfî rş ite. Ş i

aş a, după ce au mî ncat toate blestematele de pă să ri ş i toate

animalele spurcate care se puteau gă si, s-a pornit vorbă că unii,

î n sat, î ncepuseră să dezgroape morţ ii. Salvatore da lă muriri cu

mare pricepere, de parcă ar fi fost un histrion, cum se puseseră

să facă acei homeni malissimi, care scurmau cu degetele pă mî ntul

din cimitire, a doua zi după ce-ş i dă dea sfî rş itul cî te unul.

„Gnam! " spunea, ş i muş ca din plă cinta cu

carne de oaie, dar eu vedeam pe faţ a lui strî mbă tura disperatului

care mî nca din cadavru. Ş i apoi, nemulţ umiţ i de a scociorî î n

pă mî ntul sfî nt, alţ ii, mai ră i decî t primii, ca niş te tî lhari de

drumul mare, se tupilau î n pă dure ca să le sară î n spinare

că lă torilor. „Zac! ", fă cea Salvatore, cu cuţ itul la gî t, ş i; Gnam! ". Ş i

cei mai ră i dintre cei ră i î i momeau pe copii cu cî te un ou sau

vreun mă r ş i nu le mai lă sau nici oasele, dar, cum a ţ inut

Salvatore să mă lă murească imediat ş i foarte serios, după ce-i

frigeau mai î ntî i. A povestit despre unul care a venit î n sat să

vî ndă carne friptă pe puţ ini bani ş i toţ i nu ş tiau cum să se

bucure mai mult de norocul acela, pî nă ce preotul le-a spus că

era vorba de carne de om, ş i omul a fost fă cut bucă ţ i de mulţ imea

turbată. Dar, î n aceeaş i noapte, un oarecare din sat s-a dus să

sape mormî ntul celui omorî t ş i i-a mî ncat carnea canibalului, aş a

î ncî t, cî nd l-a descoperit, satul l-a osî ndit la moarte ş i pe el.

Dar Salvatore nu mi-a povestit numai despre asta. Cu vorbe

trunchiate, silindu-mă să -mi reamintesc puţ inul pe care-l ş tiam

din provensală ş i din dialectele italiene, mi-a spus povestea fugii

sale din satul natal ş i cum a cutreierat el prin lume. Ş i î n

povestea sa am recunoscut multe din cî te auzisem ş i î ntî lnisem

pe drum, ş i multe altele pe care le-am aflat după aceea le

recunosc acum, aş a că nu sî nt sigur că nu-i atribui lui, după

atî ta timp, î ntî mplă ri ş i fă ră delegi care au aparţ inut altora, mai

î naintea lui ş i după el, ş i care acum, î n mintea mea obosită, se

amestecă fă cî nd o singură imagine, chiar prin puterea î nchipuirii

care, unind amintirea aurului cu cea a muntelui, î ş i fă ureş te

ideea unui munte de aur.

Adesea î n timpul că lă toriei î l auzisem pe Guglielmo spunî nd cei

simpli, termen prin care unii dintre confraţ ii lui desemnau nu

numai poporul, ci, î n acelaş i timp, ş i pe cei fă ră carte. Expresie

care mi s-a pă rut a fi î ntotdeauna generală, pentru că î n oraş ele

italiene î ntî lnisem neguţ ă tori ş i meş teş ugari care nu erau oameni

ai Bisericii, dar care nu erau nici oameni fă ră ş tiinţ ă de carte,

chiar dacă cunoş tinţ ele lor se ară tau prin intermediul limbii

vulgare. Ş i, pentru a spune adevă rul, unii dintre tiranii care

guvernau peninsula pe vremea aceea nu aveau habar de ş tiinţ a

teologică, de cea medicală, de logică ş i de latină, dar desigur nu

erau oameni simpli sau lipsiţ i de pregă tire. De aceea, cred că ş i

maestrul meu, cî nd vorbea despre cei simpli, folosea un concept

mai degrabă simplu. Dar, fă ră î ndoială, Salvatore nu era un om

simplu, venea de undeva de la ţ ară, dintr-un loc aflat de secole

Pradă mizeriei ş i puterii nemă surate a seniorilor feudali. Era

un om simplu, dar nu era un prost. Visa ş i el o altfel de lume

care, pe vremea cî nd a fugit de-acasă de la ai lui, după cum mi-a

spus, că pă ta aspectul meleagurilor unde curge lapte ş i miere,

unde î n copaci atî rnă burdufuri cu brî nză ş i ş iraguri de cî rnaţ i

aromaţ i.

î mpins de nă dejdea aceasta, ca ş i cî nd n-ar fi vrut să creadă că

lumea nu este altceva decî t o vale a plî ngerii, î n care (aş a cum mau

î nvă ţ at) chiar ş i nedreptatea a fost prevă zută de providenţ ă

pentru a pă stra echilibrul lucrurilor, unde scopul cel mai adesea

ne scapă, Salvatore a că lă torit prin tot felul de locuri, de la

natalul să u Monferrato pî nă î n Liguria, apoi î n sus spre Provenţ a

ş i spre pă mî nturile regelui Franţ ei.

Salvatore a ră tă cit prin lume cerş ind, pră dî nd, pre-fă cî ndu-se

bolnav, tocmindu-se î n slujba vremelnică a vreunui senior, luî nd

apoi din nou calea codrului, ş i apoi calea cea dreaptă. După

povestirea lui, l-am vă zut unindu-se cu acele bande de

ră ufă că tori pe care apoi, î n anii ce au urmat, le-am î ntî lnit

yî nturî ndu-se prin Europa: falş i că lugă ri, ş arlatani, escroci,

î nş elă tori, rufoş i ş i zdrenţ ă roş i, leproş i ş i schilozi, ambulanţ i,

hoinari, trubaduri, că lugă ri fă ră patrie, studenţ i pribegi, pungaş i,

triş ori, mercenari, invalizi, jidovi ră tă citori, scă paţ i de

necredincioş i cu mintea distrusă, nebuni, fugari urmă riţ i,

ră ufă că tori cu urechile retezate, sodomiţ i, ş i, printre ei,

meş teş ugari ambulanţ i, ţ esă tori, că ldă rari, meş teri de scaune,

rotari, tocilari, î mpletitori de paie, zidari ş i iar tică loş i de tot felul,

pungaş i, nemernici, lichele, că lă uze necinstite, pleava societă ţ ii,

vagabonzi faimoş i sau oarecare, ş i canonici, ş i preoţ i vî nduţ i, ş i

sterpelitori, ş i oameni obiş nuiţ i să tră iască din î ncrederea altora,

falsificatori de bule ş i de sigilii papale, vî nză tori de indulgenţ e,

falş i paralitici care se lungeau la uş ile bisericilor, că lugă ri

ră tă citori fugiţ i de la schituri, vî nză tori de relicve, preoţ i care

vindeau iertarea, ghicitori ş i chiro-manţ i, necromanţ i,

tă mă duitori, falş i cerş etori ş i pă că toş i de tot soiul, corupă tori de

că lugă riţ e ş i de fete cu tertipuri ş i violenţ e, simulanţ i de

hidropizie, epilepsie, hemoroizi, gută ş i plă gi, dacă nu ş i de

nebunie melancolică. Erau unii care-ş i lipeau plasturi pe corp

pentru a se preface bolnavi de ulcere de nevindecat, alţ ii care-ş i

umpleau gura cu o substanţ ă de culoarea sî ngelui, pentru a se

preface că varsă atinş i de un ră u ascuns, ş mecheri care se fă ceau

că au unul din membre lovit de boală, sprijinindu-se î n cî rje fă ră

să aibă nevoie de ele ş i simulî nd epilepsia, rî ia, furunculele,

umflă turile, punî n-du-ş i legă turi, tinctură de ş ofran, cu fiare la

mî ini, fese pe cap, amestecî ndu-se î mpuţ iţ i printre oamenii din

biserici, ş i

lă sî ndu-se să cadă dintr-o dată prin pieţ e, scuipî nd bale ş i dî nd

ochii peste cap, lă sî nd să le curgă din nas scursori din zeamă de

mure ş i cinabru, ca să smulgă bani ş i de mî ncare de ]a oamenii

speriaţ i care-ş i aminteau de î ndemnurile sfinţ ilor pă rinţ i la

î mpă rţ irea de pomeni: î mparte cu cei flă mî nzi pî inea ta, adu-l î n

casa ta pe cel care n-are acoperiş, să -l vizită m pe Christos, să -l

primim pe Christos, să -l î mbră că m pe Christos pentru că, aş a

cum apa cură ţ ă focul, aş a ş i pomana ne cură ţ ă de pă cate.

Ş i după faptele pe care le povestesc, de-a lungul cursului Dună rii

am vă zut ş i î ncă mai vă d mulţ i dintre aceş ti ş arlatani care-ş i

aveau numele ş i î mpă rţ eala lor î n legiuni, ca dracii: accapponi

(castratori de cocoş i), lotori (î nnoroiţ i), protomedici (medici de

curte), pauperes verecundi (să raci sfioş i), mor-ghigeri ([aprox. ]

potoliţ ii), affamiglioli (î ncî rduiţ ii), crociari (cruciaţ ii), alacerbati

(iuţ ii), relicvari, î nfă inaţ i, falpatori, iucchi (lilieci), spectini (fă loş i),

cochini (muzicanţ i de tarantelă ), acconi ş i admiracti (demni de

privit), mutuatori (care î mprumută ), attermanti (cuprinş i de

tremurici), cagnabaldi (cî ini curajoş i), falsibordoni (falş i

sprijinitori), accadenti (picaţ i pe nepusă masă ), alacrimanti

(î nlă crimaţ i) ş i affarfanti (î ndră ciţ i).

Era ca un mî l ce se scurgea pe că ră rile lumii noastre, ş i printre ei

se amestecau predicatori de bună -credinţ ă, eretici î n că utare de o

nouă pradă, provocatori de neî nţ elegeri. Chiar papa Ioan fusese

cel care, temî ndu-se mereu de miş carea oamenilor simpli care

propovă duiau ş i practicau să ră cia, voise să scape de predicatorii

cerş etori care, după cum spunea el, î i atră geau pe curioş i

arborî nd drapele pictate cu figuri, predicî nd pentru bani ş i

storcind bani. Avea oare dreptate papa simoniac ş i corupt să

compare niş te că lugă ri cerş etori, care predicau să ră cia, cu aceste

bande de dezmoş teniţ i ş i de jefuitori? Eu, î n zilele acelea, după ce

că lă torisem puţ in prin Peninsula Italică, nu mai aveam o pă rere

prea limpede: auzisem despre că lugă rii din Altopascio care,

predicî nd, ameninţ au cu excomunică ri ş i fă gă duiau indulgenţ e,

erau foarte iertă tori î n privinţ a jafurilor ş i a fratricidelor, a

omuciderii ş i a sperjurului legat de bani, anunţ au că î n spitalul

lor se ţ ineau î n fiecare zi o sută de slujbe, pentru care adunau

daruri, ş i că din bunurile lor erau î nzestrate două sute de fete

să race. Ş i auzisem vorbindu-se de fratele Paolo Zoppo, care tră ia

î n Pă durea Rieti ca un pustnic ş i se lă uda că primise nemijlocit,

chiar de la Sfî ntul Duh, revelaţ ia că actul carnal nu era un Pă cat:

aş a î ş i ademenea victimele pe care le numea surori,

obligî ndu-le să se biciuiască goale, î ngenunchind pe pă mî nt de

cinci ori, î n formă de cruce, î nainte ca el să le î nfă ţ iş eze pe

victime lui Dumnezeu, ş i de-a fi primit de la ele ceea ce el numea

să rutul pă cii. Dar era adevă rat? Ş i ce î i lega pe aceş ti pustnici,

care-ş i spuneau iluminaţ i, de că lugă rii să raci care stră bă teau

drumurile peninsulei fă cî nd cu adevă rat penitenţ ă, ră u vă zuţ i de

clerul ş i de episcopii că rora ei le biciuiau viciile ş i jafurile?

Din povestea lui Salvatore, aş a cum se amestecau lucrurile cu

cele pe care eu le ş tiam deja, vă zî ndu-le chiar eu, aceste deosebiri

nu apă reau la lumina zilei: orice pă rea să semene cu orice. Uneori

î mi pă rea unul dintre acei milogi din Tourenne despre care spune

povestea că la apropierea coş ciugului fă că tor de minuni al

Sfî ntului Martin au rupt-o la fugă de teamă ca sfî ntul să nu-i

vindece, lipsindu-i astfel de izvorul cî ş tigurilor lor, ş i sfî ntul, fă ră

î ndurare, i-a mî ntuit mai î nainte de a ajunge la graniţ ă,

pedepsindu-i pentru tică loş ia lor, fă cî ndu-i să -ş i recapete vlaga

î ncheieturilor. Uneori, î n schimb, chipul de fiară al că lugă rului se

lumina de o lumină dulce cî nd î mi povestea cum, tră ind printre

bandele acelea, ascultase cuvî ntul predicatorilor franciscani, ş i

fiind el sub cerul liber î nţ elesese că viaţ a să racă ş i ră tă citoare pe

care o duceau nu trebuia să fie luată ca o neapă rată nevoie, ci ca

pe un gest fericit de devotament, ş i intrase să facă parte din secte

ş i din grupuri penitenţ iale ale că ror nume el le pocea ş i le descria

foarte nepotrivit doctrina. Am dedus din asta că î ntî lnise patarini

ş i valdezi, ş i poate catari, arnaldiş ti ş i umiliţ i, ş i că ră tă cind prin

lume trecuse din grup î n grup, luî ndu-ş i treptat ca misiune

condiţ ia sa de ră tă citor, ş i fă cî nd pentru Domnul ceea ce fă cuse

mai î nainte pentru stomacul lui.

Dar cum ş i pî nă cî nd? După cî te am î nţ eles, cu vreo treizeci de

ani î nainte, se alipise pe lî ngă o mă nă stire de minoriţ i î n Toscana

ş i acolo î ş i pusese rasa Sfî ntului Francisc, fă ră să intre î n ordin.

Acolo, cred, î nvă ţ ase stropul acela de latină pe care-l vorbea,

amestecî ndu-l cu graiurile din toate locurile î n care, să rac fă ră

patrie, fusese, ş i ale tuturor tovară ş ilor de vagabondaj pe care-i

î ntî lnise, de la mercenarii din patria sa, pî nă la bogomilii dalmaţ i.

Aici se dedicase vieţ ii de pocă inţ ă, spune el (pocă iţ i-vă -ţ i, î mi cita

el cu ochi inspiraţ i, ş i am auzit din nou formula care-i stî rnise

curiozitatea lui Guglielmo), dar, după cî te se pare, ş i fraţ ii minori

pe lî ngă care adă sta aveau idei î ncî lcite pentru că, mî nioş i pe

canonicul de la biserica vecină, acuzat de jafuri ş i de alte

nelegiuiri, i-au nă vă lit î ntr-o zi î n casă ş i l-au azvî rlit pe scară,

din care pă că tosului i

se trase moartea; apoi i-au jefuit biserica. Pentru care fapt

episcopul a trimis oameni î narmaţ i, că lugă rii s-au risipit ş i

Salvatore a ră tă cit î ndelung prin Italia de nord cu o bandă de

că lugă raş i sau de minoriţ i cerş etori, fă ră lege ş i fă ră rî nduială. De

aici a venit din nou î n Tolosano, unde a auzit despre o î ntî mplare

deosebită, ş i î n vremea asta se î nflă că ra la povestit, despre marile

ispră vi ale cruciaţ ilor. Un grup mare de pă stori ş i de oameni umili

s-au unit î ntr-o zi ca să treacă marea ş i să lupte î mpotriva

vră jmaş ilor credinţ ei. Li s-a spus ciobă naş ii. De fapt, ei voiau să

scape de locurile lor blestemate. Aveau două că petenii care le

vî rau î n cap niş te teorii false, un sacerdot care fusese izgonit de la

biserica lui pentru că se purtase necuviincios, ş i un că lugă r

apostat, din ordinul Sfî ntului Benedict. Aceş tia î i fă cuseră pe

nefericiţ ii aceia să -ş i iasă din minţ i î n aş a mă sură, î ncî t, alergî nd

cu disperare după ei, chiar ş i bă ieţ i de ş aisprezece ani, î mpotriva

voinţ ei pă rinţ ilor, avî nd cu ei doar o desagă ş i-o bî tă, fă ră bani,

pă ră -sindu-ş i ogoarele lor, î i urmau ca o turmă ş i alcă tuiau o

adunare foarte mare. După asta n-au mai ascultat nici de

dreptate, nici de vreo chibzuinţ ă, ci numai de forţ a ş i de bunul lor

plac. Faptul că se gă seau laolaltă, î n sfî rş it liberi ş i cu o

nedesluş ită nă dejde de pă mî nturi fă gă duite i-a adus î ntr-o stare

ca de beţ ie. Stră bă teau satele ş i oraş ele jefuind totul î n calea lor,

ş i dacă vreunul dintre ei era arestat, luau cu asalt temniţ ele ş i-l

eliberau. Cî nd au intrat î n fortă reaţ a Parisului, ca să dea drumul

unora dintre tovară ş ii lor pe care seniorii puseseră să fie prinş i,

deoarece armaş ul Parisului î ncerca să opună rezistenţ ă, l-au lovit

ş i l-au aruncat pe treptele fortă -reţ ei ş i au spart uş ile temniţ ei.

Apoi s-au ră spî ndit să se bată î n cî mpul Saint-Germain. Dar

nimeni n-a î ndră znit s-o pornească î mpotriva lor ş i au ieş it din

Paris, pornind spre Aquitania. Ş i-i omorau pe toţ i evreii pe care-i

î ntî lneau, oriunde se aflau, ş i-i jefuiau de avutul lor.

— De ce pe evrei? l-am î ntrebat pe Salvatore. Ş i mi-a ră spuns:

— De ce nu? Ş i mi-a explicat că toată viaţ a î nvă ţ aseră de la

predicatori că evreii erau duş manii creş tină tă ţ ii ş i î ş i adunau

bogă ţ iile la care nu aveau dreptul. L-am î ntrebat dacă nu era

totuş i adevă rat că bogă ţ iile erau adunate de seniori ş i de episcopi,

prin dijme, ş i că ciobă naş ii nu se luptau cu duş manii lor

adevă raţ i. Mi-a ră spuns că atunci cî nd duş manii adevă raţ i sî nt

prea puternici, trebuie să -ş i aleagă duş mani mai slabi. M-am

gî ndit atunci că de aceea oamenii simpli sî nt numiţ i aş a. Numai1

cei puternici ş tiu î ntotdeauna, foarte

limpede, cine sî nt duş manii lor adevă raţ i. Seniorii nu doreau ca

aceş ti ciobă naş i să le pună î n pericol bunurile ş i a fost un mare

noroc pentru ei că mai-marii ciobă naş ilor le bă gaseră î n cap ideea

că multe dintre bogă ţ ii erau î n mî inile evreilor.

Am î ntrebat cine î i bă gase î n cap mulţ imii că trebuie să -i atace pe

evrei. Salvatore nu-ş i aducea aminte. Cred că atunci cî nd se

adună grupuri de oameni atî t de mari ascultî nd de o fă gă duială ş i

cer numaidecî t ceva, nu se ş tie niciodată cine vorbeş te dintre ei.

M-am gî ndit că mai-marii lor primiseră î nvă ţ ă tura î n mă nă stiri ş i

î n ş colile episcopale, ş i vorbeau limba seniorilor, chiar dacă o

traduceau î n limba pe care o î nţ elegeau ş i ciobanii. Ş i ciobă naş ii

nu ş tiau unde ş edea papa, dar ş tiau unde ş edeau evreii. î n sfî rş it,

au asediat o altă fortă reaţ ă a regelui Franţ ei, unde evreii, speriaţ i,

fugiseră cu gră mada să se ascundă. Ş i evreii, urcaţ i pe zidurile

fortă reţ ei, se apă rau plini de curaj ş i de disperare, aruncî nd cu

lemne ş i cu pietre. Dar ciobă naş ii au aprins focul la poarta

fortă reţ ei, chinuindu-i pe evreii adă postiţ i cu fumul ş i cu focul. Ş i

evreii, neputî nd să scape, fiind mai î mpă caţ i cu gî ndul de a se

omorî singuri decî t să cadă î n mî inile necircumciş ilor, i-au cerut

unuia dintre ai lor, care pă rea cel mai curajos, să -i ucidă cu

spada. El a primit ş i a ucis vreo cinci sute dintre ei. Apoi a ieş it

din fortă reaţ ă, cu copiii evreilor uciş i, ş i a cerut ciobă naş ilor să fie

botezat. Dar ciobă naş ii i-au spus: tu ai fă cut un omor atî t de

mare printre oamenii tă i ş i acum vrei să scapi de moarte? Ş i l-au

fă cut bucă ţ i, pă strî nd copiii, pe care i-au botezat. Apoi s-au

î ndreptat spre Carcassone, să vî rş ind multe jafuri sî nge roase î n

drumul lor. Atunci regele Franţ ei a dat de ş tire că ei î ntrecuseră

orice mă sură ş i a poruncit să li se stea î mpotrivă î n orice oraş

prin care treceau, iar evreii să fie apă raţ i chiar ş i ei, ca orice

oameni ai regelui.

De ce s-a gră bit regele să vină aş a î n sprijinul evreilor î n

momentul acela? Poate pentru că s-a temut de ceea ce aveau să

facă ciobă naş ii î n tot regatul ş i că numă rul lor avea să crească

peste mă sură. Atunci a simţ it dragoste ş i pentru evrei, fie că

evreii erau de trebuinţ ă trebilor negustoreş ti ale regatului, fie că

trebuia să -i distrugă pe ciobă naş i ş i trebuia ca bunii creş tini să

gă sească cu toţ ii motiv să deplî ngă fă ră delegile acelora. Dar mulţ i

creş tini nu s-au supus regelui; gî n-dind că nu era drept să -i

apere pe evrei, care totdeauna fuseseră duş manii credinţ ei

creş tine. Ş i î n multe oraş e oamenii din popor care trebuiau să

plă tească evreilor camă tă erau bucuroş i cî nd ciobă naş ii î i

pedepseau pentru bogă ţ ia lor. Atunci regele a poruncit, sub

pedeapsa cu moartea, să nu mai

fî e ajutaţ i ciobă naş ii. A adunat o oaste numeroasă ş i i-a atacat ş i

mulţ i dintre ei au fost uciş i, alţ ii au scă pat cu fuga ş i s-au ascuns

î n pă duri unde au pierit din cauza lipsurilor. î n scurtă vreme au

fost nimiciţ i cu toţ ii ş i trimiş ii regelui i-au prins ş i i-au spî nzurat

cî te două zeci-treizeci deodată de copacii cei mai î nalţ i, pentru ca

vederea cadavrelor lor să slujească de exemplu veş nic ş i nimeni

să nu mai cuteze să tulbure liniş tea regatului.

Ciudat e că Salvatore mi-a spus această poveste ca ş i cum ar fi

fost vorba de o faptă plină de virtute. Ş i, de fapt, ră mî nea convins

că mulţ imea ciobă naş ilor pornise să cucerească Mormî ntul lui

Christos ş i să -l elibereze de necredincioş i ş i nu mi-a fost cu

putinţ ă să -l fac să creadă că această atî t de frumoasă cucerire se

ş i fă cuse, î n vremea lui Petru Eremitul ş i a Sfî ntului Bernard, ş i

sub stă pî nirea lui Ludovic cel Sfî nt, regele Franţ ei. Oricum,

Salvatore nu s-a dus la necredincioş i pentru că trebuia să se

î ndepă rteze cî t mai repede de pă mî n-turile Franţ ei. A trecut î n

ţ inutul novarez, mi-a spus, dar ce s-a î ntî mplat cu acest prilej a

ră mas tare î ncurcat. Ş i, î n sfî rş it, a sosit la Casale, unde a fost

primit î n mă nă stirea minoriţ ilor (aici cred că l-a î ntî lnit pe

Remigio), tocmai la vremea cî nd mulţ i dintre ei, urgisiţ i de papă,

î ş i schimbau rasa ş i că utau adă post pe lî ngă mă nă stirile vreunui

alt ordin, ca să nu ajungă pe rug. Cum, de fapt, ne povestise ş i

Ubertino. Din pricina nenumă ratelor sale experienţ e î n multe

munci manuale (pe care le î ndeplinise ş i î n scopuri necurate cî nd

ră tă cea liber, ş i î n scopuri sfinte, cî nd ră tă cea î ntru iubirea

Domnului), Salvatore a fost luat numaidecî t de că tre chelar ca

propriul să u ajutor. Ş i iată de ce, de mai mulţ i ani, ş edea acolo,

prea puţ in preocupat de fastul ordinului ş i foarte mult de pivniţ ă

ş i î mpă rţ eala alimentelor, putî nd să mă nî nce î n voie, fă ră să fure,

ş i să -l laude pre Domnul, fă ră să fie ars.

Aceasta a fost povestea pe care am auzit-o de la el, î ntre o

î mbucă tură ş i alta, ş i m-am î ntrebat ce anume nă scocise ş i ce

trecuse sub tă cere.

L-am privit plin de curiozitate, nu datorită peripeţ iilor prin care

trecuse, ci tocmai pentru că tot ce i se î ntî mplase mi se pă rea o

epitomă stră lucită a atî tor evenimente ş i miş că ri care fă ceau

î ncî ntă toare ş i de neî nţ eles Italia acelor vremi.

Ce ieş ise la iveală din spusele acelea? Imaginea unui om cu o

viaţ ă plină de aventuri, gata să -l omoare chiar ş i pe semenul să u

fă ră să -ş i dea seama de propria fă ră delege. Dar, cu toate că pe