Motto-ul și Motorul vieții

Motto-ul ș i Motorul vieț ii

M-am î ntrebat adesea dacă ceea ce fac eu, dacă ceea ce face un altul, dacă ceea ce facem noi toț i, î mpreună, contează cu adevă rat. Ș i dacă da, pentru cine?

M-am î ntrebat adesea dacă există o persoană, mă car o singură persoană din această lume nebună care să se oprească pur ș i simplu î n loc ș i să privească de jur-î mprejurul ei o singură clipă.

De exemplu, foloseș te cuiva faptul că astă zi toată lumea scrie ș i nimeni nu mai citeș te?

Contează ceea ce î ncerci, î ntr-o firavă stră danie de elan sfă tos, să transmiț i lumii?

Cui î i pasă?

Ca o î ncununare a deziluziei care te cuprinde uneori, î n marasmul patologic ș i greț os de neî mblâ nzit al omenirii, se iscă scepticismul acid, condamnat la o introspecț ie de-a dreptul turbulentă care se vrea a te reduce literalmente, la o muț enie etanș ă. Ș i totuș i... De fiecare dată câ nd tră iesc dezamă girea pe deplin, de fiecare dată există o voce care mi se propagă î n suflet repetâ nd necontenit cuvintele: ”Dă -i lumii tot ce ai mai bun, oricum... La urma urmei, este î ntre tine ș i Dumnezeu. N-a fost niciodată î ntre tine ș i ei, oricum. ” spuse de Maica Tereza.

Acesta este Motto-ul ș i Motorul vieț ii. Acest lucru este cel care ne animă uneori, acesta este sensul existenț ei noastre. Atâ t de simplu ș i frumos spus, atâ t de elegant ș i atâ t de creș tineș te!

Sunt OAMENI î n această lume care-ș i ghidează paș ii după alintul duios al sufletului lor nemă rginit pentru că au bucurii scâ nteietoare care le satisfac dorul divin ș i iubirea dumnezeiesc-armonioasă. Sunt OAMENI care dau lumii dragostea lor perpetuă, indiferent că primesc, poate, palme î n schimb ori că otră vurile ș i muș că turile veninoase le sfâ rtecă terapia morală cu care î ș i î mbă lsă mează arcadele sufletului.

Indiferent cum e lumea, indiferent de pă catele ș i mocirla-i putredă, ei scotocesc mereu ș i mereu î n adâ ncul lor inepuizabil, oferind perpetuu lumina vindecă toare a unei nobleț i î nnă scute.

Ș i atunci, cum să nu fii î n consonanț ă cu ei?

Î ț i azvâ rli la container decepț iile perforate ș i te mobilizezi la fel de plenar, urlâ nd din vâ rful propriei peniț e î n cele patru ză ri ale confluenț elor literare, că ceea ce vezi trebuie să constituie un exemplu demn de urmat. Sufletul ț i se lichefiază ș i ră mâ i uluit că ai dat peste comori nebă nuite, coacerea mentală ț i-a scos scâ nteia divină la plimbare ș i te laș i tâ râ t cu o beatitudine consimț ită î n acț iunile lor generoase, fiind fericit că poț i gră i doar câ teva cuvinte mă runte, dar pline de iubire hristoș ească .

Î n oraș ul î n care locuiesc, foarte aproape de cartierul unde stau, există un edificiu de cult, vechi de câ nd lumea, cu ecou larg î n istoria citadină, de peste două secole fiind adâ nc ancorat î n pă mâ ntul Covurluiului de altă dată. Lă caș ul reprezintă o punte de legă tură î ntre subjuganta ș i mizerabila viaț ă a că ută torilor de veș nicie ș i izbă virea aproape instantanee prin neprihă nita fâ ntâ nă de haruri a celei dintâ i femei din toate veacurile: Fecioara Maria. Este prinț esa tristeț ilor albe, regina absolută a binecuvâ ntă rilor lumeș ti, ș lefuitoare de diamante ș i scă parea tuturor celor steril-evlavioș i, este regeneratoarea sufletelor, o ș ansă î n plus, o scurtă tură cu miros de dragoste că tre Liturghia eternă din cealaltă lume. Dă ruită lumii din iubire, ea î nsă ș i iubire fiind, are puterea de a construi adevă rate ermitaje î ntre tine ș i tine, realizâ nd veș nic un abur dens al iertă rii, un intermediar nealterat, mereu frumos ș i curat că tre care î ț i poț i î ndrepta sigur toate angoasele ș i fricile î ntru bineprimita ș i eliberatoarea tă mă duire.

Edificiul poartă numele de Vovidenia, mai exact Intrarea î n biserică a Maicii Domnului.

Cei care stră pung pâ inea de ani de zile î n acest lă caș, au fă cut din viaț a lor un triumf al bucuriei, al speranț ei vindecă toare, o solie a reverendei stră bune purtată prin viaț a enoriei cu cinste ș i dă ruire, ș tergâ nd atâ t câ t se poate lacrima din colț ul ochilor pă că toș ilor cuminț i. Ș i asta fă ră a avea pretenț ia unui accent encomiastic pardosit cu ipocrizie ori poate un stufă riș lă crimos-duplicitar, ci dimpotrivă, un har firesc al emulaț iei empatice genetice poate, asortat cu un suflet pe mă sură, din moment ce distincț ia, ca mod de viaț ă, a biruit pâ nă î n zilele noastre. Mă refer, î n speț ă, la eleganț a de a purta sutana neagră, la rafinamentul din tată î n fiu al unui sacerdot modern, capabil de a fi Motto-ul ș i Motorul vieț ii î n spaț iul parohial amintit.

Ilustrul gâ nditor Goethe spunea: ”Să nu treacă o zi fă ră să auzi, să vezi sau să citeș ti ceva frumos”. Genială frază, dar uș or incompletă, din moment ce nică ieri nu se spune ”fă ră să FACI ceva frumos ș i bun”.

Î n mod cert î nsă, educaț ia, vocaț ia ș i dă ruirea, practicate cu sufletul deschis, adună î n micul univers o mâ nă de oameni nemaipomeniț i, despre care nici nu bă nuiai că ar putea exista. Pentru că, î ntr-adevă r, nu poț i face de unul singur ceea ce se face colectiv. Individualitatea este similară cu o cuș că neî nsufleț ită, iar biciuirea agonizantă a pustiului î ț i poate ș chiopă ta atitudinea cu care te aș teni uneori peste oameni ș i lucruri ș i trebuie să te gâ ndeș ti că doar solidaritatea REî ntregeș te sclipirile de viaț ă generate spontan î n ochii celor de lâ ngă tine. Poate tocmai de aceea, Pă rintele Porfirie spunea că nu te poţ i mâ ntui singur.

Principiul de bază î n astfel de acț iuni, un exemplu viu de urmat î n acest sens, pot fi figurile cele mai marcante ale aș eză mâ ntului creș tin, î nș iș i slujitorii Sfâ ntului Altar, î n frunte cu cel care conduce mica unitate administrativă bisericească. Toate actele de filantropie, nu doar cele palpabile, concrete, ci ș i duhovniceș ti, reprezintă punctul ș i linia definitorii î n conturarea iubirii supreme, iubire hristoș ească practicată la scară largă aici, cu braț ele pe deplin deschise că tre buruienosul pă că tos aterizat cu totul î ntâ mplă tor, ce î ncearcă timid să pă trundă dincoace de hotarul parohiei.

Cum să nu rezonezi cu iniț iativa lă udabilă a unor astfel de pilde stră lucitoare?

Pentru mine, ca om mă runt ce tră ieș te sentimentul propriei inutilită ț i mai mult decâ t î ș i poate î nchipui cineva, aterizarea î n heliportul Vovidenia î nseamnă un soi de subț iere a sufletului aflat î n derivă, î nseamnă o spă lare a colbului ustură tor pe care-l simt uneori arzâ ndu-mi inima. Este ră spunsul la eterna-mi î ntrebare a introspecț iei fă cute aproape zilnic, cu o precizie matematic-negativă ce-mi dă o stare vecină cu deș ertă ciunea, fiindcă regretul existenț ei mele letargice, mai ales din ultimii ani, î mi exploatează harnic neajunsurile ș i-mi dezinfectează cugetul, conturâ ndu-mi un orizont plin de speranț ă.

Iertarea salvează oameni.

Iubirea î nsă, salvează suflete.

Î n repetate râ nduri mi s-a î ntâ mplat să mă gâ ndesc că zilele se î ngră mă desc parcă unele î n altele precum sardelele î ntr-o conservă, să tră iesc aproape apocaliptic sentimentul că mormanele de timp s-au nă ruit dintr-o dată ș i că, pur ș i simplu nu mai am timp ”să FAC ceva frumos ș i bun”, nu mai am timp să merg pe singura că rare dreaptă a vieț ii, cea hristică. Fiindcă un copil, cu doar nouă zile î nainte de pă ră si scena vieț ii, gră ia plâ ngâ nd: î mi pare ră u că nu am ajutat destul, că nu mai pot să fac bine pentru cei din jurul meu. Dacă ea, la vâ rsta ei angelică, de doar 15 ani, suspina aș a, noi ce să mai spunem? Nu vreau să am acest regret ș i î mi doresc ca nimeni să nu-l aibă, poate tocmai de aceea ar trebui să fructifică m clepsidra timpului, s-o exploată m la maxima capacitate ș i să î ncetinim, atâ t câ t se poate, scurgerea inerentă a clipelor serbede prin orificiul sugrumant.

Î n lumea aceasta nebună, sunt OAMENI care dă ruiesc ș i se dă ruiesc celor de lâ ngă ei, la modul plenar, fă ră fisuri ș i fă ră multe cuvinte. Faptele vorbesc. Personal nu pot trece cu vederea peste ei, nu vreau să pă ș esc cu indiferenț ă peste ceea ce fac ei, fă ră ca eu să nu-mi î nș usesc mă car a suta-mia parte ș i să nu mă implic cumva, fie câ t de puț in. Nu pot ș i nici nu vreau. Mă simt î ntr-un fel datoare nu doar să recunosc deschis meritele absolute ale lor, care sunt mai mult decâ t evidente, ci ș i să fac cunoscut lumii î ntregi ceea ce se petrece î n micul univers parohial al oraș ului port de la Dună re.

Astfel, slujitorul Unicului Laureat al Eternită ț ii, al Celui î nviat î n veș nicie dă clasă chiar ș i celor mai superficiali din fire, surâ zâ nd lui Dumnezeu printr-o evadare pe verticală, antrenâ nd î n urcarea sa pe toț i cei pomeniț i la Sfâ nta Proscomidie.

Poate că î n iureș ul acesta tenebros al unei vieț i urbane nă bă dă ioase ș i pline de maliț ie colectivă, ar trebui să ne oprim î n loc ș i să privim doar o singură clipă de jur-î mprejur. Probabil că ar fi suficient. Suficient câ t să ne dă m seama că Dumnezeu ne-a dat un tezaur binecuvâ ntat, genetic-liturghisier, OM al celei mai citite că rț i din istoria omenirii: Sfâ nta Scriptură, care adună mereu ș i mereu comori î n cer.

Asumâ ndu-mi riscul criticilor abrupte, al posibilelor lapidă ri veninoase ale congenerilor mei atei, m-aș suspecta de falsă preț uire dacă n-aș elogia astă zi uimitoarea dă ruire a celor care fac din agneț un mijloc al iertă rii, un altar al adevă ratei credinț e. Binecuvâ ntare ș i bucurie pentru noi toț i, recunoș tinț ă pentru dă ruirea cu care nouă, celor din lume, ni se î ntinde o mâ nă de ajutor, pentru infinitele acte caritabile să vâ rș ite de-a lungul anilor, î n care sunt angrenaț i absolut toț i cei care doresc să participe, ș i aleasă consideraț ie pentru î nț elegerea ș i atenț ia faț ă de fiecare î n parte, dar mai ales pentru rugile fierbinț i î nă lț ate că tre Cer.

Aduc iertare dacă am lovit ceea ce nici mă car nu trebuia atins: cheia de boltă a tot ce reprezintă Biserica Vovidenia din Galaț i ca un î ntreg obș tesc, î n frunte cu slujitorii să i iniț iatori.

Mulț umesc.

mai 2020

Cristea Aurora - Galaț i