PROLOG 20 страница

Privirea lui Kate se mută la King, care o privea neliniştit. Până la urmă, el îi ucisese tatăl. Ce putea să spună? Îmi pare rău?

— Ai îmbătrânit destul de bine. Se pare că timpul a fost generos cu tine, i se adresă tânăra.

— În ultima vreme, nu. De aceea suntem aici, Kate. Pot să-ţi spun Kate?

Tânăra se lăsă pe spătar.

— Doar este numele meu, Sean.

— Ştiu că este penibilă situaţia.

Ea îl întrerupse:

— Tata a luat unele decizii. El l-a ucis pe omul pe care tu îl păzeai. Tu chiar nu ai avut de ales. Făcu o pauză şi trase puternic aer în piept. Au trecut opt ani. Nu te voi minţi spunându-ţi că atunci nu te-am urât. Eram o fată de paisprezece ani, şi tu îl luaseşi pe tata de lângă mine.

— Dar acum, începu Michelle.

Privirea lui Kate rămăsese pe King.

— Acum, am devenit femeie în toată firea şi lucrurile sunt mult mai clare. Ai făcut ceea ce aveai de făcut. Şi eu la fel.

— Presupun că nici tu nu ai prea avut de ales, comentă King.

Ea se aplecă înainte şi începu să mişte lucrurile de pe birou. King observă că pusese obiectele – un creion, o riglă şi alte câteva lucruri – în unghi de nouăzeci de grade, apoi o luă de la capăt. Mâinile ei continuau să se mişte în timp ce se uita la King şi la Michelle.

— Thornton spune că aţi găsit dovezi care indică faptul că tata nu a acţionat singur. Ce noi dovezi?

— Nu-ţi putem spune, zise Michelle.

— Minunat! Voi nu puteţi să-mi spuneţi, dar vă aşteptaţi ca eu să discut cu voi.

— Dacă a mai fost cineva implicat în acea zi, Kate, este important ca noi să ştim cine a fost, spuse King. Şi cred că şi tu vrei asta.

— De ce? Doar nu mai putem schimba faptele. Tatăl meu l-a ucis pe Clyde Ritter. Au văzut mii de martori.

— Este adevărat, spuse Michelle, dar acum credem că a fost mai mult de atât.

Kate se lăsă pe spătar.

— Deci, mai exact, ce doriţi de la mine?

— Orice ne poţi spune despre evenimentele care au dus la asasinarea lui Ritter de către tatăl tău, spuse Michelle.

— Nu a venit într-o zi, aşa, pe neaşteptate, să anunţe că va deveni asasin, dacă asta vă întrebaţi. Eram doar un copil la vremea aceea, dar tot aş fi anunţat pe cineva despre asta.

— Ai fi făcut-o? întrebă King.

— Ce vrea să însemne asta?

King ridică din umeri.

— Era tatăl tău. Jorst spune că l-ai iubit. Poate că nu ai fi sunat pe nimeni.

— Poate că nu aş fi sunat pe nimeni, spuse Kate pe un ton lipsit de emoţie, apoi începu din nou să agite creionul şi celelalte obiecte.

— Bine, hai să presupunem că nu a anunţat ce are de gând să facă. Dar ţi-a spus ceva care să pară suspect sau neobişnuit?

— Tatăl meu purta masca unui strălucit profesor de colegiu, dar în esenţă era un radical nereformat care încă trăia în anii 1960.

— Mai exact?

— Adică era înclinat să spună lucruri scandaloase care puteau fi considerate suspecte.

— Bine, hai să trecem la ceva mai tangibil. Ai vreo idee de unde a luat pistolul pentru a-l ucide pe Ritter? Niciodată nu s-a aflat lucrul acesta.

— Am mai fost întrebată asta acum mulţi ani. Nu am ştiut atunci, nu ştiu nici acum.

— Bine, spuse Michelle. Dar a fost cineva care să-l tot viziteze înainte de uciderea lui Ritter? Cineva pe care tu să nu-l cunoşti?

— Arnold avea puţini prieteni.

King îşi înclina capul într-o parte.

— Acum este Arnold?

— Cred că am dreptul să-i spun cum vreau.

— Deci avea puţini prieteni. Vreun posibil asasin printre ei? interveni Michelle.

— Asta este greu de spus, mai ales că şi Arnold era unul. Asasinii nu au obiceiul de a-şi face publice intenţiile, nu?

— Uneori o fac, răspunse King. Dr. Jorst ne-a povestit cum tatăl tău a venit la el şi i s-a plâns că Ritter distruge ţara. A mai făcut asta vreodată cu tine de faţă?

Drept răspuns, Kate se duse la fereastră şi privi Franklin Street, pe care treceau maşini şi biciclete, şi studenţii care stăteau pe treptele facultăţii.

— Ce mai contează acum? Un asasin, doi, trei, o sută! Cui îi mai pasă?

Ea se întoarse şi îi privi insistent, cu mâinile încrucişate piept.

— Poate că ai dreptate, spuse King. Dar poate explica de ce tatăl tău a făcut ceea ce a făcut.

— A făcut asta pentru că l-a urât pe Clyde Ritter şi tot ceea ce reprezenta el, răspunse ea vehement. A simţit tot timpul nevoia de a zdruncina sistemul.

Michelle privi la posterele politice de pe pereţi.

— Profesorul Jorst ne-a mai spus că îi calci pe urme tatălui tău în dorinţa de a zdruncina sistemul.

— Multe dintre lucrurile pe care le-a făcut tatăl meu au fost bune şi demne. Şi ce om rezonabil nu l-ar fi urât pe Clyde Ritter?

— Din păcate, ai fi foarte surprinsă, zise King.

— Am citit toate rapoartele şi poveştile care au apărut după aceea. Sunt surprinsă că nimeni nu a făcut un film după povestea asta. Presupun că nu a fost destul de important.

— Un om poate urî pe cineva şi să aleagă totuşi să nu-l omoare, spuse King. Din toate punctele de vedere, tatăl tău era un om pătimaş care credea cu fermitate în anumite cauze şi totuşi niciodată nu mai fusese implicat într-un act violent. Aici Kate Ramsey păru să tresară un pic. King observă, dar trecu mai departe. Chiar şi în timpul Războiului din Vietnam, când era tânăr şi furios, ar fi putut lua o armă şi să împuşte pe cineva, dar Arnold Ramsey a ales să nu o facă. Aşa că, având în vedere trecutul, tatăl tău, un profesor apreciat, în floarea vârstei, cu o fată care îl iubea, ar fi putut să aleagă să îl urască pe Clyde Ritter fără să-l împuşte. Dar este posibil să fi existat şi alt factor implicat.

— Cum ar fi? întrebă Kate.

— Cum ar fi altcineva, cineva pe care el să-l respecte, să-i fi cerut asta. Să-l roage să-l ajute la asasinarea lui Ritter.

— Este imposibil. Tatăl meu a fost singurul care l-a împuşcat pe Ritter.

— Dacă persoanei celelalte i s-a făcut frică şi nu a mai tras?

Kate se aşeză la biroul său, iar degetele ei se apucară din nou de jocul cu creionul şi rigla.

— Ai dovezi despre acest lucru? întrebă ea fără să ridice privirea.

— Şi dacă am avea? Ţi-ai forţa un pic memoria? Îţi vine cineva în minte?

Kate începu să spună ceva, apoi se opri şi scutură din cap.

King privi o fotografie de pe un raft, apoi se duse şi o luă de acolo. Erau Kate cu mama ei, Regina. Trebuie să fi fost o poză mai recentă decât cea pe care o văzuseră în biroul lui Jorst, din moment ce Kate arăta de nouăsprezece, douăzeci de ani. Regina era tot o femeie foarte încântătoare, dar era ceva în ochii ei, o oboseală care probabil reflecta situaţia ei tragică.

— Înţeleg că îţi este dor de mama ta.

— Bineînţeles. Ce întrebare mai este şi asta?

Kate se ridică, luă poza de la el şi o puse pe raft la locul ei.

— Am înţeles că ei erau despărţiţi la vremea asasinatului?

— Da, şi? Multe căsnicii se destramă.

— Ai idee de ce s-au despărţit părinţii tăi? întrebă Michelle.

— Poate că se îndepărtaseră unul de celălalt. Tatăl meu era un socialist. Mama era republicană. Poate din cauza asta.

— Totuşi, nu era ceva nou, nu? o chestionă King.

— Cine poate şti cu siguranţă? Ei nu prea vorbeau despre asta. În tinereţea ei, mama se pare că a fost o actriţă extraordinară, cu un viitor strălucit. Însă a abandonat acel vis pentru a trăi cu tatăl meu şi a-l susţine în cariera lui. Poate că a ajuns să regrete decizia. Poate s-a gândit că îşi iroseşte viaţa. Chiar nu ştiu, şi în acest moment nici nu mă mai interesează.

— Presupun că a fost destul de deprimată după moartea lui Arnold. Poate de asta s-a sinucis.

— Dacă acesta este motivul, atunci i-au trebuit ani de zile ca să o facă.

— Deci, tu crezi că este altceva? întrebă King.

— Nu prea m-am gândit la treaba asta, bine!?

— Nu cred asta. Pun pariu că te gândeşti tot timpul, Kate.

Kate îşi duse o mână la ochi.

— Întâlnirea a luat sfârşit. Ieşiţi afară!

În timp ce mergeau pe Franklin Street către maşina lui Michelle, King spuse:

— Ştie ceva.

— Da, ştie, fu de acord Michelle. Întrebarea este cum aflăm de la ea?

— Este foarte matură pentru vârsta ei. Dar are, de asemenea, capul plin de lucruri amestecate şi confuze.

— Mă întreb cât de apropiaţi sunt Thornton Jorst şi Kate? El a informat-o destul de repede de vizita noastră.

— Şi eu mă întrebam asta. Nu mă gândesc la o relaţie amoroasă.

— Mai mult ca un tată surogat? sugeră ea.

— Poate. Şi taţii ar face multe pentru a-şi proteja fiicele.

— Deci, ce facem acum? întrebă Michelle.

— E clar că am scuturat-o puţin pe Kate Ramsey. Hai să vedem unde ne duce chestia asta.

Joan află ceva foarte interesant despre John Bruno de la membrii din stafful de campanie de la firma de avocatură din Philadelphia. Nimeni nu avea de spus ceva de bine despre Catherine Bruno.

— Îşi ţine nasul aşa de sus, încât e o minune că nu se îneacă atunci când plouă, spuse una dintre secretare despre doamna Bruno cea cu sânge albastru.

Joan mai găsi o femeie la firma de avocatură, care muncise cu Bruno pe vremea când era procuror în Washington. Femeia îşi aminti de Bill şi de Mildred Martin, şi citise articole despre moartea lor.

— Nu părea genul de om care să fie ucis, spuse femeia cu o expresie speriată. Bill era atât de bun şi de credul!

Joan se legă de asta.

— Credul, da, el era credul. Poate chiar şi atunci când nu trebuia să fie.

— Ei bine, nu prea îmi place să bârfesc.

— Amândouă suntem adulte; putem povesti oriunde şi oricând vrem, replica Joan. Mai ales dacă este în interesul justiţiei.

Femeia tăcu.

— Aşadar, ai lucrat pentru amândoi, Bill Martin şi Bruno, la procuratura din Washington?

— Da. Da, am lucrat.

— Şi care a fost impresia ta despre ei?

— Bill era prea bun pentru poziţia pe care o avea. Toţi eram de părerea asta, niciodată de faţă cu el, bineînţeles. Cât despre Bruno, personalitatea lui se potrivea perfect meseriei, după părerea mea.

— Dur, fără scrupule. Nu s-ar fi dat la o parte în a încălca anumite reguli pentru a-şi atinge scopul?

Femeia scutură din cap.

— Nu, nu aş putea spune asta. A fost dur, dar niciodată nu ştiu să fi depăşit limita.

— Şi totuşi, am citit că au fost ceva probleme atunci.

— Au fost. Cum am mai spus, Bill Martin era un om prea bun uneori. Unii dintre procurori au depăşit limita. Dar să ştii că mulţi poliţişti o făceau atunci. Erau probleme de acest gen mai tot timpul. În timpul protestelor din anii 1960 şi începutul anilor 1970, îmi amintesc zeci de cazuri în care poliţiştii fabricau dovezile, făceau arestări pentru infracţiuni imaginare, intimidau populaţia şi şantajau. Era rău, foarte rău. O ruşine!

— Şi totuşi, spui că Bruno nu a participat la toate astea?

— Dacă a făcut-o, atunci eu nu am ştiut.

— O cunoşteai pe Mildred, nevasta lui Bill Martin?

— Mare figură! Întotdeauna a vrut să trăiască mai sus de condiţia ei. Nu era o admiratoare a lui Bruno, asta îţi pot spune.

— Aşa am auzit şi eu. Atunci nu te-ar fi surprins dacă ai fi auzit-o vorbindu-l de rău pe Bruno, spunând minciuni despre el?

— Deloc. Aşa era ea. Ea a vrut ca soţul ei să fie un fel de erou al justiţiei, sperând în secret că amândoi se vor ajunge, adică vor câştiga mulţi bani. Bill însă nu era aşa. Bruno era. Cred că ea era geloasă.

Joan se lăsă pe spătar şi digeră încet noile informaţii. O studie pe femeie cu atenţie. Părea că spune adevărul. Dacă era aşa, atunci lucrurile se schimbau.

— Te-ar surprinde dacă Mildred Martin ar fi implicată atât în moartea soţului ei, cât şi în răpirea lui Bruno?

— Legat de Bill, da. Cred că îl iubea cu adevărat. Dar legat de Bruno? Ridică din umeri. Mildred poate fi foarte răzbunătoare uneori.

— Adică?

— Dacă ar fi avut posibilitatea, l-ar fi împuşcat fără să stea pe gânduri.

Joan zbură înapoi în Virginia şi îşi luă maşina. Când se pregătea să iasă din aeroport, îi sună telefonul. Era de la birou, informând-o în legătură cu Bob Scott şi Doug Denby. Raportul era uluitor. Magnifica Agenţie, cu toate resursele ei, nu reuşise să-l găsească pe Bob Scott. Cu un an în urmă, fostul agent al Serviciului Secret dispăruse de pe faţa pământului. Îl localizaseră în Montana; se pare că trăia din munca pământului. De atunci nu se mai auzise nimic de el. Era divorţat de ani de zile, nu avea copii, şi fosta lui soţie se recăsătorise şi nu mai ştia nimic de el. Agenţia mai implicase şi surse de la Serviciul Secret, însă fără rezultat. Cecurile cu pensia, ce fuseseră trimise în Montana, se întorseseră toate în ultimul an.

Doug Denby fusese mai uşor de depistat. El se întorsese în Mississippi după ce moştenise o avere considerabilă în pământuri şi bani. Şi acum se bucura de viaţa la ţară, departe de agitaţia sferelor politice. Cu siguranţă că nu se învârtea în jur, omorând oameni.

Joan închise telefonul şi era gata să parcheze pe o alee când telefonul sună din nou. Era Jefferson Parks.

— Lasă-mă să-ţi spun, zise ajutorul de şerif, că încă ai destui admiratori în Serviciul Secret. Tot ce am auzit a fost numai cât de bună ai fost. Mi-a venit să vomit.

Joan râse.

— Am efectul acesta asupra multor bărbaţi.

— Deci, ceva noroc?

— Nimic până acum. Oamenii din stafful de campanie al lui Bruno nu prea ştiau nimic.

— Ce ai de gând să faci acum?

— Nu sunt sigură. Nu am avut noroc nici în găsirea lui Bob Scott. I s-a pierdut urma acum un an.

— Bine, uite. Ştiu că suntem o agenţie federală cu buget restrâns şi nu avem tot acest echipament sofisticat pe care îl aveţi voi în sectorul privat, dar ce spui dacă încerc şi eu să-l găsesc pe individul acesta?

— Orice vei face este bine-venit şi apreciat, spuse Joan cu amabilitate.

— Dar King nu pare să creadă că Scott ar putea fi implicat. Bineînţeles, era supărat pe King pentru ceea ce se întâmplase. Dar nu ar fi avut niciun motiv să-l ucidă pe Ritter şi să-şi ruineze singur cariera. Şi mai este şi treaba cu pistolul.

— M-am mai gândit şi eu la asta. Sean mi-a spus că pistolul găsit la Loretta era un model cu ţeava scurtă, de calibru 38.

— Şi?

— Nu este cel folosit în mod curent de Serviciul Secret. Şi, deşi nu era neobişnuit ca el să aibă o armă, era totuşi ciudat să aibă una de alt tip.

Parks nu era convins.

— Dar de ce să aibă două arme? Dacă plănuia să-l omoare pe Ritter, atunci ar fi putut folosi propria arma.

— Dar dacă un alt posibil asasin, partenerul lui Ramsey, s-a speriat, nu a mai tras şi i-a dat arma omului din interior, Bob Scott, ca să o ascundă, gândindu-se că nimeni nu avea cum să-l suspecteze pe el? Apoi poate că Bob Scott a devenit agitat fiindcă avea asupra lui două arme şi s-a decis să ascundă una din ele în acea debara unde l-a văzut Loretta.

— Şi Loretta a început să-l şantajeze. Bine, asta i-ar da lui Scott motivul să o ucidă. Dar moartea lui Ritter a distrus şi cariera lui Scott. De ce ar fi făcut asta?

Joan ridică din umeri.

— Pentru ce face lumea orice? Pentru bani! Şi adevărul este că dispariţia lui îl culpabilizează şi mai mult.

— Ce vrei să mai ştii despre el?

— A fost veteran din Vietnam înainte să intre în Serviciul Secret. Poate că avea ceva sechele de atunci. Era cu siguranţă un tip care nu ezita să tragă. Poate că a trecut de cealaltă parte. Vezi, pista asta nu a fost niciodată suficient cercetată. Oficial, s-a tras concluzia că Ramsey a acţionat singur. Noi suntem acum singurii oameni care privesc treaba asta din toate unghiurile.

— Cred că era şi timpul! Te sun eu dacă găsesc ceva. Te întorci la casa lui Sean?

— Da, sau la hanul la care stau, Cedars.

— Vorbim mai târziu, încheie Parks.

Joan conduse mai departe, căzută pe gânduri. Atât de pierdută în gânduri, încât nu observă maşina care o urmărea sau pe şoferul care o fixa cu privirea.

Îmbrăcată în trening, Kate Ramsey părăsi până la urmă biroul, se urcă într-un Volkswagen Broscuţă şi demară. Michelle şi King o urmăriră până la Bryan Park, la marginea Richmond-ului. Odată ajunsă aici, Kate coborî din maşină şi se dezbrăcă de trening, rămânând în pantaloni scurţi şi tricou cu mânecă lungă. Făcu câteva mişcări de încălzire şi apoi o luă din loc.

— Minunat, spuse King. S-ar putea întâlni cu cineva aici şi noi nu vom putea afla ce şi cum.

— Ba da.

Michelle se caţără peste spătar, ajungând pe bancheta din spate.

King o privi.

— Ce ai de gând să faci?

Ea îl luă de umăr şi îl întoarse la loc.

— Ţine ochii drept în faţă.

Începu să se dezbrace.

— Îmi ţin echipamentul pentru alergare într-o geantă sub bancheta din spate. Nu ştii niciodată când ai nevoie de el.

King privi în oglinda retrovizoare cum apare un picior gol, apoi celălalt, cum ies din pantalonii lungi şi cum pantalonii scurţi alunecă peste pulpele musculoase şi coapsele bine conturate.

— Da, spuse el luându-şi privirea din oglindă atunci când ea începu să-şi scoată bluza, nu ştii niciodată.

Privi pe geam cum Kate Ramsey se îndepărta în sprinturi mari, aproape ieşind din câmpul lui vizual.

— Michelle, cred că este cazul să te grăbeşti, altfel nu o vei mai prinde niciodată…

Dar se opri când uşa maşinii se deschise şi apoi se închise; atunci o văzu pe Michelle în maiou de sport, în pantaloni scurţi şi în pantofi sport, îndepărtându-se în viteză, cu muşchii încordaţi. El nu putea decât s-o privească, uimit, cum reducea rapid distanţa dintre ea şi Kate.

— Ăştia de la olimpiadă, murmură el.

La început, Michelle păstră o distanţă considerabilă între ele, până îşi dădu seama că femeia venise numai să alerge. Atunci schimbă tactica. În loc să stea în urma lui Kate, decise să intre iar în vorbă cu ea. Când o ajunse din urmă, Kate o privi, se încruntă şi imediat grăbi pasul. Michelle o ajunse repede din urmă. Când Kate începu să sprinteze şi Michelle o prinse din urmă fără a depune vreun efort, încetini.

— Ce vrei? o întrebă cu o voce aspră.

— Să vorbim.

— Unde este prietenul tău?

— Lui nu-i prea place să alerge.

— Ţi-am spus tot ce ştiu.

— Chiar aşa ai făcut, Kate? Uite, vreau doar să te înţeleg. Vreau să te ajut.

— Nu încerca să fii prietena mea, bine? Asta nu este vreo emisiune poliţistă de la televizor în care noi, deodată, vom deveni foarte apropiate.

— Ai dreptate, asta este viaţa reală, şi o mulţime de oameni sunt răpiţi sau îşi pierd viaţa. Noi încercăm să ne dăm seama ce naiba se întâmplă fiindcă vrem să-i oprim pe cei care fac lucrurile astea şi cred că tu ne poţi ajuta.

— Nu te pot ajuta nici pe tine, nici pe altcineva.

— Cred că nici măcar nu ai încercat.

Kate se opri, cu mâinile în şold, trăgând puternic aer în piept şi privind-o aspru pe Michelle.

— Ce naiba ştii tu? Nu ştii nimic despre mine.

— De aceea sunt aici. Vreau să ştiu mai multe. Vreau să ştiu exact cât eşti tu dispusă să îmi spui.

— Tu nu înţelegi? Am lăsat totul în urmă. Nu vreau să mai retrăiesc acea perioadă a vieţii mele. Începură să alerge din nou. Şi pe de altă parte, nu ştiu nimic.

— De unde ştii că nu ştii? Ai trecut prin fiecare mic detaliu, ţi-ai pus toate întrebările posibile, ai urmărit fiecare fir al evenimentelor?

— Uite, nu vreau să mă mai gândesc la trecut, bine?

— Deci, să înţeleg că răspunsul este nu.

— Dacă ar fi fost tatăl tău, te-ai fi gândit mult la lucrurile astea?

— Ce nu aş fi făcut, Kate, este că nu m-aş fi ascuns de adevăr. Ai vorbit vreodată despre asta? Dacă nu, eu sunt aici să te ascult. Chiar sunt aici.

O lacrimă alunecă pe obrazul celeilalte femei. Michelle puse o mână pe umărul ei şi amândouă se opriră din alergat. O conduse pe Kate pe o bancă şi se aşezară.

Kate îşi şterse ochii privind în gol. Michelle aştepta răbdătoare.

Kate începu cu o voce ezitantă:

— Eram la ora de algebră când au venit şi m-au luat. Acum făceam x + y şi în clipa următoare tatăl meu era la ştirile naţionale. Ştii cum te simţi?

— Ca şi cum ar fi sfârşitul lumii?

— Da, admise încet Kate.

— Ai reuşit să vorbeşti cu mama ta despre chestiile astea?

Kate dădu indiferentă din mână.

— Ce era de vorbit? Ea deja îl abandonase pe tata. Asta a fost alegerea ei.

— Aşa ai văzut tu lucrurile?

— Cum altfel să le văd?

— Trebuie să ai vreo idee de ce s-au despărţit, mai mult decât ne-ai spus mai devreme.

— Nu a fost vina tatălui meu, asta pot să-ţi spun.

— Deci a fost alegerea mamei tale şi tu spui că nu ştii de ce – altceva decât că ea a simţit poate că îşi iroseşte viaţa cu tatăl tău?

— Ştiu că atunci când mama ne-a părăsit, viaţa lui practic a încetat. El o venera. Nu m-ar fi surprins dacă s-ar fi sinucis.

— Ei bine, poate chiar asta a făcut.

Kate o privi fix.

— Şi ce, l-a luat pe Clyde Ritter cu el?

— Doi dintr-o lovitură.

Kate îşi privi mâinile.

— Totul a început ca un basm. Tatăl meu era activist în colegiu. Participa la marşuri pentru drepturile omului, la proteste împotriva războiului, la întruniri, tot tacâmul. Mama mea era o actriţă frumoasă, cu toate şansele să ajungă vedetă de cinema. Dar s-au îndrăgostit. Tatăl meu era înalt şi frumos, şi mai deştept decât toţi, şi voia să facă atâta bine în lumea asta! Era nobil, chiar era. Toţi oamenii pe care îi cunoştea mama erau actori; oameni ai scenei, de fapt numai papagali. Tatăl meu era total diferit. El nu doar juca un rol, el chiar se ducea şi îşi risca viaţa pentru a face lumea mai bună.

— Destul de greu pentru o femeie să-i reziste, spuse Michelle încet.

— Ştiu că mama l-a iubit. Tot ce ţi-am spus acum ştiu de la ea şi de la prietenii ei. Şi am găsit şi jurnalele ei din vremea colegiului. Ei doi chiar se iubeau. Atunci, de ce nu a mers totul cum trebuia? Poate că a durat chiar mai mult decât trebuia, având în vedere faptul că erau atât de diferiţi. Dar, poate că dacă ea nu ar fi plecat, el nu ar fi făcut ceea ce a făcut.

— Dar poate nu a făcut asta singur, Kate. Asta încercăm noi să aflăm.

— Noile voastre dovezi despre care nu-mi poţi spune nimic, replică îmbufnată Kate.

— O armă, spuse Michelle. Kate păru contrariată, dar nu spuse nimic. O armă pe care am găsit-o şi care credem că a fost ascunsă în hotelul Fairmount în ziua în care Ritter a fost ucis. Credem că a mai fost un al doilea asasin în clădire, dar acea persoană nu a tras.

⇐ Предыдущая 55 56 57 58 596061 62 63 64 Следующая ⇒